Anca POPESCU: Dor de Tudor Gheorghe la Toronto

Dragii noștri , dragi

Tudor Gheorghe, nu are granițe, el are talent și patriotism cât noi toți la un loc.!

România a început să amestece politica nu numai cu industria și turismul dar și cu sufletele oamenilor. Conflictele de acum sunt o reflecție a lor.
S-a întrebat oare un Român adevărat ce mult înseamnă el pentru noi toți ?

Globalizarea nu înseamnă anularea valorilor, ci ridicarea lor pe alte trepte.

Trăind în afara României, o iubești și o admiri mai tare : de ce ? pentru că nu te mai uiți la detalii, doar trăiești, alături de Tudor, valorile ei.

L-am admirat și iubit pe Tudor pentru sufletul lui neaoș românesc, și pentru felul în care ni-l expune, el trebuie să scoată ce este mai bun în noi, nu ce este mai rău.

E rușinos tot conflictul din presă, și din nefericire, e cea mai mare dovadă a spectacolului lui DEGEABA-30.
Are dreptate. Numai faptul că umple Sala Palatului cu oameni tineri, care plătesc bani buni să-l asculte, e dovada că România există, și românismul va fi.

Continue reading „Anca POPESCU: Dor de Tudor Gheorghe la Toronto”

Daniela PÂRVU DORIN: În ora iubirii mai încape o viață (poeme)

Are ianuarie de conjugat la trecut

o mie de vămi,

de spun că nu mai e loc de nici o poveste!

de…un păr despletit, de-o eliberare de răni

Crezând că numai

de-o singură ninsoare mai este…

sunt precum calul ce se-ncurcă-n lanț

sau în pana căpăstrului

și nu-i  răcorește nimeni această arsură!

degeaba strig ca-n fața unui pericol

Dacă  nu caut ceasornicul( care să-mi schimbe)

dreapta măsură!

 

 

Poem lucid…sau starea întâi

 

La fiecare vorbă cu viața

suntem mai orbi pe dinăuntru

nici oglinzile nu mai sunt ce-au fost

dacă porți mască oglinda ți-o smulge

când dăm clipelor cu piciorul

și spunem că nu ne mai știe bucuria pe de rost

viața e ruptă-n fâșii sau mi se pare

de nu mai adaug pașilor de ieri alți pași

ora exactă nici nu există

singurătatea sluțește până la desfigurare

sunt pereți ce cad peste tine

zilele-n care nu mai trăiești

inima pe ascuns se- nsăilează

între două tăceri albe se scrie prohodul

nu știi dacă azi e vinerea patimilor tale

și-n care poem lucid se-ngenunchează

așa cum viața unor oameni nu e despre viață

efectul de păpădie aproape că nu mai doare

ne risipim, mă risipesc

viața devine un șotron călcat în picioare

aproape că mă-nvârt pe loc când iubesc…

 

Se-ntâmplă  ceva cu așteptarea femeii

înainte de sfântul sfârșit…

în duminica ei de zăpadă!

 

 

Botez de dragoste

 

De-atâta așteptare m-am destrămat

luna și ea -i o urmă de glonte

(nu știu să-ți spun

de ce mi-s rănile forforoscente

de ce mă doare în tot corpul un bărbat

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: În ora iubirii mai încape o viață (poeme)”

Mircea Dorin ISTRATE: Râul vieții

RÂUL  VIEȚII

 

Între maluri desfătate cu dulceți de rugi de mure

Și cu sălcii plângătoare peste ape despletite,

Valul, unduind molatic, gândurile vrea să-ți fure

Ca-n adânc să mi te-atragă cu-ale sale vagi  ispite.

 

El îți joacă mintea-n ape și-ncâlcește-a ta gândire

Și-n sclipiri amăgitoare te îmbie să-l urmezi,

Iar morgana lui șoptire mi te duce la pierire

De-i cădea în a lui vrajă și chemarea tu i-o crezi.

 

Valul este însăși viața, curgătoare, ‘mbietoare.

De pe maluri e frumoasă de-o privești de-acol’, de sus,

De te-arunci în ea te-nghite și-n șuvoaie mișcătoare

Mi te duce cum vrea dânsa, până fi-vei…..la apus.

 

Ne-ntrerupt  e râul vieții și în curgerea-i eternă

Din a noastre vieți își face viața sa de neoprit,

Uneori ea e frumoasă, alteori îmi este ternă

Și așa se duce-n valuri, până-n larg de infinit.

*

Sub a streșinii pădure, dintr-un dâmb cu umbră deasă

Un izvor cu apă lină curge lin unduitor, îmbietor,

Saltă-n valuri mici, de-o șchioapă, dară lui nicicum nu-i pasă,

Neștiind că dânsul fi-va, râul vieții, curgător.

 

De-ți lua o-nghițitură, apa rece-mbietoare

O veți ține minte-o viață și de ea ademenit,

Veți dori, ca însetatul stâmpărata ei răcoare

Ce e viața din cea viață, râului de neoprit.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș,

30 Ianuarie, 2020

Mariana GRIGORE: Aș vrea să mă simt femeie

măsurând distanța ce ne desparte
abisul
în două bucăți indecise
între agonie și extaz

să mă înalț din mine într-o buclă de tine,
respirând cer
din bucuria verde
a jocului de-a primăvara

în ierni înghețate la gura sobei
să arunc ramurile întrebărilor
(și-au uscat vreascurile
arzând răspunsuri
în uitarea tăcerii)

Aș vrea să mă joc de-a noi
cu literele aldine irosite de anotimpul căutărilor

să pășesc printre urmele nelalocului
unor cuvinte
așezate în antiteze desuete

culorile tale
din ecuația unor începuturi
de curcubeie cu plus infinit,
să le culeg din punctul vernal
cu plase de eliberat zboruri de fluturi

să mă reîndrăgostești de
forma imaterială a cireșilor în floare
visând că mă scuturi petale
într-un covor cu geometrie descriptivă
a laturilor de foc

în timp ce mă gândesc la tine
mă simt arzând în cenușa umbrelor
fără să înțeleg că de fapt
sunt
renaștere.

————————–

Mariana GRIGORE

București

Februarie 2020

Constanţa Abălaşei Donosă: Lumină, fii răsfrântă azi, peste necuvinte (poeme)

Prin ninsori de frunze albe

 

C-o tristă-nfățișare precum toamna-ngândurată
mi-ai cules frunze uscate din grădina pastelată
cu gânduri mai păgâne culese din depărtări
mi-ai întins buchet de frunze uitându-te spre zări
m-ai privit și mi-ai vorbit: vrei răsplată
la ce bun pui virgulă mereu și nu privești la cer
sau te uiți la turmele păstorite de oieri?

privind nedumerită la cele spuse și-auzite
credeam cuvintele lui că-s mai mult ca sfinte
de-ai privi-ntr-acolo prin ninsori de frunze albe
vei primi din lumina slujită de Dumnezeu
întunecimile pierind într-un mănunchi de salbe
îndrăgostită de sărbători de toate florile dalbe
privesc numai acolo prin ninsori de frunze albe!

 

 

Mă manifest 

 

Credința prin care mă manifest de Dumnezeu e creată!
dimineața deschid ușile iar seara le închid
fiindcă sunt înconjurată de un nor precum un zid
stă-naintea credinței mele ca lumina dintre stele
stelele boltei cerești leacul norului descoși
nici luna n-are culcuș fiindcă norul stă pieziș
peste verdele pădurii și în luciul răstignirii
peste apa roditoare în pământ nemuritoare.
stă să afle tainele dar și suferințele
Luna fiind lângă Dumnezeu, are avuție bună
fiind lângă noi pe pământ răsplată n-adună
când ne intră-n casă ea ne dă limină
răsplata Domnului de Sus prin ea să vină!

mă manifest prin credința cu mir uns

dimineața când deschid ușa întunericul e dus!

