Alexandrina TULICS: Cerul Canaan

Cerul Canaan

…Înflorise cerul astă noapte,
Sub raza stelelor mirate -șoapte,
Sub felinarul lunii în veghere
De dragoste
Și-a rugilor putere.
Parcă -nfloreau sub ochii mei,
Crinii cei albi, ca felinare,
Ce-și căutau printre dantele nori,
Soarele ce nu spusese;
A Dios,la plecare.
Parcă -nfloreau dantelele stelare,
De dragul crinilor cu fețe chihlimbar,
Și nu-ndrăzneam să-mi închid ochii,
Să nu mă pierd de cerul Canaan.

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

3 mai 2020

(Din albumul ,,Splendori”)

 

Paul LEIBOVICI: Eminescu – o stea între stele

,,Ceea ce la caracterizat mai întâi ca personalitate a fost inteligența sa covârșitoare, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreo dată nu-i mai scăpa….încât lumea în care trăia el, după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusivă, lumea ideilor generale, ce și le însușise  și le avea pururea la îndemână”.  ( T. Maiorescu).

Tot Maiorescu a afirmat ,,omul cel mai silitor, veșnic atent, meditând și scriind Eminescu sintetizează tendințele contradictorii  și complementare epocei sale, anume aspirația de a asimila temele și ideile culturii contemporane –în ceea ce are ea mai caracteristic, în arta științelor, în filosofie. Eminescu, îndepliniind condițiile în realizarea operei sale – poezia lirică, este impresionant tocmai prin înălțimea de vederi care apare în toate articolele sale, cu alte cuvinte în activitatea publicistică, fenomenelor de sinteza unei direcții istorice naționale”.

Foarte puțini oameni, bineînțeles cei aleși, își urcă numele pe o stea. Acesta e poetul român MIHAI EMINESCU, care prin opera sa –fie poezie, fie publicistică-a urcat treptat, treptat până cea ajuns sus, din ce în ce mai sus, cucerind văzduhul.

Eminescu pe lângă imaginația sa poetică-colosală era un analizator profund a situației economice, sociologice  a țării. În ceea ce privește politica-a fost considerat de contemporanii săi ca un creier luminat, a cărei poziție era adoptată de numeroși  dintre colegionarii săi. Ceea ce se dovedește în special în perioada 1880-1883  ca fiind un adevărat ,,cap limpede,,

Auzind mai întâi, apoi citind în literatura popoarelor că anume personalități de renume mondial dețin locuri –prin NUME-pe unele astre, procesul a început să mă intereseze. Aflasem că ,,stelelor,, nu li s-a acordat ,,nume,, ci doar altor corpuri cerești precum planetelor, asteroizi, comete. Personalități remarcabile aparținând institutelor de astronomie din lume, întruniți în ședințe speciale de lucru, făceau propuneri. Acestea erau nume celebre din rândul oamenilor de știință dispăruți, dar care prin lucrările lor –cu totul remarcabile, au rămas ca înaintași vrednici –a căror nume să fie drept simboluri. În acest mod,-a fost propus și admis de către Înalta Comisie Internațională de Astrologie numele lui SPIRU HARET (1970) denumit un crater de pe fața nevăzută a LUNEI; În o altă perioadă, oamenii de știință din România au propus numele pentru un asteroid a lui Constantin Pîrvulescu (m. 1912). Nume românești –după cum rezultă din literatura de specialitate sunt a mai multor asteroizi: .Pe Marte: craterele IAZU (2006), BRATOȘ (1976) deasemeni numele antic al râului JIU- RHABON. Deasemenea, pe lună este consemnată localitatea CARPATUS (1961) și pe Venus – patera Darclee-care ne amintește de solista Operei Hariclea Darcle (2006).Deoarece VENUS este simbolul D R A G O S T E I  , Institutul de Astronomie din București a mai propus câteva nume simbolice Esterica, Natalia, Zina și Iruca.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Eminescu – o stea între stele”

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Ce ne așteaptă? Dialog cu Johan GLATUNG

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Sunteți unul dintre primii oameni de știință care au semnalat importanța crescândă a statelor asiatice în peisajul geopolitic internațional, preconizând deplasarea centrului de greutate spre Asia. Se pare că momentul lor a sosit, cel puțin din punct de vedere economic. Pe parcursul pandemiei, mai ales China a dobândit o poziție de vârf (cu toate bunele și relele aferente). Se va produce schimbarea și în plan politic? Dacă da, ce efecte va avea ea asupra Occidentului?

Johan GLATUNG: Există asiatici și asiatici, dar un lucru este foarte clar: două dintre cele mai mari națiuni ale planetei sunt asiatice, China și India. Iar China și India sunt legate strâns. Dacă ele se asociază, vom avea de-a face cu o putere cu adevărat mondială. Asta nu înseamnă neapărat ceva negativ. Chiar deloc. Bineînțeles că au și asiaticii dreptul lor la autodeterminare. Noi, cei din vest, ne-am obișnuit să credem că totul depinde de noi, că noi suntem cei care adoptă deciziile, dar între timp a devenit foarte clar că popoarele asiatice doresc să-și asume responsabilitatea pentru propriul lor destin.

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Multe dintre ele au însă o tendință de guvernare în stil autoritar. Ne putem aștepta la o preluare pașnică dinspre Est, cu prețul acceptării unui control mai strict la nivel statal?

 

Johan GLATUNG:  Ei bine, s-ar putea să fie așa. Dar, vedeți dumneavoastră, asiaticii au fost în trecut subiectul politicii noastre coloniale, o politică extrem de autoritară. Este foarte posibil ca între timp să fim nevoiți să combatem acele metode pe care tot noi le-am introdus cândva.

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Este posibil ca democrația noastră să sufere din această cauză?

 

Johan GLATUNG:  Democrația noastră?… Tare mult mă bucur că o numiți așa, a noastră! Tocmai pentru că această democrație ne-a caracterizat numai pe noi. Nouă ni se potrivește, dar nu este valabilă pentru lumea întreagă.

