Ioan POPOIU: Dragă Domnule Vișan, vă mulțumesc mult pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu! Cititorii și noi toți care vă prețuim suntem nerăbdători să ne vorbiți despre viața și opera dumneavoastră!
Aș dori, mai întâi, să ne vorbiți despre originile dumneavoastră. V-a pasionat vreodată arborele genealogic ?!
Ioan VIȘAN: Nu am un arbore genealogic în adâncime. Nu m-a interesat pentru că nu am găsit în acesta elemente ilustre care să-mi ofere mândria de a mă fi tras din ele. Sunt crescut de ,,bunica” mea, Dinu Elisabeta, Ipac după căsătorie, care de fapt mi-a fost străbunică; aceasta o crescuse și pe mama, Maria Vintilescu. Adevărata bunică, Florica Vintilescu, murise foarte tânără. Pe bunicul, Ion Vintilescu, l-am cunoscut, dar nu mi- a fost aproape. Pe tata, Gheorghe Vișan, l-am cunoscut, dar nici acesta nu mi-a fost aproape. Când aveam vârsta de doi ani, el a divorțat de mama. L-am cunoscut mult mai târziu și nu mi-a fost de niciun ajutor. Cei doi frați pe care îi am, Nicolae Micu și Gheorghiță Micu, sunt frați de mamă. Despre Stan Ipac, străbunicul din partea mamei, știu doar din poveștile străbunicii că a fost un om bogat cu câteva zeci de ha de pământ și că se ocupa cu agricultura, având prieteni și în lumea juridică. Asta mi-a destăinuit-o străbuna când am dat peste niște cărți arse și roase de șoareci în podul casei (erau cărți de proză și de jurisdicție). I le arseseră comuniștii și, ce mai scăpaseră dintre ele, le ascunsese străbunica în pod. Nu mai știa nici ea de ele. Astfel că, primele lecturi interzise sau neagreate de comunism am avut de unde să le iau.
Despre bunicul din partea tatei, Zanfir Vișan, l-am cunoscut pe la vreo 10 ani, un bătrân frumos, cu mustață albă, îmbrăcat tradițional în ițari albi și cămașă albă, peste care era încins cu un chimir negru, cu multe buzunare, în care-și ținea tutunul, foițele de țigară, amnarul, cremenea și iasca. Era prieten cu un vecin de-al nostru și, când il vizita pe acesta, voia să mă vadă și pe mine. Știu doar că avea șase copii, printre care, al treilea, era Gheorghe – tata. Cam acesta este arborele meu genealogic.
Ioan POPOIU: Sunteți născut în Nucet, comuna Sălcioara, județul Dâmbovița. Cum este acest loc? Există o magie a locului natal?
Ioan VIȘAN: Pentru mine locurile natale sunt magice. Mănăstirea Nucet este un așezământ monastic dintre cele mai vechi de pe plaiurile din jurul Cetății de Scaun a Târgoviștii. Mănăstirea e ctitorită în secolul al XV-lea (1501) de boierul valah, jupan Gherghina pârcălab, cumnatul lui Vlad Călugărul (1482-1495), strămoș al neamului boieresc al Bălenilor.
Nucetul este, prin condiția sa de așezare creștin-ortodoxă încă de la începutul secolului al XIV-lea, o localitate dezvoltată în jurul acestei renumite mănăstiri – Mănăstirea Nucet – a doua așezare monastică din Țara Românească, după marea Mănăstire Dealu, de pe Dealu Voievozilor, de lângă Târgoviște. La Nucet a existat o întinsă pădure de nuci – parte a întinșilor codrii ai Vlăsiei. În puținul din acei codrii, care marchează și azi istoria Nucetului, se află un izvor cu apă pură, botezat ,,Izvor al Tămăduirii”.
