Elena TUDOSA: Dă-mi să fiu o nemurire

Dă-mi te rog din slova cărții,
Stropul sfânt de-ntelepciune,
Să-mi fie lumina vieții,
La ceas de intinaciune.

Dă-mi din tot ce este vers,
Frumusețe-acelor rime,
Să-mi clădeasc-un univers,
De iubire-n astă lume.

Dă-mi cuvintele mărețe,
Ca din frumusețea lor,
Să sorb sfintele povețe,
Să-mi fac drum în viitor.

Dă-mi din aura iubirii,
Ce mă face om frumos,
Gustul suav al fericirii,
Să-l aștern în grai duios.

Dă-mi e rugămintea care,
Azi mă face să respir,
Prin versul ce-i alinare,
Când pe coală îl înșir,

Dă-mi, fii gândurilor mele,
Vis măreț, spre implinire,
Să mă veșniceasca-n stele,
Să devin o nemurire!

——————————-

Elena TUDOSA

1 septembrie 2019

Simon JACK: Poetică de buzunar…

Voi pleca,
să nu-mi mături pașii
și lasă- mi încă crudă umbra
în pragul ușii
și răsuflarea aia-atât de lungă
pe-o margine de canapea,
ceasul să nu-l întorci
clipa o taie cu brațul stângii
ce nu-ți cuprinde sfertul pâinii
fără mine,
te du la colțul străzii ce nume
noi i-am pus,
udă sub talpa ta colbul ce l-am călcat
împreuna și lasă să-i crească
iar o leacă din mugurii
ce se vor lăsa,
din prima brumă înainte
de a te ninge surd
…cu iarna mea !

31 august 2019

 

 

Septembrie

 

M-apuc să culeg de toamnă
umbrele le fac statui
pe-o rană,
in lumina nimănui.

Cad din frunze răsărituri
asfințituri se fac ram,
se-arcuiesc pe ore mituri
vremea-n liniște-i balsam…

În Septembrie mă scutur
de pământul colorat,
al vitraliilor din sâmbur
unui fruct cu nimb furat.

Continue reading „Simon JACK: Poetică de buzunar…”

Simina PĂUN: Am sau nu am

Am răsăritul în spate,
De mult e apus!
Am viața în toamnă, jăratec,
Mă caută pe văi şi eu nu-s.
În pragul ninsorii aprinse,
Am gânduri în doi.
Te chem, pe prundişuri,
Pe maluri ascunse,
Te chem, să leg clipa de noi.

Şi vinul din ulcioare, pelin,
Se amestecă cu verde-albastru, sublim.
Mă cheamă, mă-ndeamnă să am..
Şi eu îi răspund: sunt toamnă jăratec!
Verde sublim şi albastru,
Nu pot sa mai am.

Am sau nu am?
Mă-ntreb şi te întreb,
Într-un mod al nostru, tăcut.
Am dreptul la viață?
Ai dreptul să ştii,
Că ai dreptul să ai,
Ce nu ai avut?!

Am diminețile-ascunse în nopți
Ce nu le-am trăit.
Şi nopțile de-acuma ni-s ninse.
N-am parte de tine,
Şi nici n-am avut.

Am sau nu am…
Nici nu mai ştiu dacă mai sunt…
Şi calea, bezmetic înspre tine
O caut în ploaia târzie,
Ce-am fost şi ce-ți sunt.

Cuprinsă de patima vieții apuse,
Sunt prinsă în jocul copilului trist.
Pe drumul de cruci cu lumânări neaprinse,
Am, sau nu am curajul, să spun cine sunt!

Am sau nu am?
Atât aş vrea să-mi răspunzi!
Am timp, din şampania
Desfăcută în grabă,
Din vinul albastru,
Am timp,
Ultima picătură,
Să o sorb….
Îl mai am…l-am avut?!

———————————–

Simina PĂUN, septembrie, 2019

Alice PUIU: Nostalgică reinventare

Singurătăți din glasuri

într-o respirație de frunze,

ce-n rotirea unei albe variabile

reinventează luna,

țes o ecuație sortită

acestui început de tăcere

în care tu incendiezi

geometria nerostitelor cuvinte

cu zâmbetul asimetric al unei emoții

venite din apele imaginarelor stele

în care nescrise iubiri rătăcesc

prin labirintul realului

metamorfozându-te într-un mit,

zeu rătăcit într-o metanie păgână

nostalgică reinventare a paradisului pierdut.

