Maria FILIPOIU: Rugăciune la „Întâmpinarea Domnului”

„Întâmpinarea Domnului”

„– Eu sunt pâinea vieţii.

Cel ce vine la Mine nu va flămânzi niciodată şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată!” – Ioan: 6-35

Întâmpinarea Domnului este o sărbătoare ortodoxă, catolică și luterană, prăznuită de credincioși în data de 2 februarie, la 40 de zile după Nașterea Domnului.

Cu o însemnatate religioasă la fel ca Paștele, Întâmpinarea Domului se referă la prezentarea pruncului Iisus în Templu: după cum arată denumirea apuseană (de după 1960) a sărbătorii: „Prezentarea Domnului”. Denumirea răsăriteană de „Întâmpinarea Domnului” exprimă faptul că Mesia vine în Templul Său și întâlnește pe Poporul lui Dumnezeu din Vechiul Testament, reprezentat de Simeon și Anna. În Apus, sărbătoarea era văzută mai ales ca o sărbătoare a Maicii Domnului, fiind numită, „Purificarea Mariei” (până în 1960), după Legea iudaică.

„În vremea aceea au adus părinții pe Iisus Pruncul în Ierusalim ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în Legea Domnului, că «orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului», și ca să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, «o pereche de turturele sau doi pui de porumbel». Și, iată, era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; și omul acela era drept și temător de Dumnezeu, așteptând mângâierea lui Israel, iar Duhul Sfânt era asupra sa. Lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Și, din îndemnul Duhului a venit la templu; iar când părinții au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii, Simeon L-a primit în brațele sale și a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis:

– Acum, Stăpâne, eliberează-L pe robul Tău în pace, după cuvântul Tău.

Căci ochii mei au văzut mântuirea Ta, pe care ai pregatit-o să fie înaintea popoarelor,

lumina care să slujească celorlalte neamuri drept revelație, iar poporul Tău,

Israiel, drept glorie!”

Tatăl și mama lui Iisus se mirau de ceea ce se spunea despre El.

Simeon i-a binecuvântat și i-a zis Mariei – Mama lui Iisus:

– Iată, Copilul acesta este rânduit pentru căderea și ridicarea multora în Israel și pentru a fi un semn care va stârni împotrivire, ca astfel să fie descoperite gândurile din multe inimi.

Și o sabie va străpunge cgiar sufletul tău!” (anticipând răstignirea lui Hristos)

Mai era și o profetesă, pe nume Ana, fata lui Fanuel, din seminția lui Așer.

Aceasta era foarte înaintată în vârstă. Ea trăise împreună cu soțul ei timp de șapte ani, după fecioria ei și apoi, ca văduvă, ajunsese în vârstă de optzeci și patru de ani, și nu se depărta de templu, slujind noaptea și ziua, în post și în rugăciuni. Și venind și ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu și vorbea despre Prunc tuturor celor care așteptau mântuirea în Ierusalim. După ce au săvârșit toate, s-au întors în Galileea, în cetatea Nazaret. Iar Copilul creștea și Se întărea cu duhul, umplându-Se de înțelepciune, și harul lui Dumnezeu era asupra Lui.” – Ev. Luca: 2, 22-40

Semnificația religioasă a sărbătorii cteștine „Întâmpinarea Domnului” este dată de prezența lui Hristos ca lumină a tuturor neamurilor, care a adus lumina lui Dumnezeu într-o lume întunecată de păcat.

De aceea, creștinii trebuie să ducă această lumină în lume, dat fiind că împărtășesc misiunea și viața lui Isus Hristos. El a împlinit acest lucru pentru oameni, prin moartea sa și Învierea Sa, prin care a nimicit puterea răului.

Hristos a devenit asemenea oamenilor prin întrupare, iar din experiența că a fost și El ispitit, îi ajută pe toți cei care sunt ispitiți și se află în primejdie.

Așadar să ne rugăm Lui cu smerenie și evlavie:

Rugăciune către Mântuitorul, pentru ieșire din primejdie

Doamne Iisuse Hristoase – Fiul Lui Dumnezeu – știu că nu sunt vrednic de mila Ta, dar Te rog să primeşti şi rugăciunea mea, întru ajutor!

Cu puterea Duhului Sfânt alungă tulburarea care m-a cuprins.

Îndepărtează viforul necazurilor ce se ridică asupra mea, că numai Tu mă poți ajuta și în Tine mi-e toată nădejdea.

Fii stavilă apelor furtunoase și a răului ce mă bântuie, ca să-Ți pot multumi și să-ți cânt:

„Slavă Ție, Dumnezeule, slavă Ție!”

Depărtează de la mine orice rău pierzător de suflete și ajută-mă să birui neputința ce mă apasă!

Alungă spiritul rău ce îmi învăluie sufletul, că Tu ești izbăvitorul și nădejdea tuturor, Hristoase Dumnezeule, ca să putem aduce multumire pentru toate, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, întru slava lui Dumnezeu, acum și pururea, prin veacul veacului!

Amin!

–––––––-

Maria FILIPOIU

02.02.2021

Continue reading „Maria FILIPOIU: Rugăciune la „Întâmpinarea Domnului”” →

Al. Florin ȚENE: Radu Vida „boxerul“ având mănușa cu ,,înveliș de catifea“

Cunoscutul scriitor și jurnalist Radu Vida, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști și al celor două organizații profesionale scriitoricești, este din nou în mijlocul cititorilor cu cartea “CEST cu înveliș de catifea “, apărută la Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2020, conținând 62 de reflecții asupra unor evenimente sociale, politice, culturale și filozofice, inclusiv un “Argument”. Carte ce -mi amintește de tabletele argheziene. și prin unele fine ironii de Caragiale.

Volumul l-am primit, cu următoarea dedicație: “Domnului Al.Florin Țene-stima și considerația autorului, 29.I. 2021.ss. Radu Vida. “, pe o terasă relativ pustie, care altădată era plină de animație și visuri, în condițiile când între noi amintirile se desfășurau de pe ghemul anilor.

Radu Vida este autorul a patru volume de poezie, a unui roman, apărut în anul 2018, despre care am scris la timpul respectiv, fiind prezent și în mai multe dicționare.

Titlul volumului mă pune în gardă, cunoscând sensul cuvântului “CEST”, fiind un substantiv neutru, ce exprimă mănușa din piele armată cu plumb sau fier, de care se serveau atleții în luptele pugilistice, venind din latinescu caestus În această situație, autorul a ales forma amortizării „ loviturii„ cu “ învelișul de catifea“, adică în loc să folosească verbele dure la adresa unor subiecți și evenimente, folosește adjective, interpretări filozofice și jurnalistice aluzive, uneori ironice, punând punctul pe faptă și nu pe personaj. Aceasa nu din menajamentul subiecților ci cu scopul de a pune în conul de lumină acțiunile, pentru generalizare și analiză.

Cartea, are motto-ul “Quot capita, tot sensu“, în traducere “Câte capete, atâtea păreri”, cu scopul de a releva ideea fundamentală a scrieriilor respective, nu pentru justificare, despre care autorul conchide în “Argument” cu următoarele fraze.”Un sfat:Eliminați numele, persoanele și personajele! Ele au menirea doar să marcheze momentul.Dar nimic nu se vrea a fi atac la persoană. În acest fel rămân doar faptele și puterea lor de înrâurire asupra prezentului și viitorului. “Rabindranath Tagore spuea, completez eu, că”Cee ace e socotit de unii greșit poate văzut de alții ca o virtute. “