 

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Vreți să spuneți că este nedreaptă?

 

Johan GLATUNG:  Nu, doar că se adaptează cerințelor noastre. Este sarcina noastră să ne construim o democrație proprie. De altfel acest lucru ne-a reușit destul de bine.

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Cu alte cuvinte, va exista o soluție de guvernare mixtă pe plan mondial?

 

Johan GLATUNG:  Există deja o combinație. Vedeți Dumneavoastră, o politică globală unitară nici măcar nu există, pentru că părțile componente ale lumii exercită în același timp și funcții civilizatoare. Civilizațiile se amestecă între ele, dar fiecare dintre ele luptă pentru prezervarea propriei identități. Din acest motiv, politicile de guvernare au mai degrabă o extindere regională. Suntem grupați pe regiuni, iar aceste regiuni, așa cum spuneam, au un rol civilizator, dacă înțelegeți ce vreau să spun…

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Se remarcă în etapa de combatere a pandemiei o intensificare a naționalismului, unele state optând chiar pentru închiderea ermetică (să sperăm că nu pentru totdeauna). După părerea dumneavoastră, care dintre cele două tendințe va învinge: cea a revenirii la formula statelor naționale autonome sau, dimpotrivă, cea a creării unui front comun, de combatere a amenințării globale, induse prin efectele extinderii virusului, care lovește peste tot la fel?

 

Johan GLATUNG: Poate că este mai potrivit cuvântul regionalism decât naționalism. Tot statele din trecut sunt purtătoarele schimbării, dar ele au tendința să se asocieze la nivel regional.

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Ca în cazul Uniunii Europene?

Johan GLATUNG:  De exemplu.

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Sunteți de părere că Uniunea Europeană va supraviețui cu succes probei de foc a pandemiei?

Johan GLATUNG:  U.E. a răzbit deja prin multe crize. Dar trebuie făcută o diferență: avem o U.E. și altă U.E.. Există acel nucleu inițial, format din statele fondatoare: BENELUX – cu care a început totul – apoi Germania, Italia, Franța, Spania…

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Da, urmate de țări precum România, așa este. Vorbind despre România, am observat mai nou o ușoară reținere față de U.E., chiar o rezistență aș spune. Se aud voci care nu sunt de acord cu statutul de „stat membru în rol secund”, de mâna a doua. Trebuie să ne îngrijorăm?

 

Johan GLATUNG:  Exact cum spuneți: U.E. este o scară cu mai multe trepte. Eu cred că este important ca fiecare stat să detecteze exact treapta care i se potrivește cel mai bine. Avem un solid sâmbure central. În jurul lui se poate clădi trainic, eșalonat. Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Ce ne așteaptă? Dialog cu Johan GLATUNG”

Al. Florin ŢENE: Cultura politică a democrației și stilul politic în jurnalism

O cerință legică a procesului istoric de dezvoltarea democrației în țara noastră și de edificare a acestui regim politic este restructurarea profilului spiritual al societății de trecere de la fostul regim de dictatură comunistă la cel de democrație și al individului prin crearea unei culturi axată pe valorile fundamentale ale democrației.

În primul rând pornim de la o insuficiență a abordării stilului, rezultată din preluarea problematicii stilului din teoria managementului, care a dus la o unilateralizare a problemei într-un dublu sens. În primul rând, e vorba de “localizarea” problemei stilului la sfera relațiilor patroni de presă- subalterni(ziariști ), care facilitează, indubitabil, atât dezideologizarea problemei, considerând aceste relații doar un “fapt tehnic “, adică o expresie și manifestare a diviziunii muncii, cât și o alunecare spre o viziune elitist: vorbindu-se doar de stil de conducere, preocuparea  se cantonează inevitabil la elitele din presă( pentru că și când se discută stilul de muncă e vorba tot de stilul de muncă al patronului de presă sau al formatorului de opinie ). Instalarea într-o asemenea interpretare ignorează puternicile implicații ideologice ale unui astfel de demers, fiindcă unii conducători de presă sunt foști activiști pcr, sau ofițeri de Securitate.Asupra acestor implicații în literatura noastră la început de democrație s-a scris mai puțin, în schimb specialiștii sociologi s-au preocupat să dezvăluie ceea ce Reinhard Bendix definea prin conceptul de ideologii ale managementului din presa scrisă, televiziune și radio și să utilizeze acest concept, prin analogie, pentru a analiza  ideologiile politicii democratice.( Cf. Nancy Ditomaso, The Organization of Authority in the Capitaliste state, în Jurnal of Political and Military Sociology nr.2/1978, p.169-204.) În al doilea rând, e vorba de abordarea stilului doar în aspectul său individual și elementar de stil de mucă și creație. Desigur, la acest nivel, al conducerii sau managementului, stilul e subordonat metodei, iar aceasta conținutului specific al muncii de conducere.de aceea,  a concepe stilul doar la acest nivel și în această perspectivă înseamnă, vrând nevrând, a nu putea Evita anumite “capcane “metodologice “și practice, printre care a; enumera: punerea problemei stilului în dependența  exclusivă de virtuțile, aptitudinile și/sau cunoștințele ziaristului: alunecarea  spre o viziune tehnicistă, familiară mentalității tehnocratice, în care condițiile  stilului se transformă, reducționist, într-un ansamblu de norme socioculturale și sociotehnice; de aici și facilitarea extrapolării în condițiile noastre a unor tipologii incompatibile cu valorile, principiile și normele culturii noatre democratice.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cultura politică a democrației și stilul politic în jurnalism”

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (17) – Baruck Spinoza

„Să nu râzi, să nu plângi, să nu urăști, ci doar să înțelegi.”  

