Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (56)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

Între timp, ungurii au provocat noi agitaţii, a fost organizată o grevă generală la căile ferate, pentru a paraliza mişcările armatei, dar comandamentul român a acţionat energic, a pus capăt grevei, prin arestarea agitatorilor şi a sute de grevişti, iar profesorul Apathy a fost arestat pentru agitaţie, dus la Sibiu, judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare, apoi expulzat. O revoltă a muncitorilor din regiunea minieră Petroşani a fost potolită în acelaşi mod.

Mai grav era faptul că, în zona limitrofă, care separa cele două armate, s-au produs numeroase incidente armate, la nord-vest de Cluj, trupe maghiare se concentrau în valea Crişului Repede, şi spre nord, în zona Jibou-Zalău, ceea ce ameninţa aripa dreaptă a trupelor române de pe valea Someşului. Încurajaţi de prezenţa trupelor ungureşti, locuitorii maghiari din regiune au prins curaj şi, în noaptea de 4-5 ianuarie 1919 (st.n.), circa 800 de lucrători de la minele de aur din Baia Mare au atacat cu arme de foc şi grenade de mână pe români. În apărarea lor, a fost trimis din Cluj, un batalion de infanterie român, dar incidentul, neaşteptat şi grav, i-a determinat pe Aliaţi, prin intermediul generalului Berthelot, să acorde comandamentului român permisiunea de a ocupa zona Sighet-Baia Mare-Zalău.

Pentru a prelua controlul regiunii, Divizia 7 infanterie, cantonată la Cluj, a organizat două detaşamente mixte, alcătuite dintr-un regiment de infanterie, cu artilerie şi cavalerie, care au fost direcţionate spre Baia Mare-Sighet şi Jibou-Zalău. Primul detaşament a ocupat Baia Mare, la 14 ianuarie, apoi a pornit în marş, pe jos, spre Sighet. În timpul marşului, o delegaţie a ,,Comandamentului gărzii ucrainene” din oraş a avertizat trupele române că Sighetul este ocupat de ucraineni şi le-a cerut să oprească înaintarea. Comandamentul român a ignorat avertismentul şi a continuat înaintarea, dar la Vadul, la patru km sud de Sighet, trupele române au fost întâmpinate cu focuri de arme de bolşevici ucraineni. În aceste condiţii, trupele române au atacat gărzile ucrainene, a izbucnit o luptă, iar un detaşament condus de căpitanul Luca a reuşit, în noaptea de 16-17 ianuarie, să ocupe poziţia de la Vadul, respingând pe ucraineni. O nouă luptă a fost angajată la Sighet Kamara, unde ucrainenii au fost înfrânţi, suferind mari pierderi, 30 morţi, 50 de răniţi, 7 ofiţeri şi 337 soldaţi luaţi prizonieri, au fost capturate arme şi mitraliere. La 18 ianuarie 1919, Sighetul şi regiunea înconjurătoare erau ocupate de armata română, zona fiind curăţată de bolşevici ucraineni.  

Al doilea detaşament, cuprinzând un regiment de infanterie, a fost direcţionat spre Zalău, după ce primise asigurări că va fi evacuat de trupe ungureşti, dar trenul militar românesc a fost atacat în gara Ţigani, înregistrând 6 morţi, 15 răniţi şi 7 dispăruţi. În final, în ajutorul regimentului, a intervenit un batalion românesc, care a ocupat Zalăul, înainte de 20 ianuarie, curăţind apoi zona de trupe ungureşti. Ocuparea regiunii de nord-vest a asigurat trupelor române stăpânirea văii Someşului mijlociu, dar şi a căilor de comunicaţie din zonă. În urma acestor acţiuni, la 22 ianuarie 1919, trupele române ocupaseră întreg teritoriul până la linia de demarcaţie fixată de Aliaţi. Trupele maghiare atacau adesea şi hărţuiau posturile româneşti, uneori cu forţe însemnate de peste 1000 de oameni, dar trupele române nu puteau reacţiona din cauza împotrivirii Aliaţilor. Deocamdată, Munţii Apuseni nu se aflau în posesia noastră.