,,După anul 1375 până la 1500, conform mărturiilor tradiționale consemnate mai târziu în hrisoavele vremii de Vladislav I (Vlaicu)..Mircea cel Bătrân…Vlad Țepeș…și până la Radu cel Mare, în acea perioadă de timp s-au zidit succesiv lucrări ale mănăstirii care au fost întrerupte de desele schimbări de domnie și de alte vitregii ale vremii” (scrie prof. dr. George Coandă în istoria sa). Tot acesta demonstrează prin documente că ,,Mircea cel Bătrân, ctitorind o mănăstire pe malul drept al Oltului, tot intra într-o pădure de nuci”, o va numi Cozia, pentru a nu fi confundată cu cea ,,deja existentă”, la Nucet. Așa încât, ,,la 1501, 15 decembrie, Radu cel Mare deja întărește, printr-un hrisov de cancelarie domnească, Mănăstirii Nucet sate cu mori și vinărici, jumătate din balta Saltava și 30 de sălașe de țigani, dăruite de marele pârcălab Gherghina”, care ridicase din temelii sfântul locaș. Țiganii – meșteri în prelucrarea lemnului – trăiesc și azi într-o aripă a satului Nucet – cea lipită de râul Dâmbovița. Comuna Nucet are mai multe sate. Printre acestea se numără ,,Movila” – satul în care m-am născut. Satul acesta, deși lipit de satul Nucet (despărțit doar de calea ferată Târgoviște-București) a fost arondat în timpul comunismului comunei Sălcioara.
După căsătorie (în 1971), am locuit în Târgoviște. Am doi copii: Silviana (actriță) și Dragoș-Nicolae (mic fermier). Satul Movila are o magie aparte față de aceea a Nucetului. Pe lângă sat trece pârâul Ilfov, iar albia acestuia se strecoară aproape imposibil de gândit cum a putut să separe doi tumuli uriași de pământ, aflați pe stânga și pe dreapta cursului apei. Tot tradiția din bătrâni se pare că aici ar fi avut cândva lupte uriașe între două oști, iar măcelul ar fi fost atât de mare încât cadavrele au fost acoperite cu pământ. In timpul colectivizării, încercându-se devierea cursului pârâului pe un canal care ducea în grădina de legume a CAP-ului, s-a folosit pământ săpat dintr-un tunel și s-au găsit acolo niște oseminte și armuri vechi. Muzeul județean a luat act de acest fapt, dar nu a întreprins nimic. În suflet port remușcările că nu m-am făcut arheolog…
Ioan POPOIU: Ziua nașterii dumneavoastră, 25 martie 1942, coincide cu o mare sărbătoare creștină! Ce semnificație acordați acestui detaliu? Pe de altă parte, țara era în război!
Ioav Vișan: Ziua mea de naștere – 25 martie 1942 – Bunavestire – ,,amintirea momentului anunțării Fecioarei Maria de către Arhanghelul Gabriel că va concepe și va deveni mama lui Iisus din Nazaret”. De-a lungul vremii marea sărbătoare s-a umplut și de anumite superstiții, în care personal nu cred. Cred în ce-mi spunea străbuna mea și anume: când a plecat odată din câmp, de la sapa porumbului, cu mine în cârcă, spre casă, iar prin văzduh zburau avioanele care bombardau Bucureștii, îmi zicea: ,,Să nu te sperii, mamaie, că pe tine n-o să pice astea astea că tu ai adus ,,Vestea Bună” în casa noastră”! Așadar, ,,Buna Vestire”, în fiecare an, este un puternic impuls spre noi realizări, dar și spre a-mi depăși eșecurile, știind că după ele se naște primăvara.
Ioan POPOIU: Părinții, Maria Vintilescu și Gheorghe Vișan, erau oameni simpli.Vorbiți-ne despre ei, cum erau ca oameni?
Ioan VIȘAN: Mama, Maria Vintilescu, devenită Micu, prin a doua căsătorie, a fost croitoreasă, n-a vrut să lase pământul și să-l urmeze pe tata la București, unde, ca meseriaș la CFR, obținuse o locuință, și astfel au fost nevoiți să se despartă. A fost tristă toată viața că pământul a fost expropriat, iar cu a doua căsătorie n-a dus-o prea bine. Ea mi-a indus și mie tristețea care și acum se vede pe chipul meu, deși nu toată viața mi-a fost tristă.
Ioan POPOIU: Sunteți primul dintre cei trei copii ai familiei! Care era atmosfera în casa dumneavoastră?
Ioan VIȘAN: Cu frații n-am făcut diferență cum că mi-ar fi vitregi. Nici ei n-au făcut-o până la împărțirea moștenirii, de fapt a pământului retrocedat care fusese al mamei. Greșeala mamei a fost că, trimițându-l pe tatăl vitreg la primărie, acesta a făcut cerere de retrocedare pe numele său. Așa am ajuns eu un ,,dezmoștenit” fiindcă nu purtam numele acestuia. Biata mama a fost la tribunal și a reparat situația, dar după decesul mamei, actele au rămas în mâna fratelui mai mic, care s-a folosit de certificatul de proprietate vechi, aflat pe numele tatălui său. Așa că am rămas exclus de la moștenire. Neavând interese dintre acestea cam meschine, am lăsat lucrurile așa. Cum aș fi putut să mă judec cu frații mei?, deși câștigul procesual ar fi fost de partea mea. Durerea mea însă e că nu mai am frați adevărați.