Baruch Spinoza

 

   Unii spun că în secolul XVI-lea, filozofii sau oamenii de știință trebuiau să fie atenți la ideile lor, pentru a nu supăra autoritatea statală și nici pe cea religioasă, ceea ce au și făcut mulți dintre ei. Adevărul este că prin progresele astronomiei de la începuturile timpurilor moderne, cu Copernic, Galilei și Newton, concepțiile religiilor preistorice și istorice nu au putut să nu fie zdruncinate de știință. Marile sisteme filozofice din epoca modernă – cea care a succedat epocii evului mediu, adică sistemele lui Descartes, Spinoza și Leibniz – au promovat încrederea în puterea rațiunii. Spre exemplu: Dacă Pascal credea în Dumnezeul descris în Biblie, Spinoza avea o concepție diferită despre divinitate, ceea ce i-a făcut pe unii să-l considere un ateu disimulat. Aceeași întrebare putea să le pună românul Petre Țuțea celor care gândeau întocmai despre Descartes: Cum poate fi considerat Spinoza (de data aceasta) materialist când îl invocă pe Dumnezeu pentru a avea certitudine în gândirea lui? Apoi, majoritatea religiilor spuneau că Dumnezeu există undeva în afara lumii, Spinoza gândea că Dumnezeu este lumea: „Dumnezeu este natura și natura este Dumnezeu”.

   El, Baruch Spinoza (1632-1677) s-a născut în Portugalia într-o familie de evrei portughezi. Renegat de comunitatea evreiască pentru o gândire neconformă, destinul i-a deschis calea literară, limba sa maternă fiind portugheza. Tatăl său a fost comerciantul refugiat la Amsterdam de teama inchiziției portugheze, iar mama sa a fost a doua soție a tatălui său. După absolvirea școlii, Spinoza a lucrat în întreprinderea comercială a tatălui. În acel timp a elaborat o transcriere într-o formă geometrică a Principiilor filosofiei lui Descartes („Renati Descartes principiorum philosophiae mori geometrico demonstrata”) – singura apărută sub numele său – și a pregătit un tratat asupra progresului înțelegerii („Tractatus de intellectus emendatione”). În 1655, la vârsta de 23 ani, a fost exclus din comunitatea evreiască din Amsterdam, din cauza ideilor sale neconforme privind religia, preluând de atunci prenumele de Benedict, (Benoit), cu care și-a semnat scrisorile și scrierile ulterioare. El considera că atât creștinismul cât și iudaismul ar fi fenomene trecătoare în raport cu substanța universală eternă. A fost obligat să părăsească Amsterdamul și s-a stabilit la Haga (Olanda), unde și-a câștigat existența lucrând ca șlefuitor de lentile și dând lecții particulare. Acolo a redactat prima sa operă filosofică de amploare „Tractatus de Deo et Homine Ejusque Felicitate” („Tratat cu privire la Dumnezeu, om și fericirea sa”), în care erau de acum cuprinse trăsăturile de bază ale sistemului său filosofic și a lucrat la „Tractatus theologico-politicus” („Tratat teologico-politic”), tipărit la Amsterdam în 1670, tratat ce conține o teorie politică în care explică necesitatea guvernării democratice, a libertății de exprimare și a toleranței religioase, având ca punct de plecare conceperea ființei umane ca trăitoare într-o stare a naturii.

   Caracteristicile primelor lucrări, influența lui Descartes și preocuparea pentru rigoarea geometrică se găsesc în capodopera lui matură, „Etica”, scrisă în anii 1660, dar care nu a fost publicată decât după moartea sa. În 1661 s-a mutat într-o localitate în apropiere de Leiden. Nu s-a căsătorit, și-a trăit viața ca un gânditor solitar.

   Din cauză că în instituțiile oficiale vederile filozofice erau îngrădite de teologie, Spinoza a refuzat în 1673 oferta prințului elector Karl Ludwig din Palatinat de a ocupa o catedră de filozofie la Universitatea din Heidelberg (Germania). De asemenea a refuzat o pensie oferită de regele Ludovic al XIV-lea al Franței. Când prietenul său De Vries a vrut să-i ofere o sumă mare de bani, el a refuzat-o, considerând că atâția bani l-ar împiedeca în meditația sa, i-ar lua liniștea necesară unui filozof. A refuzat și testamentul făcut în favoarea sa de același prieten, și a murit sărac. Despre viața, moartea și înmormântarea sa, a scris Jean Colerus în „La vie de Baruck Spinoza”, în 1706, interogând personal martorii oculari ai ultimelor sale clipe. A murit neașteptat, conform acestei surse bibliografice, la vârsta împlinită de 44 ani, de ftizie, stingându-se încet, la ora 3 noaptea în camera s-a, într-un Han din Haga; un doctor a stat lângă patul său până la moarte. Moartea ar fi fost cauzată în parte de inhalarea de praf de sticlă, un pericol permanent pentru un șlefuitor de lentile, el fiind diagnosticat ca bolnav de plămâni de la 20 de ani.

   Spinoza nu a aparținut unei anumite școli filozofice, nici nu a creat un nou curent în filozofie, neavând discipoli. Totuși, învățătura lui a influențat nu numai gândirea multor filozofi, dar și creația literară a unor poeți, ca poetul german Goethe, Wordsworth – poetul englez din prima perioadă a romantismului, și poetul rebel Shelley.