Prima tabletă din carte ”D.D.D”, inițialele latinescului “Dat, dicat, dedicat “, în traducere “Dă, spune, dedică “, rubrică pe care Radu Vida o ținea la cotidianul “Făclia”, din Cluj-Napoca, pe când era redactor șef, abordează tema poeziei, dacă se citește sau nu în această perioadă a internetului. Întrebare la care autorul răspunde afirmativ, abordând în câteva cuvinte istoria acestui gen literar în istoria omenirii.Autorul, pro domo face o pledoarie în favoarea veșniciei poeziei, ea existând atâta timp cât trăiește omul pe acest pământ.Sunt amintiți poeți care au trait prin poezie, ca: Shi Jin, Leopardi, Mistral, Valery, Dante, Esenin, Eminescu, Blaga, Li Bai etc.Iar citatele din poeziile lui Horia Bădescu, Al.Căprariu confirmă și întregesc afirmațile autorului.În acest context mi-am adus aminte de un poem de largă respirație al unui poet clujan contemporan în care se spunea:„Poezia trece/În vremuri ancestrale/Gânditorul din Hamangia/adăstând într-o vale/cu tribul său împreună/se temeau de apariţia scrisului,/sub lună,/acele semne de rău prevestitoare :“cine va mai asculta cântece şi gânduri/sub soare/când nimeni nu ştie să citească/şi scrisul pe piatră costă/cât un ciubăr de iască?”/Îşi ziceau ieşind dintr-o grotă/anostă…//Vremurile se rostogoleau vremuind generaţii/şi Gutenberg a înfipt un spin de teamă,/menestreli de prin toate castelele Europei/şi prelaţii/încălzeau saloanele cu incertitudini şi dramă:/“cine va mai asculta/cântecele noastre/sub fonta solară şi astre/când puţini ştiu să citească/iar cartea e scumpă şi fr agilă/şi poate să ardă ca o iască?/Nu e mai bine s-o facem din argilă?”/…şi Dumnezeu a mai întors/câteva secole de pagini/pe dos,/poeţii la colţurile pieţelor/unor simpozioane de imagini/prevesteau sfârşitul Poeziei,/sorbind laptele viei:/ “Nimeni nu mai citeşte o carte/şi internetul cititorii n-i împarte,”/nevăzând că Poezia/încălţată cu sandale/ din pielea cerului/şi talpă din scoarţă de tei/agale/venind din veacuri ancestrale/se strecoară printre ei/ca o femeie tânără/şi dornică de dragoste/în mână cu o carte/în mileniul viitor/mai departe…”(Al.Fl.Ț. ).

Radu Vida plongează în lumea economică și a impozitelor, subliniind că dincolod de poezie există lumea impozitelor (Ciobănaș cu 300 de…baiuri ), fapt ce mă duce cu gândul la ce spunea Heinrich Heine:”Legile nu sunt libertatea însăși, ci doar garanțiile ei. “ O altă temă este abordată este situația învățământului de la noi, autorul stăruind asupra ingerinței politicului în acest domeniu și al dorințelor învățăceilor de a studia în străinătate.Autorul dezvoltă un evantai de informații despre învățământul din Japonia, sau o întâmplare cu un copil ce-și dorește să studieze în țara lui Goethe, care spunea că : “Unde este multă înțelepciune, acolo este și multă suferință. “

În tableta unde se analizează politica din Orientul Mijlociu ( Cu cine se luptă? ) și situația emigrației, se concluzionează faptul că fenomenul globalizării impinge Europa spre Evul Mediu prin “ciocnirea civilizațiilor.“Această problemă mi-a adus aminte despre teza cărții lui Samuel P. Huntington, extrem de provocatoare, despre amenințarea crescandă ce rezultă din acutizarea conflictelor dintre țări și culturi care se fondează pe credința religioasă și pe dogmă.
Continue reading „Al. Florin ȚENE: Radu Vida „boxerul“ având mănușa cu ,,înveliș de catifea“” →

Ștefan DUMITRESCU: LA ANIVERSAREA NAȘTERII MARELUI DRAMATURG ION LUCA CARAGIALE

La 1 februarie 1852 se naște în Istoria literaturii române Ion Luca Caragiale, unul din Marii scriitori români. Un scriitor problematic, care a îmbogățit enorm literatura română. Cum se apropie ziua aniversară să-i mulțumim scriitorului Ion Luca Caragiale pentru opera pe care ne-a dăruit-o, (și din care nu am învățat nimic!) să-i binecuvântăm cu recunoștință părinții și să ne rugăm Domnului să-l ierte pentru răutățile și ticăloșiile săvârșite în viața! Iartă-l, Doamne, că mare a fost ca scriitor și tare păcătos a fost ca om! Fie ca Domnul să aibă grijă de sufletul lui în ceruri. Amin!

Noi îl sărbătorim cu dragoste și cu umilință dedicându-i aceste trei poeme. Veniți cu noi să-l colindăm, acasă, unde s-a născut și unde ne așteaptă părinții lui. În cazul în care revistele literare vor să publice mesajul și poemele noastre noi le suntem recunoscători! Doamne ajută! Fie ca Domnul să ajute poporul român!

***

SĂ-L COLINDĂM PE CARAGIALE

O, leru-i, ler

E sărbătoare-n cetate,

Ninge din cer,

Cu colinde bogate,

O, leru-i, ler,

La Haimanale,

Vin să-l colinde

De pretutindeni,

Pe Caragiale,

Profesori şi critici,

Şi cititori

Vin să-l colinde,

Cu buchete de flori,

Vin să se plece,

În faţa lui,

Să-i mulţumească,

Şi să-l slăvească,

Leru-i, leru-i!

O, leru-i, ler,

Vremea-i bătrână,

E sărbătoare înaltă,

În cultura română,

Din toată lumea,

Leru-i, leru-i

Vin să-l slăvească,

Personajele lui,

Şi să-l colinde,

O, lerui, ler,

Aici pe pământ,

Şi-acolo-n cer

E sărbătoare,

Dar e şi jale,

O ţară-ntreagă-l colindă

Pe Caragiale,

Cu mult respect

O, leru-i ler,

Îţi mulţumim,

Dragă Monşer

Fie ca Steaua,

Ce te-a adus

Să strălucească

În veci, mai sus,

O, leru-i, ler

Spre Rai apucăm,

Pe nenea Iancu,

Să-l colindăm,

Răsună ţara,

De atâtea colinde,

Gloria lui,

In lume se-ntinde!

O, leru-i, ler

E zi sfântă-n cetate,

Ninge din cer,

Cu colinde bogate!

CARAGIALE

Cum umblă domnul Caragiale

Prin ţara asta ca un orb,

Plângând în hohote amare

De parc-ar viscoli din nord

C-a auzit în lumea asta

Că neamul românesc dispare

Şi s-a sculat atunci din morţi

Îndureratul Caragiale

Ca să ne spună el anume

Ceva ce ne-ar îmbărbăta,

Totul e-atât de trist în lume

De parc-n toţi s-ar înnopta

Cum umblă domnul Caragiale

Prin Ţara asta ca un orb,

Plângând în hohote amare

De parc-ar viscoli din nord.

CARAGIALE SI DUMNEZEU

Ia du-te Sfinte Petre şi vezi ce mai e pe pământ,

I-a zis Dumnezeu lui Sfântul Petru,

Ce mai fac noroadele mele

Pentru că prea multe jelete şi ţipete aud,

şi mai mult decât toate

mă asurzeşte zăngănitul de arme,

I-auzi ce bubuie tunurile

şi ce mai plâng bietele mame şi bieţii copilaşi.

Vezi ce mai fac popoarele ălea,

Că le aud numai plângând, suduind şi gemând…

– Bine, Doamne, mă duc, a zis Sfântul Petre,

oftând, care era şi aşa destul de amărât şi obosit.

Şi a coborât Sfântul Petre pe pământ

Şi a luat-o el aşa cu toiagul în mână.

Mergea, săracul cât era ziua de mare,

Uneori, când mai întâlnea câte un amărât

mai stătea de vorbă cu el,

Îl întreba ce mai e pe la ei prin sat,

Cine a mai murit, cine s-a mai însurat,

Dacă oamenii s-au făcut mai buni,

Dacă se duc la biserică, dacă se spovedesc,

Când îi era sete se mai oprea pe la câte o fântână,

Şi se uita lung la ea, nu ştiu ce vedea el la fântâna aceea…

Continue reading „Ștefan DUMITRESCU: LA ANIVERSAREA NAȘTERII MARELUI DRAMATURG ION LUCA CARAGIALE” →

Mihai BUZNEA: CU SANIA SPRE PLANETA MARTE

Motto:

„Aflaţi pe platoul de pe Dealul Stâna,

Orizontul ni se deshide şi putem admira

în voie frumoasa vale a Trotuşului,

larga depresiune Comâneşti, munţii Lapoş – spre sud, şi Taşbuga, ultimul vârf important din munţii Tarcăulu”

(„Munte şi flori” – Ghid montan)

…Intreaga noapte ninsese bogat, cu fulgi mari şi pufoşi, semn de belşug pentru anul ce aştepta prin cele coclauri să i se dea cale liberă din halta de întâmpinare a timpului, închipuită, la cumpăna dintre soroace. Spre dimineaţă mareea albă se oprise, parcă aninată de vârfurile semeţe ale arborilor pe care-i înveşmântase în cojoace miţoase, pufoase şi reci la atingere, dar calde la privit, puindu-le pe creştete căciuli ţuguiate şi ascuţite ce împungeau văzduhul pierzându-se în ceaţa lăptoasă şi densă dincolo de care începea necuprinsul. Adierea molcomă, aproape caldă, de peste noapte, a muntelui, aidoma respiraţiei pruncului adormit, s-oprise dintr-o dată, făcând loc unor curenţi de aer rece ce s-aşezau valuri – valuri pe curburile trupului masiv de piatră al muntelui încins de brâiele îngheţului. Vreme geroasă într-un decor magnific.