—————————–

Alice PUIU, septembrie 2019

(Pictura gibbesmuseum.pastperfect-online.co)

Ileana VLĂDUȘEL: Ars poetica

Ars poetica

 

În această cupă sângele cald

așteaptă buze care să-l bea

lacom și ars,

trupul acesta întins pe eșafod,

sacrificându-se,

zâmbește către norod.

Luați, mâncați,

acesta este darul meu

pentru mințile voastre!

Eu, Prometeu,

mă dăruiesc vouă să aprindeți foc

peste cenușa minții.

Dinspre norod

vin pietre aruncate la întâmplare

zdrobind darul.

Doar rar, o floare

Alinare…

Și totuși pe rug

încă se zbate trup de Iisus

iubind,

sacrificiul paharului plin…

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

2 septembrie 2019

 

Mircea Dorin ISTRATE: Se risipește neamul

SE  RISIPEȘTE  NEAMUL

 

Mai de mult, cât țin eu minte din a mea copilărie,

Neamul nost’ era-naintea orișicărui pe pământ,

Ne făleam cu ei, cu moșii, ce-au trăit în vrednicie

Și strămoșilor mai încă le-ntorceam al nostru gând.

 

Țara ne era în toate și-o vorbeam numai de bine

Și-o plângeam când în necazuri era dânsa în nevoi,

După mamă, ea, smerita, pentru mine și oricine

Venea-n rând la cea iubire fiecăruia din noi.

 

Și-apoi satul, cu-ale sale, nu-l dădeam pe lumea toată

Că aici era vecia și întorsul de oriunde,

Ne ținea legați de dânsul, toate cele adunate

În minunea tinereții, ce aicea se ascunde,

 

În aroma primăveri din cea brazdă răsturnată

Și în colbul verii care ne topea-n călduri de soare,

În mirosul fără seamă din gutuia îmbrumată

Și în gustul de sarmale ce pe lume preț nu are.

*

De oriunde doar aicea ne-ntorceam să fim ACASĂ

De oriunde doar aicea ne-adunam la-ceeași MASĂ,

De orinnde doar de-aicea, din a casei  noastre TNDĂ,

Ascultam smeriți chemarea din bătrâna cea COLINDĂ.

 

Astăzi încă m-aș întoarce să mai fiu odat’ acasă,

Să ne povestim cu neamul adunat l-aceeași masă,

Dar de-acum mai câțiva suntem din ce-am fost cândva, odată,

Neam cu nume, vechi pe humă, veșnicie înnodată.

 

Risipiți îmi sunt cu toții prin a lumii sihăstrie,

Înrobiți îmi sunt cu munca, nici pe unde cine-mi știe,

Locul cela de născare îl mai țin în a lor gând,

Tot mai dus în cea uitare și s-o șterge în curând.

 

Când nu e s-avem ACASĂ și nici NEAMUL împrejur,

ȚARA  ni se risipește, gol de face-n al nost’ jur,

Nu mai e în noi tărie, suntem frunze duse-n vânt,

Nume  fără de istorii, loc uitat, pe-acest pământ.

***

Când nici morții nu vă-ndeamnă să-i cătați în cimitire

Și-o lumină să le-aprindeți, să le faceți pomenire,

Dezlegați sunteți de neamul, ce va fost reazem odată

Și de țară, Maica noastră, ce-i de-acum, ÎNSTRĂINATĂ.

————————————-

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

Septembrie  2019

Dorel SCHOR: Cum devii milionar

– Îţi mai aminteşti de Schwartzersof?

– Unul sportiv, înalt, atletic, care mergea cu plete?

– Exact, ăla care mergea cu plete de parcă era Tarzan. Zicea că până nu strânge milionul nu se tunde, exact aşa ca Fidel Castro.

– Fidel se referea la barbă…

– Ce contează? Cu barbă, cu plete, dar zicea că nu se bărbiereşte până la victoria finală. Iar Schwartzersof spunea că nu se tunde, acelaş lucru, decât cu aveau obiective diferite…

– Ei, şi ce e cu el? Cu Schwartzersof? Că de Fidel ştiu că a dat în primire..

– Ce să fie.., e un tip cu ambiţie. Ştii ce a hotărât el în urmă cu şase luni?