   Depersonalizarea lui Dumnezeu era de fapt un panteism, precum și reducerea întregului univers obiectiv și spiritual la o singură substanță. Ideea panteistă a mai fost exprimată în istoria filozofiei, în filozofia medievală, sau în Renaștere, la Giordano Bruno, dar Spinoza i-a dat forma cea mai clară. Nu mai este o separare între creator și lumea creată, ci o identitate: totul în Dumnezeu, nimic în afară de El. Dumnezeu este substanța care gândește, și sufletele nu sunt decât moduri ale gândirii divine. Dumnezeu își împlinește natura sa  prin desfășurrea lui în toate aspectele lumii. El este natura naturantă, lumea este natura naturată. Sufletul este ideea. Corpul este o piedică pentru cunoștința clară, distinctă, a ideilor sufletului. Amintesc și cuvintele lui Platon: „Creatorul a zidit Universul punând spiritul în suflet și sufletul în trup și a rânduit Universul în așa fel, încât acesta să fie, prin alcătuirea sa, opera cea mai frumoasă și mai desăvârșită.” Dar tot el spune: „Tot ce putem face în timpul vieții este să ne apropiem de știință cât mai mult, să rupem orice legătură cu trupul, și să n-avem nimic de împărțit cu el (…) să ne ferim de pângărirea pe care ne-o poate aduce natura lui…” Contrar lui Platon, care mai susținea că „trupul este povara și josnicia sufletului curat”, Aristotel considera sufletul inclus în corp: „el este ceva al corpului, care îi dă această calitate particulară de viu”. Aristotel era convins că în depășirea percepției își află știința prima ei posibilitate, spiritul fiind fundamentul originar al științei, care este cunoașterea universului. Referitor la această problemă, Petre Țuțea s-a exprimat: Drama omului este dualismul existenței lui; e alcătuit din corp și suflet și joacă între corp și suflet la infinit. Corpul nu e etern iar sufletul, chiar dacă este, nu e convingător. Dar nici corpul nu este, în nici un fel, convingător…” Percepția, care este o cunoaștere a corpului, este astfel cunoștința cea mai obscură, cea mai neclară. Modurile de cunoaștere superioară sunt: cea logică, rațională, discursivă și cunoașterea intuitivă care ne dă vederea lucrurilor în Dumnezeu. Afectele umane domină viața omului, dominate la rândul lor de ideea putinței sau neputinței noastre; suntem veseli sau triști, după cum avem sentimentul puterii sau al neputinței. Afectele dau pasiunile sufletului. Viziunea lui Spinoza – realistă: „este bine ceea ce ne este util și este rău ceea ce strică ființei noastre”. El nu dă posibilitatea unei speranțe în libertatea voinței, ci o distruge ca pe o iluzie. Perfecțiunea sau imperfecțiunea morală, depinde de modurile de gândire, de înțelegere. A acționa prin virtute nu înseamnă decât a lucra după idei adecvate, raționale. Răul este ura, disprețul, furia. Opus lor: dragostea, generozitatea. Negând posibilitatea libertății voinței, omul liber, pentru Spinoza, este cel care se conduce după rațiune, cel care înțelege. Cunoașterea intuitivă înseamnă înțelegerea perfectă a lui Dumnezeu, ea este suprema fericire a omului.

   „Etica” este opera sa de bază, în care Dumnezeu nu mai este privit ca cel care conduce universul pe baza providenței, ci este înțeles ca fiind unul cu natura, formând un sistem infinit, necesar și determinist, din care fac parte și oamenii. Ea cuprinde 5 cărți: Prima este consacrată lui Dumnezeu; a doua naturii și originii sufletului; a treia naturii și originii pasiunilor; a patra studiază sclavia umană; a cincea este dedicată libertății sufletului. Fiecare parte are la început un set de definiții și axiome, și deduce din ele, în manieră formală, propoziții numerotate, pe care le-am putea numi teoreme, cu mențiunea că nu trebuie acceptat nimic ca adevărat care să nu rezulte din axiome și definiții. Pentru Spinoza, conexiunile logice sunt ceea ce ține universul împreună. Ordinea și legătura dintre idei sunt la fel ca și ordonarea și conectarea lucrurilor. Chiar de la începutul lucrării, Spinoza demonstrează existența lui Dumnezeu: „Dumnezeu există în mod necesar. Negând această frază, negăm existența lui Dumnezeu, deoarece natura substanței nu poate fi gândită, fără ca să existe întrucât substanța este cauza ei însăși”. Cunoașterea intuitivă a substanței constituie sursa iubirii spirituale a lui Dumnezeu (amor Dei intellectualis). Urmează teza  argumentată – Dumnezeu este unic. El există prin el însuși, este cauza sa și este cauza eficientă a oricărui lucru sau activități. Orice activitate a noastră este fixată de necesitatea naturii divine. Activitatea omului este supusă unor legi necesare. Faptele noastre nu pot fi libere în raport cu voința noastră și nici nu pot fi desfășurate în vederea unui scop. Dumnezeu nu a creat lucrurile cu scopul ca oamenii să le folosească spre fericirea lor. Din contra, toate fenomenele se produc ca o consecință logică a legilor naturale. Un corp nu poate să determine sufletul să gândească, iar mișcarea și ordinea corpului ca și restul operațiunilor sale  sunt independente de suflet. Trecând dincolo de planul experienței, corpul nostru considerat ca mod al întinderii este obiect al ideii. Sufletul nu se cunoaște decât dacă percepe ideile afecțiunilor corpului și percepe corpurile ca existând dacă este afectat de ele. Deci sufletul nu percepe existența unui corp decât în perioada propriei existențe, ceea ce înseamnă că sufletul nu are altă durată decât cea a corpului, astfel el înlătură ideea imortalității. Aici este granița gândirii sale bazată pe rațiune.

   Analizează genurile cunoașterii, spunând că acela care dobândește o cunoaștere clară și distinctă a lucrurilor și afecțiunilor devine liber, deoarece cunoaște cât mai complet și mai adevărat lumea, și prin urmare îl cunoaște pe Dumnezeu. Omul liber își manifestă cunoașterea prin iubirea infinită către ființa Sa.

