Al. Florin ŢENE: Metafore ce ţin de mână ideile să nu rătăcească

– A inova, aşa cum am procedat prin intextualitate în romanul Insula viscolului înseamnă întotdeauna a lărgi cadrul existent,a devansa prezentul ,dar nu am făcut-o în limitele în care premisele deja cucerite o permit. (Ion Pascodi).

În conservatorismul său scriitorul român se limitează doar la premisele doar cucerite şi la modul de permitere a lor.vai de cel care încearcă să rupă “limitele”. Însă, viitorul dă dreptate întotdeauna celui care a îndrăznit să iasă din conservatorismul acestor premize deja cucerite

Comunismul şi nazismul sunt două doctrine asemănătoare, una de extremă stânga şi alta de extremă dreapta,ele închid cercul unei viitoare împărţiri în secmente ale doctrinelor politice. Comunismul avea la bază lupta de clasă pentru anihilarea opozanţilor, iar nazismul propăvăduia lupta de rasă, pentru dominarea rasei ariene.

-Se vorbeşte foarte mult despre holocaustul nazist,dar de ce nu se condamnă şi holocaustul comunist? Poate că există în fiecare intelectual occidental o genă a criminalităţii comuniste care influenţează spre stânga atitudinea lor şi a maselor.

-Succesul unei opere de artă depinde de mai mulţi factori: felul receptării artei,nivelul de cultură al receptorilor,felul de interpretare a acesteia şi modul de reflectare a societăţii şi talentul autorului în interferenţă cu intervenţia şi rolul societăţii.

-Nu există opere accesibile sau opere inaccesibile. Valoarea estetică a operei ce cuprinde: profunzimea esenţei, complexitatea structurii, noutatea limbajului, rafinamentul expresiei, polivalenţa sensurilor incluse, nu defineşte accesibilitatea. Între cele două concepte: accesibil şi inaccesibil nu trebuie interpusă o falsă antinomie. Trebuie păstrat raportul între opera de artă şi public.

-Omul, în inconştienţa sa, în prima parte a vieţii se străduieşte din răsputeri să-şi distrugă sănătatea, prin fumat, alcool, excese sexuale, droguri şi activităţi care suprasolicită organismul, sau goanna după înavuţire, ca în a doua parte a vieţii să-şi cheltuie economiile agonistite cu trudă pentru a-şi “repara”sănătatea,dacă se mai poate, distrusă în prima parte a vieţii. Putem compara viaţa noastră cu reflecţia într-o oglindă care inversează imaginea.

-Sartre spunea: poezia înseamnă cine pierde câştigă,eu generalizez, poezia înseamnă neînţelegerea lumii prin suferinţă minus înţelegerea.

-Friedrich Schlegel consemna: Nu poate fi frumos decât ceea ce conţine o relaţie cu infinitul şi cu divinul. Şi mai spunea că poezia însăşi nu e nimic altceva decât expresia pură a acestui cuvânt lăuntric etern, la care mai adaug că este oglindirea sufletului uman în puritatea cuvântului. Fiindcă acesta din urmă nu este altceva decât expresia oglindirii a ceea ce înţelegem şi percepem. Ea este cuvântul şlefuit în care s-au turnat :toată înţelegerea şi ne înţelegerea sufletului uman.

-Un lucru sigur şi uşor demostrat celor care ar putea să aibă îndoieli în privinţa lui este antipatia naturală criticului faţă de poet-a celui care nu face nimic faţă de cel care face-a trântorului împotriva albinei,-a mârţoagei împotriva armăsarului, scria Theophile Gautier, de aceea critica făcută de un creator faţă de un alt creator este echilibrată, de bun gust şi la obiect, faţă de critica aceluia care nu a creat niciodată o operă de artă, care este făcută fără obiecţii pertinente,care este filozofardă, abstractă, mai concret criticul de această factură este precum musca la arat,din bine cunoscuta fabulă. Limbajul critic trebuie să fie bivalent, bastard, straniu şi baroc, care pe lângă faptul că are propria-i utilitate,trebuie să aibă frumuseţea lui. Va venii vremea ca operele literare scrise în secolele trecute să fie înţelese şi “gustate” în secolele viitoare prin critica literară contemporană viitorului.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Metafore ce ţin de mână ideile să nu rătăcească”

Lia RUSE: IA

Aveam -ie- din vise înalte,

Cu râuri înflorite și,..ce halo,

Când amintirile încep să salte!…

Atâta a rămas într-un tablou.

