Dorel SCHOR: Primul ajutor (ziceri)

*   După o dietă severă, frumoasa actriță e de nerecunoscut. Mai ales când poartă mască.

*   Are prostul obicei de a răspunde sincer la întrebări.

*   Opțiune de meniu, de cantină sau de carantină.

*   Un exemplu pentru o situație fără ieșire? Constipația !

*   Dumnezeu nu depinde de avocați (Andrei Pleșu).

*   Elevii vor învăța în clase bilingve de franceză, engleză și germană …

*   Uniii mor de râs de fiecare dată când îl ascultă…

*   Lupii mănâncă mai puțină carne de oaie decât ciobanii.

*   Capul conduce, dar gura se bucură de o mare autonomie.

*   Cunoașterea de sine este începutul înțelepciunii (Aristotel).

*   Nici arta nu mai e ce a fost.

*   Dacă ar fi să credem…Dar nu e cazul!

*   Știrile au uneori ecou, dar zvonurile au rezonanță.

*   Medicul de gardă era al treilea care îi dădea primul ajutor.

Continue reading „Dorel SCHOR: Primul ajutor (ziceri)”

Vasile BELE: IN MEMORIAM…

S-a dus la îngeri,
Să brodeze stelele cu fir de aur,
Cu rouă de lacrimă albastră,
Cu bob de nor, în nopți ce dor,
Cu flori de crin, în nopți ce vin.
La plecare a luat cununa veșnicei tinereți,
Pentru a o dărui razelor de lună,
Zâmbetului dintr-un vânt,
Cuvântului rămas fără glas,
Au rămas pământeni – roua și curcubeul,
Vântul și dorul…
Înveșnicite în cuvinte sărace și plânse,
Pentru a-și duce traiul între timp și anotimp,
Între lacrimă și flori de crin alb,
Intre nemurire și veșnică neuitare,
Intre un ieri și un mâine,
Azi a plâns cerul cu rouă de lacrimă albastră,
Curcubeul a îmbrăcat haina unui izvor de mir,
Îngerii au zâmbit cu lacrimi din florile de mac…
Drum lin… drum lin… își cântă refrenul de rouă
În fiecare dimineață vântul…
Drum lin rostesc corul de îngeri pe care i-am pus paznici veșniciei dintre a fi sau a nu fi…
Drum lin cânta foșnetul de vânt care aduce miros de iasomie…

 

***

TIMPULE CE CURGI PREA IUTE!
CUM SĂ FAC SĂ TE OPRESC?

MAI ADAUGĂM ÎNCĂ UN PREMIU – CONCURSUL INTERNAȚIONAL METAFORE ,,ANA PODARIU” – PREMIUL III – secțiunea POEZIE – IN MEMORIAM ANA PODARU. Mulțumesc juriului! Mulțumesc EDITURA INSPIRESCU – cea care a fost organizatorul acestui festival, prin reprezentant GEORGE TERZIU! Mulțumesc George TERZIU! MULȚUMESC ANA PODARU – pe care am cunoscut-o în urmă cu cîțiva ani, la Sebeș, în cadrul TABEREI LITERARE ,,DE AMICITAE”, organizator Mariana MOGA! DRUM LIN, ANA! DRUM LIN… orice aș vrea a zice, nu găsesc decât: ,,ÎMI LIPSEȘTI, ANA PODARU!”… ÎMI LIPSEȘTI…
Te-ai depărtat de noi, pentru a te alătura îngerilor, poeților-îngeri, scriitorilor-îngeri. Păcat… mare păcat, Dar, oare, ne putem opune sorții?!?!?! Știm prea bine, că răspunsul este – NU! Continue reading „Vasile BELE: IN MEMORIAM…”

ZAMFIR ANGHEL DAN: Nuanța inteligenței

….și eu

cu ce-aș putea veni

când ție

natura ți le-a dat pe toate

doar c un poem cuantic

astral și cornean

și o iubire promisă într-o carte?

 

Nu

frumoasă corneană

Tu meriți tot ce îți dorești

și universul

încă nu a inventat

spre a-ți împlini norocul

iubirilor astrale

 

Rămâi ceea ce ești

Sublimul în arta culorilor materiei inteligente

eu am să te admir în taină

la umbra visului de a te fi întâlnit

în geometriile datelăriilor

în care apari

culorilor să dai

nuanța inteligenței

ascunsă într-o călimară

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

7 iunie 2020

Ionuț ȚENE: SUA se confruntă cu ”revoluția culturală” în stilul comunismului chinez!

Actualele proteste violente din SUA se folosesc de moartea nefericită a lui George Floyd pentru a impune în realitate o agendă culturală neo-marxistă dură în societatea americană. Furia protestatarilor nu are nicio legătură cu democrația și statul de drept, ci doar cu impunere a unui stil de viață totalitar stângist în cea mai puternică țară de pe glob. Violențele tinerilor protestatari se aseamănă cu ”revoluția culturală” din anii 1960, din China comunistă a lui Mao Zedong. Aceeași dorință distructivă de a se demantela vechile valori: familie, religie, tradiție, cultură, democrație și drepturile omului. Totul se aseamănă cu un iconoclasm în maniera khmerilor roșii ai lui Pol Pot. În America se distrug statui și monumente ale libertății, la fel ca statuile lui Buda din Afganistanul controlat de talibani. Cea mai mare democrație a lumii culege roadele unei politici de extrema stângă permisivă și promovată în mediile universitare din SUA, care au eliminat toate valoriile ierarhice culturale tradiționale și obiectivitatea științifică și drepturile democratice. Corectitudinea politică care a eliminat dezbaterea publica, dialectica, a exclus de fapt democrația din discursul cultural și politic. Corectitudinea politică este în realitate anticamera comunismului, lipsa libertății. În universitățile americane idologia a bătut știința, iar viziunea comunistă a învins impunând dictatura propagandei ideologice împotriva celor care gândesc altcumva decât socialiștii, de la Marx, Lenin, Marcuse sau Sartre. Acest dezechilibru intelectual demarat în 1968 a dezechlibrat balanța culturală. Stânga extremistă a învins știința, democrația și bunul simț în America. Acum asistăm la impunerea agendei extremiste de tip Antifa în politica și societatea americană. Violențele din marile orașe americane se aseamănă cu haosul impus și indus de pe bulevardele din Moscova și Petersburg din vara lui 1917 înainte de revoluția din noiembrie.