Situaţia celor patru divizii dislocate în Transilvania era dificilă, efectivul lor combatant totaliza 14 056 oameni, cu totul insuficient, ca urmare, Marele Cartier General a decis, la 3/16 ianuarie 1919, redresarea rapidă a situaţiei, prin completarea efectivelor. Măsurile luate în următoarele luni (ianuarie-aprilie) au dus la îmbunătăţirea situaţiei militare, la 1 aprilie 1919, efectivele  trupelor din Transilvania au crescut la aproximativ 40 000 de oameni. Trupele au fost prevăzute cu escadrile de aviaţie, artilerie antiaeriană, trenuri blindate armate cu tunuri, mitraliere şi puşti-mitraliere, servicii sanitare corespunzătoare, încât starea generală combativă a trupelor, în aprilie 1919, era ridicată. Pe lângă întărirea trupelor dislocate în Transilvania, o altă măsură binevenită a fost constituirea diviziilor ardelene. Încă din 5/18 ianuarie 1919, conform hotărârii Consiliului Dirigent, era înfiinţat Comandamentul general teritorial Sibiu, având în frunte pe generalul Ioan Boeriu (ardelean de origine, născut la Recea, jud. Braşov). Prin deceretul-lege din 7 februarie 1919, s-au constituit corpurile 6 şi 7 armată, pentru început, formându-se doar două divizii, 16 şi 18, numite şi diviziile ardelene. În afara acestora, în februarie 1919, Consiliul Dirigent (guvernul provizoriu de la Sibiu) a chemat sub arme Corpul Voluntarilor Ardeleni, în întregimea lui, alcătuit în 1917 din foşti prizonieri români din Rusia, aflat la dispoziţia autorităţilor ardelene. Lor li se va alătura treptat, pe măsura sosirii în ţară, şi legiunile de voluntari care luptaseră în Italia. În Apelul adresat de Iuliu Maniu acestora se spunea: ,,Este ceasul sfânt când trebuie să punem stăpânirea noastră pe întreg pământul moştenit de la strămoşi, când trebuie să punem temelia unui viitor demn de jertfele şi suferinţele de veacuri ale părinţilor noştri. Aveţi să răspundeţi chemării pentru a dovedi lumii întregi că ne iubim Ţara şi moşia şi că ştim să o stăpânim cu vrednicie…”.

La linia de demarcaţie, în ianuarie-aprilie 1919, au avut loc o serie de incidente. Din neputinţă sau răzbunare, neputând să se împace cu abandonarea teritoriilor, trupele ungare s-au dedat la excese, la 20 februarie, la Şiria, au fost ucişi 60 de oameni, printre care femei şi copii, la Sohodol, au fost ucişi cei doi preoţi ortodocşi, la Ciuci, a fost executat sublocotenentul invalid Gh.Tamaş, după ce a fost mai întâi torturat şi pus să-şi sape groapa. În aceeaşi vreme, trenuri blindate ungureşti, care circulau de la Arad la Zam şi de la Timişoara la Făget, trăgeau cu mitraliera asupra ţăranilor români din gări sau aflaţi pe câmp. La Arad, chiar în timpul vizitei generalului Berthelot, trupe ungare au deschis focul asupra populaţiei româneşti, venite din împrejurimi, şi au ucis şi rănit numeroşi ţărani, 180 de români au fost ucişi în judeţul Caraş-Severin şi 300 în jud. Arad. În judeţul Bihor, în aceeaşi perioadă, trupe regulate şi neregulate maghiare, în special secuii, s-au dedat la jafuri, loviri şi ucideri în satele din zonă. Localitatea Sighiştel a fost atacată de mai multe ori, în martie 1919, soldaţi unguri au înconjurat satul, au incendiat casele şi au tras cu mitralierele, ucigând 50 de locuitori. La 26 februarie, cortegiul funerar al preşedintelui Gh. Pop de Băseşti a fost atacat de secui cu focuri de mitraliere, trebuind să intervină trupele române de la linia de demarcaţie. În noaptea de 3-4 aprilie, căpitanul Verboczy a ridicat din locuinţele lor, din Beiuş, pe Ioan Ciordaş, fruntaş român, membru al conducerii PNR, desemnat prefect al judeţului Bihor, şi pe avocatul dr. Nicolae Bolcaş, care au fost duşi în comuna Lunca, la 20 km de oraş, unde au fost torturaţi cumplit (li s-au scos ochii ş.a.), apoi au fost ucişi.