……………………………….

Cusută-i cu limpezite fire,

Tălmăcind modele fine și rare.

Bunica mi-a povestit cu iubire

Cum încântă cu-atâtea odoare!…

Culoarea-i prinsă-n dorința ideii,

Frumusețea cântă-n altița cu flori,

Sporește mult farmecul femeii

Pe marchizetul ce ne dă fiori .

Mama, cu mâini de smirnă, a cusut-o.

De sărbători eram , așa,-mbrăcată,

Fota, din fire roșii, a țesut-o

De teamă să nu fiu deocheată…

Aveam trei ani și,.. îmbrăcată frumos

Am plecat să mă vadă și bunica,

Mi-a rămas pantofu-ntr-un loc noroios,

Am căzut!..Mama a zis că,.. nu-i nimica…

………………………………………

Pe-atunci, erau vremuri fermecate!

Poveștile bunicii erau sfinte…

Așa am învățat ce-nsemnătate

Are -ia noastră-ntre veșminte-.

Sunt amintiri ce ard mereu în clipe,

Trăirile-s rămase-n ideal,

La margine de timp, să se-nfiripe…

…………………………………….

Îmbrăcând  ia -e un gest regal-!

————————————-

Lia RUSE

Laval-Montreal, Canada

23 iunie 2019

Titina Nica ŢENE: Poesis

Cheia Bătrânei

 

Stă bătrâna gârbovită

pe o bancă sub un tei,

toate tristeţile lumii

sunt ascunse-n ochii ei.

 

Se gândeşte neîncetat

la căsuţa ei umilă

ce i-au vândut-o copiii

ca să-şi construiască vilă.

 

Dar în vilă n-are loc,

i-au făcut lângă grădină

cămăruţă cu un geam

să privească spre lumină.

 

Căci copii-s ocupaţi

se plimbă în jos şi-n sus.

Merg  chiar  la Biserică

Să-L slăvească pe Iisus.

 

“Fii, măicuţă mulţumită

să  ne-ajuţi pe fiecare!

Cine astăzi ţi-ar mai da

farfuria cu mâncare?

 

Că dacă ai îmbătrânit

nu este a noastră vina,

vila se-ntreţine greu

vrem să schimbăm şi maşina.!”

 

În clipele de răgaz

ascunzând o cheie-n mână,

se îndreaptă către casa

unde a fost, cândva, stăpână.

 

Numai cheia i-a rămas

că în rest toate sunt duse,

casă, tinereţe, soţ,

sunt durerile-i nespuse.

 

Lung priveşte printre gard

şi îşi vede viaţa toată,

simţind cum din ce în ce

de puteri este lăsată.

 

Însă, într-o dimineaţă,

au găsit lângă grădină,

moartă, pe bătrâna mamă,

tot strângând o cheie-n mână.

 

*Această poezie a primit Premiul I la Concursul Internaţional de Poezie STARPRESS, 2012.

 

 

Bătrâna doamnă cu sclipici

 

Bătrâna doamnă cu sclipici

Cu  viaţa-i ca o zi de post

priveşte-n juru-i fără rost

şi are un fel de… tremurici.

 

A fost o doamnă cu renume

Acuma  este o frunză-n vânt

rătăcitoare pe pământ

şi nimeni n-o strigă pe nume.

 

Şi umblă, aşa, ca o nălucă

iar tinereţea-i  e departe

nu se mai teme de moarte

uitând acasă să se ducă.

 

Continue reading „Titina Nica ŢENE: Poesis”

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 399 (1 –15 Iunie)

Dragii mei enoriași!