Câteva ceasuri până la primenirea anului. La margine de aşezare, colindătorii, cete – cete, îşi încep ultimele repetiţii ale spectacolului tradiţional de Sfântul Vasile, cu chiuituri, cu hăulituri, cu clinchete de tălăngi şi zurgălăi și cu plesnituri de harapnice. I-ascult şi-i privesc, în vreme ce gândurile mă-ncolţesc cu întrebări la care nici să găsesc răspuns: ce-ţi trebuie, tocmai acu’, să te-aşterni la drum?! Ştii când porneşti, unde vrei s-ajungi, da’ nu ştii ce te-aşteaptă!… Cu-adevărat, nu ştiu, poate tocmai de aceea mă simt atras ca de-un magnet de ţinutul alb, de necuprins şi încărcat de mistere.

Vehicolul spaţial

Iată şi caleaşca cu care facem ascensiunea spaţială. A tras la scară. Poftiţi de vă îmbarcaţi!… Trezit brusc din reverie, constat că la picioarele mele tocmai a adăstat un vehicul cu înfăţişări fantastice, nemaivăzut ochilor mei. O sanie cu totul specială, scundă şi lată, fără inimă şi fără scoarţe, doar cu loitre, ce se sprijină solid pe patru tălpici de dimensiuni respectabile, cu autonomie în funcţionare, mulându-se pe fizionomia terenului – aveam să constat mai târziu. Un maldăr de paie acoperite de scoarţe groase, ţesute din lână, o scândură pe post de capră şi-un vizitiu mare cât malu’, ce parcă tocmai se desprinsese din poveştile cu zmei şi Feţi-Frumoşi. Ține în mâinile nefiresc de mari un harapnic împletit din fâşii de piele ş-o toporișcă înfiptă-n brâul lat ce-ncinge un mijloc zdravăn. Un baltag, o bâtă – mai pe româneşte, tronează la buza faetonului aşa, ca să fie pentru vr’o-mprejurare neluată-n seamă. Doi cai zdraveni, cu copite ce-ar fi putut crăpa piatra-n paişpe şi chiar în mai multe, fornăie în hamuri gata să ia în piepţii puternici drumul ce se pierde în mareea albă străjuită de siluetele umbroase ale copacilor ce se-nşiruie precum bornele kilometrice ale autostrăzii. M-aşez, cu genunchii la gură, pe capra tare ce ţine loc de fotoliu, în timp ce surugiul, cu hăţurile înfăşurate pe mâinile ca nişte lopeţi, plesneşte uşor din harapnic şfichiuind a îndemn pe spinările voinice ale ducipalilor aduşi tocmai de prin Săt’mar, care se îndeamnă la mers de-ai crede că s-au hrănit cu o porţie bună de jăratec înainte de a porni într-o călătorie de plăcere la întâlnire cu Doamna Iarna.

Aventura cosmică

Incepe aventura cosmică! Gerul dă semne că s-ar întărâta şi mai mult. Tăiem oraşul în două, trecând pe lângă oameni indiferenţi la atelajul ce duce cu el un călător destul de curios prin înfăţişare. Acela sunt eu. Caii fornăie şi pufnesc, scoţând vălătuci albi de aer ce-ngheaţă instantaneu în atmosfera geroasă. Trecem uşor şi prin cartierul Şupan, „al italienilor”, lăsăm în urmă aşezarea de la poalele Goanţei, casele dispar cu totul şi pătrundem în pustietate. De-acu’, Dumnezeu cu mila! Până la destinaţie să tot fie vr’o 18 – 20 de kilometri. Dar ce kilometri! Sania alunecă uşor pe tălpicile-i neverosimil de late, mulându-se pe curburile spinării muntelui, la un pas de prăpastie şi la două zvârlituri de băţ de apa Chiricelului, ascuns acum de munţii de nămeţi, de-ai crede că-n orice clipă te poţi da peste cap. Tac mâlc, precum peştele agăţat de cârligul undiţei, da’ simt cum pe spinare-mi şiroiesc râuri de transpiraţie rece. Şezi blând şi nu te teme, că nu se-ntâmplă nimicuţa, mă îmbărbătează vizitiul cu nume de mascalţone şi cu arborele genealogic tocmai prin părţile Siciliei, care mă pândeşte cu coada ochilor de când am pornit spre Planeta Marte. Observase mirarea mea la auzul denumirii, n-o găsisem pe nici o hartă, prin nici un atlas geografic, da’ tăcuse mâlc, mustăcind şi prelungind aşteptarea curiozităţii. Caii zdraveni, cu piepturi mari, puternice şi rotunde precum copastia unei corăbii echipată pentru o expediție la Polul Nord, croiesc pârtie prin zăpada înaltă ce le zgârie burţile, dar sania alunecă pe creste precum o barcă pe spinarea valului. Copacii privesc, deopotrivă posomorâţi şi veseli, la echipajul ce se-ncumetă să le tulbure liniştea în plină iarnă carpatină.

Trecem, rând pe rând, prin locuri cu nume de legendă şi fantome de mineri, martore ale unor vremi cândva prospere datorate cărbunelui din pântecele munţilor locului: Groapa Lăloaiei, Rafira, Lumina, Galeon, pe lângă vechea mină a lui Darie. Urcuş greu pe Valea Chiricelului, da’ frumos de nu se mai poate! La capătul lui ne aşteaptă Planeta Marte. După cum i-au spus localnicii. Platoul Lapoşului, ce-şi desfată formele largi la peste 1 600 de metri altitudine, dominând întreaga vale a Trotuşului, înspre Miercurea Ciucului şi Dărmăneşti. Ne intersectăm, într-un alt târziu, cu acareturile – câte-au mai rămas în picioare -, ale Crăciuneştiului, cu depozitul de explozibil pitit ca-ntr-o cazemată de nea păzită de-un gardian gârbov şi apatic de-atâta nefiinţă. Suntem la juma’ de cale, ţine să-mi atragă atenţia însoţitorul meu de dimensiuni herculeene. Incă f’o două ceasuri şi ajungem. Urcuşul se-năspreşte. Caii se opintesc tot mai greu în hamuri, capetele li se mişcă, agitate, de sus în jos, de jos în sus, de-ai crede că de-aici îşi trag snaga, îndemnându-se la efort, iar cozile spulberă zăpada de sub copite într-un ritual necunoscut mie. O mare de cristale albe, strălucitoare, împodobeşte ţinutul ca-ntr-un basm de pe alte tărâmuri. Sclipesc multicolor sub luminarea soarelui de iarnă, precum bolta înstelată a unei nopţi senine de vară, ori milioane de licurici răspândiţi prin verdele închipuit al tăpşanelor năpădite de iarba grasă a păşunilor alpine.