Faţă de această stare de lucruri, din lunile ianuarie-martie 1919, încă la 7/20 ianuarie 1919, Marele Cartier General, prin generalul Prezan, adresa un raport guvernului român, în care arăta că pentru a preveni ,,pierderea multor vieţi, prădarea bunurilor, vă rog cu insistenţă să dispuneţi ca armata română să înainteze până la Arad-Oradea-Satu Mare…”. La 12/25 ianuarie, M.C.G., prin acelaşi general Prezan, se adresa din nou guvernului în aceiaşi termeni, sublinind că ,,pe zi ce trece pericolul se agravează”. Aceste fapte grave sunt menţionate şi în protestul înaintat, la 23 ianuarie/5 februarie 1919, de către preşedintele Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu, guvernului maghiar Berinkey (era amintită teroarea în care trăiesc locuitorii din comitatele Cojocna, Arad, Bihor, Sălaj şi Satu Mare). Ca urmare, guvernul român, în absenţa primului ministru Brătianu (aflat la Paris), a hotărât, în şedinţa din noaptea de 25-26 ianuarie/7-8 februarie 1919, ca armata română ,,să treacă Munţii Apuseni pentru a ocupa toate ţinuturile revendicate de noi”. Însă această hotărâre a trebuit să fie curând amânată datorită situaţiei militare din Transilvania, dar şi din alte raţiuni. Astfel, Înaltul Comandament Aliat de la Paris aprecia ca ,,neoportună” o nouă operaţie, care să modifice statu quo-ul din Ungaria şi Transilvania. În acelaşi sens, într-o telegramă din 1 februarie adresată generalului Berthelot, generalulul d’Esperey întreba ,,dacă Comandamentul român e dispus să se supună ordinelor mele în Transilvania”, adăugând: ,,în ce măsură Dv. vă solidarizaţi cu el”. Generalul Berthelot încerca să medieze între conducerea militară aliată şi cea română, la 19 februarie 1919, el nota în caietul său de însemnări: ,,generalul Prezan vine să-mi spună că guvernul român e decis să ocupe zona Arad, Oradea, Satu Mare. L-am sfătuit să nu facă acest lucru…” .

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (56)”

Florin-Cezar CĂLIN: Demnitatea s-a născut la sat…

Demnitatea s-a născut la sat…

 

Nu suntem veșnici pe acest pământ,

Lăsăm în urmă simple amintiri.

(imagini ce le ducem în mormânt),

”- O copie a celor din priviri!”.

 

Amanetăm secundele pe rând,

(ca noi să mai trăim măcar o oră).

”- O viață adunată-ntr-un cuvânt!”,

Și-o moarte tumultoasă, carnivoră.

 

Ne-am tot creat adesea amintiri,

– În sufletul acelui ce-l iubim!.

Și am ”dotat” acele povestiri,

Cu simplitatea pe care-o trăim.

 

Privește viața-n față și-i zâmbește,

– Dar uită-te-napoi (ai ce-nvăța !).

(cu toate astea te mai milogește),

Ca ziua ce-o să vină să ți-o dea.

– Nu hotărâm pe cine să iubim!

(nici frumusețea nu poate aceasta).

Ne-am concentra mai bine să trăim,

Frumos și simplu. Să uităm năpasta.

… ce va veni-n curând asupra noastră,

(și-o vom primi cu sete de-aşteptat!).

– Cu toate că-i vorbim cu … dumneavoastră!

”= Ştim! … Demnitatea s-a născut la sat!”

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

28 iunie 2019

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme

Tu eşti femeie

Tu eşti femeie-n dosul ierbii
Placerea chinului s-o frângi,
Cu ochii tăi se adapă cerbii
În braţe gândul când îl strângi.

Tu esti femeie-n plâns de crini
Durerea apei, alb cuprinsă,
Un arc de ploi peste arini,
În curcubeu cu vocea stinsă.

Tu esti femeie–n glasul nopţii
Umbra risipei de veşminte,
Fosnirea mea la pragul porţii
Când tu mă chemi fară cuvinte.