America este în fața provocării unei revoluții bolșevice în stil nou. Protestatarii se bat cu statuile și morții, pentru victoria finală împotriva democrației, drepturilor omului, proprietății private și libertății de gândire, în vederea impunerii unui regim neo-comunist. Occidentalii din clasele de jos sau de mijloc, care nu au trecut prin socialismul real trăiesc distopic speranța utopiei instaurării unui nou comunism, care nu a fost corect aplicat în fostele țări est-europene, în viziunea lor, de fapt vor fi primele victime ale terorii ce va urma într-o societate totalitară croită după modelul ”1984”, ”Ferma Animalelor” sau ”New Brave World”. Tăvălugul iconoclast pare de neoprit. Statuia marelui patriot democrat Taddeusz Kosciusko din Washington a fost vandalizată de protestatarii comuniști spre indignarea ambasadorului polonez. Guvernatorul statului american Virginia a ordonat ca un simbol important al perioadei confederate, marcate de sclavagism, să fie înlăturat din capitala Richmond. Ralph Northam a declarat că statuia generalului Lee, fost comandant al armatelor confederate în timpul războiului civil din America, onorează un sistem bazat pe cumpărarea şi vânzarea oamenilor. Monumentul înalt de 18 metri dedicat generalului Robert E. Lee dăinuie în Richmond încă din 1890. În ultimii ani, asemenea statui confederate au devenit motive ale unor proteste din partea celor care afirmă că aduc omagiu unei tradiţii de sclavagism şi rasism. Participanții la revoltele din Washington au vandalizat un monument dedicat celor care au fost uciși de regimurile comuniste, imaginile înfățișând și câțiva manifestanți care fac gesturi obscene în fața monumentului, scrie presa americană. „Având în vedere că grupările Antifa susțin în mod deschis ideologia marxistă și ne-au vandalizat monumentul și înaintea acestor proteste, nu este surprinzător că aceste grupări au venit și acum să vandalizeze și să dezonoreze memoria a celor peste 100 de milioane de morți”, a spus directorul executiv al Fundației pentru Memorialul Victimelor Comunismului, Marion Smith.

Continue reading „Ionuț ȚENE: SUA se confruntă cu ”revoluția culturală” în stilul comunismului chinez!”

Monica ONOJESCU: Interviu cu scriitoarea Alexandra Balm despre metamodernism și școli

Alexandra Balm, pe atunci Dumitrescu, mi-a fost elevă acum aproape treizeci de ani. Am remarcat-o pentru că avea o gândire originală și putere de abstractizare mult peste colegii ei. Mi se părea că are mai degrabă o structură de realistă și eram convinsă că se va înscrie la o facultate de profil. Apoi am pierdut-o din vedere. De la colegii ei am aflat că a făcut Literele, că trăiește de mai mulți ani în străinătate și, fapt exotic încă la noi pe atunci, înainte de 2000, a plecat de una singură în India. Acum mai mulți ani, probabil vreo 15, Alexandra mi-a telefonat ca să mă întrebe daca poate să-mi facă o vizită. De atunci ne-am mai întâlnit de câteva ori și, din când în când, mai primeam de la ea câte o urare sau un scurt mesaj. Așa am aflat că s-a mutat cu familia în Noua Zeelandă. 

Ne-am intâlnit în decembrie și am povestit despre multe, despre familie, copii, colegi, foști profesori, despre cum e să trăiești și să lucrezi în Noua Zeelandă. Am aflat că este profesoară de limba engleză la un colegiu din Auckland și predă engleza unor copii de 15 ani. Dacă despre ce se întâmplă în învățământul din Europa sau din America mai știam câte ceva, nu știam nimic despre ce se întâmplă în școlile din cealaltă margine a lumii. Așa că am am mutat discuția înspre probleme profesionale: ce fel de cărți citesc copiii? dacă în privința lecturii problemele lor sunt similare cu cele din România? cum sunt programele școlare? care e locul lecturii și scrierii în ele? cum este predată literatura? Atunci mi-a venit ideea acestui interviu. Nu a fost timp să ne întâlnim încă o dată, dar Alexandra a acceptat sa-mi răspundă la întrebările trimise prin e-mail.

 

Pregătindu-le, am constatat că știu totuși foarte puțin despre ea. Căutând informații pe internet, am găsit un CV academic impresionant cu un masterat în arte și scriere creativă și un doctorat despre metamodernismul în literatură, cu multe studii publicate in reviste academice, participări la conferințe, cu câștigarea mai multor burse. Am mai aflat că este traducătoare și a publicat în numeroase volume de poezii și povestiri, că a lucrat ca lector la Universitățile din Otago, Noua Zeelandă, și Babeș-Bolyai, Cluj, România. Dar cele mai multe referințe și citări sunt cele care se referă la studiile ei despre metamodernism. Se pare că este o autoritate în domeniu. Urmarea a fost că mi-am schimbat intenția inițială și am crezut că ar fi mai interesant să încerc să refac un traseu al unei vieți și cariere care se construiește, ca în cazul multor tineri români după anii’90, într-un spațiu mult mai larg decât cel al țării de baștină.

Monica ONOJESCU: Alexandra, vrei să începem cu începutul? Vorbește-mi despre tine, despre părinții tăi, despre școală. Îmi amintesc că nu te-am avut elevă de la început. Cum ai ajuns să fii elevă la „Șincai”?

            Alexandra BALM: Am ajuns la „Șincai” în clasa a X-a, în trimestrul al doilea. Părinții mei aveau o formație „reală” − tata studiase fizică teoretică și matematică, iar mama și-a început studiile universitare la matematică, apoi s-a transferat la inginerie − construcții civile, dar a lucrat la drumuri și poduri. Sora mea, Adina, era la „Racoviță”, la Matematică-Fizică, așa că nimeni nu a fost surprins când m-am hotărât să merg la chimie-fizică în clasa a IX-a. Dar în clasa a X-a m-am revoltat împotriva unui regim de studiu care nu îmi lasă nici un pic de timp de citit, așa că m-am hotărât să mă mut la „Șincai”. Am vorbit cu o vecină care lucra la Inspectorat, apoi am mers la Inspectorat și am obținut aprobarea de transfer cu condiția să fiu acceptată la „Șincai”. În aceeași zi i-am cerut o audiență domnului Comănaru, directorul de la „Șincai”. Nu a avut nici o obiecție și într-o vineri m-am prezentat în sala din „Bastilia” unde clasa a X-a A își avea orele. Am găsit în clasă destule fețe cunoscute, foste colege de școală generală de la Științele Naturii: Laura Cocora, Delia Cozma, Alina Morar, Codruța Roșu − care acum sunt fie în Cluj, fie în America −, dar majoritatea erau colegi noi.

Nu m-ați observat în acea primă zi când discutam „Moara cu noroc”. M-am așezat într-o bancă mai din spate, lângă una dintre fetele pe care le cunoșteam. Dar lunea următoare am stat în prima banca și m-ați văzut. Ați spus ceva despre clasele care tot cresc și despre elevii veniți la „Șincai” să scape de matematică. Sau poate e o amintire falsă. Toate lumea spunea că filologilor nu le place matematică. Era doar parțial adevărat în privința mea: mă irita să memorez formule la trigonometrie, dar geometria și algebra chiar îmi plăceau. Am dat Bac-ul din algebră. Venisem la „Șincai” în speranța că voi avea timp să citesc nu doar în vacanțe, ci și în timpul anului școlar, și pentru că mă îndrăgostisem de latină. Totodată, îmi plăcea și să scriu și odată pornită scriam cu aplomb, mai ales eseuri pentru școală − de câte 20 de pagini A5 când profesoara se aștepta la 4-5 pagini. Nu exista limită de cuvinte pe vremea aceea.

            În prima luni la „Șincai”, îmi făcusem din fericire tema și îmi pregătisem câteva notițe despre „Moara cu noroc”. Citisem și fragmente din Etica Nicomahică a lui Aristotel peste weekend și am făcut câteva comentarii ce au părut să vă intereseze. A fost felul în care ne-am întâlnit − între Slavici și filosofia greacă cu care cochetam la acea vreme.