Aselenizare în pădurea de argint

Şi iată-ne, în sfârşit, aproape de ţintă. Prin ţesătura deasă a trunchiurilor pădurii de argint profilându-se în negru pe orizontul imaculat apar clădirile releului de radio-televiziune. Suntem pe marele platou al Lapoşului, adicătelea pe Planeta Marte, glăsuieşte zdrahonul cu faţa năpădită de ţepii unei bărbi aspre pe care s-a instalat un strat gros de promoroacă. Am ajuns de-acu’! Sar din sanie spre a-mi dezmetici picioarele de-atâta stat în ghemuire şi dintr-o dată m-afund pân’ la piept în omătul pufos cernut din înaltul cerului. Mă simt ca la capătul pământului, privesc peisajul sublim, dumnezeiesc de frumos şi-ncerc sentimentul că mă aflu pe-un picior de Rai. Mătăhala zâmbeşte a râde de păţania mea, calcă neaua cu spor, din doi-trei paşi ajunge lângă mine şi c-o mână-macara mă extrage din capcană ca pe-un fulg. De pe platforma releului cu încrengăturile lui de antene parabolice două – trei perechi de braţe ne fac semne de bun-venit. După patru ore şi douăzeci de minute de umblet prin pădure şi prin nămeţi pân’ la burta calului, prin ogeacuri şi pe buze de prăpăstii adânci, ajungem la destinație. Oamenii sunt bucuroţi şi miraţi de-asemenea vizită în miez de iarnă şi prag de an nou. Fiindcă până la cumpăna lui mai e preţ de numai câteva ceasuri. Dau pe gât, precum spătarul Nicolae Milescu la curtea împăratului chinez, ceaşca fierbinte de cafea „confort sporit”, ce va să însemne o ţâşpoacă bună de coniac în amestec cu zeama dulce, neagră şi parfumată, acum şi tare de-mi dau lacrimile, şi trec la treabă. Le-am promis boşilor din studiourile centrale ale televiziunii române, la care sunt reporter de Actualităţi, că le voi oferi pe tavă un subiect „cald şi colorat” dintr-un punct foarte rece cu foc continuu pentru programul din noaptea de Revelion. Trag, pe camera video, planurile reportajului, fixez limbile ceasornicului din modulul central pe ora 12, filmez sincroanele cu cei ce-şi petrec sărbătoarea primenirii anului la cota plus 1 600 metri de pe platoul Lapoş – al Munţilor Ciucului şi… la drum, birjar!

Reîntoarcerea pe Terra

Părăsesc cu o undă de regret Planeta Marte. Dragoste la prima vedere! Poate voi mai reveni, cândva, aici. Și-am mai făcut-o, chiar în vara ce-a urmat, când albul argintat al iernii își schimbase culorile în verdele crud al pășunilor și arborilor-catedrală.

Continue reading „Mihai BUZNEA: CU SANIA SPRE PLANETA MARTE” →

George PETROVAI: ÎN URBEA NOASTRĂ MURIBUNDĂ, UNDE GUNOAIELE ABUNDĂ

Noul an i-a „fericit” pe sigheteni cu neridicarea gunoaielor, așa că timp de patru săptămâni, municipiul dintre ape (și unde apa potabilă, furnizată și taxată de societatea „Vital”, este cea mai scumpă dintr-o bună parte a Ardealului), municipiul Sighetu Marmației, prin urmare, a devenit resemnatul captiv al tomberoanelor și sacilor de plastic, ce zac – doldora de deșeuri – în fața porților (neclintite în această perioadă de pomină, respectivele recipiente sunt atinse de proprietari doar pentru a fi și mai zdravăn burdușite cu resturile zilnice al civilizației familiale!) și care în acest chip nesănătos și inestetic înfruntă intemperiile iernii.

Și încă-i bine că toată această halimă se petrece acuma, în sezonul rece, când gerul le dă peste bot microbilor și când zăpada acoperă cu generosul ei lințoliu o bună parte din agresiva mizerie a urbei noastre. Că de era cald, autoritățile locale (Primăria, Consiliul municipal) tot așa ar fi procedat, adică ar fi dat cu zel politico-nemernic din colț în colț, astfel condamnându-i pe sighetenii ce i-au ales, ca – pe lângă extrem de necușera pandemie și nevolnicul nostru sistem de sănătate – să facă față și eventualelor epidemii provocate de mulțimea focarelor de infecție…

Acuma, ca lucrurile să fie cât se poate de clare pentru locuitorii de pe aceste meleaguri și de mai departe, se impune următoarea precizare: Nu societatea de salubrizare „Herodot” este vinovată de această nenorocită situație (din câte am aflat pe internet, la un moment dat respectiva societate s-a arătat dispusă să suporte diferența de preț generată de transport și depozitarea gunoiului sighetean în groapa ecologică a orădenilor), ci autoritățile locale menționate mai sus! Și iată de ce. Criza depozitării gunoiului în zonă datează de câțiva ani, mai exact de când a fost pronunțată de instanță definitiva sentință de închidere a fostei gropi de la Teplița, cartierul Cămara.

Și iac-așa fostul primar Horia Scubli, „părintele” faimosului cui din centrul urbei, precum și fostul Consiliu municipal au avut la dispoziție vreo doi ani ca să găsească/să demareze o soluție stabilă și de lungă durată întru eliminarea acestei probleme, deopotrivă stringentă, agasantă și penibilă pentru absolut toți sighetenii, nicidecum să tot tărăgăneze lucrurile și să se ascundă după deget, fie prin ridicole improvizații, fie prin rezolvări de scurtă durată sau chiar de moment. Firește că într-o atare onorabilă și responsabilă variantă, astăzi era mult mai lesne atât pentru primarul pesedist Vasile Moldovan, cât și pentru noul Consiliu.

Continue reading „George PETROVAI: ÎN URBEA NOASTRĂ MURIBUNDĂ, UNDE GUNOAIELE ABUNDĂ” →

Nicholas DIMA: VASILE PUȘCAȘ – PHILIP E. MOSELY DESPRE TRANSILVANIA ȘI BASARABIA

Vasile Pușcaș

Philip E. Mosely despre Transilvania si Basarabia

Editura Scoala Ardeleana, Cluj-Napoca, 2017

Cartea cunoscutului istoric Clujean Vasile Puşcaş intitulată „Philip E. Mosely despre Transilvania şi Basarabia” reprezintă un bine-meritat aport la cunoaşterea politologului Philip Mosely şi a preocupărilor sale. Savantul american a studiat în România interbelică, a ajuns un foarte bun cunoscător al Europei de Est, şi a devenit prieten al României. Este însă important de menţionat de la început că Mosely a susţinut interesele româneşti deoarece s-a convins personal de justeţea cauzei ţării noastre. Profesorul Puşcaş dedica cea mai mare parte a cărţii sale vieţii şi activităţii omului de ştiinţă Mosely şi pentru edificare reproduce o parte din articolele savantului american despre România.

Mosely a fost istoric, profesor, sociolog, politolog şi diplomat, calităţi în care şi-a pus în practică cunoştinţele şi prin care a influenţat politica Statelor Unite faţă de România, Rusia şi Europa de Est. El şi-a făcut datoria de om de ştiinţă cu o exigentă şi imparţialitate demnă de toată admiraţia. Şi subliniez că nu e deloc uşor să transformi cunoştinţele academice în negocieri diplomatice şi apoi în decizii politice. Şi totuşi, în măsura posibilului, Philip Mosely a reuşit.

În ce priveşte drepturile României asupra Transilvaniei şi Basarabiei savantul american a scos în evidenţă în mod raţional şi obiectiv argumente istorice, etnice, economice şi geopolitice care toate au pledat în favoarea ţării noastre. Meritul lui Vasile Puşcaş constă în documentaţia pe care a adunat-o şi studiat-o şi care oferă cititorilor dovezi irefutabile că „Romania Mare” a fost total îndrituita şi ne aparţine.

În perioada interbelică, tânărul Mosely a făcut parte din echipa de cercetări a cunoscutului sociolog Dimitire Gusti şi a avut prilejul să viziteze toate provinciile României. Aici a luat contact nemijlocit cu oameni de ştiinţă, cu lideri politici şi cu oameni de rând din toată ţara. El îl admira fără rezerve pe savantul Dimitrie Gusti şi îi apreciază metodele de lucru şi obiectivele pe care le urmărea. Mosely înţelege din munca pe teren a sociologului roman legătura organică dintre studii academice şi aplicaţii practice. Această înţelegere îI va ghida tot restul vieţii în America. Iată un citat din Gusti, apreciat şi preluat de Mosely şi redat în carte: „Viaţa în sine înseamnă atât de puţin, dacă nu este trăită curajos, adică nu este închinata unei mari cauze. Să ne închinăm viaţa noastră ţării şi, că oameni de ştiinţă, să descoperim îndreptările pe care trebue să le ia şi mijlocele prin care trebue să ajungă la cel mai mare bine.” (pagina 44) Într-adevăr, studiile academice sunt pe deplin împlinite atunci când dau şi roade practice. Este ceace a învăţat viitorul savant Mosely din studiile sale în ţara noastră şi ceace l-a ghidat atunci când a trecut de la catedră la diplomaţie şi politică.