Scrisoare către Europa. ,,Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, fiindcă te-au iubit strămoșii mei, când își dădeau viața ca să apere porțile tale de prăbușire la venirea puhoaielor barbare. Pe la noi rămâneau pe câmpuri goale scrum și oase, iar în pământ sângele și trupurile eroilor. În vremea asta tu îți construiai universități, catedrale, biblioteci și palate, studiai, petreceai, benchetuiai. Erai, însă, sora noastră creștină mai mare!

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, fiindcă te-au iubit moșii mei, când și-au trimis copiii să studieze la Paris, la Roma, la Viena, la Padova și-n alte locuri de mare prestigiu cultural, ca să vină apoi acasă și să aducă cu ei din luminile tale pe pământ românesc. Și mari schimbări au făcut năzdrăvanii aceia, încât se va vorbi despre ei cât se va scrie istorie românească.

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, fiindcă ne-ai dat curaj la vremuri de cumpănă, chiar dacă de cele mai multe ori numai cu vorba; ne-ai ajutat când am realizat Mica și Marea Unire și asta nu o putem uita.

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, fiindcă te-au iubit părinții mei, când se uitau pe crăpăturile cortinei ce ne despărțea de tine și ascultau vorbele tale dătătoare de speranță. Tu ne întăreai convingerea că răul are sfârșit, că ceasul izbăvirii se apropie, că trebuie să mai avem puțină răbdare și noi am avut.

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit de când eram elev și am început să citesc poveștile Fraților Grimm sau ale lui Andersen. Au urmat apoi marea literatură franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, atâtea câte erau traduse la noi, toate zămislite la sânul tău, în inima ta. Ne desfătau sufletul, fie că erau romane, nuvele, poezii, piese de teatru.

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, când am vizitat muzee și am văzut picturile marilor creatori apuseni, când am răsfoit albume de artă și am văzut sute de reproduceri de opere nemuritoare ale penelurilor europene.

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, când am ascultat în sălile de concerte, la radio, de pe discuri, muzică clasică germană, franceză, italiană și nu numai. Erai magistrală, seducătoare!

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit de câte ori am avut prilejul să văd marile construcții din orașele tale. N-am putut, ce-i drept, să le văd decât prin intermediari: hârtie, filme, reproduceri, dar a fost și atât de ajuns ca să rămân fără grai în fața monumentalității și frumuseții lor.

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, fiindcă tu ai fost întotdeauna pionierul descoperirilor științifice atât de necesare propășirii omenirii întregi. Tu ai fost fanionul științei și tehnicii mondiale. Nu este invenție a minții umane, care să nu aibă legătură într-un fel sau altul cu tine.

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, când a venit acel binecuvântat an 1989, piatră de hotar a istoriei noastre. Te imaginam până atunci ca fiind patria libertății cuvântului, scrisului, inițiativei, culturii, științei, artelor, prosperității. Era ca o regăsire a ființei iubite după mulți ani de rătăcire.

Ne-ai amăgit, Europa, atrăgându-ne cu bruma de câștig toată floarea și vigoarea nației. Ne-au luat turcii mii de copii, dar veneau din urmă alții, tot mai mulți și completau golurile. Tu ne-ai luat copiii cu părinți cu tot, și-au rămas goluri demografice, care nu se vor mai putea completa niciodată.

Ne-ai amăgit, Europa, atrăgându-ne cu banii tăi capetele luminate ale neamului, forța de muncă. Nu mai avem medici, cercetători, oameni de știință, meseriași competenți, forță de muncă. S-au desființat școli, spitale, iar satele sunt aproape pustii. Cu fiecare înmormântare rămâne și câte o casă pustie. Au trecut peste noi multe războaie. De fiecare dată mureau mii de viteji, lăsau goluri mari, dar veneau din urma alte generații tinere, care completau lipsurile în câțiva ani. Acum nu mai are cine să le mai completeze, doar dacă vor veni cei de alte nații.