Monica ONOJESCU: Cel mai vechi eseu al tău menționat în CV e un articol din 1993, “Women and their Destiny”, în „Quo Vadis”, editor Adrian Papahagi. Este vorba de revista pe care o scoteați voi în școală și care apoi a trecut din generație în generație? Editarea ei a fost pentru mine ca profesoară una dintre cele mai entuziaste experiențe în anii romantici de după `89? Împărtășeați și voi același entuziasm?

Alexandra BALM: Îl observam pe Adrian Papahagi și proiectele lui cu admirație și oarecum de la distanță. Revista era un one-man-show al lui Adrian, cred. Sau erau și alți colegi de-ai lui de clasa implicați? Nu știu exact. Ca și pe Adrian, îi admiram cu o ușoară gelozie − făceau mai multă engleză decât noi, aveau câțiva lectori străini pe când noi aveam doar un lector pe an, fie din Anglia, fie din America.

Am scris eseul „Femeile și destinul lor” în română, în locul unei teme de casă. Am uitat care fusese tema de fapt, dar îmi amintesc că în locul unui eseu despre Ecleziast la literatură universală scrisesem o poveste. Ați ascultat-o, dar aduc aminte ce reacție ați avut; cert este că mă întrebam dacă nu cumva am împins prea departe actul de rebeliune împotriva sistemului. După oră, o colegă m-a întrebat: „Alexandra, cum faci tu chestiile astea?” Atunci mi-am dat seama că povestea fusese destul de reușită.

Eseul publicat de Adrian era o expresie a exasperării față de ceea ce percepeam ca destin ineluctabil al femeilor. Mi se părea că băieții și bărbații au mai multe opțiuni, în timp ce femeile au mai puțină libertate. România tocmai ieșea din comunism. Paradigma patriarhală era dominantă și era la ordinea zilei ca femeile să se sacrifice pentru bărbați. Refuzam să accept gloria unui astfel de exercițiu pe care îl vedeam reiterat zilnic în jurul meu: soțiile care renunțau la cariere pentru soți. Ideile se reflectă în nuvela „Bălnescu Syndrome”, inspirată din viață unei profesoare din liceu.

În legătură cu titlul eseului, îmi amintesc o scurtă conversație ce am avut-o cu dumneavoastră. Eram lângă gangul „Bastiliei”, pe jumătate în umbra pasajului; mergeați spre sala profesorală. Era soare − început de vară, cred, și timpul devenise mai leneș. Treceam printr-o fază oarecum mistică și eram preocupată de divinitate ca entitatea ce afirmă „eu sunt ceea ce sunt”, în contrast cu mine care vedeam ființa umană ca o personalitate ce își caută sinele. Sugestia mea de titlu era „Eu nu sunt ceea ce sunt”.

M-am bucurat când Adrian a publicat eseul, dar am pierdut revista, ceea ce e trist. Când ești tânăr nu realizezi importanța unor astfel de lucruri.

Monica ONOJESCU: Din când în când, câte un fost șincaist mai descoperă câte un număr vechi și îl pune pe internet. Cum a fost să fii studentă la engleză? Știu că în decembrie când ne-am văzut, te pregăteai să te întâlnești cu Virgil Stanciu, unul dintre profesorii emblematici ai secției de engleză de la Facultatea de Litere de la Cluj?

Alexandra BALM: Oh, Profesorul Stanciu! Un gentleman perfect și un model de probitate morală și profesională. Ideile despre metamodernitate ca paradigmă a (căutării) echilibrului interior/spiritual își pot găsi în dumnealui un exemplu. L-am avut ca profesor abia începând din anul trei, la un curs de modernism. Am făcut o ușoară fixație pe James Joyce după cursul acela. Într-o vreme speram să scriu despre Cluj o serie de povestiri de genul celor din Dubliners/ Oamenii din Dublin, iar, câțiva ani mai târziu, când eram în travaliu și am mers la spital să îl nasc pe fiul meu, Andrei, am luat cu mine Operele Complete ale lui Oscar Wilde, alt scriitor modernist − desigur că nu am citit nicio pagină întreagă. După licență, dl Stanciu mi-a condus și teza de masterat despre Andrei Codrescu. Mi-aș fi dorit să fac și doctoratul cu dumnealui dar la 23-24 de ani eram prea tânără. Erau colegi ai domniei sale de 40-45 de ani care voiau să se înscrie la doctorat. Dl Stanciu a fost pentru mine arhetipului bătrânului înțelept, o figură paternă și echilibrată, un „întârzietor” fără de care nu aș fi ajuns în NZ.

Apropos de Joyce, în legătură cu Finnegans Wake am menționat prima dată conceptul de metamodernism într-un articol publicat în Litteraria Pragensia. Mai scrisesem despre metamodernism în planuri de cercetare, începând din 2001. La Universitatea Illinois se păstrează o copie a unui plan de cercetare pe care i-l trimisesem lui Andrei Codrescu. Datează de prin 2003-2004.

Monica ONOJESCU: Chiar ai călătorit singură în India sau e o legendă răspândită printre colegii tăi?

Alexandra BALM: Singură? Nu, eram cu sora mea, Adina, și cu câțiva prieteni. Fără părinți, dar erau câteva persoane mai mature în grup. Era o idee ce o aveam din adolescență, sora mea și cu mine, și în 1996 s-a realizat. A fost și anul în care m-am căsătorit. Aveam 22 de ani și eram în anul patru la Litere.

 

Monica ONOJESCU: Cum ai ajuns să te stabilești în Noua Zeelandă? Crezi că vei rămâne acolo definitiv?

Alexandra BALM: În 2006 mi s-a oferit o bursă la Universitatea din Otago, în Dunedin, NZ. Mi-am luat pruncul de șase ani și, cu câteva valize cu haine, cărți și jucării, am zburat prin Singapore la Christchurch. Supervizorul meu, Constantin Grigoruț, și soția sa, Mihaela, ne-au dus de acolo la Dunedin − cinci ore pe autostradă − unde aveam să locuim șapte ani.

Nimic nu e definitiv în lumea asta. Sau puține lucruri. În 2005 plecasem în Anglia pentru ceea ce credeam că vor fi 3-4 ani și am stat doar câteva luni. În NZ am venit pentru trei ani și asta era în urmă cu 14 ani. Pe de altă parte, ca și Rama și Sita din epopeea Ramayana, mă gândesc câteodată că 14 ani de exil sunt suficienți și că e timpul să mă întorc acasă, să mă adun de pe drumuri, cum spunea bunica.

Monica ONOJESCU:Cele mai multe trimiteri pe internet se fac la studiile tale despre metamodernism. Îți cer acum un lucru foarte greu. Așa cum acum putem să concentrăm în două fraze esența postmodernismului, ai putea să faci acest lucru pentru metamodernism? Sau este încă prea devreme? 

Alexandra Balm: Oh, mi-aș dori să aud acele două fraze ce concentrează esență postmodernismului.Metamodernismul, pentru mine, este realizare sau împlinire a sinelui și evoluție interioară, căutare a rădăcinilor individuale în profunzimea sinelui, în acele aspecte ale tradițiilor care rezistă timpului − de exemplu atitudinea tolerantă și iertătoare ca(re ar trebuie să fie) atribute ale creștinismului; este reîntregirea sinelui fragmentat, vindecarea sufletului alienat, ajungerea acasă după rătăcire. E sentimentul conexiunii umane, certitudinea existenței ca interdependență − dintre oameni și regnuri −, încrederea în prezență spre deosebire de absența modernă și ireverența postmodernă.