Cartea profesorului Puşcaş se concentrează pe probleme internaţionale legate de Transilvania şi Basarabia de la Primul Război Mondial până în perioada războiului rece. Aflăm, de exemplu cât de minuţioase şi de complexe au fost studiile şi negocierile cu privire la trasarea frontierei Romano-Ungare. În opinia lui Mosely varianta finală la care s-a ajuns a fost singura posibilă şi viabilă.

Pierderile teritoriale ale României din 1940 au fost deplânse de romani, de ziarişti străini, şi de Philip Mosely care între timp devenise diplomat. În 1940 România era în doliu, scria ziaristul American Robert John care la acea vreme se afla la Bucureşti (p. 59). Istoricul Nicolae Iorga afirma că pierderea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei reprezenta o „catastrofă unică în istoria lumii.” (p. 57) Omul politic Iuliu Maniu atrăgea atenţia că după pierderea Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei, România se afla „inaintei unei catastrofe ale cărei urmări nici nu le putem prevede.” (p. 57) Mosely a fost şi el indignat de acele dictate, a apărat drepturile României, şi a scris în presă Americană atât despre Transilvania („Transylvania Partitioned”) cât şi despre Basarabia („Is Bessarabia Next ?”)

În timpul războiului s-a pus din nou problema împărţirii Transilvaniei ori a organizării unei eventuale zone autonome a ţinutului secuesc. Mosely a respins ambele idei cu argumente logice. În studiul său „Transilvania Imparta”, publicat în revistă Foreign Affairs în Octombrie 1940, el afirmă că din experienţa sa personală reiese că nici maghiarii şi nici germanii pe care i-a cunoscut în Transilvania nu vedeau vreun beneficiu al autonomiei. (p. 284) Şi autorul cărţii, Vasile Puşcaş concluzionează: „Mosely şi-a folosit cunoştinţele istorice şi sociologice pentru a arăta, cu mijloacele savantului, realităţile despre Transilvania şi Basarabia. Iar în perioada celui de al Doilea Război Mondial a stat pe calea adevărului ştiinţific şi a sprijinit România.” (p. 194)

Şi totuşi, Vasile Puşcaş menţionează că Mosely: „nu vedea posibilă eliminarea iredetismului unguresc atâta vreme cât se continua cu plângerile şi pretenţiile secuilor. Expertul American considera că eliminarea acelui obstacol depindea de voinţă şi reformele politice, sociale şi administrative din Ungaria şi România” (p. 93) Mosely a avut dreptate. Iredentismul maghiar nu a dispărut pentru că în timp ce România a făcut reformele necesare pentru satisfacerea doleanţelor minorităţii maghiare, Budapesta şi-a continuat mentalitatea şi politica iredentistă.

Continue reading „Nicholas DIMA: VASILE PUȘCAȘ – PHILIP E. MOSELY DESPRE TRANSILVANIA ȘI BASARABIA” →

Elena BUICĂ: OMAGIU UNEI PRIETENE DRAGI, LENUȚA BALAURU

(La parastasul de 40 de zile)

Aceste cuvinte, spuse și în numele vecinei și prietenei ei, Culina Buică, ar fi trebuit rostite la căpătâiul Lenuței Balauru înainte de a pleca pe drumul fără întoarcere, dar distanța mare între Canada și Țigănești (Teleorman) ne-a pus piedici. Ne-a luat prin surprindere trecerea la cele veșnice a Lenuței, chiar dacă știm că nimeni nu cunoaște momentul când ne apropiem de marginea nemărginirii. Dumnezeu cheamă la El duhul pe care i l-a dat omului atunci când acesta și-a terminat rostul pentru care a fost trimis pe pământ.

Despre viața Lenuței, ca și a fiecărui om, se poate scrie un roman întreg, dar am ales să o prezint în câteva rânduri, așa cum am văzut-o eu în vizitele scurte făcute în Țigănești și din ceea ce mi-a mai spus Culina. Mă voi referi la felul cum a gândit, cum a văzut lumea, felul cum emitea judecăți de valoare, acea adâncă esență a noastră.

În anii 2004 și 2005, venind din Canada, am ajuns și în Țigănești doar pentru câte o săptămână. Alergam fără zăbavă prin comună să culeg date pentru monografia în lucru despre Țigănești, „Gând purtat de dor”. Afară de profesorul de istorie, Florian Cremenaru, nimeni nu mi-a furnizat informații atât de multe și de substanțiale ca Lenuța Balauru. Atunci am remarcat multe dintre trăsăturile ei care s-au conturat tot mai bine în următorii ani.

Prima trăsătură remarcată a fost o inteligență vie, această calitate considerată regina tuturor aptitudinilor umane. Inteligența a ajutat-o să-și pună în valoare personalitatea. Și această inteligență era dublată de înţelepciune, o altă trăsătură considerată drept cea mai profundă carte tipărită în adâncimile fiinţei umane.

Aceste calități s-au alăturat altor însușiri: capacitatea de a înțelege ușor și corect marile întrebări existențiale, de a reduce la esență aspectele complicate ale vieții și de a rezolva probleme pe baza cunoștințelor acumulate. Pe aceste trăsături punea Lenuța preț. Când Florian a ajuns în clasa întâi la școală, Lenuța s-a adresat învățătorului: „Nu mă interesează notele, nici purtarea, vreau să știu, îi merge mintea? Îi merge, i-a răspuns. Mulțumesc, să trăiți!”

Aceste daruri cu care a fost înzestrată de Dumnezeu au ajutat-o să se ridice de la condiții de viață foarte modeste, pe trepte cu alte valori sociale. Fără acest salt al ei, viața familiei Balauru ar fi fost cu totul altfel. Ea a transmis, pe cale genetică, dar și prin educație, copiilor și nepoților, acea forță de a urca tot mai sus, încât astăzi numele lor au ecou. Ei recunosc sau nu, dar e evident că multe dintre trăsăturile ei le-a imprimat și urmașilor. Fiii și nepoții, cu toții se disting prin ceea ce fac și gândesc. Evident că fiecare s-a construit pe sine după propria sa capacitate, dar nu singur. Fiecare a fost sprijinit de școală, de mediul înconjurător, de oamenii din mijlocul cărora s-au ridicat, de șansa ieșită în cale cu noroc, iar toate acestea s-au clădit, pe lângă moștenirea genetică, pe educația părinților, în special a mamei.

Mi-amintesc cum odată îmi spunea: „S-a întâmplat să am o neînțelegere cu copiii mei și s-a iscat cearta. Lor li se părea că eu nu mai gândesc bine, că am rămas în urmă. Le-am răspuns cu frumosul: uite, așa proastă cum sunt eu, dar am făcut și am crescut doi băieți deștepți care au ajuns cineva în viața lor. Să-i fi văzut cum au scăzut tonul și au încheiat discuția având lumină pe față”. Auzind-o, am meditat atunci, ca și în alte dăți, la moștenirea de înțelepciune strecurată din veacuri de la moșii și strămoșii noștri.

Viața Lenuței Balauru s-a scurs așa cum e dat firii omenești, cu urcușuri și coborâșuri, cu lumini și umbre, cu bune și rele, dar a avut înțelepciunea ca, la urcușuri, să pășească cu atenție și, la coborâșuri, să pună frâna, multe din ceea ce a întreprins reușindu-i cu succes. A devenit o voce distinctă mai ales ca președintă, timp de șapte ani, la CAP Țigănești. A fost un om de succes și a lăsat în urma sa un nume care va dăinui în timp. Năvalnica apă curgătoare a timpului nu va stinge curând candela amintirii Lenuței Balauru, mai ales atâta timp cât vor trăi cei care au cunoscut-o, dar și prin chipul ilustrat în monografia comunei Țigănești, care va dăinui cât timp vor fi oameni pe pamânt.

Continue reading „Elena BUICĂ: OMAGIU UNEI PRIETENE DRAGI, LENUȚA BALAURU” →

Vavila POPOVICI: LUPTA PENTRU DREPTATE ȘI ADEVĂR

„Adevărul iese la iveală cu timpul.”

– Seneca

Din timpurile cele mai vechi, gânditorii au analizat problema dreptății și adevărului. Au văzut că oamenii de-a lungul timpului au idei noi, scopuri diferite, condiții de viață diferite, că toate aceste probleme, deloc ușoare, depind de moralitatea societății, iar politica se ocupă de definirea lor.

Dreptatea este una dintre virtuțile importante ale omului, cu care el poate deosebi binele de rău. Cu ajutorul dreptății se pot soluționa contradicțiile existete sau unele noi apărute, deoarce ea, dreptatea, se măsoară în raport cu anumite norme morale sau juridice care exprimă reguli comportamentale bazate pe anumite valori. Drumul ei este cel al victoriei binelui care se dobândește greu de cele mai multe ori.