 

 

Doamne, Dumnezeul meu 

 

Doamne Dumnezeul meu, crengi în floare mi-ai trimis
Lumina Ochiului Tău pe sub geană m-a atins
vis de noapte trecător și clipa-n care-am murit
razele mi-ai pus pe ochi din moarte m-ai dezmorțit.

acum sunt sub priviri ieri eram spre moarte
Tu și îngeri străjuind m-ați ținut departe
departe să fiu purtată timpului din a mea soartă!

 

 

Într-o altă viață



Într-o altă viață unde sub același reflux
am locuit și am vorbit o limbă inexistentă
formată din același alfabet cu deformări mici
toate erau pe etape de zidiri pe care erau pictate:
păduri verzi și uscate roci întregi și altele sparte
cu albastruri neutre verde și roșu turnate
în culorile din nopate și cu ele-ngemănate.

într-o altă viață am locuit într-o lume cu astre
fiecare vorbea pe limba lui cu sunete inventate.

 

 

Amurgurile 

Mi-au trecut prin ochi toate amurgurile
fiecărei seri presărate sub lumina zilei
și fiecare dimineață răsfrântă-n dimineți
când cad peste câmpuri dealuri și livezi
Continue reading „Constanţa Abălaşei Donosă: Lumină, fii răsfrântă azi, peste necuvinte (poeme)”

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Azi, sunt fluture îmbrăcat în Lumină (poeme)

 

iubito,
în zori îți voi zidi o casă din petale de vis
mâinile noastre
atingeri fără de margini precise
în sân îți pun un strop de dor
te îmbrac apoi în flori albe de cais
voi întreba doi nuferi dacă ar dori să îți stea in obrăjori
te-as inveli în clipe nesfărșite
ți-aș împleti părul cu lacrimi de iubire
numărând pașii pănă la limita dorului
doar pentru tine
femeie, înger și durere

 

 

Între gânduri

 

lumina zace într-un colț
mi-e sufletul ros de gânduri târzii
la răscruce de zboruri
cer timpului odihnă să scriu
în adâncul clepsidrei noi începuturi
așteptând zorii de apă
plutesc pe aripi înghețate de foc
decojesc tulpinile lumii
să fiu frunză la umbra nucului bătrân de acasă
sunt stâncă a zilei nesfârșite
să șterg pleoapele umede ale nopții
sunt marea rătăcită în ceață căutând veșnicia chemării
mă ridic umil și stingher
strivind sub pași umbra uitată
clepsidra e goală
măsoară umbre trecute
sfărâmat între gânduri
ascult ecoul clipei ce trece
mă arde atingerea Ta
cu pașii mă plimb prin izvoare de humă
să învăț să scriu pe boltă silabe de taină
înnodând în zori pământul cu un surâs
urcând pe trepte spre pânze ce ard într-o zare
sunt vuietul lumii în amurg
sunt lacrima mulțimii în ceață
sunt glasul ce țipă sfredelind necuprinsul
sunt valul ce îmbrățișează femeia
sunt fluture îmbrăcat în lumină
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Azi, sunt fluture îmbrăcat în Lumină (poeme)”

Cornelia CHIFU: ,,Poezia Florilor Imperiale” la ceas aniversar

       Florile…eternă poveste mereu redescoperită de creatorii de frumos. Depănată de-a lungul veacurilor de pana literaților, cântată pe strunele lirei de muzicanți, vibrând pe corzile de curcubeu ale penelului sau din dalta măiastră a sculptorului, a fost dintotdeauna o sursă de inspirație inepuizabilă pentru artiștii cuceriți de frumusețea și gingășia florilor, așa cum este și Constanța Abălașei-Donosă, autoarea volumului de poezii ”Poezia Florilor Imperiale”, apărută la Editura Inspirescu, București, în luna decembrie 2019. Sub acest titlu, artista prezintă într-o concepție originală lumea minunată  a florilor ca pe un ” elixir ” al propiului suflet. O lume aproape de perfecțiune, plină de candoare, în care domnește armonia culorii și a formei. Am zis concepție originală pentru că volumul se află la confluența dintre arte, fiind în același timp atât albumul unei expoziții de artă plastică cât și o carte de poezii, dovedind personalitatea multiplă a artistei.

Cu alte cuvinte, doamna Abălașei-Donosă își prezintă în versuri propia expoziție dedicată florilor dovedindu-ne treptat, de la o pagină la alta, cum se poate picta cu ajutorul cuvântului și cum se poate scrie cu ajutorul culorii. Îi ușurează munca și acuarela, tehnica pe care a ales-o în realizarea tablourilor. Acuarela, această poezie a picturii, diafană, plină de lirism, îi dă posibilitatea creării de efecte speciale prin transparență și luminozitate. Din petele ei de culoare se nasc gânduri care pun înspre cuvântul încărcat de emoție, de bucurie și încântare, fața armoniei universale. Tablourile zugrăvesc natura cu splendorile ei, artista aplecându-se cu gingășie asupra celor mai delicate  creaturi ale ei, florile. În versurile care le însoțesc, autoarea se prezintă pe sine cu întreaga gamă de simțiri și sentimente. Crează și transmite stări sufletești atât prin culoare cât și prin cuânt. Iată puterea cuvântului în poezia ”Albastru ”.

Albastră-mi este steaua, de sus ce gândul leagă
Pământul și el este albastru, îl știu de-o viață întreagă.
Albastru-mi este cerul, ochiul cuibărit sub pleoape
Păsările sunt albastre, când zările le țin în spate!
Albastre îmi sunt apele, cu valurile lor șuvoi,
Întunericul e tot albastru, dezlegat de noi în doi.
Albastră-mi e visarea rămasă-nlăcrimată
Albastră-mi e iubirea ce pasul tău îl cată.

Dincolo de acest ” albastru ” , culoarea dominantă  a tablourilor este galbenul, exhuberanta lumină a soarelui  ”o splendoare de lumină / precum o rază în surdină ” , care transmite starea de bine, de liniște și echilibru. Sub efectul ei te simți comutat la vibrarea firii , ghicind parcă miresmele petalelor înfiorate de adierile calde ale zilei, în timp ce un vers alăturat întregește imaginea plastică.

” Galben – alb și ocru pământ
Peste zile din april,
Minune de suflet sfânt
Cu mult verde și vernil.
Să rupeți galben soarelui
Printre voi meru a sta
Să fiți mereu speranță.
Galben efemer, color
Al naturii plină de viață! ”
– Flori de april –

Deși titlul cărții ne face să credem că autoarea s-a lăsat cucerită de măreția florilor imperiale, dânsa se apleacă cu noblețe și asupra celor neînsemnate, folosindu-le simplitatea și candoarea în realizarea tablourilor. De astfel în ” Argument ”, poeta se destăinuie: ” De la florile cele mai nobile până la cele mai simple și umile, crescute în grădini, pe marginea șanțului, ori între ciulini și uscăciuni, eu le iubesc la fel!

Continue reading „Cornelia CHIFU: ,,Poezia Florilor Imperiale” la ceas aniversar”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (92)

România în perioada interbelică

După întregirea statală din 1918, viaţa politică din România s-a desfăşurat în noi coordonate teritorial-naţionale, sociale, economice şi culturale.