Monica ONOJESCU: Poţi să ne dai câteva exemple de scriitori reprezentativi pentru metamodernism. Ce îi unește? Numai momentul biografic? Se profilează o poetică proprie?  

Alexandra BALM: Eticul este dominant în metamodernism, preocuparea pentru celălalt, “ethics of care” (Neil Noddings), fără de care societatea riscă să se dezintegreze. No one is an island. Nimeni nu e o insulă. Sau nu numai o insulă. Suntem parte din arhipelaguri, din rețele miceliene de emoții și afinități, cum spune Andrei Codrescu în Messia.

În articolul „Ce este metamodernismul și de ce ne pasă?” vorbesc despre câțiva scriitori neo-zeelandezi ca metamoderni, printre care Fiona Kidman, Jillian Sullivan, Brian Turner, Maurice Gee, Owen Marshall. Ce îi unește este căutarea în direcția definirii a ceea ce este umanul, compasiunea și empatia, respectul și dragostea pentru pământ văzut ca o entitate vibrantă, vie. Totodată, în literatura contemporană neo-zeelandeză simt o conexiune cu pământul și natura, care pare să lipsească uneori din textele autorilor citadini. Tocmai am terminat de citit Mandarin Summer de Fiona Kidman, în care nordul Insulei de Nord devine un personaj aflat la intersecția mai multor lumi − cea a britanicilor refugiați din China la venirea comunismului și care re-creează o societate colonială în mijlocul climei toride a norduluilor neo-zeelandez. Apoi e universul familiei Freeman, neo-zeelandezi din clasa de mijloc împinși de circumstanțe într-o poziție inferioară, dar păstrându-și pe cât posibil demnitatea și mândria. Apoi e lumea tenebroasă a traficanților de droguri și a victimelor lui, pe fundalul livezilor de mandarini și a exuberanței vegetale în mijlocul unei secete aproape generalizate. Citesc acum Pearly Gates de Owen Marshall, un roman al omului obișnuit ale cărui certitudini sunt zdruncinate spre începutul vârstei a treia. Este un roman în stil aproape balzacian, cu fraze cizelate armonios și observație psihologică. Scriitura aparent simplă, lipsită de artificiul experimentărilor legate de formă, ridică probleme imediate de etică: cât ar trebui să îmi pese de ce gândesc și doresc alții? Care e rolul meu în viața lor? Ce ar trebui să fac pentru a avea sentimentul împlinirii?

Monica ONOJESCU: Numele tău este asociat adesea cu cel al lui Andrei Codrescu și Christian Moraru. Funcționează un fel de „rețea” globală a celor care ați avut de-a face la un moment dat cu limba română?

Alexandra Balm: Mi-aș dori să fie așa. Am corespondat cu Andrei Codrescu la sfârșitul anilor ‘90, când îmi scriam teza de masterat și puțin după. A fost foarte generos și mi-a trimis câteva cărți la care altfel nu aș fi avut acces. În 2000, când s-a născut fiul meu, schițam primele contururi ale unui plan de cercetare despre metamodernism, care includea și referințe la textele lui Andrei Codrescu (Messia, Dispariția lui Afară, The Dog with the Chip in His Neck). Când am fost întrebată ce nume vreau să îi dau pruncului care, epuizat de travaliul lung, scâncea cam neconvingător, am spus Andrei. Mi-ar plăcea să pot spune că i-a plăcut numele și a încetat să scânceasca, dar adevărul e că nu i-a păsat. Cu Christian Moraru nu am interacționat prea mult. Am schimbat câteva mesaje după 2010, dar cam asta a fost tot.

Monica ONOJESCU: Ești un caz mai rar, făcând, în ultimii ani, un drum de la „complex la simplu”. Cum ai simțit trecerea de la a lucra cu studenți, deja cititori formați, la a forma tu însăți cititori „metamoderni”. Elevii tăi citesc literatură? Cu ce scop? Te ajută programa școlară? Îți lasă destulă libertate? Este adaptată la momentul prezent? 

Alexandra BALM: Interesantă observație legată de drumul de la „complex la simplu”. Vorbesc în Towards a Metamodern Literature, teza mea de la Otago, despre o dialectică ce parcurge un traseu de la inocență la experiență și apoi la o inocență mai înaltă, de după experiență. E un model inspirat din poetica lui William Blake.

Pe când predam la universitate aveam momente când mă întrebăm cât de relevantă este munca mea? Oare influențează în vreun fel pe cineva? Lucram cu tineri de 18-19 ani care păreau deja formați. Oare conta ce aveam eu să le spun, să îi învăț? Acum, când predau la clasele 7-9 nu am astfel de dubii. Impactul e mult mai vizibil. Am noroc să lucrez cu copii ce par doritori să învețe. Cel puțin în clasa a 7-a, la 10-11 ani. (Aici școală începe în ziua când copilul împlinește cinci ani). Pe măsură ce cresc, relațiile sociale devin mai importante decat școala, dar mulți dintre elevi sunt încă doritori să afle lucruri noi. Lucrez la o școală privată, unde e prețuită educația, dar în școlile din zone socio-economice mai dezavantajate, lucrurile sunt diferite.

Aproape fiecare oră începe cu 10 minute de lectură individuală. Vreau ca cititul să devină un obicei, ceva ce se întâmplă zilnic, un mod de a liniști mintea și de a o focaliza pe un singur act − actul lecturii, o modalitate de a îmbogăți vocabularul, de a absorbi construcții gramaticale și expresii și de a fertiliza mintea cu idei. Pentru lectura de 10 minute, fiecare elev își aduce cartea de acasă. Păstrez cărți și reviste în clasă în cazul în care copiii își uită cartea acasă. Câteodată îi las pe elevi să meargă la bibliotecă să împrumute o carte pentru lectura din ziua aceea. De câteva ori pe trimestru mergem la bibliotecă cu clasa.

În afară de lectură individuală, elevii citesc cel puțin un roman pe an, pe care îl adnotam și îl analizăm în clasă. În plus, mai sunt textele de lectură la prima vedere, o piesă de Shakespeare pe an începând cu clasa a 8-a, discursuri publice, un film, un capitol despre poezie, în care elevii analizează poeme ori scriu poeme (dar cred asta se va schimbă anul acesta și ne vom axa mai mult pe analiză de text, deși copiilor le plăcea aspectul creativ). Textele pe care le analizăm depind de cerințele școlii: în școala la care predau acum, textele sunt stabilite și nu se schimbă cu anii. Pentru exercițiile de reading comprehension, sunt texte relevante, legate de istoria Noii Zeelande, aspecte sociale sau texte literare, adesea scrise de autori locali. Mai pot fi și articole despre sportivi ca Michael Phelps sau subiecte de interes național, cum ar fi schimbarea steagului. Textele pe care le studiem la clasă sunt de obicei texte literare, adesea din canonul clasic. Sunt texte care oferă plăcerea lecturii datorită aspectelor stilistice, precum și posibilități de discuție la mai multe niveluri. În clasa a 8-a facem un capitol de poezie autohtonă, dar, în general, pregătim copiii pentru examenele Cambridge din clasele 11-13.