Ne-ai amăgit, Europa, fluturându-ne povestea privatizării bogățiilor țării, fabricilor, uzinelor, combinatelor, majorității mijloacelor de producție. Nu se întâlnește în istoria noastră un jaf mai mare ca cel petrecut după 1989, sub oblăduirea ta. Totul a fost dat la fier vechi, chiar dacă ar fi fost tehnologie de ultimă oră. Ne-ai încurajat să vindem pe nimic totul, așa încât azi importăm și ace cu gămălie de la capătul pământului. Niște calcule făcute de oameni competenți arătau că valoarea bunurilor pierdute de neamul românesc în ultimii treizeci de ani este de o sută patruzeci de ori mai mare decât a celor ce ni le-au luat turcii în șase sute de ani.

Ne-ai amăgit, Europa, așa încât o mare parte din pământurile fertile ale țării aparțin străinilor, altă parte este nemuncită. Așa ne-ai impus legislația, așa ai dirijat fondurile tale, încât ai încurajat lenea și ai descurajat pe omul muncitor. Produsele noastre nu au loc în rafturile marilor magazine europene, în schimb, cele aduse din Europa și de aiurea sunt îndopate cu substanțe chimice, încât, vrând-nevrând, mâncăm și bem otravă. Pământul nostru atât de mănos, – grânarul Europei de altădată -, șade nemuncit, iar fructele, legumele, cerealele, toate produsele prelucrate vin de aiurea. Am ajuns ca o colonie, piață de desfacere pentru produsele altora.

Ne-ai amăgit, Europa, căci libertatea de care ne vorbeai e de fapt un libertinaj fără precedent în istorie. Noi suntem o țară de creștini, cu o morală creștină înrădăcinată în conștiințele noastre de mii de ani. La noi familia a fost sfântă, casa-casă, masa-masă, buna-cuviință a fost cartea noastră de vizită. Nici nu îndrăzneau strămoșii noștri să gândească măcar că pot exista păcate și aberații, pe care tu astăzi ni le impui ca regulă de viață și ne ceri să le legiferăm. Se zvârcolesc bătrânii în morminte, când noi vorbim de ,,alinierea” legislației noastre cu cea europeană în materie relații interumane, în materie de familie.

Ne-ai amăgit, Europa, fiindcă nu mai ești ceea ce am crezut că ești: leagănul creștinătății. Creștinismul a dat identitate Europei. Un mare cărturar spunea: ,,Scoateți elementul creștin din cultura și arta europeană și veți vedea că nu mai rămâne nimic de valoare!”  Cu toate acestea, în Europa creștină sunt  promovate tot  într-o veselie valori religioase necreștine. În 2018 au fost dărâmate 2.700 de biserici creștine și au fost construite 11.000 moschei! Bisericile și catedralele catolice din Europa  sunt goale sau aproape goale. Unele au fost transformate  în  muzee, ori au fost închiriate altor culte. Descreștinarea Europei este urmărită pas cu pas de ,,corectitudinea” politică;

Ne-ai amăgit, Europa, fiindcă în tine n-am găsit pe frații noștri egali în drepturi și obligații. Peste tot românii noștri sunt socotiți ruda săracă, ruda care efectuează cele mai grele și umilitoare munci,  dar primește cele mai mici salarii. Aceeași muncă, aceleași rezultate, dar salarii diferite, pentru că nu au cetățenie germană, engleză, franceză, ci numai cetățenie română.

Ne-ai amăgit, Europa, fiindcă ai primit în tine milioane de imigranți din alte continente, cu alte religii, cu alte mentalități. Foarte rapid, populația îmbătrânită autohtonă va fi înlocuită de alte populații. Sute  de ani s-au luptat musulmanii pe viață și pe moarte să cucerească Europa cu sabia și n-au reușit. Astăzi o cuceresc cu mâinile goale. Statisticile spun că până în 2050 jumătate din populația Europei va fi musulmană. Înțeleg, sunt oameni necăjiți, au război acasă, casele lor au fost transformate în scrum. Primește-i, ajută-i ca pe frați, dar când se termină pericolul din țara lor trimite-i înapoi și ajută-i să-și refacă țara. Acolo este pământul și locul pe care l-a dat Dumnezeu acelor nații să trăiască.