 

E albă noaptea

E albă noaptea şi-mi pare că pe drumuri
Se plimbă morţii lumii
În robe violete,
Ard stelele-n cenuşa stropită cu parfumuri
Prin somnul dulce al-mumii
Mai trec gabriolete.
E atâta necuprindere în vârstă şi mă duc
Să pun sub nasul morţii
Fum greu de busuioc,
Mai vin batrânii lumii cu fluiere de nuc
Să-şi piardă datul sorţii
La jocuri de noroc.
E albă noaptea şi-mi pare că pe drumuri,
Ard stelele-n cenuşa stropită cu parfumuri.

 

Sunt un copac

Nu-mi mai pasc mânjii miezul copilăriei
La poalele dealului,
Cu urechea lipită de calea ferată
Şi plăcerea trenurilor care vor veni.
Plantele se îmbogăţeau de lumină,
Iar sufletul era uns cu ierburi.
Foamea era o emoţie care dădea în sete,
Apa se limpezea când bea regina florilor.

Nu mai sunt fetiţele care mă iubeau,
Nici privilegiul de a ignora
Ori de a nu şti
Ca ele urcă-n trupul femeii
Alungate mai devreme.
Sunt un copac pe care-l mângaie cerul
Cu o înţelegere
Aproape omenească,
La marginea vieţii.

 

Multe nu ştiu

Alung aşteptarea, sorb sărutul,
O împreunare frustă înfrânge fricile.
Mă ascund în el şi când ies la suprafaţă,
Uşor, leneş să nu fugă,
Îi beau savoarea ca vinul.

Şi mă pierd
cu totul – un meteor cazut
în universul tău lacom –
Doamne, multe nu ştiu!

 

Noaptea

Aceste obiecte pe masa de scris
şi portretul tău în ramă obeză
ca nişte figurine răzleţe
sculptate în ceară.
Cochilia de scoică
în care a scăpat un fir de nisip
din care s-a format o perlă
şi gândul la sărutul pe gâtul cu perle
când singurătatea mă leagă de scaun
Continue reading „Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme”

Lilia MANOLE: Să taci şi atunci când visezi…

Limba -organ meditativ
În fața umbrei morții…
Să ne îngrijim
De cuvântul ei tăcut,
Când limbii nu poți
Să-i porunceşti
Să se dezlege.
Să ne cunoaştem duşmanii,
Pe cei care vorbesc întru noi,
În toiul unei agonii,
invocând dinamica
Insulei pustii
A deznădejdii.
Din amorțirea ‘acelor,
În cadranul silinței,
Limba -drept sinonim,
Alcătuieşte o superioritate,
Iar omul-
Ceasornic defectat,
Îşi astupă fața cu o încremenire.
Dinaintea soarelui
Se dezleagă şi limba,
Iar viabilă este
Prezumția timpului-
Nisip e omul acesta,
Nisip,
Aruncat ín brațele
Simplei minți,
Urmărindu-şi, infailibile,
Înțelesurile
Simplei hotărâri,
A părăsi cuibul, amuțind
Ín travaliul lingvistic
Al sufletului viu,
dar nedumerit,
Să-şi vizeze ființa-
Ce limbă fireascã
(Uitase,
Că ) nu îi aparținea aici
Pe pământ,
Iar
Timpul amuțind, în faptele sale,
A dat viață veşnică acestei
Limbi…
Să taci
Şi atunci când
Visezi naufragiul ochilor
În apa pustiului
tulbure ,
peste imposibilitatea
mersului prin apă,
Să taci…

———————————–

Lilia MANOLE

Chișinău, Republica Moldova

28 iunie 2019

Liliana GHIȚĂ BOIAN: „Năluca în pustă” sau cristalul piramidal

Să vrei să scrii, să poţi să scrii. Iată un deziderat care poate sta la îndemâna oricui… dar cum scrii? Aceasta este o întrebare care poate stârni controverse referitor la faptul că mulţi consideră că a scrie este  facil.

Spun acest lucru, deoarece  Nicolae Vălăreanu Sârbu nu scrie oricum. El se identifică până la nemișcare  cu tot ceea ce înseamnă univers de la începuturi şi până în nemurire.