Ioan POPOIU: Cum a fost copilăria dumneavoastră? Am citit că a fost tristă…Ce ne puteți spune?
Ioan VIȘAN: Copilăria mi-a fost tristă prin lipsa tatălui. Deși tatăl vitreg nu m-a supărat cu nimic, decât poate cu lipsa de mângâiere pe care o practica față de cei doi frați.
Ioan POPOIU: Vorbiți cu drag despre bunica dumneavoastră! Afirmați chiar că ,,ea m-a crescut”! Cum comentați?
Ioan VIȘAN: Despre ,,buncica” (de fapt, cum am spus, îmi era străbunică) am toate laudele din lume. Ea m-a făcut să simt într-adevăr copilăria. Prin graiul ei viu, am cunoscu toate basmele și poveștile copilăriei și n-au fost deloc puține. Prin bunica am dat de primele cărți care mi-au căzut în mână mai târziu, când am învățat să citesc, deși ea nu știa carte. Am spus că bunica m-a crescut în sensul că mama se ocupa mai mult de frații mai mici, eu simțind mai mult grija bunicii care mi-a ținut loc și de tată.
Ioan POPOIU: În 1948, ați început Școala generală, în satul natal. Eram pe atunci în plină eră comunistă, stalinistă! Care era atmosfera în școală?
Ioan VIȘAN: În prima zi de școală, când am intrat în clasă (asta era în odaia de la drum, din casa unui vecin), mi-au rămas ochii pironiți pe capetele uriașe ale ,,celor patru învățați ai lumii” (Marx, Engels, Lenin și Stalin – n.n.)! Învățătorul Cercel m-a atenționat, printr-o ușoară atingere cu arătătorul de la hartă, că trebuie să fiu atent la el, nu la ,,mustăcioșii” de deasupra tablei, că ,,despre ei vei auzi poate toată viața”! Am aflat mai târziu că nu-i suferea deloc nici el pe cei patru…
Ioan POPOIU: După absolvirea școlii generale, ați urmat Școala profesională, la Târgoviște! Care a fost contextul?
Ioan VIȘAN: Mama nu a vrut să mă dea la liceu. A zis că mai bine muncitor, că nu-mi prea plăcea cartea. Așa era, dar nici nu prea aveam timp să mă ocup de carte printre treburile care-mi reveneau în gospodărie. Fusesem dat la școală de la vârsta de șase ani. M-a primit Cercel, pentru că nu avea decât opt elevi în toate clasele I-IV. Apoi, după șapte clase de gimnaziu, a trebuit să rămân acasă un an, pentru că nu aveam 14 ani, cât se cerea la școala profesională. După acest an, interval în care am muncit pe la Stațiunea piscicolă Nucet, m-a luat de mână un văr de-al tatei și m-a dus la Centrul școlar metalurgic din Târgoviște, unde am învățat foarte bine. Înainte de anul trei, am fost selecționați 30 de elevi pentru a parcurge primul an de liceu seral, odată cu anul trei de profesională.
Ioan POPOIU: Ce ne puteți spune despre anii de liceu?
Ioan VIȘAN: Anii de liceu au fost cei mai frumoși ani ai mei. Eram o clasă de elevi fruntașă în liceu. Ne întreceam la învățătură cu cei de la zi. Ni s-a făcut și o favoare: am fost angajați toți la UPET (Uzina de utilaj petrolifer), ca să putem continua liceul la ,,Ienăchiță Văcărescu” și să rămânem clasă compactă. Anii de liceu: primele iubiri, primele scrisori, primele poeme, primele bilețele secrete ascunse prin încheieturile băncilor, pentru a fi găsite de elevele liceului de la zi. Despre aceste lucruri se pot scrie romane adolescentine.
Ioan POPOIU: Ați absolvit liceul în 1962, iar facultatea ați început-o în 1965! Ce-ați făcut în acești trei ani?