– Ai mai spus-o: că nu se tunde!

– Nu, asta a hotărât în urmă cu un an. In urmă cu şase luni, când a auzit la cât s-a urcat preţul cărnii, a decis că nu mai mănâncă deloc carne.

– Deloc?

Continue reading „Dorel SCHOR: Cum devii milionar”

Corneliu NEAGU: La mansardă

LA MANSARDĂ

 

Stau cărțile strâmbe pe raftul de sus

privind prin fereastra cu geamuri ovale

cum soarele trece din nou spre apus

cu razele-n ziduri ca niște pumnale.

 

Rămâne o clipă de strajă pe deal,

ascultă fanfara din vechea cazarmă,

soldații repetă un marș triumfal,

iar notele parcă sunt trase din armă.

 

Ajung în rafale sus la mansardă,

s-așază pe cărțile-n rafturi uitate,

bemolii stresați încep să mă ardă

cu doruri tardive de-acasă plecate.

 

Rămâne în urmă un dor mai rebel,

mă bântuie-n voie cu gânduri haine,

aș vrea să-l alung sau să trec peste el

dar stă și-mi vorbește întruna de tine.

 

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

2 septembrie 2019

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 403(1 –15 August)

Dragii mei enoriași!

Marele Judecător. În fiecare zi suntem bombardați cu tot felul de știri care mai de care mai grozave, mai groaznice. În unele părți ale pământului se derulează războaie. Mor mii și mii de oameni de-o parte și de alta a frontului, fie că sunt soldați, fie civili; rămân mii de oameni schilodiți trupește și sufletește pentru tot restul vieții, sunt frânte destine și visuri înaripate ale tinereții. Câțiva oameni însetați de putere sau de avuție, care se află într-un anumit moment la butoanele de comandă ale unei țări sau ale lumii declanșează  conflagrații locale sau mondiale și în urma lor rămân munți de cadavre. După război rareori sunt trași la răspundere cei vinovați. De cele mai multe ori învinșii sunt singuri vinovați, ei suportă toate ponoasele. Marii vinovați sunt declarați eroi, li se aduc osanale, sunt aclamați de ,,cooperativa alaiul”, li se construiesc statui, se scriu cărți despre ei. Sunt și cazuri când cei care sunt adevărații vinovați mor înainte de a răspunde pentru crimele lor, fie de moarte naturală, fie asasinați de proprii lor dușmani. Întrebarea firească pe care și-o pune orice om normal este aceasta: cine răspunde, oare, pentru toate crimele, pentru tot sângele vărsat, pentru toată durerea  acestor oameni nevinovați? Nu se poate să rămână acestea nejudecate de un Judecător  Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Auzim de atâtea acte teroriste, de atâtea crime, care se petrec în toate colțurile lumii. Zeci, sute, chiar mii de oameni nevinovați sunt sfârtecați într-o clipă de explozii provocate de bombe puse de oameni fanatici, care slujesc organizații criminale sau cauze aberante. Oamenii uciși nu aveau nici o legătură cu problemele pe care le aveau teroriștii, își aveau viața lor, problemele lor, necazurile sau bucuriile lor. Și, totuși, ei sunt uciși! De multe ori în atacul terorist cad victime și teroriștii, dar cui folosește? Cine mai redă viața celor masacrați? Cine mai poate să facă dreptate pe pământ? Nimeni. Rațiunea omului normal, sănătos, spune că nu se poate să rămână nejudecate și nepedepsite asemenea fapte. Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Auzim de criminali de tot felul, care curmă vieți omenești nevinovate pentru câștig, pentru plăcere, pentru răzbunare, ori, pur și simplu, la comandă. Auzim de oameni sugrumați la colțul străzii, împușcați în diferite locuri, otrăviți, înecați, aruncați în prăpăstii etc. Auzim de criminali în serie, care sacrifică nenumărate vieți de tineri și de vârstnici, după ce-i violează, îi ciopârțesc, îi tranșează ca măcelarii porcul pe tejghea. Auzim de criminali, care-și topesc victimele în substanțe chimice, îi dau drept hrană la câini sau alte grozăvii. De multe ori asemenea criminali nu sunt descoperiți niciodată de autorități, ori sunt descoperiți când sunt prea bătrâni, bolnavi, când orice judecată omenească nu-și mai are rostul. Conștiința oricărui om normal strigă din străfundul ființei noastre, că nu poate să rămână nejudecate și nepedepsite asemenea fapte abominabile. Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Auzim de copii și tineri răpiți și omorâți pentru a li se scoate anumite organe, precum inima, ficatul, plămânii, rinichii, ochii spre a fi transplantate la alții care plătesc bani grei. Mii de copii dispar anual în lume spre a fi folosiți în astfel de scopuri. Alții sunt abuzați sexual de oameni bolnavi psihic, fără scrupule, fără milă și fără frică de Dumnezeu sau de autorități. Auzim de oameni folosiți ca sclavi în vremea noastră, în veacul nostru. Niciodată nu se va mai reda viața unui copil ucis, iar cel rămas în viață după o asemenea experiență sinistră va rămâne marcat pentru tot restul vieții. Cine-i va face dreptate dintre oameni, cine-i va șterge lacrimile de pe obraji, cine va răspunde pentru durerea și zbuciumul părinților? Autoritățile? Rareori. Cele mai multe asemenea crime rămân nedescoperite. Chiar necunoscuți și nepedepsiți rămân făptașii? Nu se poate! Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Auzim de tot felul de abuzuri și nedreptăți. Oameni cu putere răpesc proprietățile celor slabi și se fac stăpâni pe ele. Falsifică acte, mituiesc funcționari publici pentru a le măslui probe, păcălesc oameni bătrâni și mai puțin cunoscători într-ale justiției și-i lasă în stradă, fără munca de-o viață. Auzim de procese în care sunt folosiți martori mincinoși, acte false, sunt sustrase acte de la dosare, se fac intervenții și mituiri de judecători, procurori, organe de anchetă și dreptatea devine un fel de minge, care este aruncată încolo și încoace. Auzim de procese politice, în care sentințele sunt hotărâte cu mult înainte de proces, când cel acuzat trebuie să moară, trebuie să fie condamnat la ani grei de temniță, indiferent de argumentele și probele pe care le aduce în apărarea sa, indiferent de adevărul probelor ce-l incriminează. Auzim de oameni care au stat o viață sau zeci de ani după gratii, fiind nevinovați. Când s-a descoperit adevărul, era deja prea târziu! Să rămână, oare, făptașii, batjocoritorii dreptății nejudecați și nepedepsiți? În lumea aceasta e posibil, dar conștiința noastră ne spune altceva. Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Chiar în familii există situații, când unul din soți îl terorizează pe celălalt, pe copii. Sunt femei cu viață de sfânt, care dorm în ierni grele prin clăi și prin cotloane, ascunse ca să nu fie ucise de proprii lor soți sau de copii. Sunt bătute aproape zilnic, umilite, torturate de un soț bolnav psihic sau beat. Auzim de copii abuzați sexual de proprii lor părinți sau rude apropiate. Sunt fapte care de cele mai multe ori nu sunt reclamate la autorități, se consumă în tăcere, sub perdeaua nopții, a fricii, a terorii. Să rămână, oare, nepedepsite pentru totdeauna? Conștiința ne spune categoric: Nu! Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Sunt oameni care fac bine semenilor lor și nu primesc drept mulțumire nici măcar un cuvânt de la ceilalți. Unii fac asemenea fapte pe ascuns, să nu fie știuți de oameni, alții nu sunt înțeleși, ba chiar rău înțeleși și huliți pentru faptele lor nobile. Sunt oameni care salvează de la moarte pe alții, punându-și viața lor în primejdie sau chiar murind ei înșiși; sunt oameni care  hrănesc pe cei flămânzi, adapă pe cei însetați și îmbracă pe cei goi, care construiesc case celor fără adăpost, care adoptă copii ai nimănui, care înmormântează pe cei săraci și străini, care transformă lacrimile în zâmbet și durerea în fericire, care arată altora Calea spre Dumnezeu și-i ajută să pășească pe ea. Ei nu așteaptă nici o răsplată de la oameni. Fac totul cu bucurie, fiindcă așa cred ei că este bine, așa cred ei că-L slujesc pe Dumnezeu. Oare, vor rămâne aceste fapte nejudecate și nerăsplătite pentru totdeauna? Conștiința ne spune că nu. Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Creadă alții ce vor vrea. Noi, creștinii, credem și mărturisim, chiar cu prețul vieții dacă e nevoie, că există Dumnezeu, creatorul cerului și pământului, Judecător mare și puternic, Care știe toate și nu poate fi  mituit sau păcălit de cineva, Care va judeca pe fiecare în parte și pe toți laolaltă la vremea potrivită, Care va ști și cele mai ascunse ale ființei noastre, Care va pedepsi pe fiecare pentru faptele rele după a Lui dreptate și va răsplăti fiecare faptă bună după a Lui milostivire. Ne îndreptățesc să credem aceasta Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți, conștiința noastră morală, orice om sănătos și bine intenționat. Cu această convingere, greul nu mai este atât de  greu, durerea nu mai este atât  mare, iar viața e mai frumoasă, atât aici, cât și dincolo.