Călătoria prin pusta sufletului, trecând ca o nălucă prin sentimente pe care le pune la adăpat într-o ciutură spartă, spintecă limpezimea adâncă a iubirii.

 

Îmi cresc în ochi rugii cu mure,

au negre sclipiri orbitoare

care pătrund şi-n fântâni,

de unde magic scot iubirea

ce mă caută şi vrea să intre-n ţesuturi,

dar ciutura-i spartă şi până pe ghizd

rămâne tot ce-i mai adânc în ea.

Ion Alexandru, în „Vămile Pustiei” spune:

„Cine-a fost lăsat în Pustie

Nu se mai poate întoarce

Pentru că în Pustie totul curge

În Pustie totul stă, în Pustie

Totul curge. Nu există început şi sfârşit.”

            Continuând ideea, la dimensiuni mai puţin fanteziste sub lumina blândă a crepusculului biblic, autorul ştie că:

Nimic mai milostiv decât lauda Domnului

de teama greşelii devenită păcat

ce-mi scormone sufletul

cu suliţe de sticlă

 

De fapt de la Dumnezeu până  la păcat este doar un pas care poate fi uriaş sau liliputan. Ei bine, Nicolae Vălăreanu Sârbu se încumetă  să„ călărească” pusta cu paşi ecveştri  şi să găsească în monotonia ei, frumuseţi ascunse ochiului obişnuit. El îndepărtează vălurile cotidianului, ale aşa-zisului hommo urbanis pentru  a ne dezvălui valenţe şi elemente rafinate care de cele mai multe ori pentru trecătorii neavizaţi sunt nesemnificative.

Da, volumul este ceea ce se vrea să fie. O perlă preţioasă în coroana Reginei numită POESIA.

Ca un soare la amiază
Poezia
odihneşte

            Se pare că Nicolae Vălăreanu Sârbu, fără să fi încheiat un contractat cu Eternitatea (poetică) rămâne ancorat cu lanţuri de argint în solul creaţiei de unde nu se mai poate desprinde, deoarece:

Soarele mă umple cu ziua de mâine,
mă pune să respir boabe de mărgăritar
.

Continue reading „Liliana GHIȚĂ BOIAN: „Năluca în pustă” sau cristalul piramidal”

Anatol COVALI: Recunoştinţă

Recunoştinţă

 

Mult prea târziu, mult prea târziu am înţeles

că tu de fapt ai fost esenţa vieţii mele,

că fără tine rătăceam în plin eres

necunoscând cerul iubirii plin de stele.

Ai fost din plin ce mi-am dorit, ce am visat

să mi se dea de către viaţa mea ciudată,

care adesea pe coclauri m-a purtat

şi a mai pus pe împlinire câte-o pată.

Acum trăiesc şi împăcat şi fericit

uitând c-a fost, din când în când, câte-o durere.

Port în privire numai zâmbetu-ţi iubit

trăind intens miraculoasa-ţi mângâiere.

Şi înţeleg că n-ai venit deloc târziu,

c-ai apărut la timp în chip de armonie,

că tot ce-am fost şi ce pe lume-am să mai fiu

se datorează mie însumi, dar şi ţie !

————————————–

Anatol COVALI

București

27 iunie 2019

Aurel CONȚU: Grupaj liric

Arca lui Noe

 

prea multe întrebări fără răspunsuri

însoțesc viața

nimeni nu are explicații perfect plauzibile

degeaba câte unul dintre noi mai trage după dânsul

hoitul în putrefacție al logicii

răspunsul la întrebarea nedezlegată a Facerii

întârzie

Biblia se pronunță în sensul întâietății găinii

în cruciada maieuticii împotriva oului

lăsând la o parte preeminența civilizației sumero-babiloniene

asupra celei creștine

nu-ți face semnul crucii

Maria mea dragă

care porți cu smerenie numele Fecioarei

născătoare de Dumnezei

in vitro

la două milenii de la nașterea hollywoodiană

a lui Cristos

suntem încă în faza de experiment pe șoareci

cu dubiul că nu vom știi niciodată în timpul vieților noastre

dedesubturile acestei afaceri

Uimire

 

