România la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)
Proiectul de tratat, prezentat la 29 mai, cuprindea, în articolul 59, principiile recunoaşterii unirii Bucovinei cu România, deşi în acel moment nu se specifica în mod expres includerea provinciei la România. Textul proiectului preciza: ,,…Austria renunţă la toate drepturile şi titlurile sale asupra acestor teritorii care i-au aparţinut până acum…”, fiind vorba de fapt de o transmitere a suveranităţii acestor teritorii (inclusiv Bucovina) către marile puteri. La acea dată, tratatul nu conţinea nimic referitor la minorităţi, dar, la 30 mai 1919, delegaţia română intra în posesia clauzelor referitoare la Austria, iar în text figurau şi acelea privitoare la protecţia minorităţilor şi comerţului, ceea ce a nemulţumit profund delegaţia noastră.
Şedinţa de discutare a clauzelor tratatului cu Austria a fost amânată pentru 31 mai, ora 15,42, şi s-a desfăşurat într-o atmosferă încordată, fiind de presupus că Brătianu ,,risca o observaţie în legătură cu clauzele de protecţie a minorităţilor”. Brătianu a cerut cuvântul şi a arătat, mai întâi, că tratatul cu Austria nu punea sub semnul întrebării unirea Bucovinei cu România şi că este necesar ca frontiera să asigure statului român o legătură cu Polonia. Apoi Brătianu a făcut propuneri pentru schimbarea art. 60, referitor la minorităţi şi tranzit (vezi supra), subliniind că nu poate primi, în numele guvernului român, obligaţii care nu ar fi însuşite de toate statele membre ale Ligii Naţiunilor. Brătianu a propus ca în locul textului ce leza suveranitatea statului român, să fie introdusă următoarea formulare: ,,România acordă tuturor minorităţilor de limbă, neam şi credinţă…, drepturi egale cu acelea ale celorlalţi cetăţeni români”. Reacţia lui Brătianu, la o remarcă a lui Clemenceau, a fost fermă, arătând că nu este vorba despre ,,sfaturi amicale”, ci de obligaţii precise înscrise în tratat. În această situaţie, în numele României, Brătianu declara în mod solemn că nu poate primi asemenea principii.
Clemenceau reacţiona cu asprime la fermitatea lui Brătianu şi arăta că atitudinea marilor puteri faţă de problema minorităţilor din România se explica prin faptul că statul român nu şi-a onorat obligaţii similare asumate prin tratatul de la Berlin, din 1878. Revoltat şi exasperat, Brătianu reproşa Aliaţilor că urmăreau ,,o segregaţie a naţiunilor, în clase cu grade diferite de suveranitate”. Într-o scrisoare trimisă la Bucureşti, Brătianu arăta că rezistenţa pe care a întâmpinat-o din partea marilor puteri în privinţa clauzelor minorităţilor se datora ,,resentimentelor evreilor şi apetiturilor trusturilor care hotărăsc în spatele lui Wilson”. La 14 iunie 1919, a avut loc şedinţa guvernului român, prezidată de rege, la care au fost invitaţi Iuliu Maniu şi Victor Antonescu, şi care a analizat poziţia României faţă de tratatul cu Austria. La 2 iulie, după o nouă pledoarie în favoarea ţării sale (la 21 iunie, Consiliul a aprobat graniţa fixată în Bucovina), Brătianu părăsea Conferinţa Păcii şi se întorcea în ţară. La plecare, el declara într-un interviu: ,,Plec, pentru că sunt convins că România nu va putea accepta clauzele privitoare la minorităţi, care vor limita suveranitatea ei…”.
Am insistat mai mult asupra tratatului cu Austria, deoarece clauzele acestuia puneau în lumină atitudinea marilor puteri faţă de România. După întoarcerea în ţară, Brătianu avea să demisioneze ulterior, iar la 10 septembrie 1919, la Saint-Germain, tratatul de pace cu Austria a fost semnat în absenţa României. Tratatul recunoştea legitimitatea drepturilor României asupra Bucovinei, Austria renunţând la toate drepturile asupra acesteia, dar art. 60 păstra intacte prevederile referitoare la minorităţi şi comerţ. La 12 septembrie, Brătianu şi-a prezentat demisia, în semn de protest faţă de prevederile acestuia. Mai mult, la 24 noiembrie 1919, Consiliul Suprem a adresat României un ultimatum, în care i se cerea să semneze tratatul cu Austria, ,,fără discuţii, fără rezerve şi fără condiţii”! Conferinţa acorda României un termen de opt zile, avertizând asupra consecinţelor în cazul unui refuz. Guvernul român răspundea, la 28 noiembrie, şi cerea o amânare a ultimatumului până la formarea unui nou guvern. După ultimatum, regele Ferdinand a adresat un memoriu şefilor de state ai Franţei, Angliei şi Italiei, aliaţii României din august 1916. La 1 decembrie, se forma guvernul Al. Vaida-Voevod, care a negociat cu Puterile Aliate, reuşind să obţină unele rectificări ale tratatului special. La 6 decembrie se anunţa semnarea, iar la 10 decembrie 1919, generalul Const. Coandă semna din partea României tratatul de pace cu Austria, inclusiv cel al minorităţilor.