Ioan VIȘAN: Între 1962și 1965, am făcut doi ani de armată, pentru că n-am reușit la ,,Petrol și Gaze”, unde mă trimisese uzina, cu bursă. Apoi, un an, am mai muncit din nou la uzină și m-am pregătit să intru la Arhitectură (asta era de fapt visul meu). N-am luat examenul de admitere nici aici, dar mai erau niște locuri rămase pe la ,,Pedagogic”! Aici am luat examenul și am rămas cu gândul să mă întorc în viitorul an la arhitectură. În condițiile în care nu-mi asigura nimeni, din familie, susținerea timp de șase ani la arhitectură, ar fi fost o aventură hazardantă pentru viața mea. Așadar, am rămas la Pedagogic, la trei ani, în care m-am întreținut singur prin bursă și am trecut iarăși în câmpul muncii. În fiecare vacanță însă eram angajat la uzina de unde plecasem. Cu suplimentul de bani obținut, mi-am făcut o studenție ușoară și frumoasă! La Casa Studenților ,,Grigore Preoteasa”, am învățat chitara și poezia. Am practicat în joacă poezia și, deși am debutat cu poezie, visul meu a fost proza.
Ioan POPOIU: În 1965, ați intrat la Institutul Pedagogic, din București, la facultatea de matematică. De ce la matematică și nu la filologie?!
Ioan VIȘAN: La liceul seral, baza era compusă din obiectele realului. Umaniștii erau numai la învățământul de zi. Eram deci pregătit mai mult la matematică, pe care o făceam și în profesională. La literatură am fost doar autodidact. Și când îți place un obiect și nu ai acces la el, poți fi și autodidact.
Ioan POPOIU: În 1968, ați absolvit Institutul și ați fost repartizat ca profesor la Școala generală din Sălcioara, iar din 1976, ați fost directorul școlii până la pensionare, în 2004! Ce ne puteți spune despre această perioadă?
Ioan VIȘAN: În 1968, am fost repartizat ca profesor de matematică la Școala generală Sălcioara, de care acum aparținea și satul meu natal, Movila. Iarna, drumul era un infern! În restul timpului, era o poezie…În satul Sălcioara, unde se afla una din cele trei școli generale ale comunei, aici, într-o răscruce de drumuri, Dumnezeu mi-a scos în cale o fată, de care m-am îndrăgostit orbește, fără să-mi dau seama dacă o merit. Era nepoata bărbatului unei colege de cancelarie. Am făcut greșala să spun în cancelarie c-am văzut, în ,,Răspântie”, o fată de chipul chipul căreia am rămas fascinat – care ,,m-a dat pe spate”, am zis eu într-un cuvânt mai neaoș. ,,Este nepoata mea, zice colega de cancelarie, să nu vă legați de ea”. Nu mai spun cum m-a făcut să renunț la ideea de a o cunoaște. Ideea în sine și-a făcut un cuib cald în mintea mea și s-a transformat într-o perlă rubinie, așa cum se preface în cochilia unei scoici, dintr-un grăunte de nisip pătruns acolo fraudulos. Mă fascinase ochii ei ca două mure strălucitoare în centrul eliptic și alb imaculat al globilor oculari, cât și surâsul ei ascuns într-o tăcere virtual vorbitoare.
Voiam doar s-o cunosc și nicidecum să-i fi stricat proiectele de viitor (era poetă). Eșecul în cunoașterea acestei fete mi-a trezit toate resorturile ideilor mele despre literatură, cât și gustul pentru lectura unor noi și inovatoare scrieri Atunci am început să evoluez și să-mi pun în valoare esențele parcursului meu de viață, care nu fusese unul liniar, ci mai degrabă sinusoidal. Fata de care vorbesc locuia la niște unchi ai ei, în București, poate era studentă, nu știu. Știu însă de la colega de cancelarie că era deja poetă. Mi-a fluturat într-o zi sub priviri și o carte de poeme ale nepoatei. Era scrisă cu mult spirit. Nu știu cum s-a întâmplat, dar acea carte avea să rămână și azi în biblioteca mea, drept mărturie a neuitării. Cert este că, de-atunci, am început să scriu în secret pentru o ,,femeie care nu mă iubea”.
Am început cu poezie. Prietenii cărora le recitam câte ceva, la un șpriț, spuneau c-am dat în ,,mintea copilor”. Nu se potrivea matematica și cu poezia! Le spuneam că matematica în sine e și o poezie! Le demonstram prin atâtea armonii ale lumii materiale că sunt mai mult decât poezie. Le spuneam că poemele nu sunt ale mele și că le-am luat din cărți. Atunci m-am apucat de scris proză.
