De fiecare dată când reușeam să mai ajung prin locurile pe unde am copilărit adică, prin Comuna Bălănești din Județul Buzău, imediat după ce descărcam bagajele, invariabil, eram atras ca de un magnet de primul drum care, pentru mine, însemna poteca din fundul curții împreună cu care, traversam livada, apoi via, după care se afla plantația cu pruni iar de aici, pătrundeam în pășunea numită ”Poduri” care ținea până la liziera Pădurii Bârza de unde începea Raiul nostru, al copiilor, adică refugiul care ne oferea de toate mai concret, fructe de pădure, ciuperci, locuri de joacă, de hoinăreală și altfel spus, orice aveam chef  să facem.

        Ultima oară când am reușit să mai ajung pe acolo însoțit de soția și de fetița mea, încă de la poartă mi   s-a strâns inima la vederea celor două corpuri de casă încăpătoare în care, spre deosebire esențială de perioadele precedente când trăiau bunicii, mătuși și unchi din partea tatălui meu, de această dată când nu  mai existau majoritatea celor dragi care ne întâmpinau cu mare dragoste de fiecare dată fiind vizibil emoționați de bucuria revederii în timp ce, acum,  am fost întâmpinați doar de o verișoară destul de acră și astfel, plictisită de singurătatea locului fiind vizibil nerăbdătoare să se întoarcă la Buzău unde locuia și avea treburile ei.

        După descărcarea bagajelor, aproape din reflex, am pornit spre poteca pe unde mergeam în livadă, apoi spre pășune și în cele din urmă, să ajung la pădure.

        – Nu-ți iei arma cu tine ? – mi-a strigat din urmă verișora mea.

        – Nu. Merg numai așa, într-o plimbare, să văd ce  s-a mai schimbat acolo pe unde cândva pășteam vaca.

        Primul lucru care m-a întristat a fost livada de pruni unde lipsa completă a fructelor era o consecință firească a grindinei care a golit pomii așa că, din cei 70 de pomi am reușit ca să culeg doar vreo două prune.

        Cu sufletul gol de amărăciune am pătruns în răcoarea pădurii încercând ca să-mi mai atenuez supărarea și din reflex, am pornit pe poteca mea preferată care mă conducea mai întâi la zona botezată ”La viziuni!” astfel botezată deoarece, în acel loc destul de abrupt și nu prea accesibil, iar astfel cam singuratec, se aflau numeroase viziuni de bursuci, de vulpi și alte viețuitoare ale pădurii iar noi copii, eram fascinați de urmele imprimate în pământul afânat de la intrările în vizuini ca semn al celor care locuiau în ele.

        După ce mi-am răsfoit alene amintirile legate de fiecare locușor în parte, fără a avea un scop anume urmărit, m-am pomenit parcurgând în liniște o altă potecă destul de ascunsă de frunzișul des și care, așa cum știam, m-a condus până la vechiul observator construit lângă o vie părăsită de mult, locul fiind numit ”Via lui Berbec” și astfel, aflată chiar pe marginea rupturii abrupte a malului care se mărginea cu Fâcâiana, o altă pășune mult mai întinsă.

        Apariția obsrvatorului mi-a stârnit iar nenumărate amintiri nu numai pentru că nu mă mai așteptam ca să-l mai găsesc acolo în picioare, dar pentru mine a reprezentat un prețios loc de observare în care mă cocoțam cu buzunarele doldora de fragi, zmeură, porumbe, cătină și ce alte fructe de-ale pădurii mai descopeream pe acolo iar apoi, mă tolăneam pe podeaua din vârf de unde supravegheam până hăt departe toate locurile bine cunoscute iar din când în când, destul de des surprindeam și diverse viețuitoare care treceau liniștite pe sub pe sub observator.

        Mi-m amintit cum, într-una din zile pe când de-abia îmi cumpărasem arma de vânătoare, bunica mea care era extrem de supărată de vulpi și ulii care îi cam dădeau iama prin puii cloștilor, mă ruga mereu ca să mai împușc din ele iar eu, bine înțeles că-i promiteam însă nu prea mă lăsa inima să trag în vulpi deoarece, nu numai că-mi plăceau ca viețuitoare dar gândeam că asta este menirea lor deoarece, Dumnezeu le-a lăsat ca să se hrănească numai cu păsări iar buruieni nu mâncau însă acesta era doar secretul meu și nu i l-aș fi dezvăluit bunicii care, precis m-ar fi pedepsit chiar dacă eram sufletul ei.