După ce-am prezentat pe larg ,,odiseea” semnării tratatului cu Austria, vom prezenta succint celelalte tratate de pace semnate de România. La 27 noiembrie 1919, la Neuilly, a fost semnat tratatul de pace cu Bulgaria, încheierea acestuia fiind relativ uşoară, prin comparaţie cu cele semnate cu Austria şi Ungaria. Conform statisticii din 1913, în Dobrogea locuiau 56,9% români, 13,4% bulgari, 10,9% turco-tătari ş.a.. Bulgaria spera să obţină partea sudică a provinciei, dar în final, prin tratatul din 27 noiembrie 1919, întreaga Dobroge revenea României. Art. 27 al tratatului fixa frontiera dintre România şi Bulgaria, ,,astfel cum exista la 1 august 1914”, iar Bulgaria urma să achite o serie de reparaţii părţii române, conform art. 127. Din cauza nesemnării tratatului cu Austria, România a semnat tratatul cu Bulgaria, la 10 decembrie 1919, odată cu cel semnat cu Austria.
Un important tratat a fost cel semnat cu Ungaria, la 4 iunie 1920, la Trianon, prin care era recunoscută unirea Transilvaniei cu România. Prin armistiţiul de la Belgrad, din 13 noiembrie 1918, ,,linia de demarcaţie” între România şi Ungaria era fixată pe cursul Mureşului, dar aceasta nu însemna o ,,frontieră”. La 1 februarie 1919, Brătianu a prezentat Conferinţei memoriul ,,România în faţa Conferinţei de Pace. Revendicările sale teritoriale” şi a expus pentru fiecare provincie unită, în 1918, argumentele justificative. El a expus rezultatele recensământului maghiar din 1910, care indica 54 % români faţă de 23,6 % unguri. Eforturile delegaţiei române au fost sprijinite de regina Maria, care, în martie 1919, sosea în vizită la Paris şi Londra, având întâlniri cu liderii Aliaţilor, Clemenceau, preşedintele Poincare, președintele Wilson ş.a. Spector observa că vizita reginei nu a avut concretizările dorite. Dar Conferinţa, prin Comisia teritorială, a stabilit linia frontierei dintre România şi Ungaria, fără consultarea delegaţiei române, iar la 11 iunie 1919, această linie era comunicată lui Brătianu. Orice tentativă a acestuia de a discuta această frontieră a fost respinsă, reprezentantul american (Lansing) şi cel britanic (Balfour) arătau că ,,această frontieră a fost aprobată şi votată” şi că ,,nu poate fi vorba de discutarea liniei de frontieră”. În decembrie 1919, Conferinţa invita guvernul ungar să-şi trimită delegaţii, iar în ianuarie 1920 sosea la Paris delegaţia ungară, condusă de contele Apponyi (mai făceau parte conţii Bethlen, Teleki, Csaky).
În expunerea pe care a făcut-o în faţa Consiliului Suprem, la 16 ianuarie 1920, Apponyi a contestat legitimitatea rezoluţiilor de autodeterminare şi a susţinut necesitatea organizării unor ,,plebiscite” în toate regiunile care s-au ,,detaşat” de Ungaria. În susţinerea acestor afirmaţii, el a înmânat Conferinţei o voluminoasă documentaţie, cuprinzând note, memorii şi anexe, privitoare în cea mai mare parte la Transilvania. Se susţinea că regatul ungar a fost ,,cel mai vechi stat european”, singura formă de stat ,,viabilă” în centrul Europei. În memoriul intitulat ,,În loc de unul, trei state multinaţionale”, delegaţia ungară acuza România, Iugoslavia şi Cehoslovacia de intenţii ,,dominatoare”, pentru că, ,,în virtutea principiului naţionalităţilor”, aceste state au acaparat ,,teritoriul milenar al Ungariei”. La 25 februarie 1920, România, Iugoslavia şi Cehoslovacia au înaintat Conferinţei un memoriu comun, în care respingeau argumentele părţii ungare. La 6 mai 1920, preşedintele Conferinţei, A. Millerand, răspundea delegaţiei ungare, subliniind responsabilitatea Ungariei în declanşarea războiului şi oprimarea naţionalităţilor din monarhie (El sublinia textual: ,,O stare de lucruri, chiar milenară, nu are temei să dăinuiască, când s-a constatat că e contrară dreptăţii”). Apponyi a protestat, la 16 mai, şi a anunţat că refuză să accepte tratatul, apoi şi-a depus mandatul, dar, la 17 mai, ministrul Teleki anunţa că Ungaria va semna tratatul. În cele din urmă, după multe demersuri asupra cărora nu mai insistăm, la 4 iunie 1920, la Marele Trianon, a fost semnat tratatul de pace cu Ungaria, din partea României, el a fost semnat de dr. I. Cantacuzino şi N. Titulescu.