Mai întâi însă m-am însurat, în 1971, ca să nu mai fiu suspectat de ,,copilării” literare. Pe nevastă-mea, Maria Lebu (devenită Vișan) am cunoscut-o la un revelion. După șase luni, am luat-o de nevastă. Era o femeie frumoasă. Gândul meu era tot la poeta inaccesibilă și n-avea să se destrame niciodată, deși despre viața ei aveam să aflu câte ceva abia la bătrânețe. Cert este că, fără acest travaliu spiritual, spre devenirea mea în a face să-i calc pe urme, n-aș fi ajuns ceea ce sunt astăzi și pentru asta îi datorez bruma mea de avere spirituală. La această ,,avere” pot spune că a mai contribuit o femeie, al cărei nume nu e cazul să-l știe lumea, iar acea femeie nu e nevastă-mea, care mă acuza de adulter, în glumă, cu personajele mele feminine.
În 1976, am fost numit director coordonator peste trei școli generale, cinci școli primare și șase grădinițe. Până în 1980, n-am mai avut timp pentru scris. Lecturile insă și fișele nu le-am întrerupt. Prin 1981, am început să frecventez cenaclul literar ,,Cicerone Teodorescu”, din Târgoviște. Aici am întâlnit scriitori importanți, cum ar fi marele poet Cezar Ivănescu, criticul Alexandru Ulici, poetul Ion Stratan și alții, veniți ca invitați.
Ioan POPOIU: În acești ani, v-ați întemeiat o viață de familie, aveți doi copii. Cum comentați?
Ioan VIȘAN: În acest timp, m-am ocupat și de copii și de familie Am doi copii buni: fata, Silvana, are două facultăți, Matematică și I.A.T.C.-UL. Nu a practicat profesoratul decât doi ani. Acum e doar actriță. Are o trupă proprie. Băiatul, Dragoș-Nicolae, are o mică fermă de animale. Ambii copii sunt căsătoriți și, numai de la băiat, am un nepot, Dragoș-Nicolae junior. Are 11 ani, este în clasa a V-a și are bursă de merit.
Ioan POPOIU: Ce mângâieri ați avut în viața de familie, ca soț și părinte?
Ioan VIȘAN: În familie am avut armonie. Soția mă mai tachina în glumă cu personajele mele feminine, dar mă înțelegea fiindcă ambii copii erau de partea mea, în această problemă a scrisului.
Ioan POPOIU: Considerați că viața de familie îl ajută pe scriitor, în opera de creație? Este un impuls pentru creator?
Ioan VIȘAN: Eu nu am avut probleme, dar cunosc un scriitor care s-a despărțit de nevastă din cauza asta. Viața de familie n-ar trebui să fie afectată de scrisul unui membru al familiei. Ar trebui ca viața de familie să fie chiar un impuls pentru creație. Cât mă privește, nu mi-a dat nimeni din familie vreun impuls special, dar mi s-a dat libertate. Impulsul l-am primit în cenaclu. Dar cel mai concludent impuls l-am primit cu un text de proză poematică din partea poetului Cezar Ivănescu, care m-a adoptat imediat printre prietenii care îl admirau. Și trebuie spus că nu adopta ca prieten pe oricine. Iubirea de oameni mi-a dat însă apetit pentru literatură. Deasemenea, iubirile și deznădejdile mele mi-au fost hrană pentru literatură.
Ioan POPOIU: Domnule Vișan, aș dori în continuare să vorbim despre cele spirituale, scrisul, literatura, cărțile…Când ați descoperit universul cărților?
Ioan VIȘAN: Odată cu profesoratul, am început să cumpăr masiv căîrți. Când m-am însurat, singura mea avere erau cărțile! Apoi aveam la-ndemână biblioteca școlii, care conținea o seamă de cărți rare datorită a doi dintre foștii directori, iubitori de carte și care își donaseră biblioteca proprie, este vorba despre Tudorache și Mircea Predescu. Apoi mai era biblioteca de la Casa de cultură a orașului Târgoviște, unde se țineau întâlnirile din Cenaclu. În plus, din biblioteca tatălui vitreg al soției mele, de profesie magistrat, mi-au parvenit, după decesul acestuia, ba chiar și înainte de acest fapt, multe cărți, deasemenea vechi: filosofie, psihologie, sociologie, morală, jurisdicție, Așadar, am avut de unde să-mi consolidez spiritul. Ca să enumăr aici cărțile și autorii citiți de mine, atât clasici cât și contemporani (dar și antici) aș umple multe pagini și nu e cazul.