La sfârşitul primului război mondial, moment de răscruce în istoria Europei şi a României, Partidul Conservator a cunoscut o evoluţie aparte. Partidul Conservator, al cărui preşedinte era Al. Marghiloman, în decembrie 1918 şi-a luat numele de Partidul Conservator Progresist, avea ca organ de presă ,,Steagul” şi a adoptat un program nou ce cuprindea reforma agrară, votul universal, întărirea rolului senatului ş.a. Dar adaptarea Partidului Conservator-Progresist la noua situaţie politică nu a fost posibilă. La alegerile parlamentare din 1922, partidul nu a obţinut nici un loc, cele două reforme, agrară şi electorală, i-au distrus baza economică şi socială. Partidul a dăinuit formal până în mai 1925, la moartea lui Marghiloman, după care adepţii săi s-au înscris în Partidul Poporului.

Partidul Conservator Democrat, fondat în 1908, sub conducerea lui Take Ionescu, a fuzionat cu gruparea lui Nicolae Filipescu, sub numele de Partidul Conservator Naţionalist, care avea ca organ de presă ,,Românimea”. Acest partid şi-a schimbat numele în Partidul Democrat, în octombrie 1919, adoptând un nou program, ce prevedea vot universal, descentralizarea administrativă, reforma agrară. La alegerile din mai 1920, a obţinut 18 locuri în parlament, a participat la activitatea ultimului guvern conservator condus de Al. Averescu (1920-1921). În iunie 1922, la moartea lui Take Ionescu, Partidul Democrat a hotărât să fuzioneze cu Partidul Naţional, în noiembrie 1922 şi a dispărut din viaţa politică.

Partidul Naţional Liberal era marele partid politic al României interbelice, exponentul clasic al centrului politic, al burgheziei industriale şi financiare, care deţinea puterea economică după 1918. Partidul avea controlul Băncii Naţionale şi a altor instituţii financiare, şi deţinea poziţii în majoritatea marilor întreprinderi industriale. Organul de presă al partidului, după unire, a fost ,,Viitorul”. Partidul avea ca preşedinte pe marele om politic I. I. C. Brătianu (1864-1927), alţi lideri fiind Vintilă şi Dinu Brătianu, fraţii săi, I. G. Duca, Al. Constantinescu, Gh. Mârzescu, dr. C. Angelescu. Baza economică a P.N.L. era foarte puternică, avea cadre numeroase, foarte bine pregătite, cu influenţă covârşitoare în viaţa politică. P.N.L a dominat categoric scena politică româneasca în primii zece ani după marea unire (1918-1928).  P.N.L a lansat Manifestul-program în decembrie 1918, în care anunţa marile reforme, electorală şi agrară, la alegerile parlamentare din noiembrie 1919, a obţinut 103 locuri, în mai 1920, 16 locuri, dar foarte rapid s-a adaptat şi, după 1920, a revenit în forţă în viaţa politică. Programul P.N.L., adoptat la Congresul general din 27 noiembrie 1921, prevedea o nouă Constituţie, unificarea administrativă, dezvoltarea învăţământului, stabilitate financiară, refacerea economiei. După intrarea la guvernare în ianuarie 1922, P.N.L s-a extins organizatoric la scara întregii ţări. În ianuarie 1923, P.N.L a fuzionat cu Partidul Ţărănesc din Basarabia, condus de I. Inculeţ şi cu Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, condus de I. Nistor. Moartea neaşteptată în noiembrie 1927 a preşedintelui I. C. Brătianu a fost o grea lovitură pentru P.N.L.  Partidul Naţionalist Democratic, înfiinţat în 1910 de profesorii N. Iorga şi A. C. Cuza, a cunoscut o evoluţie liniară, dar, în 1920 s-a produs o ruptură între cei doi, Cuza înfiinţându-şi propria organizaţie, în 1923. Partidul Poporului, înfiinţat în aprilie 1918 la Iaşi de generalul Al. Averescu, erou de război, avea o structură socială eterogenă, programul său, adoptat în decembrie 1918, cerea ca organizarea politică a României să prevadă reforma agrară şi electorală, viaţa constituţională democratică, apărarea proprietăţii. Organul de presă al partidului era ,,Îndreptarea”. În rândurile Partidului Poporului se aflau şi conservatorii, care au aderat la acest partid după slăbirea propriei lor organizaţii. În martie 1920, Partidul Poporului a preluat guvernarea României până în decembrie 1921 şi a definitivat reforma agrară şi cea financiară.64  Partidul Ţărănesc, înfiinţat în decembrie 1918, la Bucureşti, era condus de Ion Mihalache, preşedinte, şi era alcătuit din învăţători, preoţi, ţărani. Programul politic al partidului cuprindea: reforma agrară, impozit pe venit, autonomie comunală, măsuri sociale în favoarea ţăranilor şi intelectualilor. Partidul Ţărănesc a devenit foarte repede popular, în alegerile din noiembrie 1919, a obţinut 61 de locuri în parlament. În iulie 1921, partidul a fuzionat cu Partidul Ţărănesc din Basarabia condus de Pantelimon Halippa şi s-a extins la scara întregii ţări. Organul de presă al Partidului Ţărănesc era ,,Ţara nouă”. Principalii lideri ai partidului erau I. Mihalache, C. Stere, V. Madgearu, N. Lupu, Gr. Iunian, P. Halippa. Acest partid a fuzionat în octombrie 1926, cu Partidul Naţional din Transilvania.  Partidul Naţional avea ca preşedinte pe Iuliu Maniu, din decembrie 1918, iar organul de presă era ,,Patria” din Cluj.

 În aprilie 1920, partidul a adoptat un nou program, care conţinea numeroase prevederi referitoare la libertăţile şi drepturile democratice, de care trebuiau să se bucure cetăţenii României Mari. La alegerile din noiembrie 1919, Partidul Naţional a obţinut un mare succes -160 locuri în parlament şi a format guvernul împreună cu Partidul Ţărănesc. După tratative şi ezitări, Partidul Naţional a fuzionat cu Partidul Ţărănesc, în octombrie 1926, formându-se astfel al doilea mare partid politic al României interbelice, Partidul Naţional Ţărănesc. Programul politic al partidului  a adoptat lozinca ,,porţile deschise” pentru capital străin.  Erau menţionate numeroase obiective economice şi sociale pentru ţărani, intelectuali, muncitori. Organul de presă al P.N.Ţ. era ,,Dreptatea”. Liderii săi marcanţi erau I. Maniu, preşedinte, I. Mihalache, vicepreşedinte, V. Madgearu, secretar general, C. Stere ş.a. În 1927, din P.NŢ. s-a desprins o grupare condusă de dr. N. Lupu.  Alte partide politice din perioada aceasta aveau o orientare de dreapta, precum „Liga Apărării Naţionale Creştine“, înfiinţată în 1923, de profesorul A. C. Cuza, apoi din L.A.N.C, în 24 iunie 1927, s-a desprins ,,Legiunea Arhanghelul Mihail”, înfiinţată la Iaşi, de avocatul C. Z. Codreanu. La stânga vieţii politice se aflau Partidul Socialist, constituit în 1919, din care apoi s-a desprins Partidul Comunist din România (1921-1922), Federaţia partidelor social-democrate din România – iunie 1921, care s-a transformat apoi în Partidul Social Democrat (1927). 65  La 29 noiembrie/12 decembrie 1918, regele Ferdinand a numit un guvern nou al României, condus de I. I. C. Bratianu. Aflat la guvern imediat după Marea Unire, PN.L. a căutat să aplice doctrina ,,prin noi înşine”. O primă măsură a guvernului a fost preluarea bunurilor supuşilor străini în administrarea statului român, apoi guvernul Brătianu a trecut la înfăptuirea reformei agrare, promise încă din vara anului 1917.

