Variațiuni eterogene

 

O clipă lungă cât un plasture pe-o rană
ce zâmbește din nimic,s-a făcut
de-ndată ornic cât clepsidra dintre
arii de visare pământie sub obloane
de Finic,

Merg cu gând descoperit procesiune
exilată în ofranda unui mugur,
la saivanul unei tâmple ce se scutură
de frig, obștesc fruntea mi se-ndoaie
peste bocet de cătun,

Chiar și-n ieslea devorată de robii
atrocizate, stau mumii de adultere cu
prihana unui mire adunând paranghelii
de mirese fără semnul unei fiare
ologite, de călcâiul bidiviu.

Mai ecvestru încă Gheorghe obosit în
galantarul unui nimb în colivie,
rânduiește odiseea unui monstru fără
capăt pe mărgeane de stradale
ceruri gri, ce boem, ce parodie!…

Voi dormiți în mine veacuri războiesc
un timp păgân, insomnie mă desface
corbilor din cerul gurii ce nu pot să mai
aleagă între zbor și pronunțarea
unui strigăt în ecouri ce-nvelesc,

Mă-nvelesc de mine însumi
rătăcind subsidiar într-o fugă grea de sine,
prind din urmă zmei din cretă alungind
copilăria unui Duce-n martiriu,
fug de toamna, toamna moartă în gutui!

Căpătâiul nins cu pene de la îngeri
năpârlind plutiri conice de seară,
rotunjește-n nechemare dulci armindeni
de ponei, stau pe ei în astre goale
primăveri încălecate peste umbre de femei.

Într-un jilț de-nchinaciune barbarii
stau în piei de miei, o bazilică volantă
in relieful unui semn aurit de cocalari,
tot așa și gralul nopții tălmăcind epifanii
e un gâde fără mamă, îngropând de vii
copii.

Osteni-voi număratul nevăzutelor din
noi, rămân geam în ziduri chioare
un butic de nelumesc, unde vând pe
coridoare de grotesc în amalgam,
panoplii de vrăjitoare și sfârșitul
unui…dram.

 

 

Prin ochi de poet…

 

Frunză peste frunză
balansoare de lumină învechesc
un straniu joc,
oameni forfotesc prin umbre ca niște
păduri vivante rămurind mai goi de sine
ceruri blânde, caste flamuri îndoind
de risipire vânturi fonice-n cojoc,
peren timpul doar se-nfoaie în secundele
ce-și poartă epigoni-efemeride,
artă moartă pe altare de-anotimpuri
strânse-n plumb,
mai deunăzi am luat biciul de brocart
al unui duh, să mân ochii de prin schituri
ce-au rămas cuiburi sub streșini
elongând epave reci,
un amurg în răsărituri peratic somn peste
ecouri festonate purpuriu,
cade pleoapă peste-o fee ce o știu
de poezie, hibernare, dulce cadră ajungând
din toamnă-n toamnă, aritmie
ca să scriu…

 

 

Exercițiu de toamnă

 

La sânul tău adoarme pacea
unui demon din frunze și cocori cu zborul
invers
antrenat,
Continue reading „Simon JACK: Variațiuni lirice” →