          Imi amintesc cum, într-una din zile, urcând spre observator am observat în pământul afânat o urmă proaspătă de vulpe care precis coborâse în spre sat la furat așa că, mi-am improvizat un ascunziș prin apropiere știind că, potrivit obiceiului, ea va reveni în pădure tot pe acolo. Așa că, fiind o după amiază tihnită de toamnă, m-am așezat comod după o tufă de măceș așteptând cursul evenimentelor ori venirea  serii, când porneam spre casă.

        La un moment dat, la poalele dealului unde mă aflam, am văzut o vulpiță care se cam îndrepta spre locul în care mă aflam eu așa că, m-am gândit iute că ar putea fi chiar autoarea urmelor context în care,    m-am instalat și mai comod după care am strecurat încetișor două cartușe în armă gândind că-i voi face o bucurie bunicii mele.

        Intre timp, mai înainte să-mi potrivesc arma, din spatele vulpiței s-au apropiat doi câini care au ieșit din cultura de porumb pe lângă care mergeau iar astfel, la apariția lor, vulpița s-a oprit brusc cercetându-se toți trei cu atenție așa că, deoarece distanța până la vulpe era prea mare ca să folosesc arma am rămas nemișcat urmărind cu atenție desfășurarea evenimentului. Eram sigur că cei doi câini o vor mozoli și chiar o vor putea răni sau mai rău așa că, eram cu ochii pe cei trei protagoniști când deodată, tot pe aceeași potecă a apărut un al treilea câine care de data asta era un dulău în toată regula care i-a cercetat indiferent din mers pe ceilalți doi căini după care s-a apropiat ferm  de vulpița care îl privea și ea stană de piatră iar odată ajuns lângă ea, a mirosit-o Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Randes vous zoo” →

    Acea ieșire la vânătoarea de deschidere la iepuri a fost una dintre cele mai urâte, mizerabile și găunoase zile de vânătoare la care mi-a fost dat să particip în atâta amar de vreme și cu cât mă gândesc mai mult, tot nu reușesc să separ ghinionul de noroc așa că, până la urmă, nu am încotro și le las așa amestecate pe amândouă.

     Plecarea de la București a fost cam întârziată deoarece, în cele din urmă am cedat cicălelilor soțiilor noastre ca să-i luăm cu noi pe doi nătângi de nepoți care țineau morțiș să participe și ei la o vânătoare deoarece până atunci nu li se mai ivise o asemenea ocazie așa că, i-am n-am avut încotro și i-am depozitat pe bancheta din spate a Trabantului 601 pe care, încă de când l-a cumpărat Marin îl botezase când Treby, când Coana Mare în funcție de eficiența motorului iar eu, în calitate de copilot, până dincolo de Roșiori, i-am tot dăscălit pe cei doi asistenți cu privire la ce vor putea și mai ales, ce nu vor avea dreptul ca să facă pentru nu-i stânjeni pe vânători.

      Conform așteptărilor, întunericul ne-a prins din urmă așa că, mai ales că se și întunecase, fără ca să mai stăm mult pe gânduri ne-am oprit la marginea unei păduri și după ce am dezbrăcat iute de pe banchete blănurile de oaie, ne-am înfășurat în ele și cuibăriți unul în altul ne-am străduit ca să adormim însă cum fumul țigărilor aprinse pentru a ne mai încălzi nu prididea să ne satisfacă cerințele, ca nu cumva să pierim asfixiați am fost obligați  să întredeschidem două dintre geamuri iar astfel am constatat că, după fulgii de zăpadă care se jucau prin jurul nostru am înțeles că afară astfel se zvonea că va cam veni iarna așa că, ne-am zgribulit și mai mult unii într-alții dar fără nici un folos deoarece gerul își vedea de treburile lui.

     Ne-am chinuit așa destul de mult timp însă, constatând că frigul cam depășise și grosimea blănurilor de oaie strecurându-se dincolo de ele, în cele din urmă, la unison am hotărât ca să facem stânga împrejur și să ne întoarcem pe la cuibușoarele noastre dezghețându-ne instantaneu numai la gândul așternuturilor calde care precis că ne așteptau.