Sufletul nostru lucrează sau suferă, el lucrează necesar atunci când are idei adecvate și suferă necesar atunci când ideile sunt neadecvate. Ideile adecvate conduc omul la cunoașterea clară și distinctă a efectului. Din cauza ideilor neadecvate omul este supus tuturor afecțiunilor posibile. Când forța omului este limitată și subordonată cauzelor externe omul este sclavul tuturor pasiunilor. Bucuria, tristețea, dorința (esența omului), iubirea, ura, speranța sunt pasiuni sau afecțiuni care se raportează la sufletul nostru întrucât el lucrează. Omul este sclavul întâmplării, puterea lui se micșorează sub influența cauzelor externe care determină forța, creșterea, durata pasiunilor noastre. Prin jocul de a reprima o afecțiune contra alteia omul tinde să își conserve existența. Cu cât acest efort este mai mare cu atât virtutea omului este mai puternică. Binele include tot ce ne conduce la înțelegerea lucrurilor. Răul reprezintă obstacolele cunoașterii. Supremul Bine este cunoașterea lui Dumnezeu, iar cea mai mare virtute a omului este să îl cunoască pe Dumnezeu. Inteligența este definită ca virtutea supremă a sufletului, în timp ce rațiunea reprezintă baza virtuții. Ajungând de la cunoaștere la virtute, oamenii își dau seama că supremul lor bine este înțelegerea între ei. Trăind după principii raționale, oamenii vor căuta să compenseze prin dragoste și generozitate ura și mânia pe care o au unul împotriva altuia. Cunoașterea duce la iubirea către D-zeu. Iubirea aceasta ocupă întregul nostru suflet. Cunoașterea imediată produce în noi cea mai mare seninătate deoarece sufletul nostru îl cunoaște pe D-zeu în eternitatea sa. Iubirea intelectuală ne conduce la înțelegerea lui D-zeu, la cunoașterea completă a lumii, cunoaștere ce coincide cu eliberarea noastră de sclavia pasiunilor.

   Spinoza vorbește de cunoașterea lui Dumnezeu pentru a argumenta teza că rațiunea noastră nu a ieșit niciodată din divinitate, ci a rămas în ea. Sub aspectul eternității nu există nici timp nici durată. Dumnezeu este o ființă compusă dintr-o mulțime de atribute, fiecare dintre ele exprimă o esență eternă. Natura se creează continuu pe sine, grație atributelor sale. Ea este cauza sa. Cunoașterea cauzelor constituie sarcina centrală a științei. Filozoful român Nae Ionescu (1890-1940) spunea că tot ceea ce se întâmplă în univers, se întâmplă în virtutea unei legi, nu a unei legi de desfășurare, ci a unei legi de existență a universului însuși: „aceasta pentru că efectul este conținut în existență în același fel în care suma unghiurilor unui triunghi este determinată dinainte de triunghiul însuși”.

   Natura nu activează în baza cauzelor, dar în baza necesității, deci în lume nu se petrece nimic întâmplător; lumea este supusă unui lanț de evenimente unite printr-o relație cauzală care nu se întrerupe. Natura subliniază Spinoza, este vie nu numai fiindcă este Dumnezeu, dar și din cauză că este înzestrată cu rațiune. O atenție deosebită o acordă stărilor concrete ale substanței. El le-a divizat în: eterne, infinite, finite, temporare. Cele eterne sunt întinderea și rațiunea, cele finite – multitudinea lucrurilor existente. Mișcarea nu este un atribut ci un mod veșnic a existenței naturii, pe când substanța nu cunoaște mișcarea, dezvoltarea sa nu are nicio atitudine față de timp.

   Sufletul și corpul sunt reciproc independente. Gândirea omului depinde de starea corpului doar la treapta cunoașterii senzoriale. Comportarea omului se află sub influența instinctelor autoconservării și a afectelor. Până când omul se supune lor, el nu este liber. Libertatea umană constă în libertatea de sub influența acestor afecte, pasiuni. El neagă, cum am spus mai sus, ideea libertății voinței. Din moment ce libertatea este identificată cu cunoașterea, tendința de autocunoaștere devine una din tendințele omenești cele mai importante.

   În volumul „Spinoza”, ed. de stat pentru literatură științifică, 1952, și reluat în „Filozofie, Crestomație”, ed.1989, găsim ideile lui referitor la libertate: „Eu numesc liber un lucru care există și lucrează numai din necesitatea naturii sale, iar constrâns acela care e determinat de altul să existe și să lucreze într-un fel anumit și determinat. (…) Vedeți că pentru mine libertatea constă nu într-o hotărâre liberă, ci într-o necesitate liberă. Dar să coborâm la lucrurile create. Toate sunt determinate din cauze externe să existe și să lucreze într-un fel anumit și determinat. Pentru ca să înțelegem aceasta clar, să concepem un lucru foarte simplu. De exemplu, o piatră primește de la o cauză externă ce i-a dat impuls o anumită cantitate de mișcare (…) Mai departe, gândiți-vă, dacă vreți, că piatra, în timp ce continuă să se miște, cugetă și știe că tinde, pe cât se poate, să continue mișcarea sa. De bună seamă că această piatră, fiind conștientă numai de tendința ei și nefiind deloc indiferentă, va crede că este cât se poate de liberă și că ea continuă să se miște numai fiindcă vrea așa. Aceasta este libertatea umană, pe care toți se fălesc că o au și care constă numai în faptul că oamenii sunt conștienți de faptele lor și nu cunosc cauzele care îi determină”.

   În „Etica”, ed. Științifică și enciclopedică, 1981; partea întâi, definiții III-VI, găsim spusele lui Spinoza referitor la Dumnezeu: „Prin Dumnezeu înțeleg existența absolut infinită, adică substanța alcătuită dintr-o infinitate de atribute, fiecare dintre ele exprimând o esență eternă și infinită.(…).O substanță nu poate fi produsă de altă substanță.(…) Existența ține de natura substanței.(…) Orice substanță este cu necesitate infinită. Cu cât un lucru este mai real sau mai real existent, cu atât are mai multe atribute.(…) Dumnezeu sau substanța alcătuită din atribute diferite infinite, fiecare exprimând o esență infinită și eternă, există cu necesitate. (…) Nu poate fi conceput cu adevărat nici un atribut al substanței din care să rezulte că substanța s-ar putea diviza. (…) Substanța absolut infinită este inepuizabilă…”.