dimineața asta e ca o lacrimă pe obrazul zilei

aproape că-mi dau și mie lacrimile

lumina ei mi se furișează în suflet

ca o femeie sfioasă

care dă cearșaful deoparte

și-mi pune capul pe inimă

în timp ce eu privesc uluit pe fereastră

cum apar

încet-încet din noapte

lucrurile cunoscute

copacii

păsările viu colorate

femeile somnoroase care-și plimbă câinii blegi printre blocuri

insectele cu instincte morbide

din conhortele înspăimântătoare ale morțiii

bufnițele alergice la culoarea albatră a cerului

furnicile care nu dorm niciodată

coțofenele îndrăgostite de propria imaginea din oglindă

fulgul de nea în cădere liberă

căruia îi trebuie aproape o oră să atingă Pământul

liliecii rătăciți în zori cu picioare atât de subțiri

încât mai au nevoie și de aripi

conform Genezei găina a apărut înaintea oului

Continue reading „Aurel CONȚU: Grupaj liric”

Mihaela BANU: Poeme

Din flori de nufăr

– Sonet –

 

Din flori de nufăr împletit-a punte
Natura, peste luciul nesfârșit,
Lumina-n cupa lor s-a cuibărit,
Zădărnicia timpului să-nfrunte.

Suav miros, în rătăciri nomade,
Spărgând hotarul șubredei blazări,
Desferecat, se scurse din visări,
Scăpând din încâlcitele năvoade.

De prin străfund de lacuri, ca-n oglindă,
Gemene flori și-ntoarnă al lor chip,
Tânjind spre cerul ancorat în grindă,

După străvechiul lumii arhetip
Și-n cercuri infinite se perindă,
În sacru ritual, stereotip.

 

Primăvara

 

Cu veșmântu-i verde crud
Smuls din rădăcini de lut,
Primăvara-n dans zălud
Pe la noi s-a abătut,-
O aud.
Continue reading „Mihaela BANU: Poeme”

Dorel SCHOR: O mână de ajutor

Doamna Iliescu se afla în părculeţul de lângă casă cu cel mai mic dintre moştenitori, când simţi deodată nevoia imperioasă de a se duce într-un loc intim, unde se spune că şi regii sau mă rog, preşedinţii, merg pe jos. Se uită disperată în jur, căutând cu privirea o figură cunoscută, căruia să-i incredinţeze copilul pentru cele câteva minute trebuincioase. Salvarea sosi în persoana lui Haim Nagâtaşvili, un vecin de bloc, cunoscut ca om serios, fost specialist în instrumente de percuţie la filarmonică. Nasgâtaşvili acceptă fără discuţii misiunea şi găsi cu uşurinţă un limbaj comun cu pruncul, adică acel gulu- gulu internaţional.

Întâmplarea face ca un reporter de la ziarul Municipal (chiar aşa se numea ziarul) să fi primit misiunea de a scrie un reportaj despre întrajutorarea mamelor care lucrează. Îl descoperi pe omul nostru conversând cu foarte tânărul Iliescu, făcu o poză dintr-un unghi favorabil şi abia apoi începu discuţia.

– Sunteţi fericitul tătic al copilului?

– Nu, sunt numai un vecin care dă o mână de ajutor.

– Grozav, se bucură reporterul. Permiteţi încă o poză cu copilul! Grozav. Fără nici o contribuţie, obligaţie sau altă plată…?

– Ce plată, domnule, ca să faci un bine, dumneata ai cere plată?

Pe scurt, în ediţia viitoare al Municipalului apăru fotografia lui Nasgâtaşvili şi un text entuziast şi elogios despre, iată, un bărbat care ajută dezinteresat o mamă care între timp poate rezolva alte probleme cotidiene, tot în interesul copiilor, care sunt viitorul patriei, etc, etc.