Tratatul de la Trianon cuprinde 364 articole, împărţite în XIV părţi, şi conţine un preambul, Protocolul şi Declaraţiunea – în partea II, articolul 27, punctul 3, este menţionată frontiera cu România. În secţiunea IV, referitoare la protecţia naţionalităţilor, sunt înscrise drepturilor cetăţenilor unguri în statele succesoare.
O preocupare a delegaţiei române la Conferinţa de Pace a fost recunoaşterea drepturilor României în Banat şi fixarea frontierei în această provincie istorică, prin Tratatul frontierelor, semnat la 10 august 1920, la Sevres. În problema Banatului, s-au exprimat două concepţii, aceea a lui Brătianu, care susţinea drepturile României asupra întregului teritoriu al provinciei, şi aceea a lui Take Ionescu, care era de părere ca partea vestică să fie cedată Iugoslaviei. Diferendul româno-iugoslav, în problema Banatului, a împietat asupra relaţiilor dintre cele două delegaţii la Conferinţa de Pace. Marile puteri înclinau în general spre un partaj al provinciei între români şi sârbi. În ianuarie 1919, Brătianu discuta problema Banatului chiar la Belgrad, cu prinţul regent Alexandru, dar fără succes. La 20 ianuarie, în Consiliul Suprem a fost discutată problema Banatului, în prezenţa reprezentanţilor României şi Iugoslaviei, iar Brătianu a cerut ca întreg teritoriul cuprins între Dunăre şi Tisa să fie acordat României. El a invocat tratatul din 1916 şi faptul că Banatul este alcătuit din două părţi complementare, ce nu pot fi despărţite, cerând evacuarea regiunii de către trupele sârbeşti.
Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (91)” →
De câte ori…
NORII 
În primăvara anului 1870, ziarul de limbă română „Federațiunea” din Pesta publica trei articole, strâns legate între ele: „Să facem un congres” (nr. 33 din 5/17 aprilie), „În unire e tăria” (nr. 34 din 10/22 aprilie) și „Echilibrul” (nr. 38 din 22 aprilie/4 mai și nr. 39 din 29 aprilie/11 mai). Articolele erau semnate cu pseudonimul „Varro”, ales de autor după numele lui Marcus Terentius Varro, mare erudit roman și participant la luptele politice ale vremii sale (116-21 î.Ch.).
Războiul de 100 de ani a lăsat în Franța nu victime, ci numeroase castele construite de combatanți în frumoasa regiune Aquitaine, pe superbele malurile ale râului Dordogne. La finele războiului, a urmat o perioada de sărăcire a populației lăsate la vatră, care nu mai găsea de lucru, unii fiind împinși să aleagă drumul vagabondajului, al aventurii și al jafului, atunci când se ivea vreo ocazie. Un astfel de personaj, François de Montcorbier, alias François Villon (născut 1431 la Paris – dispărut în ianuarie 1463) a devenit unul dintre marii poeți ai Franței medievale.
re(facere)
Prăpădul de la antipozi
Între două anunțuri publicitare
“Doctrina Brejnev” a fost politica Uniunii Sovietice în relația cu țările est-europene comuniste. În esență această ‘doctrină” stabilea că aceste țări sunt “libere” și “suverane” doar în măsura în care aplică directivele Moscovei. În caz că ar face altceva ele vor fi sancționate economic sau militar. Această politică a fost dusă de către Uniunea Sovietică imediat după sfârșitul celui de al doilea război mondial,imediat după ce estul Europei a devenit stăpânire sovietică. Politica pomenită s-a folosit atunci când în zona de ocupație sovietică a Germaniei au avut loc revolte, în Polonia și în Ungaria în 1956. Dar “doctrina” a fost enunțată, teoretizată, după brutala intervenție sovietică la Praga, în 1968.