   În „Tratat teologico-politic”, dintr-un început  trece cititorii printr-un fel de „istorie naturală a religiei”, prin credințe și comportamente superstițioase. O persoană călăuzită de teamă și speranță, principalele emoții dintr-o viață dedicată urmăririi avantajelor temporare, se transformă, în fața chinurilor norocului, în comportamente calculate pentru a asigura bunurile pe care le dorește. Astfel, ne rugăm, venerăm, oferim ofrande, sacrificăm și ne implicăm în toate ritualurile religiei populare. Dar, emoțiile sunt la fel de trecătoare ca obiectele care le-au adus și astfel superstițiile fundamentate în aceste emoții sunt supuse fluctuațiilor. O analiză aprofundată a Bibliei este deosebit de importantă pentru orice argument, deoarece libertatea de gândire și de vorbire nu prejudiciază pietatea. Dacă se poate demonstra că Scriptura nu este o sursă de „adevăr natural”, ci purtătorul unui mesaj moral simplu („Iubiți-vă aproapele”), spune el, atunci oamenii vor vedea că „credința este ceva separat de filosofie”.

   Or, noi cei mulți, noi oamenii trăitori ai acestei planete, simțim acest liant care este iubirea și care ne apropie fără a face, în prealabil vreun calcul matematic; acesta îl putem face după apropierea sufletească care este ca o chemare, venită în dobândirea liniștirii, fericirii, sentimentul nostru de omenie pe care nu-l putem ignora, eventual, calculul îl putem face  concomitent cu ea.

   Apoi, cu privire la Stat, este de părere că putem acorda predarea unui suveran dreptul și puterea noastră naturală de a face tot ce putem, pentru a ne satisface interesele. Acest suveran – indiferent dacă este vorba despre un individ (atunci statul rezultat este o monarhie), un grup restrâns de indivizi (o oligarhie) sau corpul-politic în ansamblul său (o democrație) – va fi absolut și nerestricționat în domeniul de aplicare din puterile sale. Acesta va fi însărcinat să mențină ordinea societății, în special prin valorificarea temerilor cetățenilor de consecințele încălcării „contractului social”. Ascultarea față de suveran nu aduce atingere autonomiei noastre, deoarece urmând comenzile suveranului urmăm o autoritate pe care am autorizat-o în mod liber și ale cărei comenzi nu au alt obiect decât interesul rațional propriu. Tipul de guvernare care este cel mai probabil să respecte și să păstreze această autonomie, să emită legi bazate pe motive solide și să servească scopurile pentru care guvernul este instituit este democrația. Este „cea mai naturală” formă de guvernare care decurge dintr-un contract social – deoarece într-o democrație poporul se supune numai legilor care decurg din voința generală a corpului politic – și cel mai puțin supus diferitelor abuzuri de putere. Într-o democrație, raționalitatea comenzilor suverane este practic asigurată, deoarece este puțin probabil ca o majoritate să fie de acord cu un design irațional. Monarhia, pe de altă parte, este cea mai puțin stabilă formă de guvernare și cea mai susceptibilă de a degenera în tiranie.

   De vreme ce practicile exterioare ale religiei influențează comportamentul și relațiile cetățenilor, ele se încadrează în categoria „afacerilor de stat” și, astfel, în sfera puterii suverane. Suveranul ar trebui să aibă autoritate completă în toate problemele publice seculare și spirituale. Nu ar trebui să existe o biserică separată de religia instituită și reglementată de stat. Acest lucru va împiedica sectarismul și multiplicarea disputelor religioase. Toate întrebările referitoare la riturile și ceremoniile religioase externe sunt în mâinile suveranului. Acest lucru este în interesul tuturor, deoarece suveranul, în mod ideal și în conformitate cu datoria „contractuală”, se va asigura că astfel de practici sunt în concordanță cu pacea și siguranța publică și bunăstarea socială. Suveranul ar trebui să conducă în așa fel încât poruncile lui să pună în aplicare legea lui Dumnezeu. Justiția și caritatea dobândesc astfel forța dreptului civil, susținută de puterea suveranului. Pe de altă parte, pietatea interioară – aparține exclusiv individului.

   Filozoful român, suceveanul Iosif Brucăr (1888-1960) spunea că deși „strict vorbind pe noi nu ne interesează viața filozofului, ci gândirea lui, iar această gândire, dacă într-adevăr are o valoare excepțională, trăiește de-a pururi și fără cunoașterea vieții filozofului”, totuși scriind „Filozofia lui Spinoza”, spune că filozofia lui nu poate fi despărțită de omul care a făurit-o, ci viața și opera acestuia trebuie studiate împreună. De ce? Întrucât lucrările lui Spinoza, în special „Etica”  sunt așezate în orizontul unei structuri spiritual-psihologice duale, occidental-orientale (iudaice), precizând că intenția Eticii a fost aceea de a arăta oamenilor fericirea pe pământ printr-o comportare rațională a vieții. El neagă panteismul sau materialismul filozofiei lui Spinoza, întrucât la Spinoza, Dumnezeu fiind una cu natura, nu este numai imanent, ci și transcendent acesteia. Dar, demonstrarea existenței lui Dumnezeu, a cărui natură este (numai) de a exista, sprijinită pe ideea substanței, constată Brucăr, este opusă teismului, care presupune un creator personal al lumii, având libertatea și voința de a interveni în ordinea și necesitata naturii.

    De asemenea „Gândirismul” lui Nichifor Crainic (1889-1972) – scriitor român, ziarist, politician, ideolog de extremă dreaptă – a repudiat valorile tradiționale raționaliste și umaniste a valorilor perene ale culturii, respingându-i pe Descartes, Spinoza, Rousseau și Kant, pentru dimensiunea raționalistă a gândirii lor.

