Constantin Anton despre:Dorina Carp Nenici si cartea ei Risipa de dor

Poezia doamnei Dorina CARP NENICI
scriitor CONSTANTIN ANTON,
președinte al Societății culturale „IAȘIUL LITERAR ARTISTIC”
membru al Societății Scriitorilor Români
Poezia doamnei Dorina CARP NENICI este plină de
sensibilitate și de subtile și sincere armonii artistice, balsam
pentru suflete de poezie pură, în care visele se contopesc cu
frumusețea unei trăiri deschise spre emoții culpabile nouă,
cititorilor, dar și unei străluciri ascunse, unice, pe care poeții
o ascund de ochii lumii în drumul lor spre… Absolut!
Poeta se apropie de sufletul cititorului cu bucurie, cu
sufletul deschis să-i arate acestuia „corola de minuni a lumii”
portretizând stări și emoții desprinse parcă din mirifica lume
a basmelor, în care natura este un liant liric, o seducție:
Și de emoție de tine,
de-a ta privire,
al tău zâmbet am uitat
să-l iau cu mine…
și a rămas acolo-n vis,
de întuneric agățat,
când luna-și adormise
strălucirea și ultimile raze,
pe cerul înnoptat.
Și coboram ușor prin zori,
cu florile înmiresmate,
de mână cu pădurea
ce-și despletea cosițele
în două;
în verzi și înflorate
și-i presăram în poale
rouă,
sclipiri de diamante.
Bucuriile lirice ale poetei se răsfrâng în gândurile și
trăirile cititorilor; peste tot se simte dorul, această „sfântă
povară a sufletului românesc”.
Dorul vibrează în tăceri, în lacrimi, în dureri, în viață,
pe cărări, în umbre, în vise, în priviri, în respirație…
Dorul este cea mai frumoasă a acestui popor român; în
el sălășluim de veacuri; aici, întrânsul ne regăsim în fiecare
anotimp cu înnoitoare trăiri și sentimente, cu speranțe și
dorințe de împliniri, cu nevoia noastră de certitudini, cu
nobila comuniune între om și natură, proiecție într-o lirică
dimensiune emergentă spre care tind poeții continuu:
A amorțit durerea dorului de tine…
sau poate că mă mai doare.
Dar nu acum…poate într-o altă viață…
S-au înzăpezit cărări și s-au acoperit umbre
pentru că cerul a nins mult
și soarele s-a ascuns în tăceri…
Închid ochii, respir neant
și plutesc prin gânduri ca într-un vis
prin care mersul nu atinge timp.
Trăiesc în prea multe vieți deodată
și-mi risipesc primăvara mea,
din fiecare anotimp.
„Cuvântul” este un poem bine structurat, o „arta
poetică” în care suma sentimentelor conturează legătura
omului cu divinitatea, cu acel Cuvânt sacru, primordial,
necesar vieții și lumii, care cuprinde toate legile firești
întrânsul, devine o sursă mobilizatoare, testamentară chiar,
generațiilor următoare.
Dorința poetei Dorina CARP NENICI este să apropie
înaltul, infinitul, lumina de noi, oamenii, să ne mângâie
rănile vieții, vâlvătăile iubirii, rugile și suferințele noastre,
ardența trăirilor, dar și strigătul de a evada continuu din ele:
Cuvântul e rană și mângâiere vâlvătaie, rug și cenușă…
Cuvântul e durere ce mocnește în șoapte și lacrimi, vulcan
ce erupe și strigă…
Cuvântul e curajul, teama, războiul și pacea, e nimic și e
totul chiar și când tace,…tăcerea cuvântă…
Cuvântul e leac și descântec e lege, nelege și-atât de firesc
e viață și moarte, cuvântul e-n tot și e-n toate…
E înaltul cer, și pământul în care infinitul încape cu mii de
ani lumină de cuvinte într-unul singur – Cuvântul !
Poeta Dorina CARP NENICI consideră că alături de
cuvânt, referențial în poezie e omul, prins în „capcanele”
vieții cotidiene, plin de temeri și de ezitări, condamnat să-și
trăiască fiecare clipă la cea mai înaltă intensitate dorită:
Ești istovit de nepuțință
…de lecția de viață?
Tu, omule, care-ai crezut
că ești atotputernic…
acum
nu ști-ncotro s-apuci?
Sau ai uitat
că viața, de-atâtea ori
ți-a pus în față alei cu flori
și drumuri care duc departe …
sau poate nicăieri
și uneori… răscruci ?
„Iertarea” este miezul oricărui sacrificiu; poeta își
dorește iertare pentru celălalt, cel care a fost pe cruce și s-a
revărsat în poezia sa, precum noi, cititorii:
Te iert că mi-ai fost cruce
și-ai stat pe umeri cât am străbătut,
puțin sau mult,
pământu-n deal și-n vale…
Și pentru drumul împreună
sau chiar și paralel,
te iert că mi-ai fost bucurie
și-atâta supărare…
Te iert că mi-ai fost rana
care m-a durut,
îți iert și gândul rău
și vorbele atât de spuse…
Poeta Dorina CARP NENICI este uneori într-un
„exces de nostalgii”, într-o vremelnică întomnare, cu strigăte
de bucurii pentru belșugul viselor sale, dar și cu tăcere pentru
trăiri trecute, cu lacrimi mâgâiate în taină, cu dor de
primăveri și armonii, cu dor de străluciri solare, existențiale,
cu înălțări dorite mereu, și tristeți argintii, temeri, insomnii