Există o dreptate omenească și una Dumnezeiască. Dacă cea Dumnezeiască este neschimbătoare, cea omenească s-a dovedit a fi schimbătoare. Oamenii se contrazic între ei, contrazicându-și uneori propria conștiință; se prefac folosind minciuni care îi pot ajuta să dobândească ceva material, bani sau putere. Când sunt prinși cu minciuna, ei pot motiva că nu au stăruit suficient asupra problemei, adică asupra afirmației anterioare. Aceasta poate fi un adevăr, dar poate fi și o minciună. Adevăr este când nu ai cunoscut datele problemei în amănunt și ai emis o eroare prin care ai făcut o nedreptate unui alt om sau unei colectivități. Dar când ai făcut-o intenționat, spre folosul tău – ai mințit, ai pângărit dreptatea.

Nedreptatea poate fi făcută sub masca unei așa numite dreptăți, ascunzând sentimentul vădit al urii și al răzbunării. Înseamnă voință de putere pentru a-ți realiza ambițiile folosind cuvinte, discursuri, gesturi și o judecată fără conștiință morală.

Esențial este ca omul să creadă în dreptate și să lupte pentru ea. Dreptatea nu inspiră teamă, ci curaj, pe când nedreptatea te poate înspăimânta, timora și chiar distruge sufletește. Și cel care a suferit nedreptatea pierde uneori acea căldură sufletească care a avut la bază încrederea, demnitatea, voința și conștiința.

S-a văzut de curând un gest ambițios de răzbunare care a antrenat alte multe persoane „slabe de înger” (caractere slabe, lipsite de fermitate) sau cu judecată superficială. Unii s-au trezit la realitate, renunțând la ură, dezbinare și neadevăr, în ultimul moment. Alții își mențin judecata nedreaptă, poate din jenă pentru funcția avută, sau chiar din ușoară neghiobie (sunt momente în viață când orice om deștept poate comite o prostie!). Fiindcă dreptatea se face judecând profund. Bunul simț, echilibrul psihic, cunoașterea, moralitatea sunt condițiile care îl fac pe om să fie fidel dreptății. Unora li s-ar cere și previziunea, adică să distingă bine vremurile în care trăim și să întrevadă pe cele care pot veni în urma acționărilor respective. Nu le ai, te dedai la acțiuni contrare: insulți dreptatea adevărată pentru a-i știrbi din onoare și din atotputernicie, cumpărând totodată susținători ai minciunii. Iar genocidul minciunii și al nedreptății distruge dreptatea care va fi, ulterior, foarte greu de recucerit.

În lupta pentru dreptate și adevăr nu învinge jalnica șarlatanie care are scopul de a le compromite, a le face incerte, a le face neînțelese de oameni, înlăturând bunătatea și înțelepciunea, întrucât omul este creatura divinității, cu credința în dreptate și adevăr. Acțiunea dreptății se solidarizează cu adevărul, deoarece urmăresc același scop.

De cele mai multe ori gândim despre o persoană care spune adevărul că „are dreptate”, sau că „nu are dreptate”. A spune ceva ce nu corespunde realității înseamnă a afirma o propoziție falsă, ceva ce nu e adevărat: „Cântarul fals este un simbol al oricărei înșelăciuni, al oricărui artificiu care maschează egoismul și nedreptatea sub aparența dreptății și virtuții”. A fi drept înseamnă să acționezi față de tine și față de ceilalți în raport cu anumite norme morale și juridice bazate pe anumite valori, norme ce exprimă reguli de comportament (binele, frumosul, în opoziție cu răul, urâtul).

Un adevăr afirmat despre ceva poate fi un adevăr pentru toți și se poate folosi pentru a face dreptate, iar neadevărul despre ceva este o minciună pentru toți, cu toate că uneori (am văzut) este folosit și el pentru a face așa-zisa „dreptate”. Intervine „judecata” fiecăruia, afirmativă sau negativă, în baza existenței acelei corectitudini ce stă la baza adevărului și dreptății. „Judecata” ajută la determinarea adevărului la nivel individual dar și universal. Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) a deosebit judecata analitică de cea sintetică. În cazul judecății analitice, adevărul derivă din analiza însăși a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepție senzorială. În situația în care o analiză rațională nu este suficientă pentru a extrage adevărul și este nevoie de o observație senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică.

În căutarea dreptății este necesară o cantitate de energie mare și un mod de gândire sănătos în concordanță cu regulile morale ale lumii exterioare bazate pe dovada lucrurilor văzute pentru a aduce echilibrul social și a se ajunge la rezultate pe care le putem atribui doar inteligenței umane sau vieții.

Ființa umană are înrădăcinat adânc, pe lângă simțul dreptății și cel al adevărului, și pe cel al iubirii. Prin iubire se ajunge la adevăr și dreptate deoarece îți dă putere să învingi orice obstacol. Einstein spunea despre iubire: „ Există o forță extrem de puternică, pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este IUBIREA”.

Da, trebuie să te iubești pe tine și în aceeași măsură pe celălalt, trebuie să te respecți pe tine și în aceeași măsură să-l respecți pe celălalt. Trebuie să dorești binele tău, dar și binele celuilalt. Trebuie să iubești adevărul și dreptatea și să-l iubești pe Dumnezeu, pentru că El este întruchiparea dreptății.

Dreptatea nu se poate baza numai pe voință și sentimente deoarece voința înseamnă de multe ori dorințe, nevoi și interese, plăceri iar sentimentul este o componentă a emoției, o cunoaștere imediată, o simplă impresie. De aceea intervine rațiunea, judecata omului („Cogito, ergo sum!” – Descartes). A fi rațional înseamnă a te folosi de conștiința ta, ea fiind temelia sfântă a dreptății și adevărului. Conștiință înseamnă cunoaștere, sentimentul înțelegerii existenței personale; este forma cea mai evoluată de reflectare psihică a realității obiective prin intermediul senzațiilor, percepțiilor și gândirii, sub formă de reprezentări, noțiuni, judecăți, raționamente. Sentiment și rațiune, deopotrivă, deci! O cunună de simțiri și judecăți!

Educația îl face pe om să fie atent, sensibil și rațional în relațiile cu semenii săi, să fie neclintit în apărarea dreptății mult iubite de Dumnezeu, să condamne tirania, să devină altruist. Astfel, de la om va pleca dreptatea și se va îndrepta tot spre el. Adevărul trebuie cunoscut și recunoscut deoarece omul este dornic de adevăr și însetat de dreptate, iar acolo unde există adevăr este de așteptat să fie și dreptate.

Inteligența omului are un câmp legitim de apărare a dreptății care se opune minciunii. De aceea omul drept nu permite ca minciuna să fie promovată drept adevăr. Judecata lui care implică legile morale, obiectivitatea, îl va face să disocieze adevărul de falsitate. Sentimentul dreptății și adevărului îi va da omului speranța unui trai liber, în așa fel ca valoarea să-i fie prețuită și stimulată. Ierarhia valorilor este un adevăr deoarece în fruntea ei se află „spiritul și valorile create de om”, valori ce aduc mai multă dreptate în lume.

Dar ce este adevărul? Întrebarea a apărut de-a lungul secolelor, în diferite locuri de pe glob. El a fost definit de către scolastici – filozofi din evul mediu care practicau un învățământ rupt de realitate – , prin formula binelui. Pentru adevăr au murit mulți oameni, deoarece adevărul este legat de dreptate, el ne ajută să trăim în timp mai liniștiți, mai împăcați cu noi înșine și cu noi toți. La adevăr se ajunge greu fiindcă el se află în adâncul sufletului omenesc și fiecare are propria modalitate de a ajunge să-l găsească. Iar adevărul venit din afară poartă de cele mai multe ori amprenta nesiguranței. Există Adevărul absolut care este unul singur și adevărurile noastre care pot fi diferit concepute inițial, deci au pluralitate, până la definirea lor într-unul singur, real. Fiindcă la început ai gândirea ta, curajul de a gândi după intelectul tău, după care ai în vedere și alte opinii, alte gândiri și intervine judecata, cântarul, definirea adevărului. Între adevărul absolut și „adevărul pur și simplu” există o asemănare evidentă prin legătura profundă a ființei omului cu divinitatea, legătură ce te face să respecți normele comportamentale ca o necesitate rațională care dobândește o semnificație concretă în reglementarea raporturilor dintre oameni.