Astfel, la 15/28 decembrie 1918, regele Ferdinand a semnat decretul-lege pentru exproprierea marilor proprietăţi rurale din Vechiul Regat. Se expropriau 2 milioane ha din proprietăţile particulare, însă se lăsa fiecărui proprietar un minim între 100-500 ha. Un nou decret din 16/29 decembrie, stabilea condiţiile concrete de expropriere. Pământul expropriat era arendat obştilor săteşti alcătuite din ţărani, care aveau sub 5 ha. La 4 ianuarie 1919, a fost dat decretul-lege pentru reforma agrară în Basarabia, elaborat şi adoptat de Sfatul Ţării şi care prevedea exproprierea moşiilor de peste 100 ha. La 12 septembrie 1919, a fost dat decretul-lege pentru reforma agrară în Transilvania, votat de Marele Sfat Naţional, care viza exproprierea proprietăţilor care depăşeau 50-100 pogoane. Încă din 7 septembrie 1919, a fost dat decretul-lege pentru reforma agrară în Bucovina, care prevedea exproprierea proprietăţilor ce treceau de 100-250 ha.

Aflat la Conferinţa păcii de la Paris şi supus şicanelor de către Aliaţi, din cauza Tratatului cu Austria, Brătianu a demisionat la 12 septembrie 1919. La 27 septembrie acelaşi an, s-a constituit un guvern condus de generalul Arthur Văitoianu, care a organizat primele alegeri parlamentare pe baza votului universal. Alegerile parlamentare, din 3-5 noiembrie 1919, au reprezentat un moment important în democratizarea vieţii politice, în urma reformei electorale din 1918. Nici un partid politic nu a obţinut majoritatea în parlament şi, la 25 noiembrie, s-a alcătuit Blocul parlamentar, format din reprezentanţi ai Partidului Naţional, Partidului Ţărănesc şi altor partide mai mici, pe baza căruia s-a alcătuit guvernul condus de Al. Vaida-Voevod (decembrie 1919-martie 1920). Guvernul era confruntat cu probleme dificile ale României imediat după unire. Noul guvern a adoptat legile din 29 decembrie 1919, prin care parlamentul României întregite ratifica unirea Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei cu România, care au stârnit un mare entuziasm.

La 10 martie 1920, guvernul Vaida a obţinut votarea legilor pentru reforma agrară în Basarabia. Apoi a acţionat pentru relaxarea vieţii politice sociale din România şi, la 14 ianuarie 1920, a ridicat starea de asediu şi cenzura, introduse în decembrie 1918, după manifestaţia tipografilor, iar armata a fost retrasă din întreprinderi. Iniţiativele radicale ale miniştrilor I. Mihalache şi dr. Lupu, de la agricultură şi interne, a provocat îngrijorare în rândul liberalilor şi conservatorilor şi în urma unui acord secret între Brătianu şi Averescu, guvernul Vaida a fost demis, în martie 1920, apoi, regele Ferdinand a numit un guvern condus de generalul Averescu (martie 1920/decembrie 1921). Noul guvern a organizat alegeri parlamentare, în mai 1920, în urma cărora Partidul Poporului a obţinut peste 50% din locuri.  Guvernul Averescu, investit de rege cu un mandat precis, urma să restabilească ordinea în ţară şi a urmărit consolidarea stabilităţii politice. Prin decretul-lege din aprilie 1920, se desfiinţau Consiliul Dirigent din Transilvania şi instituţiile similare din Bucovina (Congresul general) şi din Basarabia (Sfatul Ţării). În politica economică s-a urmărit acelaşi obiectiv şi, în toamna anului 1920, s-a înfăptuit unificarea monetară, prin retragerea din circulaţie a vechilor monede, iar în iulie 1921, a fost adoptată reforma financiară, elaborată de ministrul N. Titulescu. Aceasta preconiza un sistem unitar de impozite pe întreg teritoriul României.  Şi guvernul Averescu a fost preocupat de înfăptuirea reformei agrare, în septembrie 1920, a fost promulgată legea islazurilor comunale, apoi a trecut la împărţirea terenurilor expropriate în loturi individuale pentru ţărani, iar în 17 iulie 1921, a fost adoptată legea pentru reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea. La 30 iulie, a fost votată legea pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi legea pentru reforma agrară din Bucovina. Legile acestea sintetizau legislaţia agrară din anii 1917-1920, aveau un caracter unitar, fiind aplicate la scara întregii ţări. Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (92)”

Raul ANCHEL: Hai-hui (4) – Hoinar prin Polonia (Zakopane)

Am sunat la poarta vilei unde-mi comandasem sejurul de trei zile la Zakopane, după o călătorie interesantă prin Cracovia. Mi-a deschis proprietäreasa. De cum am văzut-o,  blondă bine făcută, zâmbitoare, cu ochi de un albastru închis, mișcări lente languroase, am simțit că între noi se crează o tensiune specială, plăcuta… ce era în creștere la fiecare cuvânt schimbat, la fiecare privire încrucișată. Asta în primele cinci minute. Ea știa să zâmbească. Eu știam să apreciez un zâmbet promițător. Amândoi nu mai eram tineri. Și totuși… E greu de explicat cum ajungi la concluzia asta, dar o simți imediat! O  numesc dorință de la prima vedere. Ochii mi se opreau mai mult pe formele-i încă pefecte. Ea își aranja mereu părul și-și scotea ochelarii crezând că o dezavantajează. Fără ochelarii ei și eu eram mai bine, mai frumos! Avea în jur de 50 ani, deși mi-am spus mai de mult că a aprecia vârstă unei femei e cea mai mare prostie. Oricum ieși prost din asta. Diferența de vârstă e neinteresantă cât timp e în marginile decenței. Și în sus și în jos. O chema Margaret. Mi-a spus într-o engleză nesigură: „Vă dau camera cea mai bună, dă spre munți și are o terasă splendidă. Camera avea o terasă atât de îngropată în munte, încât puteai intuiești o altă intrare în vilă prin pădure.  Era splendidă. Puteți lua dejunul (plătit deja) aici E splendid mi-a șoptit Margaret.

Atmosfera era puțin prea încărcată pentru mine, care oricum nu fac niciodată primul pas de teamă de a nu fi interpretat greșit situația. Totuși erau doar niște sentimente nedeslușite care-mi plăceau căci mă umpleau de o emoție puțin ruginită. Am găsit „Willa Ma…” la booking pe net. Aici primise cel mai bună calificativ „96” din 20 de participări pentru serviciu general. Am ales-o pentru două nopți neștiind ce mă așteaptă.

Am ajuns de la Cracovia la Zakopane după o călătorie plăcută de vreo două ore cu autobuzul. Timpul era splendid. Drumul foarte frumos. Pe drum m-a sunat o prietenă din New York, Rhea care mi-a spus că au ajuns deja la Varșovia. M-a întrebat când ajung eu acolo. I-am spus că peste patru zile. Mi-a spus: „Mie dor de tine de glumele tale… Dacă nu ne vedem la Warsaw e vai de tine! Oricum, a continuat ea, știu că ești des în New York, să vii pe la noi neapărat!”. Cu ea și cu soțul ei Gideon m-am împrietenit în Cracovia. Părea că ne cunoaștem de o viață. Mi-a și trimis adresa pe 76 cu 7. Adică strada 76 la intersecția cu bulevardul 7. Un loc onorabil în New York city. Am promis să fac tot posibilul și să îi vizitez. Nu-mi place să dezamăgesc lumea! „Pupici și de la Gideon!” a încheiat Rhea. Ei sperau să-și ia un ghid local pentru Varșovia.

Cum mă avertizaseră prietenii zile frumoase la Zakopane sunt puține. Zakopane socotită și capitală de iarnă a Poloniei e un orășel mic așezat între Tatra Poloneză la nord și Tatra Slovacă la sud est. Tatra este un lanț de munți pe care l-am întâlnit pentru prima dată acum. Lanțul muntos e cu mult mai mic ca întindere decât Carpații. Nu e mai înalt de 2.500-2.600 metri, e pleșuv peste înălţimea de 1.500, dar e deosebit de frumos. Din fiecare vârf ți se arată o altă rețea de vârfuri, ca dinții uriași din gura deschisă a balenei biblice.