Elevii cărora nu le place să citească beletristică, în anii mai mari se axează pe aspecte lingvistice pragmatice, cum ar fi limbajul reclamelor, articolelor de ziar, podcast etc. Am observat că mulți dintre studenții care nu citesc beletristică sunt interesați de ceea ce numim noi non-fiction, texte informative.  În școlile de stat, fiecare profesor își poate alege ce texte dorește atâta vreme cât urmează standardele naționale. Printre acestea sunt: analiza unui text vizual (film, documentar) sau oral (cântece), a unui text scurt și a unuia lung (nuvelă, roman), corespondență de afaceri (cereri, scrisori), analiza unui text la prima vedere, scrierea și prezentarea unui discurs.

Monica ONOJESCU: Care crezi că ar trebui să fie locul și scopul predării literaturii în școală?  Cultural? Estetic? Social? Dezvoltare personală? Deschidere spre o meditație asupra condiției umane? 

Alexandra BALM: Toate acestea, dar în primul rând scopul predării literaturii este înțelegerea și comunicarea umană. Prin literatură învățăm să exprimăm idei și sentimente, să ne raportăm la alții, să ne interesăm de ideile și sentimentele altora, să ne înțelegem propriile emoții și reacții.

Monica ONOJESCU:Ar putea contribui literatura (și artele, în general) mai mult decât o face în prezent la formarea tinerilor și adaptarea la lumea în care vor trăi?

Alexandra BALM: Desigur. Cum spuneam, învățăm empatie și toleranță față de celălalt, față de cei care sunt, inevitabil, altfel decât noi. Dar pentru a avea cititori, trebuie să ni-i formăm. Să învățăm părinții să citească copiilor, să organizăm sesiuni de lectură în biblioteci pentru copii de vârstă foarte fragedă, de pe la 2-3 ani, să organizăm întâlniri cu scriitori, să ducem copiii la biblioteca. Am văzut biblioteci care au un soi de groapă umplută nu cu nisip, ci cu bean bags − saci cu sfere de poliester pe care copiii stau și ascultă povești din cărți cu ilustrații.  Continue reading „Monica ONOJESCU: Interviu cu scriitoarea Alexandra Balm despre metamodernism și școli”

Alexandrina TULICS: Prieteni

Prieteni

(Album: Colț stelar)

 

Stau înșirate la margini de drum,
umbrele pomilor, mantale căzute.
Sunt martorii-acelor ce-și povestesc
în mersul agale, viața, cele-ntâmplate
și existente, cele trecute.
Stau nemișcate în răbdări şi în surd,
preluând oftatul și greul acelui ce-i-n drum.
Absorb grimase și gânduri șoptite,
gesturi largi sau priviri obosite,
lanț de prieteni sunt umbrele-nșirate,
n-au microfoane, nici pagini cu mesaje asaltante…
N-au partid, voci ori culoare de steag.
Tot ce au… ‘ți dăruiesc pe al relaxării drumeag.
Îți dau ce-i mai bun! Ascultarea,-nsoțirea,
pe drumul de pace pe care mergi-ngândurat și
Parcă nu te-ai mai întoarce.

——————————–

Alexandrina TULICS

Delafield, S.U.A.

6 iunie 2020

 

Paul LEIBOVICI: Konrad Bercovici – scenaristul filmului ,,Dictatorul”

,,Nimeni nu e mai îndreptățit decât mine să vorbească despre România. E țara în care m-am născut. Nu mi-a fost niciodată rușine de acest lucru. Am fost adesea mâhnit pentru felul în care este guvernată. Dar n-am încetat să-mi iubesc țara de origine, limba ei, oamenii ei, folclorul, tradițiile, munții, râurile, văile ei”. Konrad Bercovici

Ziaristul, scriitorul și scenaristul Konrad Bercovici – de origine română, s-a născut și a trăit la Galați  și Brăila în anii 1882 -1903. În familia sa vorbeau curent câteva limbi: idiș, franceza, germana și greaca. Familia sa a locuit și în Dobrogea, căci tatăl său făcea comerț de caii și întreținea chiar și o crescătorie – unică în acele timpuri – în România. Tatăl său a decedat la Galați pe când Konrad avea doar 11 ani. Pierderea părintelui, a determinat familia să se mute la Brăila pentru o scurtă vreme. Emigrarea familiei la Paris i-a dat posibilitate tânărului Konrad să studieze la conservatorul Faubourg – Saint Antoine. Pentru a se întreține, în perioada studenției, unde a învățat la clasa instrumentului ,,Organ” a muncit ca vopsitor la Turnul Eifel. Deasemenea Parisul și frecventarea cercurilor intelectuale, i-a oferit prilejul de a face cunoștiință, apropiindu-se de scriitori precum Anatole France, Jean Jaures Bergsan. Konrad Bercovici s-a angajat la Societatea Stadeker. Aici o va cunoaște pe viitoarea lui soție românca Neomi Librescu – artist plastic. Împreună au emigrat în America de Nord. Apoi, s-au mutat la Montreal-Canada. Atât la Manhatten cât și la New Yorg a fost profesor de pian și orgă. În paralel va publica reportaje într-un ziar de limba idiș. Tot aici va scrie primul său roman ,,CRIMES of Chariete” a cărui prefață a fost semnată de Gion Rid. Publicistica vremii semnalizează un prim succes a lui Konrad Bercovici. Desigur, nepărăsind ziaristica, se va dedica profesiei de scriitor. Succesele obținute vor avea ecou în primul rând în cercurile sfaradimilor. Prietenia cu Paul Robson la încurajat și un timp va publica despre viața emigranților.

A întreținut relații de prietenie cu scriitorii vremii precum Hemingway, Scott  F.Fitzgerald, Theodor Dreiser. Volumele au fost apreciate la New York. Cu vremea s-a făcut cunoscut, în calitate de scriitor în Europa. Povestirile lui treptat au fost apreciate la Holywood. Fapt care la determinat să scrie o seamă de scenarii. Aici îl va cunoaște și se va împrieteni cu marele creator Charllie Chaplin(1915). Prietenia dintre Chaplin și K.Bercovici a dăinuit vreme îndelungată, dovedindu-se ,,o prietenie, la cataramă”. Relația dintre cei doi s-a legat tot mai mult, în ciuda gloriei galopante pe care o cunoaște Chaplin, după producțiile ,,Luminile orașului” (1931) și ,,Timpuri Noi”(1936).

Deasemenea va colabora cu Meri Finkford,Daglas, Faier Benks, Tiodor Dreizer. Cei doi își făceau vizite familiare. Chaplin făcuse numeroase cadouri fetelor românului Bercovici. La lansarea filmului ,,Dictatorul” la 15 octombrie 1940 –film satiric, în care Hitler – o satiră puternică –caricaturizând pe dictatorul Hitler fiind în același timp o satiră  la adresa nazismului. K.Bercovici –unul din invitații de onoare se aștepta ca numele său să fie scris pe genericul peliculei. Românul considera că ideea scenariului îi aparținea. La început K.Bercovici n-a pretins a fi răsplătit, n-a cerut bani ci doar dreptul de a fii recunoscut pentru contribuția sa iar drept răsplată-a fi trecut pe genericul filmului. E interesant de menționat faptul: la conferința de presă de după premiera filmului, Chaplin a recunoscut că ideea scenariului a fost a românului Bercovici. Totuși, în mod practic, Charlie nu a corectat pelicula.