Pentru Aristotel, filozoful Greciei Antice, realitatea este adevăr și se identifică cu existența, adică „ceea ce este” fiind același lucru cu „cele ce sunt adevărate”. Adevărul pentru filozoful german din secolul XX, Martin Heidegger, este „ceea ce se arată”, „ceea ce se descoperă”, „ceea ce se devoalează”, „ceea ce nu se ascunde”.

Omul care poate face deosebirea binelui de rău, se poate bucura de dreptul la libertate care elimină „subiectivitatea inteligenței și voința arbitrară”, și dacă uneori este nedrept nu se poate spune că susține un lucru neadevărat deoarece așa-i dictează simțurile sale; așa simte el adevărul. În acest caz se poate vorbi despre „adevăr” sau „neadevăr” și nu despre minciună, care se bazează pe viclenie (perfidie, ipocrizie, falsitate, trădare).

Când omul își dă seama de dificultățile care se întâmpină în stabilirea dreptății, poate să înțeleagă particularitățile evidente ale realității, deosebirea dintre rațional și irațional și dintre adevăr și minciună. „Singurul lucru la care omul cinstit trebuie să cate, în toți pașii săi, este de a vedea, dacă ceea ce face este drept sau nedrept, și dacă e fapta unui om bun, sau a unui om rău”, spunea atenianul Socrate (469–399 î. Hr.).

În multe situații credem că am descoperit adevărul total și noi de fapt am ajuns la un adevăr parțial obiectiv, adică la un adevăr doar pentru unii, un adevăr care oglindește doar o opinie, este deci subiectiv, necorespunzător realității. Dar, adevăratul adevăr cuprinde obiectivitate și logică, o judecată imparțială care este o componentă a judecăților universale în care nu intervin factori subiectivi.

Libertatea de a gândi te face să poți deosebi adevărul de fals, moralitatea de imoralitate, vinovăția de nevinovăție și să-ți crească interesul pentru lumea exterioară pentru a putea deveni total obiectiv, să poți critica moralitatea ținând cont de remarca filozofului german Nietzsche (1844-1900) „A critica moralitatea presupune un grad înalt de moralitate”.

Cu toate că oamenii au viziuni diferite unii față de alții, ei gândesc aidoma la relația dintre dreptate și adevăr, la locul care-l ocupă acestea în desemnarea realității folosind legătura dintre cuvânt și faptă. Faptele oamenilor trebuie să reflecte într-o manieră adecvată bunătate și adevăr, ba chiar, dacă este cu putință, să creeze prin ele o lume mai sensibilă, găsind căi și mijloace pentru depășirea realului. O lume mai sensibilă, bazată pe dreptate și adevăr, pune accent pe scara valorilor, chiar dacă aceste valori se schimbă în funcție de idealurile lumii reale, deci, se schimbă în funcție de concepția vieții sociale și de idealurile pe care se întemeiază societatea. Este necesară o lume diferită din punct de vedere al sensibilității și al calității, trăind mai intens prin idealuri bine gândite ce fac parte din sfera realului spre care aspiră.

Înclinarea omului spre libertate este dată de capacitatea lui de educație, de autonomia în gândirea sa, de adevărul și dreptatea ce se pot face în lumea de „aici” și de încrederea în lumea de „dincolo” unde există un singur adevăr: „adevărul absolut”.

Sensibilitatea umană percepe modificarea inerentă a mediului înconjurător, pentru că tot ce îl înconjură pe om există, deci este un adevăr al existenței sale care asigură echilibrul său interior clădit pe drepturile sale și pe demnitatea sa. Omul nu trece pasiv pe lângă ceea ce îl înconjură, chiar dacă uneori modifică natura cu mâna sa prin inventivitate, împins de trebuințele sale strict biologice sau de cele pragmatice, de rutină. De fapt se consolidează acea relație dintre voința omului și activitatea sa.

O societate dreaptă așează morala în planul existențial, nu numai în imaginație unde își poate face iluzii despre o lume perfectă cu aspirații sublime. Omul își organizează spațiul existențial cu o Continue reading „Vavila POPOVICI: LUPTA PENTRU DREPTATE ȘI ADEVĂR” →

Mircea DAROȘI: ,,Ce greu a fost în noaptea asta’’, de Al.Florin Țene, un roman al iubirii creştine

Mereu inspirat şi atras de subiecte literare cu rezonanţă emoţională, Al. Florin Ţene se prezintă în faţa cititorilor cu un nou roman intitulat ,,Ce greu a fost în noaptea asta’’, în care personajul central este poetul Traian Dorz. Am citit cu mare plăcere romanele scriitorului clujean şi de fiecare dată când am scris despre ele, mă gândeam ca nu cumva cuvintele mele să fie prea sărace şi prea puţine pentru a reliefa anvergura operei şi a personalităţii sale. Evocarea poetului damnat pentru credinţă este o restituire absolut necesară pe care Al. Fl. Ţene o face în stilul său autentic şi foarte apropiat de sufletul cititorului. Traian Dorz a fost ţinut în umbră ca poet, n-a fost cunoscut, chiar dacă o mare parte din poeziile sale erau puse pe melodii religioase şi cântate în biserici şi mănăstiri. Puţini sunt aceia care ştiu că ,,Blândul păstor’’ sau ,,Vei veni, Isuse, vei veni’’şi multe altele, sunt creaţii dorziene. Punând într-o perfectă armonie binomul realitate şi ficţiune şi folosind un instrumentar stilistic exersat în acest domeniu, autorul reuşeşte să ne introducă în atmosfera tensionată în care a trăit şi creat eroul său. Nu se îndepărtează de la adevăr, îl respectă cronologic şi evenimenţial. Pe soclul biografic al poetului sunt aşezate construcţii imaginare, care dau contur întregii evocări. Cartea poartă un titlu sugestiv şi atractiv, reprezentând un vers din poezia ,,Ce greu a fost în noaptea asta’’, o poezie plină de semnificaţii şi cu trimiteri simbolice la viaţa carcerală : ,,Ce greu a fost în noaptea asta,/ ce lupte crâncene-am trăit,/ ce-nverşunat a fost vrăşmaşul/ şi ce sălbatic a lovit…/ Acum când se ridică fumul / şi când putem privi-napoi/ acum vedem ce pierderi/ câţi sunt căzuţi şi morţi din noi’’. Fiecare capitol este însoţit de câte un motto selectat din creaţia poetului, în aşa fel încât să sugereze momentele naraţiunii : ,, Era şi nor şi noapte şi iarnă şi război’’, ,, Fii voios că-n oastea sfântă eşti şi tu chemat’’, ,,Binefacerea primeşte-o, dar simţeşte-te dator’’, ,,Când ochii storşi de lacrimi privesc în gol, departe’’,, Azi nu mă-ntorc la nimeni’’, ,, Mai fi-va la sfârşit o judecată’’. Prin patosul ideilor şi calitatea expresiei cu un profund mesaj religios, opera lui Traian Dorz poate fi asemănată cu poeziile lui Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic sau Vasile Militaru, trecuţi şi ei prin exerciţiul suferinţei din închisorile comuniste. Dar Al. Fl.Ţene nu analizează din punct de vedere literar creaţiile poetului, ci ne propune imaginea ,,unui psalmist bihorean’’, ,,poet al luminii, al iubirii, al credinţei şi smereniei’’ pe care vrea să-l actualizeze mai mult ca oricând. O face însă Ionuţ Ţene în peambulul acestei lucrări, care reuşeşte să ne dezvăluie sensurile adânci ale liricii dorziene. Sensibile aprecieri asupra romanului sunt făcute şi în textul de postfaţă a lui Anton Ilica, care spune că, Al.Fl. Ţene are déjà ,,expertiza unei garanţii calitative’’. Fiecare etapă a vieţii personajului este prezentată detaliat, dând evocării farmec şi culoare prin folosirea unei game variate de mijloace stilistice : limbaj expresiv, dialog viu, descrieri istorice şi pitoreşti, caracterizări nuanţate, simboluri prevestitoare, etc. Din coţinutul romanului aflăm că, personajul principal este un om modest, cinstit şi cumpătat la vorbă, iubitor de Dumnezeu, dar şi un luptător curajos pentru Continue reading „Mircea DAROȘI: ,,Ce greu a fost în noaptea asta’’, de Al.Florin Țene, un roman al iubirii creştine” →

Alexandru NEMOIANU: SĂ NE FERIM DE CEL VICLEAN

Mai înainte de a intra în subiect este necesar să amintim câteva lucruri.