Exces de galben și brume reci,
de amintiri și gânduri seci,
de soare-n zori, de ceață,
de nostalgie, dor de viață…
Exces de înălțări și de căderi,
de strigăte și de tăceri,
de slăbiciune și putere,
de lacrimă și mângâiere…
Exces de teamă și de insomnii,
de primăveri și tâmple argintii,
de singurătate și de amândoi,
de anii care-au întomnat în noi…
În poezia doamnei Dorina CARP NENICI există un
„alfabet al tăcerii”, un alfabet în care nu mai poți vorbi; simți
literele cum se sfărâmă undeva între ochi și întunericul
minți; simți o luptă ascunsă între a vedea-a gândi-a spune;
există o delimitare între prezent și viitor, între trecut și
prezent. Vezi etapele timpului între tăcere și rostire, vederea
surpându-se continuu între real și imaginar.
Este o poezie confesivă, în care poeta se caută printre
revărsări lirice și luciditatea amară a vieții cotidiene:
Uneori se întâmplă
să nu poți vorbi…
și atunci, te uiți la cuvinte
cum tac și nu le pasă
de ce ai vrea să spui…
Poate că nici ele
nu vor să fie rostite
și atunci,

închizi ochii și cauți
prin întunericul minții,
lumina care te învață
Alfabetul tăcerii.
„Dorul uitat” este atât de ca lava unui vulcan care
oricât poate să erupe; metaforele ard în poezia clipei.
Poeta Dorina CARP NENICI, uită de timp, de ore
exacte, de gândul frământat de rațiune, simte dorul de
ÎNALT, dorul fiecărul poetul de a cuteza mai mult decât
poate prin forța aripilor proprii. Nevoia de a se descătușa de
real o face să uită de ceas, de timpul trăit; dorul o macină
continuu; zborul, dorința unui zbor care evadează continuu…
singurele aripi de acum: metaforele, versuri, poezia,
frumusețea lirică a imaginarului nerostit, emergența, spiritul
care se intersectează uneori cu Viața, alteori cu divinitatea:
Am pus dorul într-un ceas
și nu l-am întors de-un an.
A rămas uitat de timp
la o ora neexactă,
ca să zacă !
Și să-i treacă
gândul frământat
de zbor…
Și-am plecat.
M-am dus departe
fără să-mi întorc privirea,
cutezând înspre… înalt,
uitând valuri înspumate…
și uitând de ceas… de dor…

Ca o descătușare e poezia pentru doamna Dorina
CARP NENICI când își simte ființa închisă în limite
impuse; suntem într-un labirint kafkian, cu temeri
shakespeariene, în care măștile întunecă gândul.
Trist e că nici măștile nu mai pot lăcrima. Oare li s-a
impus și acest avertisment?
Revolta autoare e interogativă; semnificația rădăcinilor
tăiate ne duce cu gândul la noi, oamenii, noi, dezrădăcinații:
E noapte târziu și încă
mai stau cu lumina aprinsă.
O lume cu măști
îmi întunecă gândul
și mă-ntreb ce oare urmează…
cine mai încearcă să taie
din rădăcină, pământul ?
Relevant în poezia doamnei Dorina CARP NENICI
este fiorul fugar, temerar, tăinuind șoapta de chemare dar și
dorul din visare, firescul abandonat în false elevații:
Fugar trece un fior
umbră învelită-n stele,
ca o șoaptă de chemare,
nu se știe-al cărui dor…
Și coboară printre ele
vrând s-adoarmă în uitare…
însă -aș vrea să îl trezesc
și din somn și din visare…
daca știu al cui e dorul
pare-mi-se ce-i firesc