   Irvin Yalom, profesor în Psihiatrie la Universitatea din Stanford, SUA, în Prologul scrierii sale „Problema Spinoza”, mărturisește: „Spinoza m-a intrigat multă vreme, și ani de zile mi-am dorit să scriu despre acest îndrăzneț gânditor din secolul al XVII-lea, atât de singur — fără o familie, fără o comunitate —, autor al unor cărți ce au schimbat lumea în profunzime. El a anticipat secularizarea, statul politic liberal democratic, precum și apariția științelor naturale, deschizând astfel calea spre Iluminism. Faptul că a fost excomunicat de către evrei la vârsta de douăzeci și patru de ani și cenzurat de către creștini pentru tot restul vieții, m-a fascinat dintotdeauna, probabil din pricina propriilor mele înclinații iconoclaste. Iar acest sentiment ciudat de înrudire cu Spinoza a fost întărit de informația că Einstein, unul dintre primii mei eroi, era spinozist. Când Einstein vorbea despre Dumnezeu, vorbea despre Dumnezeul lui Spinoza — un Dumnezeu pe de-a-ntregul echivalent cu natura, un Dumnezeu care cuprinde toate substanțele, un Dumnezeu «care nu joacă zaruri cu universul» — ceea ce înseamnă că tot ce se întâmplă, fără excepție, respectă legile ordonate ale naturii. De asemenea, cred că Spinoza, la fel ca Nietzsche și Schopenhauer, despre viața și filosofia cărora am publicat două romane, a scris multe lucruri foarte relevante pentru domeniul meu, al psihiatriei și psihoterapiei — de pildă că ideile, gândurile și sentimentele sunt provocate de experiențe anterioare, că pasiunile pot fi studiate fără patimă, că înțelegerea duce la transcendență — și am dorit să-i comemorez contribuțiile printr-un roman de idei. Dar cum să scrii despre un om care a avut o viață foarte contemplativă, marcată de atât de puține evenimente exterioare remarcabile?…” În fine, a scris totuși despre gândirea lui Spinoza, despre „Muzeul Spinoza”, despre cele aflate în legătură cu naziștii care au venit și au furat obiectele și lucrările lui, găsite după 1945 în diferite locuri. Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (17) – Baruck Spinoza”

Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI: Trăirea clipei (poeme)

Ce străzi frumoase

 

Am respirat, cu bucurie,

Simțeam apropierea ta,

În orășelul plin de farmec,

Parca facut ca să mă ia.

 

Și am ieșit, grăbit pe stradă,

Ningea frumos, mă minunam,

De turnul de la catedrală,

Din gându-n care te-așteptam .

 

Știam că o să vii la mine,

Sărman copil al nimănui.

Știam că o să-ți intru-n sânge

Știam că nu o să îmi spui.

 

Am trăit fiecare clipă,

Îndrăgostit și fericit,

Mie mi-a dat binețe muza,

Eu plec cu ea spre Infinit.

 

Ce străzi frumoase-n burg la tine!

Ce caldă neaua ce ningea!

Ești cea mai răpitoare ființă,

Tot plec și nu mai pot pleca.

 

 

Cuvântul inimii

 

Cine m-a cunoscut cândva,

Acum citește-adânc, în mine,

Sunt pokerist adevărat,

Iau toate mizele divine.

 

Câștig poeți care-au murit,

Și erau triști fiindcă lăsară

O operă în jumătăți…

Eu le-o continui dinafară.

 

Eu scriu poeme ce adorm

Și scriu poeme ce amuză,

Și sunt timid, dar mă  tratez,

Și-ți spun, ești cea mai dulce muză.

 

Continue reading „Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI: Trăirea clipei (poeme)”

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Pescărușul

umbre ascunse

tăceri și dureri

zbor frânt peste pleoape

niciodată nu voi ști

cine ești

un gând rătăcit în cuvânt

o floare de colț aruncată într-un colț

o lacrimă preacurată

un suflet frământat pe altarul credinței

un anotimp uitat între ani

sau poate un zâmbet în zbor

zbor prelung, trecător

poate într-o zi îmi vei spune

ce te-a rănit

tu, pescăruș pe țărm singuratic

niciodată nu voi ști

de ce astăzi ești atât de departe

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

30 aprilie 2020

 

Eugenia BUCUR: Lumina dintâi (poeme)

Din fiecare stea urcă un copil,

Mângâiere dulce a zâmbetului

Ce nu se stinge niciodată.

Mocnit foc în vatră, acoperit de cenuşe,

Mi se aşează în colțul tainic.

Dezbrăcându-mă de toate,

Păstrez doar iubirea.

Numai cu ea, el tresare,

reluându-şi săritul de pe un picior pe alta

Şi întrebarea ” De ce?”

01.05.2020   

 

 

Împreunare

 

Între două inimi albastre ai cuprins

Cerul de-a dreapta şi pământul de-a stânga.

Între ele, doar jocul omului cu Dumnezeu

Pe câmpia întinsă a libertății,

Unde apele şoptesc, florile mângâie

Iar ele, pasările cerului, tămăduiesc.

Închid ochii şi te văd în lumină.

Deschid palma şi tu mi te aşezi grădină.

Lacrima se prelinge din cuvintele tale.

Respir adânc şi în cuvântul pietrei

Tu-mi sui „- Apleacă-ți capul, spre a vedea raiul cuvântător!”

01.05.2020

 

 

Noel

 

Prințesele nu mor niciodată…

Ele lasă în urmă gingăşia sunetelor

Ascunse în clapele pianului,

Continue reading „Eugenia BUCUR: Lumina dintâi (poeme)”

Mircea Dorin ISTRATE: Înlăcrimatu-ți dor

ÎNLĂCRIMATU-ȚI  DOR

 

O luntre-mi trece lacul de valuri tremurată

Și-a lor înfiorare mi-o mângâie ușor,

În urma ei  cea cale rămâne înspumată

Sub scânteieri de stele, din cerul nopților.

 

La mal, prin ‘nalte trestii mi se deschid cărări,

Ca ea, Crăiasa Nopții, în falduri de lumină,

Pe prundul de luceferi în mii de irizări

Să ne-ndulcească somnul visărilor în tihnă.