Ne-ai amăgit, Europa. Te credeam o tânără frumoasă, inteligentă, pe care s-o iubim multe sute de ani de aici înainte. Din păcate, tot mai mult ne convingi că nu ești decât o babă sclerozată și  nu mai ești în stare să faci distincție între bine și rău, între moral și imoral.

Trezește-te, Europa! Trezește-te până nu e prea târziu, fiindcă în momentul în care vei începe să te destrami, degeaba vei mai plânge și te vei mai tângui. Toate imperiile care și-au neglijat micile popoare componente au devenit uriași cu picioare de lut, iar prăbușirea a fost iminentă.

Trezește-te, Europa! Am venit la tine cu bucurie și speranță. Vrem să fim împreună și să mergem pe drumul istoriei împreună, dar nu ne dezamăgi. Ți-am precizat mai sus câteva lucruri care ne dor, te rugăm să ții seamă de ele, spre binele tău și al nostru.

 Așa să ne ajute Dumnezeu!

*

Sfaturi părintești. În revista ,,Totpal’s Daily News” am găsit un eseu interesant și foarte convingător al renumitului istoric român din SUA, Domnul Alexandru Nemoianu. Este de actualitate și folositor multora dintre noi, când ne reglăm relațiile cu cei apropiați. Se intitulează O mare înșelare. Iată-l:

,,Una dintre cele mai mari înșelări este aceea de a considera smerenie stări care de fapt sunt de mândrie și autojustificare. Autojustificare care, cel mai adesea, cuprinde pe cei apropiați ale căror căi rele le aprobăm din falsă sentimentalitate lacrimogenă de mahala. Acoperim și ,,justificăm” acțiuni mișelești, antiumane și anticreștine, pe care le comit, sau cărora le stau complici, rubedenii ale noastre și ne liniștim numind asta ,,dragoste”. Nu este dragoste, este complicitate la rău. Cred că există câteva explicații ale acestei înșelări și o privire lămuritoare poate fi de folos.

Într-o privire de ansamblu și superficial, comodă, vom putea spune, ,,oamenii sunt la fel”. Aici este o clară confuzie între aparent și real. În esență suntem asemănători anatomic, dar deosebiți în fizionomii și cei care excelează, sunt cei care dau adâncime deosebirii. Cei buni și inteligenți au un aspect care în esență este frumos. Cei răi și proști sunt și foarte urâți, după cum și gândirea lor este urâtă. Este cu totul greșită și falsă percepția că standardele se așează de ,,sus” în ,,jos”, de la ,,bine” spre ,,rău”. Ele se așează invers, de la rău la bine și binele strălucește prin contrast cu răul. Deci, în ,,mare”, superficial, suntem asemănători. Dar această asemănare proclamată este poate cea mai jalnică manifestare de superficialitate. Oamenii nu sunt ,,la fel” și nu sunt egali, sunt diferiți, fiecare este altfel și fiecare are importanță, în bine sau rău. Nici ca gen nu suntem la fel, există diferență fundamentală între masculin și feminin și, vorba francezului, ,,trăiască diferența”.
Acestea fiind spuse, este interesant de urmărit modul în care se așează orânduirile omenești. Modul în care ele pot fi mai bune, ori mai rele. În această devenire a așezărilor, sistemelor omenești, se poate vedea limpede importanța fiecărei persoane. Căci de fibra morală a fiecărei persoane, de capacitatea ei de a se opune compromisurilor și înșelărilor, oamenii, în funcție de acestea, pot trăi  decent, sau pot trăi sordid. Între înșelări, poate cea mai frecventă și mai stricătoare este părerea de sine, ,,autosuficiența”. Este manifestarea plenară, fără acoperire, a unei stări sinistre, autosuficiență, mulțumirea și părerea de sine. Aici se încalcă îndemnul ,,cine nu Mă iubește mai mult decât pe copii,  frați,  mama, nu este vrednic de Mine”(Mat.,  X, 36). Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui. Iar mai departe: ,,Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.”(Mat., X, 31). Este aici subliniat, că poruncile lui Dumnezeu nu sunt opționale. Putem și avem obligația de a iubi pe casnicii noștri, dar fără asemănare avem obligația de a iubi pe Dumnezeu și poruncile lui. Putem și avem datoria să ne iubim casnicii, dar mai mare obligație avem să le spunem, verde în față, atunci când încalcă voia lui Dumnezeu.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 399 (1 –15 Iunie)”