Orășelul de fapt era constituit dintr-o stradă principală legată de un drum muntos care taie Tatra. Mi s-a părut o idee splendidă să fac o oprire în orășelul ăsta mic situat între Krakow și Warshaw, să fac o pauză pentru a mă bucura de natură. Ajuns după prânz, plăcut impresionat de cameră și de gazdă(!) am ieșit să mă plimb. După sfatul gazdei pe strada principală. Aceasta începea la vreo 400 metrii de hotel. Acolo era centrul. Plin de magazine restaurante și mici chioșcuri unde polonezii încearcă să-și vândă bunătățile. M-am așezat afară la o masă să mănânc niște plăcinte cu brânză și dulceață de vișine. Desigur să mă și încălzesc cu puțină șliboviță fiartă. Nici o teamă, încă nu sunt alcolic. Era răcoare bine ca să nu zic frig. Abia e 6 iulie și-ți trebuia pulover sau o hăinuţă mai groasă. Eram intr-o bună dispoziție! De unde mi se trăgea dispoziția asta bună? Ah… Fusesem ghid turistic pentru 4 zile în Cracovia și acum mi se cuvenea puțină liniște.

Se lăsase seara, drumul cu autobuzul și mai apoi plimbarea alcătuiau o zi lungă, grea. Pe la ora 20:30 eram deja la vila hotel. Am descuiat poarta, holul și camera cu cele trei  chei primate. Odată cu cheile am primit mai multe explicații cum să le folosesc. Oamenii te judecă după vârstă. Arătam ca și cum mi se cuvin multe explicații de folosire a cheilor, mi-am zis! Am făcut un duș fierbinte mi-am fiert niște vin la bucatărioara legată de cameră. După șlibovița fiartă nu-mi mai trebuia nimic dar.. Vinul foarte bun, cadou pentru musafir de la gazdă. Nu aveam scorțișoară. Scorțișoara dă un gust bun vinului roșu fiert. Nici nu aveam pe cine să rog să mă împrumute. Vila părea goală. Deodată m-a sunat telefonul. Shalom, un prieten din Cracovia!!!

– Mi-am uitat la tine umbrela, mă întreabă.

Am zâmbit, deși eram la telefon, nu la o conversație video!

– Nu, dar cred că ai uitat-o în hol la hotel, i-am răspuns. Ai mai uitat-o o dată și eu doar ți-am recuperat-o. Cumpărăţi una nouă, dacă nu o mai găsești pe aia veche, ți-o fac eu cadou!

A început să râdă. Mulțumit parcă.

– Shalom, îl întreb, cum a fost la Auschwitz?

– Un moment, spune el… Lizica, eu mă duc până la wc, îl aud spunându-i Lizicăi. Apoi continuă repede cu o voce joasă…

– Shalom, îi zic, tot ești afară… Vorbește tare și rar ca nu înțeleg un cuvânt.

– A fost foarte greu înăuntru la Aushwitz. Lizica a plâns mult. Să-ți spun adevărul acum stăm la masă la Hotel Columbus, și e prima dată de când mă știu, că mi-a cerut puțin vin. Știi ce, continuă Shalom, am lăsat-o fredonând „Beltz, mai steitola belz’! N-ai idee ce bine ne-am simțit cu voi toți. Lizica e alt om.

I-am promis că ne vedem la întoarcere,  în Israel.

– Eu îți aduc oricum și o umbrelă rezervă am spus. A râs din nou.

I-am povestit de prima mea zi la Zakopane..

A doua zi la Zakopane

În primul rând am ieșit să mă plimb ca în orice loc din lume după prima noapte de hotel fac 30-60 minute mers în jur să înțeleg locul, oamenii care-i întâlnesc să mă bucur de decor, apoi bat kilometri să învăț orăşelul. Zakopane pare foarte mic nu am unde să bat kilometrii. Acum în jurul „Willei Ma…” Locuri virgine, parcă neatinse de om deși destul de multe vilișoare sunt una lângă alta. Fiecare cu o curticică bună de un teren de basket. Mă uitam în jur îmbătat de verde de aerul dimineții rece de șuierul vântului de susurul râulețelor mici ce își făceau loc dinspre munte spre nesfârșitul acela verde din jur. Acest verde se termină doar într-un cer noros, albastru închis pe alocuri purpuriu. Apoi gândul mă împingea la flirtul posibil, care simțeam cum se leagă. Dar vârstă își face mendrele ei. Treci fără să simți de la pasiune la înțelegere și respect. Mulţumesc lui Dumnezeu încă nu la compasiune.

Apare un factor nou în flirt. Zâmbetul care e câteodată doar respect și asta e un dezastru să nu știi când ești dorit și când ești respectat. Deh.. Doar înțelepciunea din tine, dacă nu lipsește complet, poate descifra asta. Ea, înțelepciunea știe și încearcă uitându-se la tine, de jos în sus, cum stai cocoțat în copacul vieții, acolo sus purtat de un ego umflat, să te ajute. Atunci îți spune, dragule ai îmbătrânit, dezumflă-te puțin te rog și coboară de acolo de sus, revin-o pe pământ. Dar flirtul cu Margaret mi se părea mai mult decât o promisiune. Era ceva ferm în ochii ei era o dorință nici măcar ascunsă era chemarea.

Plimbarea în jurul vilei pe o distanță cam de un kilometru era o savoare. Mi-am promis că voi face la Râșnov așa ceva, puțin mai departe de civilizație, în mijlocul naturii. Oare împreuna cu Margaret? Mă și gândeam să-mi amân sejurul cu vreo 2-3 nopți!! La fiecare câteva sute de metri era un poduleț cu o apă repede a cărei răceală o simțeai cum te pătrunde și a cărui murmur ușor îl auzeai clar netulburat de zgomotul vreunei mașini sau căruțe, te amețea. Amețit de liniște ăsta chef. Asta da dimineață.

Și în Israel am trecut de câteva ori peste ape curgătoare, poate nu cu aceași plăcere. O dată în drum de la Eilat spre Tel aviv m-a prins o inundație care acoperea drumul cu vreun metru de apă. Am așteptat vreo 6 ore până să se deschidă drumul. Ploua într-una și am înțeles de unde vine expresia „ducă-se pe pustii”! Altă dată am trecut peste o apă curgătoare în bucătărie! Mi s-a spart o țeavă, dramă… Dar au trecut și astea. Israelul e cam problematic în ape curgătoare, sunt mai degrabă ape trecătoare și foarte repede trecătoare.

Cu burta goală și inima plină m-am îndreptat spre masă nu voiam să mănânc singur pe terasă. Era 8:30. E un proverb românesc… ceva cu dragoste și burta goală… Nu-l țin minte exact dar existența lui mă încuraja. Bineînțeles la masă eram așteptat. Margaret cu o rochia albastră, cu puncte albe, supra aranjată (credeam că merge la teatru după breakfast) îmi zice, te-am așteptat pe la 7:30 credeam că ești înfometat. I-am explicat despre plăcerea mea de a mă plimba în jurul hotelului și a dispărea în natura din jur. Și eu sunt la fel mi-a spus și a roșit. S-a uitat la mine s-a uitat într-o parte și a dispărut în bucătărie…

La masă mai erau trei tineri de vreo 60 ani la un loc. Masă mai delicioasă ca la Hotelul din Krakow, pe care-l credeam cel mai bun dejun din Polonia. Toate legumele din lume erau aranjate frumos pe o măsuță. Se adăugaseră fructe, şi bineînțeles cârnăciori, salamuri și la grill și reci. Mirosurile te îmbătau. Totuși e doar breakfast mi-am spus. O altă masă plină cu vreo 10 feluri de brânzeturi. Un deliciu! Și eu mort de foame și plin de chef. Și dacă nu era destul, mai era o policioară plină cu tot felul de dulcețuri. Simt o mână pe umăr apăsându-mă ușor:

– Cum vreți ouăle? Subiect foarte delicat în momentul ăla… Poate nu vreți ochiuri, vreți ouă tari, moi, mă întreabă Margaret.