 

Ca fulgul în plutire, cu pas mărunt, ușor,

Ea trece pe cărarea cu iarba-nrourată,

Și-n pragul casei tale, cel sărutat cu dor,

Îți pune-a mele gânduri să dormi înfiorată.

 

Și-n visul tău de-o clipă pe mine-o să mă pună

Alăturea de tine în strânsă-mbrățișare,

Iar gura mea-n cuvinte de-alint în noapte-ți spună

Cum de a ta iubire-s, topită lumânare.

 

Tu n-ai să știi vre-odată de fost-a vis, trăire

Clipita nopții care te-a-nfiorat ușor,

Mi-i pune-n gându-ți tainic ca bob de fericire,

Să-ți fiu de-alungul vieții, înlăcrimatu-ți dor.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

2 mai , 2020

 

 

 

 

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (II)

Să urmărim așadar cum s-a „interpus” satul legendar Boureni în această încrengătură de nume cu parfum eminescian. Trebuie început însă cu istoricul deja consacrat al satului Boureni, sat aflat în nucleul Moldovei medievale. Cronicarul Grigore Ureche amplasa în arealul acestei așezări sătești legenda Descălecatului moldav, care-l avea ca protagonist pe Dragoș-Vodă. Frații lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, intelectuali basarabeni de marcă, au creditat cronicarul și au închinat satului Boureni (n-am putut identifica, între cei doi, care e autorul) o poezie contextualizată legendei cu bourul cel fioros și cățeaua Molda, tovarășa de vânătoare a lui Dragoș și totodată tributul victoriei vânătorești asupra cornutei uriașe. Prin locurile acestea, înțesate de toponime cu vocabulele Descălecatului voievodal, Sadoveanu îi „aduce” pe căpitanii lui Nicoară Potcoavă la o vânătoare de mistreți, spre a reedita vânătoarea lui Dragoș, alegând ca spațiu central „Piscul Bourei” (cititorul localnic al romanului știe sigur că e vorba de „Dealul Căpățânii”, care se interpune între satele Boureni și Soci).

Spațiul satului Boureni și al localităților din proximitate, locuri cu rezonanță toponimică în Istoria Românilor (Războieni, Baia, Cetatea Neamțului), păstrează în țărâna lor urmele oștilor vremii, ale moldovenilor și cotropitorilor, căci în acest spațiu istoric din proximitatea Boureniului au fost ariile centrale ale unor mari bătălii contextualizate războaielor pe pământul Moldovei. Ungurii învinși la Baia (parte din cei pe puțin 25 de mii de oșteni) au fost împrăștiați după înfrângere prin satele mărginașe de pe Drumul Băii până spre Roman și, hărțuiți de săteni, siliți să-și abandoneze bombardele lor trase de boi și cai șubreziți de frig și foame. Armata otomană, la 1476, cu puhoiul ei de osmanlâi, abia încăpea în lărgimea luncii Moldovei, iar oamenii acestor meleaguri au văzut atunci luciul sabiei lui Ștefan cel Mare strălucind în mâinile Voievodului. Cu un veac mai târziu, în vara anului 1600, Mihai Viteazul, aflat la Roman în fruntea unui corp expediționar format din 20 000 de oșteni, din care 8 000 de călăreți, trecea pe aici, pe valea Moldovei, spre Cetățile Neamțului și a Sucevei, cu rosturi legate de săvârșirea vremelnică a primei Uniri a românilor. Cu un alt veac mai târziu, la întoarcerea de prin părțile Bugeacului (dintr-o expediție împotriva turco-tătarilor), cei 30 000 de oșteni polonezi ai lui Ioan Sobietski, până a cunoaște legendarul eroism al plăieșilor de la Cetatea Neamțului, au prădat și pârjolit satele Moldovei, între care și Boureni. În Primul Război Mondial, divizii și regimente aparținând milionului de soldați ai armatei țariste aflați pe pământ românesc, inițial aliații armatei române, dezertaseră și împânziseră satele și pădurea din vecinătatea Boureniului, silind unități ale armatei române să le opună rezistență zile la rând. Maiorul Butnaru, comandantul Batalionului 2 al Regimentului 16 Suceava (din Divizia a 7-a română), aflat în ianuarie 1918 pe poziții la Miroslovești, este ucis mișelește între satele Soci și Boureni, în timp ce își executa o misiune de negociere cu rebelii armatei destrămate sub impulsul Revoluției bolșevice din Rusia.

Dar să urmărim acum și valoarea adăugată acestei istorii cu oșteni și arme a satului Boureni, anume prezența duhului eminescian în spațiul acesta restrâns de pe valea Moldovei, atât cât de subțiat va fi ajuns el aici prin Valeria (Micle) Sturza, fiica muzei poetului-Luceafăr.

Anna Antonia Câmpan (fiica Anei Moldovan și a lui Johann Mischinger) trecu Carpatii în 1849, oprindu-se la Târgu Neamț, ca refugiată ardeleană în urma persecuțiilor post-pașoptiste. Avea cu ea doi copilași, pe abia născuta Veronica, cu numele oficial Ana Câmpeanu (Ana Câmpan, în documentele parohiei năsăudene; numele „Veronica” și-l luase copila în școala primară), și un băiețel de doi ani (Radu), fratele Veronicăi. Soțul femeii, Ilie Câmpan (Câpeanu, în demersurile istorico-literare), înrolat în miliţiile româneşti din Munţii Apuseni sub flamurile lui Avram Iancu, a fost împușcat mortal înainte de a i se naște fiica. Cele două refugiate, mamă și fiică, au locuit o vreme în căsuța de sub Cetate, acum casă memorială, cumpărată de ardeleanca de la Năsăud în 1850, cu 100 de galbeni. Cei doi copii aveau aici traiul asigurat prin calificarea de moașă a mamei lor, profesie dobândită si practicată la Năsăud.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (II)”