După cuvântul Sfinților Părinți, teolog este acela care mai întâi se roagă lui Dumnezeu și apoi cutează să vorbească despre El. Duhurile necurate, diavolii, ”cred în Dumnezeu și se cutremură” (Iacob,2,19) dar aceste duhuri căzute nu se roagă. Deci diavolii sunt falși teologi, înșelători. Prin păcat,prin ascultarea de cel viclean, omul îi oferă diavolului mai mult decât diavolul îi poate oferi lui. Diavolul nu dăruiește pentru că nu poate manifesta decât iubire de sine. De aceea, tot ceea ce ni se pare că el oferă este de fapt amăgire și înșelare. Nu întâmplător este numit “tatăl minciunii”. În schimb, el își găsește satisfacția văzând omul rupt de Dumnezeu, de Cale, Adevăr și Viață.

Diavolul cunoaște cât de mult îl iubește Dumnezeu pe om. Este o realitate asupra căreia nu are nici cea mai mică putere. Încearcă însă să influențeze inima omului. O împietrește într-atât încât să nu mai poată primi iubirea dumnezeiască și nici să nu o poată manifesta față de semeni și întreaga creație.

Diavolul se folosește de ispită iar lupta lui se duce la nivelul gândului și al ideilor. Mai mult, diavolul ne prezintă lucrurile întotdeauna în favoarea noastră. Dar să nu pierdem din vedere că într-un final diavolul rămâne cu ispita, iar noi ne alegem cu păcatul. El nu ne poate forța să păcătuim. Pentru căderea în păcât noi suntem responsabili. Dar pentru a face înșelarea deplină, diavolul se ascunde și „Cea mai mare izbândă a Satanei împotriva Binelui a avut loc în momentul în care i-a convins pe oameni că el nu există” .

În lumea pe care o străbatem, așa cum ziceam, între alte aberații mult vehiculate, o putem auzi și pe cea tăgăduind existența și lucrarea necuratului. Pentru necuratul asta este o mare biruință căci mai mare bucurie decât de a fi tăgăduit el nu are. Fiind duh și esență a răului, negativitate pură, el dorește starea de secreție și chiar tăgăduire. Dar asta nu schimbă realitatea că necuratul există, lucrează în voie și rănește în masă.

Demonii sunt duhuri căzute, îngeri căzuți. ”Prințul” lor, Lucifer, prin duh de mândrie s-a dorit pe sine asemenea lui Dumnezeu și, cum îngerii comunică prin gânduri,acest gând al lui Lucifer a fost instantaneu cunoscut. Parte din îngeri s-au împărtășit cu Lucifer și au fost zvârliți în Iad. Atunci Mai Marele Voievod al Îngerilor a rostit, “Michael”, ”nimeni nu este ca El” și a adăugat “să stăm bine, să stăm cu frică”. Această sabie de foc stă și azi în mâinile Marelui Voievod al cetelor îngerești Michael, cel care ne va duce la Rai de vom fi vrednici.

Căzut, Lucifer, prințul dimineții, a devenit “satana”, în ebraică, ”cel care dezbină”, iar asociații lui “diabolos”, în greacă, ”cei care calomniază”, ”cei care mint”. În interiorul lor există o ierarhie și cete specializate: în desfrâu, beție, ucidere, furt și așa mai departe. Tot acolo sunt și “demonii teologi”, cei care știu Scripturile mai bine ca oricine și care știu să însele pe cei mândrii. Așa au apărut religiile aberante, sectele și cultele, așa au apărut ereziile și ateismul. Toate, un adevărat cancer pe trupul omenirii. Demonii schimonosesc lucrurile și de aceea sunt numiți “cel viclean”. Căci viclenia este încă mai nocivă decât răul vădit.

Scopul lor, de a înșela pe oameni și ai trage în abis, este datorat dorinței demente de a mâhni pe Dumnezeu, a cărui dragoste de oameni ei o știu. O fac și din invidie, căci știu ce au pierdut și știu și ce pot câștigă oamenii ascultând de Dumnezeu și Biserica Lui Dreptmăritoare. Pe cei pe care îi stăpânesc, demonii îi urăsc la fel de înverșunat și îi batjocoresc. Necuratul scrâșnește de bucurie la gândul chinului ce îi așteaptă pe cei căzuți în stăpânirea lor. Dar în privința lucrării lor trebuie spus că ea este de fapt o “neputicioasa îndrăznire”. Demonii nu pot să îi silească pe oameni, îi pot doar ispiti. Depinde de libera voie a fiecărui om de a primi sau respinge ispita. Iar respingerea se face mai ales prin smerenie, rugăciune, semnul Sfintei Cruci, și ajutorul lui Dumnezeu. Aici trebuie făcută o foarte importantă precizare.

Noi nu știm care este relația dintre Dumnezeu și necuratul. Cel mai bine vedem asta din misteriosul text al “Cărții lui Iov”. Este o taină care nu este pentru oameni să o afle. Nu le este spusă și deci nu le este de folos. Dar știm sigur că ni se spune poruncitor să îl respingem și să nu îi ascultăm șoaptele, șoaptele “ucigașului de oameni și tată al minciunilor”.

Manifestările răului diabolic sunt trei: parazitismul; răul nu are stare “în sine” este doar absență a binelui; impostura:schimonosirea, falsificarea înțelesurilor, spre exemplu egalitatea cu egalitarismul, și parodia: încercarea de a imita pe Dumnezeu, de a crea un “plan” alternativ, gen “turnul Babel” sau “globalismul”. Un exemplu ilustrativ ar fi diferența dintre “ghicit” (care este de la necuratul) și profeție Dumnezeiască. ”Ghicitul” este răspuns la curiozități triviale și nocive,profeția se referă la planul mântuirii în veșnicie.

Fiind “tatăl al minciunii” cu necuratul nu se discuta și mai ales nu se “speculează” aspecte ale răului.Intrând în asemenea dialog devenim ,cu voie sau fără,complici și,mai devreme sau mai târziu,demonizați.Poate cel mai bun exemplu este cursa demonică,în care a căzut bună parte din lume,a “condiționării genetice”.

Aparent o curiozitate sau direct disciplină științifică,”condiționarea genetică” este folosită că metodă de justificare a stării de păcat. Astfel tot soiul de pseudo specialiști vorbesc despre “condiționarea genetică” a invertitilor sexuali, a criminalilor, a bețivilor, a hoților. Dacă fiecare ar fi “condiționat genetic” atunci nici nu ar mai exista “păcat”. Sau cum spun “imbecilii utili”, “așa s-au născut”. Nimic mai fals. Aceasta este capitulare la “argumentele” celui rău.

Fiecare om s-a născut cu liber arbitru, cu liberă voie, cu puterea și obligația de a alege între bine și rău. Pentru fiecare act pe care îl facem suntem responsabili și deci liberi. Cum spunea un mare gânditor, prin însăși natura sa, ”omul este condamnat la libertate”. Nu există cale împrejur.

Un alt exemplu despre pericolul dialogului cu necuratul sunt “modificările genetice”. Acestea nu sunt alta decât canibalism în haină nouă. Nimic altceva. Esența canibalismului este credința că poți obține o schimbare consumând țesuturi umane.

Iar exemplele pot continuă la nesfârșit.

Între altele pe acești solemni indivizi care intră în dialog cu necuratul îi putem recunoaște și după modul ridicol în care se iau totalmente în serios, după modul în care rostesc cele mai dureroase truisme, după modul în care imită cea mai penibilă modă. Este chipul închinătorilor la idoli.

Un Drept măritor creștin nu trebuie să se ia pe sine prea mult în serios și chiar trebuie să folosească cu grijă umorul. Mai ales un Ortodox nu trebuie să fie trist.

Sfântul Serafim din Sarov își salute vizitatorii prin cuvintele, ”bucuria mea” și de fiecare dată adaugă “noi nu avem motiv să fim triști căci Hristos a înviat”. Cu adevărat nu avem motiv să fim triști, prin darul Sfintei Ortodoxii. Nici un motiv!

––––––––––-

Alexandru Nemoianu

Istoric

USA

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: SĂ NE FERIM DE CEL VICLEAN” →