Eu nu voiam nimic doar să mănânc bunătățile, adunate deja în farfuria mea. Aș fi vrut și ca Margaret să nu-și ia mână de pe mine. Una din cele două dorinţe s-a împlinit. Asta e o altă problemă a vârstei. Prioritățile… Să știi exact ce vrei și când vrei! Inima care îți dicta totul până la 55 de ani, e înlocuită de stomac, care tot ce dictează e surplus peste ce ai mâncat și savurat deja, peste ce ai nevoie.

Oprindu-mă puțin din mâncat dar încă nu dispus pentru o discuție caldă cu Margaret, mi-am luat o cafea filtru delicioasă cu puțină dulceață… Ați ghicit! De vișine. Margaret mi-a spus în șoaptă că a pus-o numai pentru mine, cafeaua nu dulceața. E belgiană mi-a spus. Bucătăria era la subsol. Între niște bare de susținere ale vilei. Dacă ești foarte rafinat și stilizat poate nu-ți faci tocmai aici sejurul mi-am spus. Eu însă eram mulțumit. Rozul optimist părea culoarea zilei. Uitându-mă în jur văd pe perete vreo 2 diplome. În poloneză, cu un desen de om ce înoată. M-am uitat la Margaret când se ducea spre bucătărie legănându-și corpul mlădios și mi-am spus: „Bravo dragă! Înotul te face să te ții așa bine? Eu nu știu să înot, nu am văzut marea până la 19 ani. Am fost de vreo două ori pe la 16 ani la o baltă să înot dar nu am reușit să învăț înotul… De fapt m-am folosit de multe ori în viață de adevărul ăsta. Spuneam eu nu știu să înot. Și mi se spunea, ei sigur TU nu știi să înoți tu, și zâmbeau. Eu tăceam. Obținusem maximum de la adevărul mărturisit.

Îi spun Margaretei bravo dragă văd că faci înot. Deodată se apropie de mine îmi i-a mână în mână ei. Îi simt degetele încleștate puternic în ale mele.

– Dragul meu Raul! Pronunța foarte frumos numele meu, eu iubesc foarte mult Israelul. I-am răspuns la strângere mângâindu-i mână cu degetul mare. Margaret continuă, aș vrea tare mult să-l cunoști pe Marian bărbatu-l meu. Am rămas perplex „Willa Ma…”, Marian – Margaret. Nici nu a terminat de spus și un bătrânel s-a apropiat de mine, mi-a spus Marian. Margaret mă eliberase din strânsoare, cu o ușoară părere de rău. I-am întins mâna bătrânului.

– Marian, mi-a zis el. Strângându-mi mână și cu cealaltă mână, cu o repeziciune de neașteptat pentru vârstă lui, își ridică mânecă. Pe mână, încrustat un număr parcă sculptat cu cerneală neagră pe pielea scorojită de vârstă. Neșters, nepătat de vreme. Ceva ce aducea a stinghereală a neputință dacă nu panică mă copleșea. Dar n-am avut timp să mă gândesc. Știam numărul ăla, îl văzusem în Israel de câteva ori, era al supraviețuitorilor de la Auschwitz. Marian m-a strâns în brațe, a venit și Margaret și s-a băgat și ea în strângerea noastră. Eu aveam o singură vină, eram venit din Israel…

O secundă mi-a trecut prin cap flirtul, dragule dă-te jos din copac! Îmi striga de data asta egoul meu. Marian nu știa o boabă de engleză. El e la engleză cam la același nivel cum sunt eu la poloneză. Vorbea repede ceva care eu creadeam că e poloneză și care s-a dovedit să fie germană sau idiș, și eu nu înțelegeam un cuvânt din șirul nesfârșit de cuvinte punctat cu lacrimi și sughițuri a lui Marian. Plângea plângea cu adevărat, lacrimi mari rostogolindu-se pe fața puternic marcată de vârstă. Disperat mă uitam la Margaret cerându-i ajutor.

– El spuse ea, făcând semn cu capul spre Marian, are 87 de ani. A fost la Auschwitz de la 9 până la 12 ani. L-a ascuns taică-su. Cu o zi înainte de l-au luat pe taică-su la crematoriu a reușit să fugă și s-a ascuns la țară, într-un sat, la un prieten a lui taică-su. Eu sunt poloneză, continuă Margaret cu oarecare mândrie. Cuvinte din astea nu le auzisem decât în filme niciodată de la prima mână (gură). Erau oricum groaznice. Mai mult decât puteam eu să absorb într-un timp așa de scurt. Și eu care voiam să mă bucur de breakfast. Și de flirt. Flirtul era terminat, înlocuit de încă o poveste cu ghetto, lagăre, exterminări… Nu mai aveam putere!

Margaret a continuat văzându-mă terorizat de poveste.

– Ne-am cunoscut când Marian avea 55 de ani și eu 25. Ne-am iubit. La 2 ani s-au născut gemenii Michael și Suzana. Uite aici câteva fotografii. Ei, să lăsăm astea… Spune-ne despre tine, a oprit Margaret discuția aproape necontrolată, văzându-mă pierdut. Asta m-a ajutat să ies puțin din traumă.

Le-am spus că sunt căsătorit, le-am povestit de fetele mele de care sunt foarte mândru, de nepoți. Le-am arătat fotografii. Asta mă ajuta să-mi recapăt echilibrul.

– Cum ți se pare Polonia?

– Vorbim seara când mă întorc. Azi am treking, spun eu, la Morske Oko și vreau să urc și la Kasprowy Wierch, i-am spus fără să intenţionez să vorbesc ceva de Polonia de polonezi. Și mâine dimineață plec la Varșovia. Îmi puteți aranja un taxi la ora 6:30.

– Sigur dragă domnule, mi-a răspuns Margaret. A trecut la „domnule”… M-a văzut că-s pus pe fugă.

Marian mă strânge cu putere în brațe, și continuă iar să vorbească nedeslușit într-o limbă de neînțeles. Ea îi răspunde în aceași limbă. Eu mă uit întrebător. Vrea să mergem la masă, știe el niște locuri cu cea mai bună mâncare poloneză, tradițională. Nu mai știam cum să scap.

– O să vorbim diseară când mă întorc acasă, le spun eu politicos, dar pus pe fugă, gata să le dispar, cel puțin pentru câteva ore.

Deodată Margaret se aproprie de mine și-mi ia mână din nou în mână ei, moale și caldă. Fata noastră, zice ea, Suzana e ghid în Varșovia. Poate vrei să te ajute pentru câteva zile. A mai fost ghid cu Israelieni.

– Da se poate, am spus, vorbim diseară!

Ne-am despărțit cu toții cu lacrimi în ochi deși mie nu-mi era clar dacă e de la emoția lor sau emoția mea. Începând splendid și continuând cu decepția flirtului și drama lui Marian, ziua trebuia să fie bună, de acum încolo. Vizităm cea mai frumoasă parte a Poloniei. Și într-adevăr așa a fost. Întâi am urcat cu telecabina, după o coadă cam lunguță, la cota 2000, Kasprowy Wierch. Sus o priveliște splendidă. Total deosebită de a Carpaților. În jur o rețea de vârfuri cam de aceași înălțime își înfingeau vârfurile adânc în ceruri. Cerurile puțin cam supărate, atârnau de aceste vârfuri nori groși, priviri încețoșate lăcrimând mărunt. Eram în ceruri și la propriu și la figurat. Natură pentru mine e singura care mă poate absorbi total și mă face să dispar singur la adăpost de cele lumești, în neantul ei. Deși ești sub nori, la fiecare mișcare a acestora, soarele se arată darnic și-ți descoperă altă față a munților. În față Tatra Poloneză, în spate Tatra Slovakă. Fără sentimente poloneze, amândouă sunt cam la fel, dar totul e într-adevăr splendid.