Rostirile lirice sunt pline de întrebări carteziene;
nevoia de autocunoaștere heideggeriană este vitală.
Reflecțiile poetei sunt de profundă esență cognitivă:
Întrebări se mută
din minut în minut,
și-ntr-o clipă adorm
răspunsuri din timpul
pierdut…
Citind și recitind acest volum de versuri am ajuns la un
citat celebru, o conexiune filosofie-poezie spusă de Martin
HEIDEGGER în „Ființă și timp”, traducere de Dorin
TILINCA, Editura Jurnalul literar, București, 1994, pag.28:
„Atâta timp cât Ființa constituie de-întrebatul, iar
Ființa exprimă Ființa ființării, se găsește drept disponibilde-supus-întrebării (das Befragte) al întrebării despre
Ființă, ființarea însăși. Aceasta va fi oarecum întrebată
despre Ființa sa. Însă, pentru a se putea reda caracterul
nefalsificat al Ființei sale, ființarea trebuie, mai întâi, ca
dinspre partea ei, să fie adusă la o asemenea accesibilitate,
cum este ea în sine însăși. Întrebarea despre Ființă pretinde,
în privința disponibilului său de supus întrebării, extragerea
și prealabila asigurare a modalității potrivite de acces la
ființare.”
Un poem cu o respirație lirică aparte, debordant în
entuziasmul ființial, cu mult, mult optimism. Se simte
luptătoarea, femeia care trebuie să scoată visul dintr-un
clocot de stele; e femeia ce simte trezirea, trezirea vieții, a
împlinirii unui vis, autodeterminarea și dorința de a răzbi în
viață dincolo de orișice fel de opreliști. Pentru toți, este viu și
ardent, necesar îndemnul „Privesc înainte!”

Fără acest indemn suntem confuzi, ușor de manipulat, plini de temeri,
ezitanți, fără de personalitate, fără de proiecții și sinergii:
Am strivit lacrima nopții,
călcând grăbită
prin iarbă
și cioburile ei
mi-au însângerat
tălpile goale…
Am mers.
Am mers mai departe
cu pasul grăbit
și-n drumul meu
anevoios către soare,
cerul se preface
într-un clocot de stele
ce mă scoate din vis
și-mi arată, lină cărare.
M-apropii !
M-apropii de mine,
m-apropii de casă !
Cât de aproape este trezirea
Privesc înainte !…
Poeta Dorina CARP NENICI e în luptă cu timpul, un
timp care o separă fie de ea însăși, fie de ceilalți. Timpul
pare nemăsurabil; prinsă între dorința de plecare, de atinge
marginile timpului, poeta e nevoită să tranverseze „oceanul”
vieții, să înfrunte valuri aprige sau liniștite, să ardă de dor.

Orice secundă netrăită i se pare ca o lumânare care se
stinge în oglinzi fluide, acolo unde lacrima se vede ca o
corabie care înaintează într-o altă lacrimă, ultimă lacrimă:
Și câte ore mi-au rămas
să traversez oceanul, într-o seară
când valurile se aprind și ard de dor,
lăsându-mi o secundă,
doar pentru o ultimă dorință,
zbuciumată de barca mea …de ceară…
Unde mi-e ceasul, atunci când n-are
cine să-mi măsoare timpul ?
Încrezătoare în DOR, în DORUL DE VIAȚĂ, poeta
Dorina CARP NENICI ne face o promisiune, o promisiune
în care își dorește să rămână cu noi, cititorii, așa cum îi e
sortit creatorului, să rămână să ne încânte cu visele lui, cu
bucuriile și tristețile vieții și ale iubirii, cu vechi și noi
îndoieli și deziderate, cu fericirea de a crede în POEZIA sa:
În peisajul acestui ceas vom rămâne
doar împreună până la capăt,
cu bune și rele…ca timpul…
așa cum ne-a fost să fie sortit
și-am promis de demult
să-ți fiu umăr, tâmplei îndurerate …
Îi urez distinsei doamne Dorina CARP NENICI
multă fericire, putere de creație și multe poezii care să ne
încânte sufletul cu frumuseți lirice deosebite, unice.

Constantin Anton

One thought on “Constantin Anton despre:Dorina Carp Nenici si cartea ei Risipa de dor

Lasă un răspuns