     Drept urmare, cu același cvorum am hotărât cu unanimitate de voturi ca să revenim iute pe la casele noastre astfel că, Marin al meu după ce ne-a asigurat că ne va duce înapoi ca fulgerul deoarece el știe niște scurtături astfel că, a și pornit motorașul lui Treby care, lăsând în urma lui un nor gros de fum a țâșnit miraculos de iute convingându-ne astfel că și el cam tremura de frig. Singurii din spre care nu se mai auzea nici cel mai mic semn erau asistenții care, gemeau ușurel fiind îmbrățișați la propriu și astfel, înveliți cu blănurile de pe bancheta lor pentru a învinge astfel gerul care se lăsa din ce în ce mai câinos asupra noastră.

     Șoseaua era complet goală însă Marin ne-a informat că deja simțea alunecușul poleiului pe sub cauciucurile roților care, la cea mai mică mișcare a volanului se răsfățau cu Treby făcând tot felul de giumbușlucuri.

     – Lasă-l ușurel Marine – i-am șoptit eu clănțănind încetișor din dinți datorită frigului care, încet dar sigur mă cuprindea ușurel din toate părțile – Mergi mai încet că exact de vreun carambol n-avem nevoie!

     Nici n-am apucat ca să termin bine când, deodată, prin ceața din ce în ce mai groasă care se tot lăsa peste noi asemeni unui lințoliu prevestitor de rele, brusc am zărit în fața mașinii lumina unui felinar care se tot bâțâia iar când m-am sucit imediat spre Marin am descoperit că el deja picotea conform obiceiului său dar și datorită gerului:

     – Marine, … ce naiba faci, Marine –     i-am răcnit eu la ureche speriindu-l dar trezindu-l astfel din somn iar concomitent m-am aplecat apucând strâns de volan pentru a-i menține direcția înainte deoarece, din bezna de afară, s-a desprins bariera de care era atârnat felinarul pentru semnalizarea trecerii de cale ferată pe care se și zăreau din stânga a noastră cele două lumini ale locomotivei marfarului care se apropia în viteză și ale cărui vagoane au și început ca să defileze prin fața parbrizului lui Treby în timp ce Marin, bine speriat și  de urletul meu și de uruitul vagoanelor trenului care se perindau în viteză pe la câțiva pași de noi în timp ce, lumina felinarului atârnat de barieră se apropia cu răutate de parbrizul nostru așa că, de data asta a fost rândul lui ca să urle:

     – Aplecați-vă că ne facem decapotabili !

     Mișcarea noastră a fost instantanee aplecându-ne fulgerător fără ca să aud vreun strigăt ori vreo exclamație iar imediat după trecerea ultimelor vagoane ale trenului, pe când Treby se oprise la câteva palme de calea ferată, am întredeschis încet ochii și în primul moment m-a surprins lumina din mașină iar de-abia apoi curentul rece al aerului împins de trecerea în viteză a trenului ale cărui sirene sunau de zor disperate, semn că și mecanicul văzuse mașina însă n-a mai avut altceva ce să facă.

     – Sunteți întregi ? – a bîiguit Marin înghiontindu-i pe cei doi din spate iar apoi s-a răsucit spre mine – Tu, ești zdravăn ?

     – Hm, … – am bombănit eu încă nepricepând exact prin ce trecusem – Păi, bine că  măcar de acum avem și lumină în mașină – i-am bombănit eu un fel de răspuns mișcând felinarul agățat de bariera care traversa mașina trecând pe deasupra acesteia deoarece aruncase cât acolo plafoniera iar în locul ei acum era felinarul aprins.

     – Ce-ați pățit, măi amărâților ?! – am auzit un glas bărbătesc și lângă noi a apărut un cantonier care se lumina și el cu o lanternă și mai flutura aiurea un steguleț galben:

     – Sunteți întregi ?

     – Păi, … cam așa se pare i-a răspuns Marin coborând din mașina devenită decapotabilă iar ca să desăvârșească treaba începută de barieră a început să tragă cu furie de stâlpii plafonierei Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Aplecați-vă că ne facem decapotabili !” →