Dorel SCHOR: Necazuri la servici

– Dragă domnule Marcu, cu experiența dumitale, m-am gândit că ai putea să-mi dai un sfat bun, o ideie, că doar experiența naște idei…

– Dar ce s-a întâmplat?

– Am niște necazuri la servici, niște neînțelegeri cu șeful.

– Cu șeful! Mie-mi spui ce înseamnă niște neînțelegeri cu șeful? Îți mănâncă sufletul, te paște toată ziua, nu-ți dă pace o minută. Îmi amintesc că în urmă cu vreo treizeci de ani, eram nou la slujbă, așa ca tine și am avut un schimb de păreri cu șeful. După aia mi-a făcut zile fripte doi ani de zile. Culmea este că eu aveam dreptate și el o știa. Știa!

– În cazul meu…

– Lasă cazul tău. În urmă cu treizeci de ani, în primul rând, că nu era situația de acum. Era cu totul altă situație. Ca să nu mai spun că și nevastă-mea, Sonia… O știi pe Sonia? Dacă nu, să-mi aduci aminte să-ți fac neapărat cunoștință. O femeie tare, știi ce înseamnă o femeie tare? Ei bine, nevastă-mea e o femeie tare. Ea mă împingea pe la spate: Nu te lăsa! Dar vezi că nu-i întotdeauna cum vrei tu sau cum vrea nevasta…

– La mine, de fapt…

– La tine… La tine nu știu despre ce este vorba, dar nici pe departe nu se poate compara cu situația de acum treizeci de ani. Unde mai pui că banditul era unul de-ai noștri, un bârladean, domnule, cine ar fi crezut, că doar se spune că moldovenii sunt oameni cumsecade. Doi ani m-a sărat și pipărat, țin minte că într-o dimineață, nici nu intru bine și mă cheamă urgent…

– La fel și șeful meu…

Continue reading „Dorel SCHOR: Necazuri la servici”

Dunia PĂLĂNGEANU: S-a oprit soarele-n loc

S-a oprit soarele-n loc

 

Zână bună, Sânziană,
m-ai chemat azi în poiană
să îmi spăl fața cu rouă
și să-mbrac cămașă nouă
să petrec, să fiu frumoasă,
la horă-n pădurea deasă,
să culeg ierburi de leac
anul întreg să nu zac,
iar când noaptea va veni
focuri mari s-or înteți
și-am s-ascund sub pernă flori
ca să visez până -n zori,
pe cel drag,pe cel sortit,
și cu vara logodit.

Verde, verde,busuioc,
s-a oprit soarele-n loc
ziua lungă cu noroc,
și ne-mbie cu descântec
vrajă,dragoste și cântec!

Din proiectul literar bilingv român-bulgar „Poeme de băut cu ulciorul”, autoare Dunia Pălăngeanu/traducere l.bulgară Nadejda Radeva, Ruse,Bulgaria/Prefață Cosmin Ștefan Georgescu, medic, scriitor

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Iunie, 2019

 

Mariana POPAN: Aniversare

Mi-ai dat o rază, doar să-ți scriu,

Pe cerul tău senin, pustiu.

Eu l-am încondeiat cu stele,

Cu cântec viu de păsărele.

Ți-au intonat urări nescrise,

Mereu frumoase, neatinse.