Cu alte cuvinte numele lui Konrad Bercovici nu a apărut.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Konrad Bercovici – scenaristul filmului ,,Dictatorul””

Dumitru MNERIE: O zi de Rusalii cu I. C. Rada

7 iunie 2020. O binecuvântată zi de Duminica Mare, pentru noi ortodocșii sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh peste sfinții apostoli. Este o anumită zi de îmbogățire spirituală, de aducere aminte de prieteni, de oameni dragi, de fapte bune. Mi-am propus azi să sărbătoresc cu gândul la alții, pe care îi simt mai ca mine … La vârsta de 25 de ani m-am mândrit cu învățăturile acumulate în facultate pentru a fi un bun inginer mecanic, dar practicând m-a cuprins spiritul ingineresc. Practicând ingineria m-am izbit de zidul spiritului economic. Intrați bine în tranziția postrevoluționară, prin studii universitare „la zi” am dărâmat ceva din zid modelându-mi judecata tehnico-economică, în condițiile unei piețe declarate libere, cu preț ridicat al progresului tehnologic. Și totuși, revenind la spiritul uman, inundat de facilitățile oferite de comunicarea online, în această lungă primăvară, din poziția „stând/muncind de-acasă”, (mai ales pe perioada pandemiei de COVID-19), citeam aproape zilnic din poemele pline de patimă, iubire și dor lansate de prietenul meu drag, poetul Marin Beșcucă. După citire mai comentam pe chat/mess/telefon, despre lumea care ne împresoară, dar mai ales despre prieteni. Așa m-am întors cu gândul cu un an în urmă, la un înscris: „Boier Mnerie! Te uită Domnule ce poate ieși când prietenia te scânteie dinlăuntru.” Semnat Marin Beșcucă, Dumbrava Roșie 188. De fapt atenționarea – dedicație de autor, era pe a II-a pagină a noii apariții editoriale (Editura Hoffman), a volumului de versuri: „IC Rada – Poem peste Oradea”. Am răsfoit imediat cartea, atras de dinamismul cu care poetul se juca cu metaforele, aducându-mă sufletește, pe mine cititorul, mai aproape de Dumnezeu și de Costică – prietenul lui Marin, Profesorul IC Rada. Am citit curios și plăcut impresionat cele 2 pachete de „Scrisori către Profesorul Doctor în Științe, IC Rada”, trecând mai superficial, la început, de la „SOMNOSTIHII” la „METAFIZICA VISULUI”, mânat cu grabă, ba de „BOLEROUL ÎNDOIELII”(08), ba de „TRANSHUMANȚA DESTINULUI” (101). Ajuns în partea a II-a, am început cu „MĂ UIT CUM ÎNFLOREȘTE CUVÂNTUL” (001): „… Profesore IC Rada, petale, sepale, vocale,/corola mă umple de senin,/visele irump roua timpului meu/și văd cum albinele criticii/mă sorb de nectar, sleit de puteri, Prietene Costică, apuc să adorm,/ ploapele transcend în petale de plumb, …”. Apoi, tot grăbit, dar nu stresat, citeam „ÎNTR-UN CEAS EDULCORANT”(043), cum: „ … cadavrele iernii se-mput în stradă,/un primar refulat,/dar cu barbă!/tânjește după Emil …/ce minciună!/țanțoși ghiocei, cu nămol în sepală!/dau ortul popii…/gâlceavă!/parcările taxiurilor…primărie,/edulcorant, sicofant, abracadabrant …”. Purtat și de PS-urile poemelor, în care poetul dornic de taină, este în vorbă când cu „Profesore IC”, când cu „Prietene Costică”, ajung chiar la scrisoare: „DRAGĂ COSTICĂ” (067): „Sunt bine sănătos și datorită ție!” … care se încheie simplu: „Cu mare drag, Marin.”. Apoi, m-am oprit din citit. Mă gândeam: Ce frumoasă prietenie!… Pe poetul Marin Beșcucă, l-am întâmpinat, mai întâi online, începând cu decembrie 2018, după citirea unor poeme interesante apărute pe pagina web-site/facebook și în revista „Logos&Agape” (fondate și conduse de distinsa poetă, Doamnă Mariana GURZA). Apoi, m-a întâmpinat Poetul chiar la el acasă, în vara trecută, în Dorohoi, str. Dumbrava Roșie, 188. Acum ne simțim apropiați, ca buni prieteni, bine legați și printr-un fir fin, divin. Dar, a mai rămas să-mi clarific cine este de fapt „Prietenul Costică”? Cine este „Profesorul Doctor în Științe, IC Rada”? Întrebările m-au frământat de ceva vreme. Așa, având în față chipul luminos al eroului de pe coperta volumului de versuri, lansat anul trecut de poetul Marin Beșcucă, am scormonit în bazele de date oferite de rețelele de Internet, am mai adăugat unele întrebări sau am cerut unele confirmări de la colegi și prieteni mai vechi din Oradea, în final descoperind cât de aproape îmi era, acest personaj, de fapt o mare personalitate din lumea academică românească. De ce apropiat ? … Deoarece, ca vârstă, Dumnealui este mai înaintat decât mine cu mai bine de un an, iar ca și traseu în carieră am trecut și eu, (cât de cât …), dinspre industria progresistă, spre studiul economiei, problemele managementului firmelor și încheind cu mediul învățământului universitar.

            În această frumoasă zi de Rusalii, recunosc Pogorârea Sfântului Duh și ca un izvor de har dat unor oameni mai deosebiți. Cu acest har este înzestrat și Profesorul IC Rada.

            Excepționalul lui IC Rada mi l-am definit urmărind, atât emoția scrisorilor-poeme scrise din inimă de către prietenul Marin, cât și de impresionantul Curriculum Vitae al Profesorului universitar Doctor în economie, ing. Ioan Constantin RADA.

            După o pregătire inginerească, cu studii aprofundate în domeniul tehnologiilor cu microunde, desăvârșite la Universitatea din Oradea, inginerul IC Rada, debutează la Fabrica de ulei din localitate, continuând apoi mai mulți ani la SC Petrom SA, unde a ocupat diverse funcții de conducere până în anul 2009. Între timp, din anul 1993, finalizează și studiile economice la Universitatea „Babes – Bolyai” din Cluj-Napoca. În această direcție devine în anul 1999 Doctor în economie.

            „Vorbind dinspre Poemul din eu,/iau după puteri,/la toți ne dă DUMNEZEU„ …„ eu, Profesore IC,/doar din Șoapta-I!/iar asta e condiția mea de a fi ”… „POEZIA ESTE SUPREMA LIBERTATE!/asta e clar deci, iar de e clar, Profesore IC,/eu doar din Șoapta-I,/iar asta e condiția mea de A FI …/sunt!” (81. CIUDATĂ VIAȚĂ ÎN ROZ).

            Odată cu împlinirea vârstei de 40 de ani, deja cu o bogată experiență practică și devotat studiului, specialistul IC Rada s-a alăturat colectivului de cadre didactice a Universității din Oradea, Facultatea de Inginerie Electrică și Tehnologia Informației, ocupând chiar funcția de director al Departamentul de Ingineria Sistemelor Automate și Management. Este recunoscut pentru cercetările științifice și studiile efectuate, rezultatele fiind prezentate cu prilejul unor conferințe de specialitate, în majoritate publicate în reviste, culegeri și cărți. S-a implicat în importante proiecte în special orientate spre management. Face parte din mai multe asociații profesionale. În 2016 a obținut Diploma de excelență pentru contribuția sa deosebită la construirea, afirmarea și prestigiul în țară și străinătate a Asociației „Societatea din Ingineri de petrol și gaze „(SIPG).