Am coborât pe jos până la cota 1300 prin pădure. Era o zi cam ploioasă cu nori, nori și soare schimbându-se între ei, dar fără o ploaie deranjantă. Nu am deschis umbrelă de loc. Mergeam prin pădure de unul singur. M-am oprit am mâncat niște fructe, pe care mi le-a împachetat cu grijă Margaret, am băut un suc de portocale tot de-al Margaretei. Sigur ei au fost foarte bucuroși să vadă un israelian acolo, deși după spusele lor nu eram primul. Mă gândeam cum putea Marian să se căsătorească, cu o poloneză, după tot ce a trecut. Sigur că și ea trebuie să fie o ființă deosebită, mi-am spus.

De la 1300 am luat cablecar-ul înapoi la cota 1100 m. Aici am mâncat bine la un restaurant turistic: niște ciorbă de fasole, cârnați polonezi cu chips şi bere. Dacă ești cu adevărat flămând, ciorba de fasole e foarte bună. Sigur, că aia de la Fălti, Iași, Hanul Berarilor. Pe la 1100 un taxi m-a dus la Morske Oko de fapt până unde putea înainta taxiul. De acolo e o plimbărică de vreo 6 km prin pădure până la lac. Multe cascade în jur îți opreau respirația și pădurea însăși era fermecătoare de basm.

Într-adevăr, din cauza copacilor e greu să vezi pădurea! Numai brazi drepți, falnici aroganți. Morske Oko. O altă frumusețe a naturii desăvârșite în Tatra poloneză. Situat între munți, lacul l-am găsit înconjurat de păduri uriașe stând ca o pojghiță lină de apă liniștit. Netulburat părea, parcă amenințat doar de un cer negru noros care închidea trapezul, a cărui laturi o formau pădurile în două părți iar bazele erau lacul și cerul siniliu. Am stat fermecat vreo jumătate de oră pe malul lacului, mâncând fructe. S-a înseninat și deși era vreo 7 seara a ieșit soarele. Soarele cu dinți ce nu reuşeau să încălzească atmosfera, dar acea atmosferă era feerica.

Fericit și obosit m-am întors la „Vila Ma…”. Margaret era în prag, mă aștepta. Pe unde am umblat, trebuie să fiu mort de foame. Au înțeles că nu mai mergem la restaurant. Eram mai mort de oboseală decât de foame. M-am așezat totuși la masă cu ea, din politețe. A început să-mi spună că polonezii au fost acuzați pe nedrept de moartea evreilor și că au murit și 3.000.000 de polonezi. Nu aveam putere la asta, din păcate fire puțin impulsivă cum sunt, am simțit cum obiectivul meu ce survoala realitatea nu-mi dă pace. Am trecut la acuzații:

– Cum să nu simțiți în aer mirosul a 3.000.000 de victime, de oameni ca voi, de copii, femei, bătrâni arși fără milă, cum se putea trăi așa. Cum ați reușit? Am spus toate repede pe negândite cu privirea într-o parte, neputând să o privesc în ochi. I-am spus multe lucruri grele, îmi părea deja rău, dar continuăm cu ardoare.

Ochii ei se încețoșau acoperiți de lacrimi. L-am zărit pe Marian stătea în pragul sufrageriei, nu spunea un cuvânt și eu speram că nici nu înțelese vreo unul. Era soția lui. Eu aproape că o acuzasem că a fost născută atunci în vremurile alea, și că nu s-a alăturat partizanilor. Nu am făcut-o, dar era cât pe ce să fac și tâmpenia asta. M-am uitat la Marian, era necăjit, încă un israelian care nu iartă sau nu știe să tacă părea că spune. Dar ea e dragostea vieții lui.

La un moment dat Margaret s-a ridicat și cu ochii în pământ a plecat.

– Aveam doar 15 ani atunci, a murmurat fără ura, fără nervi, și a plecat… Am strigat:

– Margaret nu pleca! Am încercat să o aduc înapoi, să-mi cer zeci de scuze pe care le merita. Marian mi-a făcut semn cu mâna, las-o așa e ea. Îi trece. Mâine va fii totul bine. M-a strâns în brațe, fară putere, slab… Plângea încet, nu spunea nimic. M-am dus în cameră. Camera nu mi se părea la fel de primitoare ca ieri. O doamne cât am putut să fiu de incorect, de dur, cu femeia aceea.

Pe masa de ruletă a vieţii, se învârte continuu o monedă. Pe o parte a monedei e sculptat succesul, bogăția, fericirea, pe cealaltă parte a monedei sunt deziluziile, necazurile și durerea. Moneda asta se învârte încontinuu. Dacă se oprește în fața ta soarta îți e deja pecetluită și la bine și la rău. Foarte rar moneda asta nu cade ci rămâne în picioare și unuia îi arată o față și altuia o altă față. Tu vezi lucruri care din cealaltă parte nu se pot vedea. Nimeni nu e vinovat, doar moneda care se învârte. E foarte greu să judeci mișcarea monezii. Încă o jumătate de cerc și puteai fi tu în locul lui sau în locul ei nu mai fă pe deșteptul… mi-am spus. Englezul spune „Don’t play God anymore!” E puțin estompată traducerea mea: „Nu te mai da Dumnezeu. (căci nu ești!)”. Eram supărat foc pe mine însumi. Margaret o gazdă model nu merita asta. Nici evreul bătrân cu care se căsătorise nu merita asta! Nici mie nu îmi trebuia asta. Am adormit imediat.

Dimineața mă așteptau în fața camerei, sandviciurile frumos aranjate și fructele pentru dejunul pe care nu-l puteam lua. Margareta nu era acolo. La 6:30 am coborât să iau taxiul. M-am uitat înapoi la „Willa lui Marian (şi a) Margaretei”. Păcat că am supărat-o. Deodată a apărut Marian. Mi-a spus ceva cu free. free și mi-a făcut semn să-l urmez. Cu toată opunerea mea, mai de voie mai silit intru în mașinuța lui Marian. El vrea neapărat să merg cu el la gară. Am înțeles cu greu că e din dragoste pentru Israel și că trebuie să merg cu el la gară. Nu l-am putut refuza. Ochii îi erau umezi. M-am uitat ultima dată spre „Willa Ma…”! În prag Margaret îmi făcea la revedere, plângea, mă sărută cu bezele suflând în palmă. M-a iertat oare. Și eu care am venit doar pentru munte pentru natură la Zakopane.

Drumul spre gară a fost o adevărată peripeție. Mi-am spus că bine ar fi să conduc și eu așa la 87 ani. Pe de altă parte am mulțumit lui dumnezeu că am ajuns nevătămat. Mi-a dat la despărțire telefonul fiicei lor Suzana. Am urcat în trenul de Varşovia, mâine încep ultima parte a călătoriei. Polonia își arată foarte multe fețe!

–––––-

Raul ANCHEL

Tel Aviv, Israel

3 februarie 2020

Ion Popescu-Brădiceni: Fondul umanist şi lumea simbolurilor în „Gândurile de lumină” ale Doinei Drăguţ

1. Realimaginaria.

2. Centrul sistematic.

3. Instituirea echilibrului.

4. Desfăşurări polivalente

 

  1. Realimaginaria

Doina Drăguţ are vocaţia „gândurilor de lumină”; adică a celor aletheice. Poeta meditează adânc şi înalt (s.m.) „între două lumi”. Se autodefineşte po(i)etic, fiindcă ştie foarte multă carte. Se mişcă iute şi eficient printre paradigmele postmodernităţii şi transmodernităţii. Apelează cu naturaleţe la metalimbaje retopite alchimic într-un discurs performant.