Haim nu văzu ziarul, dar primi o mulţime de complimente de la vecini, de la colegii de serviciu şi chiar află că e lăudat de o mulţime de femei din cartier, multe dintre ele necăsătorite. Stimulat de buna impresie lăsată, în săptămânile următoare răspunse cu plăcere unor solicitări asemănătoare. Continue reading „Dorel SCHOR: O mână de ajutor”

Alexandru NEMOIANU: Copiii

Societatea și Neamul Românesc au fost zguduite de o tragedie. O sărmană fată de nouă ani, Sorina, din Baia de Aramă, a fost smulsă de la cei care o crescuseră, pentru a fi trimisă unor personaje care cereau să o adopte din USA. Fetiță s-a zbătut și a luptat eroic pentru viață ei. Dar cei care o luau, un procuror, cu față și suflet hidos, cu un nume predestinat și cu legături cu interlopi și “mascați” mercenari, au fost mai tari. Totuși brutalitatea spectacolului a zguduit firea românească. Copila a fost lăsată în țară, dar cauzele acelei cruzimi încep să fie arătate.

Aparent cei care voiau să ia copila, Români trăitori în USA având familie și proprii copii, se ocupau cu transplantul de organe. Ei au înaintat o mită de treizeci de mii de Euro pentru ca cererea lor să fie admisă. (Un rinichi pentru transplant costă 150.000 de Euro și Sorina are doi rinichi!). Poate că ocupația lor și dorința de a lua copila să fie coincidență. Dar iarăși posibil să nu fie coincidență. Dar un lucru este limpede.

În cazul Sorinei, țigăncușa de nouă ani, vedem primul caz limpede de sacrificiu de copii către interese economice. Acesta nu este un accident, este semn al unei evoluții sinistre și simptom al unui sistem înspăimântător. Am să încerc să explic această afirmație în care cred cu toată tăria.

Oamenii din toate vremile au trăit şi continuă să trăiască, sub iluzia că vieţile lor şi circumstanţele timpului istoric pe care îl străbat sunt nu numai unice şi irepetabile, lucru perfect adevărat, dar că sunt fără precedent sub specia “modelului”. Această nesocotinţă şi de fapt trufie, are şi a avut consecinţe foarte grave. Între altele, acestui fel de gândire îi este datorat în bună măsură incapacitatea societăţilor omeneşti de a învăţa din trecutul lor, a indivizilor de a învăţa din exemplul înaintaşilor lor şi finalmente, acest mod de gândire este vinovat de neputinţa oamenilor de a învăţa unii din viaţa altora şi a putea comunica în bună credinţă. Pentru a fi mai lămurit.

Un model de comportament similar celuia pe care îl vedem astăzi s-a petrecut în trecut și locul unde s-a petrecut era Cartagina.

Întemeiată de către colonişti fenicieni din Tyr şi Sidon, de închinători ai lui Baal şi Moloch, Cartagina devenise o mare putere comercială, un adevărat imperiu mercantil în vecurile V-Iv i.d Chr. Unul dintre principalele produse exportate de către Cartagina, fală şi semnul distinctiv al acestui comerţ, semnul triumfalismului, era esenţă de purpură. Semn al aroganţei care se revarsă şi pe altarele pe care aceşti comercianţi eficienţi le adorau. Căci, în primul rând, aceşti comercianţi asta erau: practici, ”eficienţi”. Civilizaţia cartagineză nu a lăsat nimic în urmă ei, nimic artistic, nimic “frumos de dragul frumosului” sub specia monumentelor şi nimic în poezie sau literatură. Dar, în acelaşi timp, acest imperiu foarte bogat se lăuda cu, repet, ”eficiența “lui, rezultatele practice, capacitatea de a face bani. Iar aceşti negustori solemni, aceşti oameni foarte practici, aveau o relaţie specială cu “zeii” cărora se închinau. Pe altarele acelor” zei” se aduceau ca jertfă, copii, sute de copii la marile ‘sărbători”. Era aici o manifestare clară a credinţei că cel care poate aduce câştig material imediat este “necuratul” şi hrana lui ideală sunt “inocenţii”, copiii. Acest “model’, acest “model cartaginez, este identic celui pe care îl trăiește momentul istoric actual, ”modelul globalist”.

La fel ca şi Cartagina,’globalismul” se mândreşte cu eficientă şi simţul sau practic. La fel ca şi Cartagina “globalismul” doreşte realizarea “binelui universal”, care este cel mai vag şi iluzoriu “ideal”. Dar asemănarea merge mult mai adânc.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Copiii”