„… dă Doamne, cerul mai în jos,/să-mi simtă gândul,/scoate din poala nopții vântul/și-mi dă putere dorul să mi-l sting,/ pe ea mă lasă să mi-o strig,/să-mi știe inima cum frige …!” … „… dar pasul o ține pe-a lui:/Îndemnul Tău Doamne!/și parcă un strig mă tot urmărește, Profesore IC:/să nu te lași, să nu …!/iată dar ce acuarelă, Prietene Costică, / pe care o aștern covor amurgului care aduce atâta ascuns/încât chiar el se-ndevine un mister de nepătruns,” (096 – DĂ DOAMNE CERUL MAI JOS).

            Din dorința de a pătrunde mai bine esența cărții, am citit și răscitit epilogul volumului, în care poetul Marin Beșcucă, îl plimbă pe cititor prin lumea fantastică a inspirației sale divine, reluând și răstălmăcind un pic din titlurile poemelor. Așa am înțeles povestea frumoasei cărți: „… am dus în tip tot ce mi-am dorit,/ iar DUMNEZEU mi-a dat puterea să mă adun/” … iar  „ tu Costică,/ ai acceptat să dăm timpului PUMN sufletelor noastre:/ „IC Rada – Poem peste ORADEA”!/ ha-ha … și Poetul renunță la peripatetice … !” Acest volum de versuri înfățișează sublim Oradea – pentru o bucată de timp loc comun pentru cei doi împrieteniți, înzestrați – fiecare-n felul lui, cu câte-un har. Datorită autorului-poet Marin Beșcucă, cititorul rămâne mai bogat spiritual, adăugându-și o nouă viziune încărcată de metaforă, despre trecerea frământată a omului prin viață, dar și cu imaginea Profesorului-prieten IC Rada.

            În urma unei cariere și experiențe profesionale și de viață, Profesorul Doctor în economie, ing. Ioan Constantin RADA, și-a format un crez în șansa noilor mecanisme managerial-economice, considerând necesitatea abordării cercetării economiei sociale de către cei mai buni specialiștii în economie, inginerie și management, pregătiți să răspundă nevoilor presante ale umanității.

            Acum, la împlinirea frumoasei vârste de 66 de ani, îi doresc Domnului Profesor, mulți ani cu sănătate, voie bună și încredere în viitor!

 

 

Prof.dr.ing, ec. Dumitru MNERIE

Timișoara

 

Anatol COVALI: Fericirea noastrã a rodit (poeme)

H A I  S Ă  F U G I M
*

Dar se putea să nu mă-ntorc acasă
la rădăcina care m-a-mplinit?
Te-am regăsit la fel de bucuroasă
şi parcă mai frumoasă te-am găsit.
*
Şi-n timp ce-alergi spre mine, fericită,
ascult cum îţi râd gleznele subţiri
când văd fiinţa mea recucerită
de patima ce-ţi arde în priviri.
*
Aşa cum vii pari ca un snop de raze
culese din fantastice grădini,
cu trupul plin de perle şi topaze
ce strălucesc printre cununi de spini.
*
Iar părul tău, ce-n urma ta rămâne
prin ameţitul aer fluturând,
pare un câmp de aur plin de grâne
în care adormi-voi în curând.
*
Şi sânii tăi, doi pui de căprioară
care tresaltă lin şi-armonios,
par două cupe ce-mi oferă iară
vinul dulceag şi-atât de tămâios.
*
Şi ameţit te văd ca niciodată,
dorind să sorb din dulcele izvor
ce susură-n privirea ta curată
mereu răcoarea primului meu dor.
*
De gâtul tău colan de vis m-aş prinde,
în părul tău aş vrea să fiu vânt cald,
pentru-un inel în târg de sclavi m-aş vinde
ca să mă porţi pe deget ca smarald.
*
Eşti cea mai minunată bucurie
pe care-am cunoscut-o pe pământ,
ce-n viaţa mea ca un zefir adie
fără-a-ncerca să se preschimbe-n vânt.
*
Tu, trestia mea dulce şi înaltă
ce te mlădii peste al meu preaplin,
de ce inima mea mereu tresaltă
când farmecele-ţi către mine vin?
*
În mărul sub a căruia coroană
noi ne-am iubit cândva ca doi păgâni,
eu m-aş sui ca să-mi culeg drept hrană
buze şi ochi, gât, nas, săruturi, sâni…
*
Apoi aş sta sorbindu-te cu sete
spre-a-mi potoli al sufletului jar
şi aş mânca flămând, dar pe-ndelete,
superbu-ţi trup când dulce, când amar.
*
O, Doamne, ce sublimă desfătare
e-ntotdeauna în acest ospăţ,
când sărutare după sărutare
mi-arată cum iubirea s-o învăț.
*
Hai să fugim în via ce ne-aşteaptă
să ne ofere rodul ei bogat
şi dacă nici livada nu e coaptă
ne vom hrăni cu tot ce-am adunat.
*
Că am în mine struguri plini de rouă
sclipind în soare şi-aşteptând să-i rupi
şi mere dulci şi multă roadă nouă,
căpşuni şi fragi şi miere dulce-n stupi.

1 iunie 2020

 

 

Mai este cineva ca noi ?…
*

Oare de ce îmi ocolesc privirea
toţi cei pe care azi îi întâlnesc?
Nu văd în ochii mei doinind mâhnirea
când simt că mă condamnă că iubesc?
*
A fost mai altfel fericirea noastră
pentru că noi, şi când a viscolit
nu ne-am crescut garoafele în glastră,
ci în grădina-n care ne-am iubit.
*
Simt urmele ce le-ai lăsat în mine
cu unghii şi cu dinţi, cu mângâieri,
când simţurile noastre erau pline
de-ale dorinţei tandre adieri.
*
Trezeşte-te, că nu e timp de vise!
Hai sã zburãm din nou spre îndãrãt,
sã dãm în lãturi porţile închise
spre-a curãţa din noi orice omãt.
*
Stai în grãdina noastrã minunatã,
acolo unde visu-mi te-a nãscut
şi-ai cunoscut pentru întâia datã
tot adevãrul lumii-ntr-un sãrut.
*
În ea ai înţeles cât e de tare
iubirea dacã nu s-a-nnourat
şi n-a orbit de scurta fulgerare
a geloziei plinã de pãcat.
*
Iubirea nu se cumpãrã cu aur
şi nici n-o capeţi dacã dai comori.
N-o poţi avea decât fiindu-i faur,
trudind ca sã-i presari cerul cu sori.
*
Când ai venit la mine erai purã
şi mi-a fost teamã cã o sã te sfarm,
era doar şoaptã delicata-ţi gurã
pe când a mea fãcea cumplit vacarm.
*
Coroanã din speranţe împletitã
am pus pe a ta frunte şi ţi-am zis
cã dacã-ai sã rămâi a mea iubitã
voi face din iubirea noastrã vis.
*
Şi-am îngrãdit livada vieţii mele
cu zid înalt şi gros spre-a nu putea
sã intre cei cu gândurile rele
ca sã mânjeascã florile din ea.
*
Şi via lucrãtorilor am dat-o
ca sã ne-aducã-n toamnã rodul ei
pe care tu, iubito şi-adorato,
din gura mea ca pe-un nectar să-l bei.
*
Ce va mai fi pe urmã nu ne pasã
atâta timp cât suntem mulţumiţi
cã-n fiecare e-un mereu acasã
unde suntem tot timpul fericiţi.
*
Rãsunã glasul meu pânã departe,
purtat de-ale-mplinirilor arìpi,
vestind cã visul nostru n-are moarte
cât timp cu-a ta iubire-l înfiripi.
*
Mai este cineva ca noi sã poatã
ca sã suporte ne-ncetat sã stea
în acest rai ce n-are nici o patã,
în care nu existã frig şi nea ?!…

2 iunie 2020

 

 

A P O G E U
*

E-atât de greu să te descriu, iubito,
căci altfel eu cu sufletul te văd.
Icoana ta în mine-am zugrăvit-o
şi că-mi va fi reper etern prevăd.