Ioan POPOIU: Este literatura o lume spirituală aparte, distinctă de viața reală?
Ioan VIȘAN: Pentru mine, literatura nu este distinctă de viața reală, ci dimpotrivă. Atâta vreme cât viața materială o inspiră, nu pot fi separate. Pe de altă parte, și literatura inspiră viața prin proiectele minții care o creează.
Ioan POPOIU: Aș începe discuția despre scris cu o confesiune a dumneavoastră: ,,Sunt un Istau cu capul în cărți, să disec realitatea…”! Cum comentați?
Ioan VIȘAN: Introvertirea s-a manifestat din familie, de când mama nu era niciodată mulțumită de rezultatele mele care, într-adevăr, nici nu erau prea strălucite. Mai târziu, nici personal nu eram prea mulțumit de propriile rezultate. Până am ieșit la liman, am mers cam tot timpul pe ocolite. N-am ajuns la liceu decât după ce-am făcut profesionala; n-am ajuns student până n-am trecut prin armată; n-am ajuns la facultatea pe care o doream, pentru că viața m-a obligat să mă întrețin singur și tot așa …Toate acestea m-au obligat să mă închid în cochilia mea de matematician și să mă apuc serios de lecturi și de scris – terapii optime pentru sănătatea de toate tipurile.
Ioan POPOIU: Mărturisiți apoi că pasiunea pentru scris s-a manifestat în vremea studenției: ,,Scriam versuri ocazional, poezii cu nuanță filosofică. Scriam mai mult pentru mine, pentru echilibrul meu spiritual, nu mă gândeam atunci să public”! Ce ne puteți spune?
Ioan VIȘAN: Eram într-un grup de studenți, la barul ,,Tic-Tac”, pe ,,Șase martie”, în București, și s-a atașat de noi un domn de vreo 60 de ani, cu chef de vorbă, dar n-avea cu cine…Și noi, studenții, eram destul de guralivi, așa că omul s-a lipit de noi ca ștampila pe scrisoare. Ne-a propus să ne-ntâlnim mai des că ne servește el cu ce dorim. Să ascultăm palavrele unui om, eliberându-și sufletul de ele, cinstindu-ne cu coniace și țigări Kent, nu era de neglijat. Așa ne-am angajat să ne întâlnim săptămânal la o anumită oră, la barul ,,Tic-Tac” să-i ascultăm ,,ofurile”, având și dreptul de a le comenta. Palavrele lui nu erau deloc tâmpe. Le scotea din suflet și aveau o nuanță filosofico-dramatică cam greu de digerat de orice minte. Aflase că suntem niște matematini în devenire și se atașase de noi în speranța că nimeni alții nu-l vor înțelege mai bine, dat fiind, spunea el, că ,,voi le aveți mai bine cu logica”. Lucrase în ,,proiectare” și ceva pușcărie ,,pe nedrept”, spunea el. Făcea cu noi o propagandă anti-sistem, cu atingeri foarte subtile la personaje ,,fictive”, dar noi înțelegeam unde bate…Noi pricepeam ce vrea să spună și-i răspundeam pe măsura dorinței, mai ales c-o făceam pe banii lui. Eu îi făceam versuri pe loc la unele noțiuni și asta l-a făcut să mă remarce ca ,,om de viitor” în joaca asta. Spunea că eu îi înțeleg cel mai bine ,,păsurile”. M-am jucat tot anul 1968 cu versuri pe tema ,,palavrelor” omului, chiar după ce am terminat facultatea mergeam la București, la întâlnirea de la ,,Tic-Tac”, până la ,,colindul ” studențesc de Crăciun, care are să se transforme în altceva, După asta, omul nostru n-a mai venit la întâlnire. Nici noi n-am fost toți cei care erau în grupul agreat de el . Unii au fost repartizați pe posturi îndepărtate de București, nu mai puteam răspunde întâlnirii noastre, Cu acea ocazie, m-am lăsat și eu de versuri ,,filosofico-dramatice”! Deveniseră periculoase în vremea aceea. Bine că erau doar orale…Exercițiul mi-a fost de mare folos.