*

Sfaturi părintești. I. Vom reda mai jos câteva reflecții ale regretatului Părinte Arhim. Iustin Pârvu despre minciună.

           ,,În vremea noastră cuvântul s-a degradat. Omul este măsura a ceea ce spune. Îmi amintesc legăturile acestea, realizate prin cuvânt, între oameni, erau totul in satele noastre, în așezările noastre din alte vremuri. Buna vecinătate era ca o fixare temeinică a omului pe pământ, între ceilalți oameni. Acum, la bloc, oamenii nu mai comunică, nu se cunosc între ei, necunoscându-se nu se mai iubesc și nu se mai prețuiesc unii pe alții. Lipsa de comunicare îi face nefericiți, nesociabili, nu se mai influențează unii pe alții în bine, să aibă unul rușine față de celălalt, să aibă respect tânărul față de bătrân. Minciuna a venit pe lume odată cu adevărul. Omul trebuie să treacă încercarea asta, să aleagă. Dacă alegi adevărul, alegi viața. Dacă alegi să trăiești în minciună, te supui diavolului. Cu fiecare minciună spusă, omul se îndepărtează de rai. Și Adam a încercat să-L mintă pe Dumnezeu când a fost prins păcătuind.

             Acum, industria minciunii a luat o dezvoltare foarte mare. Mincinosul minciuna vorbește. Ca și hoțul. Hoțul de hoț se teme. Omul cinstit este cel care știe rostul adevărat al societății. Dar vedeți? Oamenii s-au influențat unii pe alții, adică eu te șicanez pe tine ca să obțin ceva, ca să-mi plătești cinstea. La rândul tău tu vei șicana pe altul, pe care îl obligi să fie necinstit. Oamenii s-au obișnuit, în societatea noastră, că cinstea se cumpără, ca orice marfă, ca și adevărul. Societățile de acest tip, în care cinstea e disprețuită, sunt jalnice. Dar până și tânărul nostru, altădată cu frică de Dumnezeu și de lege, a devenit și el așa, duplicitar, mincinos și asta pentru că intelectualul l-a învățat. Vina grea și povara grea revine și în acest caz intelectualului.

   Românul minte că nu l-a convins nimeni că minciuna e urâtă, că îl face pe om urât de toți cei din jur. Omul simplu minte și din cauză că politicienii din frunte mint la rândul lor. Se face așa, un circuit al minciunii, nimeni nu mai crede pe nimeni. Minciuna este pedepsită aspru și de Dumnezeu; ar trebui pedepsită aspru și de lege. Dacă îi iei drogul minciunii, omul se simte dezorientat, suferă, se dă legat numai să-l minți mai departe. Ne dăm nemulțumiți de cum sunt copiii și tinerii din ziua de azi? Dar cine îi împinge la televizor, cine îi îndeamnă să stea toată ziua în mediul mincinos al calculatorului, al filmelor? Avem ceea ce creștem, avem roada a ceea ce am semănat. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 403(1 –15 August)”

Zurinah HASSAN: Căutând spațiul

Pictură de Tineke Storteboom

***


Căutând spațiul

 

Deodată s-a trezit,
a stins lumina
și-a zis: „Odaia e mai mare pe-ntuneric.
Pentru că zidurile nu se văd”.

Eu am aprins din nou lumina
zicându-i: „Spațiul este lumina însăși
ce-ades rămâne-ntemnițată
între pereți pe care nu-i vedem”.

Zurinah Hassan, Malaezia

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

 

Din: Menghadap ke Pelabuhan/Facing the Harbour, ITBM, 2010