Atât de clar se exprimă, cu atâta directitudine, încât risc – redactând cronica de faţă – să cad în… redundanţă stilistică. „Poetul şi arta lui” suportă egal reprezentări diferite, lăsând o urmă de meşter. Să fie chiar „umbra” lui Derrida? În mod sigur! Însă în „Cartea Destinului” stă o semiotică prin care „umbra s-a alungit până la marginea abstracţiei ultime”; aceea desigur din „Trecere fugară”, sau din relaţia filozofică, cu spaţiotimpul (vezi „Relaţia cu timpul”), căci extremele se ating, terţinclusiv, într-un sentiment complex. „Iluzii şi speranţe” „se urmăresc şi se adună într-un tot al destinului”. „Umbre prelungite, dintr-un timp orientat, ne aleg ca pe-o dorinţă şi se amestecă cu noi, ici şi colo despre tot şi din când în când despre nimic”; adică despre nimicul lui Martin Heidegger şi deci Doina Drăguţ face trimitere şi la metafizică, aşa cm îi stă frumos unei poete autentice şi cultivate, stăpânind şi controlând „sensuri distincte, parcurse simultan”. „Iniţieri concentrice” se reflectă în „oglinda ce fură imagini” a textului ca atare, unul, fireşte, subtil echilibrat, locuit de „revărsări de fantezii nestingherite”. Iar „oglinzile se sparg, de umbra unui gând, în fluturi de cuvinte”, iar, noi, cititorii, vom întocmi cărare „în faţa clipei cu petreceri tulburate de mister”. „Forma locului ne defineşte scrisul şi ne-ndepărtează-n cercuri rupte de imagini ca petreceri difuzate-n taina visului”. „După fiecare noapte, somnul deschide o altă poartă, absenţele alunecă înlănţuite într-o risipă spre adâncuri, se şterg distanţele într-o risipă spre adâncuri, şi se irosesc în margini creşterile duse până-n cer.”.

Dezinvoltă, îndrăzneaţă, ba chiar cutezând spre sporirea mirabilă de „răsuciri ramificate-n infinit”, poeta, ca şi Eco, mizează pe opera deschisă, pe care constant o confruntă cu inefabilul şi cu transcenderea idealului. „Priveliştea internă” a poemei sale este, ca la Fundoianu, revelatoare de „toate încăperile universului” (fie el relevant de „aventuri imaginare”).

O asemenea poezie ca rod al cognitivităţii şi constructivităţii e greu de analizat şi de expertizat, mai ales când teoria bate pura poeticitate, riscând a o sufoca. Doina Drăguţ evită asemenea inutile complicaţii, fiindcă – afirmă ea – „în simbioză”, „totul a fost asimilat în întregime”.

  1. Centrul sistematic

În „Gânduri de lumină”, Doina Drăguţ caută a se expune autocritic publicului lărgit. La o adică cine ignoră valoarea educativ-emoţională a poeziei ori e de rea-credinţă ori e pur şi simplu incult.

Oricum, în zilele noastre, liricul e net superior teoriei literare, criticii literare, chiar şi cu mult peste filozofie. Cum altfel să receptezi o strofă precum următoarea: „clipa o dezbrac de umbră/ şi o cresc în câmpul/ ondulat de brazde/ întoarse-n univers”. Sunt în aceste versuri, aparent obscure, elemente care trimit explicit la teoria ondulaţiunii universale a lui Vasile Conta.

„Sporirea cuvântului” e o imaginar-intertext la Blaga, precum în „Eliberarea de efemer” adie influenţe dinspre Valéry şi Barbu. Citez: „Lucruri în armonie/ într-o durată eternă văd/ eliberarea de efemer/ dă claritate zborului/ spre o constelaţie/ de înţelesuri// spiritul meu este pregătit/ să lunece spre limpezi piscuri// dar gestul este incomplet/ dacă nu le pot atinge.” (Eliberarea de efemer).

Trimiterile intratextuale au ascendenţă în durata bergsoniană şi în constelaţia hermeneutică ricoeuriană… Tipul de lirism abstract şi savant îi stă bine Doinei Drăguţ mai ales că de-atât… postmodernism poezia română contemporană era mai subţire ca o pânză de borangic, n-avea reliefuri culturale, se aneantizase. Aparţinând optzecismului, poeta nici nu are cum a se desprinde din ea, ca atare volumul „Gânduri de lumină” repuse în circulaţie (şi circularizare – n.m.) este deopotrivă fermecat şi oximoronic, de-o limpezime şi de-o frumuseţe antievanescente. Citez: „Când cobor lumina scade/ ziua tot mai strâmtă mi se pare// mă cuprinde farmecul când mă înalţ/ noaptea mi se face depărtare// şi într-un timp evanescent pierderea duratei într-o linişte subtilă  mă îndeamnă-ntr-un urcuş/ ca-ntr-o curgere în adâncime// în lumină şi în gând.”.

Sintagma „umbra unui gând” este nichitastănesciană iar „în lumină şi în gând” este un leitmotiv identitar. Gândirea şi limbajul se condiţionează reciproc. Poeta dezarhivează amintiri care iau diverse forme „spre o durată cu lucruri în armonie” „şi spre o altă poartă, spre timpul transfinit.” „Fluturi de cuvinte” „se scufundă în deschideri” (vezi Umberto Eco: Opera deschisă – n.m.) sau se răspândesc în amânări (vezi Jacques Derrida: Scriitura şi diferenţa). Limbajul poetic ar fi „înveliş revelator” „impregnat de amintiri” şi gânduri purificate. Şi tot ca la Blaga „clipa scuturată/ sporeşte taina unui început/ de rânduială-n neştiut” şi „în aer despicat subtil”. Este „într-un aer de mirare” neomodernistă „mirajul urmelor de rouă”; iar motivul „rouă” este preluat din folclorul naţional baladesc şi doinesc.

Epurând acest limbaj de „balastul” retorizant, Doina Drăguţ scoate dicţiunea po(i)etică / şi transpoetică / din orice stagnare sistemică; dimpotrivă, ea militează, cu incontestabile izbânzi centripete, pentru devierea ca metodă (genettiană, să ne, dimpreună, dumirim – n.m.) pentru acele „cercuri circumscrise” centric pe „glasul haric”; centrul fiind cel originar; dar şi spre propriul Sine/ Eu auctorial, care se mută periodic/ sistematic în funcţie de specificul rostirii. Citez încă o edificare de ars poetica, la care Doina Drăguţ e literalmente meşteră cu asupra de măsură: „În foşnet de şoapte subţiri/ să te întorci spre tine/ cu univers cu tot// în ameţitoare adâncimi/ poţi găsi adevărul// e de ajuns să pătrunzi/ numai cu gândul/ spre centrul/ ce sistematic se mută”.

  1. Instituirea echilibrului

Dar mutarea se transformă imediat în «transmutare»… transmodernistă. Şi de-aici încolo poeta este numai ea însăşi idiomatică prin excelenţă. Lumea pendulează între orbire şi viziune, între orbecăire între ferestre şi oglinzi (care dedublează ENS-ul regent al eidosului fondator şi avatarizat din curent în curent literar – n.m.) şi „libertate aer şi lumină”, între „ecoul vast al propriilor chemări” şi „închisoarea de cristal” a adâncului revelator mormânt.

Continue reading „Ion Popescu-Brădiceni: Fondul umanist şi lumea simbolurilor în „Gândurile de lumină” ale Doinei Drăguţ”