Eu am mai luat cu drag o rază,

S-aduc pădurea ce-ți veghează:

Trepte de curcubeu de vis,

Pe care noi, cum ne e scris,

Le mai suim din când în când,

Veghindu-te, dar pe pământ,

Cu piscuri munți de ciocolată,

Palat cu verde de-altădată,

Să te ating c-un zâmbet mic,

Așa cum știi s-asculți un pic…

Azi, când e ziua ta, pe ducă,

Ai fost în la noi, din nou în luncă.

Cu toți îți mulțumim că ești

Viața pe care-o dăruiești!

Acolo, de pe cerul tău,

Tu soare, de la Dumnezeu

Să ne aduci iertare multă,

Chiar pentru-acei ce nu te-ascultă.

Să mai răsari și pe la noi,

Dar să ne-aduci zile cu ploi,

Pentru pământu-ți veșnic viu…

Sub cerul tău, senin… Pustiu…

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

21 iunie 2019

Anatol COVALI: Pace

Pace

 

E-atâta pace-n mine dintr-o vreme

de când în bătătura soartei joc,

zâmbind că viaţa mea nu se mai teme

şi-a pus, pe rând, tristeţile pe foc.

Îmi simt fiinţa plină de lumină

şi dominată de-un superb extaz

de care a mea inimă e plină

şi sufletul mi-l ţine pururi treaz.

Nu am crezut că am să-ajung vreodată

să nu regret nimic şi să trăiesc

o senectute binecuvântată

în care absolut totu-i firesc.

Nu mai sunt lupte-n trup, iar a mea minte

a-ntinerit într-un superb avânt

ce are-ntr-însul mii şi mii de ţinte

în care sper cuvinte să împlânt.

Simt că destinul meu mă ocroteşte

ca să-mplinesc tot ce-am primit în dar,

iar Cel de Pretutindeni îmi zâmbeşte

schimbându-mi vechiul har într-un alt har.

————————————–

Anatol COVALI

București

22 iunie 2019

Ioan POPOIU: Condotier solitar

CONDOTIER SOLITAR

 

Condotier
în armiile regești
lupți
sub o străină zare
ziduri se surpă
armate se prăbușesc
năluca victoriei
se-ndepărtează
mereu
singur
mărșăluiești
lângă zidurile
Wittenbergului
visezi
la o himerică
glorie
te vezi
luptător
sub steaua lui
Fortinbras
strălucit înveșmântat
în armură
lupte
marșuri
arme
toate
victorii à la Pyrrhus
lupta
se mută înăuntru
orizontul
se-nchide în
inima ta

——————————-

Ioan POPOIU

22 iunie 2019

 

Ileana Cornelia NEAGA: Grupaj cu poezii dedicat Sânzienelor

Floare sânziană

 

Noapte de vară

noapte în care

zeci de felinare

licuricii-aprind

ieșindu-le-n cale

dalbelor fecioare

desculțe pe rouă

două câte două

culeg braț de flori

galbene culori

flori  înmiresmate

cu dor descântate

în noapte cu stele

în jocuri de iele

de leac ca să fie

balsam, doctorie

pe-a inimii rană

Floare sânziană!

 

 

Flori galbene

 

înflorite-n zori de zi

flori galbene, sânziene

rupte-n grabă și-mpletite

în cununi cu spice verzi,

puse pe creștet de fete

în cântări de ciocârlii!

 

Mănunchiuri, noaptea culese

sânzieni de prin poieni

alduite, descântate

la umbra cornului lunii,

să fie de leac în vară

când plâng ochii la codane.

 

 

Flori mărunte

 

Smocuri, smocuri

pe pajiște

flori galbene, flori mărunte

sânziene

înflorite în ajun de sărbătoare

așteptând să le culeagă

doar fecioare bălăioare,

desculțe și despletite

hârjonindu-se-n poiană

în licăr de licurici

și purtându-le pe brațe

până-n sat.

Continue reading „Ileana Cornelia NEAGA: Grupaj cu poezii dedicat Sânzienelor”