Ioan POPOIU: Puteați debuta mai curând?
Ioan VIȘAN: Da, puteam debuta mai curând, dacă aveam de gând să ajung scriitor. Dar, din momentul în care prietenii avizați au văzut ce scriu, au început să mă împingă de la spate. ..În privința interesului de a ajunge scriitor, am fost un îndărătnic. Până când n-au apărut niște ,,motorașe” în viața mea (de care am amintit), nu m-am apucat serios de treabă. Și-apoi a mai fost și formația mea meserie realistă, mai greu admisă de umaniști. Până și nevasta îmi spunea că am ,,luat-o razna”, dacă m-am apucat de literatură în loc să fac meditații la matematică…
Ioan POPOIU: Ați debutat la maturitate, în anii 1987-1988, cu poeme și proză, în publicații precum SLAST, ,,Luceafărul” și ,,Tribuna”! Cum vedeți acest moment al debutului?
Ioan VIȘAN: În 1987, m-a invitat poetul Grigore Grigore să ne întâlnim la ,,Casa Scânteii”, cu Alex. Ștefănescu, și i-am arătat (lui Alex.) ce scriu. Aveam cu mine vreo 30 de poezii și un manuscris de proză de vreo 300 de pagini. Dintre poezii mi-a oprit una pe care a publicat-o în SLAST, la rubrica ,,Poemul săptămânii”, iar cu textul de proză, după ce l-a luat acasă și l-a citit, mi-a ales câteva capitole și m-a trimis (cu textul) la ,,Cartea Românească” , să i-l dau predau, cu recomandarea sa, Mariei Graciov Aceasta mi-a primit manuscrisul și m-a ținut până la revoluție…Mă ruga mereu să mai scot ceva din el, să mai modific ceva, să mai adaug ceva, ca să poată fi publlicat. Evident, manuscrisul meu conținea idei neconforme cu ale ,,sistemului”….
Continue reading „IOAN POPOIU în dialog cu IOAN VIȘAN” →
La inițiativa scriitorilor români din Montreal, Canada, în 30 martie 2020, s-a desfășurat o inedită, sub raport tehnic, reuniune literară prin conexiune audio și video a Asociației Scriitorilor Români din America de Nord-ASRAN- condusă de Alex Cetățeanu, poetul oltean, care ne-a salutat vesel cu pălăria sa… texană. Această nouă asociație a înscris între membrii ei scriitori din diferite țări ale lumii, dar nu-mi imaginam că va veni atât de curând o zi, încă una de pandemie disperantă, când noi vom reuși să comunicăm în mod direct la o reuniune literară a cenaclului ei. Așa se face că eu din Sibiu am dialogat cu poeți din Iași, Caracal, Timișoara, alături de scriitori care trăiesc în Carolina de Nord, Ohio și în Colorado SUA, dar și cu un editor din Tel Aviv, Israel, și, bineînțeles, cu scriitorii localnici ai cenaclului montrealez, fiecare vorbind de la el de acasă.
Motto: „Eu judec până-n pânzele albe imensa crimă a comunismului în țara noastră… Anticomunistă e azi toată lumea…Ca români, creștini și europeni, noi suntem împotriva tuturor masacrelor de oameni, însă nu doar împotriva unor masacre, ci împotriva tuturor, inclusiv împotriva Gulagului și a tot ce au făcut și provoacă pe glob comuniștii”. (Horia Stamatu, Ego Zenovius, Eseuri, București, Ed. „Jurnalul Literar”., 2001).
LUMEA DE ASTĂZI E O ÎNCHISOARE
Muncește omul o viață
Privesc pe fereastră și abia deslușesc clădirile din față, din cauza negurii de afară. O ceață densă ce persistă chiar și după ora 9.oo dimineața într-o zi de toamnă târzie. Pe așa vreme nu mă încumet să ies din casă, mă sufocă. Există și o parte bună în tot acest rău. Încerc să mă pierd în negura vremurilor, să-mi amintesc bune și rele pe care, fie că le-am trăit eu, fie doar mi s-a povestit despre ele.
Atunci când stai la masă cu Dumnezeu, confesiunea este la ea acasă. Te mărturisești, cu bune și rele, cu fapte, vise și gânduri, despre tine, despre lume. Este ceea ce face și Constantin Ghiță, în volumul de versuri Gardieni cu fețe de sticlă (Editura Art Ceativ, București, 2019).