*
Şirag de perle porţi în a ta gură
din care sorb doar miere şi nectar
când nu cunoaşte dragostea-mi măsură
şi mă întorc în tine iar şi iar.

*
Ce ’nalt e gâtul tău, ca de gazelă,
şi el dorind sărut după sărut,
când dragostea îşi face din el schelă
pe care urcă în necunoscut.
*
Dar sânii tăi ce-mi freamătă sub palme,
doi pui de porumbiţă ce nu ştiu
c-aproape-ntotdeauna-n clipe calme
pentru scăpare este prea târziu.
*
Chiar înainte să sosească seara
am să ajung pe piscurile lor
spre-a-mi încălzi neliniştea cu para
ce arde-n miezul lor mistuitor.
*
Ai fost şi eşti un roi de sentimente
care cu pasiune, zi de zi,
slăvesc pe-aceea care de prezent e
aleasă de destin spre-a mă iubi.
*
Nu vezi în pătimaşa mea privire,
care se-aprinde când te uiţi în ea,
cum infinitul plin e de-o iubire
în care tu eşti singura lui stea ?
*
Nu e pe lume alta mai frumoasă,
mai tandră-n mângâieri şi dezmierdări
aşa cum eşti tu, mândra mea crăiasă,
ce-mi porţi ale dorinţelor brăţări.
*
Izvor sublim de lapte şi de miere
din care viaţă şi speranţă sorb,
mireasmă prefăcută-n adiere
pe care cu ardoare o absorb,
*
Grădină minunată ce stă-nchisă
când alţii vor să intre după rod
şi-n care doar iubirea mea-i permisă
când îi cobori al patimei tău pod.

3 iunie 2020

Continue reading „Anatol COVALI: Fericirea noastrã a rodit (poeme)”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: GHEORGHE BUZATU – HERODOT AL ISTORIEI CONTEMPORANE

„Geniul este  relief, noutate,

   invenţie, creare de epocă şi stil.”

                  (Petre Ţuţea)

 

   Comuna Sihlea a judeţului Vrancea, poartă cu mândrie pecetea unuia dintre cei mai aleşi Români care au fost hărăziţi Nemului nostru dacoromân, a cărui efigie va străluci atâta timp cât în Naţiunea nostră se vor mai naşte astfel de oameni Mari.

  În ziua de 6 Iunie 1939 s-a născut viitorul mare OM, viitorul mare PROFESOR, viitorul mare ISTORIC: GHEORGHE BUZATU.

   Printre undele izvorului sacru ce curge tainic ca o zestre profetică în Albia şi Vatra Neamului dacoromân, susură cu picuri de legendă: erudiţia, vigoarea ca spirit de observaţie, luciditatea unei elocinţe robuste, oceanografia ştiinţifică, autoritatea istoricului, vocaţia profesorului, sinteza omului de stat şi omenia marelui vrâncean.

  Oamenii aleşi, oamenii Mari sunt chemaţi, sunt cernuţi şi aleşi de Proniator pentru a fi hărăziţi să se desăvârşească întru jertfa, vocaţia şi misiunea lor privind slujirea şi slăvire lui Dumnezeu şi deopotrivă a Neamului, omenirii chiar, pentru a conferi Patriei noastre creştine un nou sens al devenirii istoriei noastre în plan naţional-universal.

   Oamenii aleşi, oamenii Mari, asemeni dacoromânului nostru Gheorghe Buzatu, ţâşnesc din ţărâna sfântă – plămadă martirică a Neamului nostru milenar, din străluminările Zorilor Creaţiei divine, în care se zideşte Vatra Strămoşească întru menirea şi moştenire ei veşnică, pe temelia unei drepte credinţe, pe eroismul legendar străbun, vegheate de stâlpul Adevărului divin, cu Altarul ei de jertfă curată, cu Olimpul înţelepciunii proverbiale, cu Kogaionul sălaş al profetismului carpatin şi cu Omenia princiară valahă care se revarsă covârşitor până dincolo de marginile lumii.

   Oamenii aleşi, oamenii Mari au un fel de a fi chemaţi, de a fi aleşi, adică un fel de predestinare, caracterizată prin integralitatea vieţii lor originale, dospiţi şi crescuţi din frământătura caldă a Aluatului neamului pentru a deveni Pâinea naţiei lor aburinde, din care mulţi să se împărtăşească spiritual şi mai mulţi să se cuminece religios, pulsând astfel în ei cinstirea şi iubirea pentru strămoşi, pentru toţi înaintaşii neamului.

   Marele istoric Gheorghe Buzatu, Herodotul nostru contemporan conştient fiind că Istoria este în egală măsură o ştiinţă şi o artă, a militat permanent să instaureze în sânul Naţiei sale creştine demnitatea ei naţională, în cadrul libertăţii naţionalităţii ei, pentru a-i contura, venera, sacraliza personalitatea ei în sens divin.

   Fiindcă libertate fără naţionalitate nu se poate, tocmai de aceea demnitatea naţională crează demnitatea personală, iar demnitatea personală pe cea naţională.

   Omul mare se pune în acord cu adânca voinţă a Neamului, trăindu-i sublima intensitate spirituală, devenind astfel un mare etnic, un naţionalist-creştin profund. „Omul mare vine, ca o parte nouă în simfonia vieţii neamului.” ((Vasile Băncilă, Opere, Vol. XII, Ed. Istros, 2016, p. 106)

   Denigratorii, defăimătorii, calomniatorii, profanatorii prin faptele lor mârşave, devin victime, ucigând numai în ei sentimentul naţional şi pe cel religios, desţărându-se.

   Marele Filosof creştin ortodox brăileanul Vasile Băncilă pleda pentru sancţionarea indivizilor care defăimează Patria, Neamul, Tradiţia, Poporul. „Ar trebui să se creeze delictul de lese-naţiune şi vinovaţii să fie urmăriţi.” (Vasile Băncilă, op. cit., p. 91)

   Profesorul Gheorghe Buzatu s-a înregimentat vocaţiei Istoriei naţionale, cu toată fiinţa sa, cu măsura în care Mareşalul nostru s-a asumat Neamului, Tradiţiei, Patriei creştine, responsabilităţii sacre ale poporului pe care l-a condus, l-a îndrumat, l-a făcut demn să se aşeze cu mândrie în rândul marilor popoare, pentru care s-a jertfit cu propriul său sânge. Crezul Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: GHEORGHE BUZATU – HERODOT AL ISTORIEI CONTEMPORANE”