Din flori de nufăr
– Sonet –
Din flori de nufăr împletit-a punte
Natura, peste luciul nesfârșit,
Lumina-n cupa lor s-a cuibărit,
Zădărnicia timpului să-nfrunte.
Suav miros, în rătăciri nomade,
Spărgând hotarul șubredei blazări,
Desferecat, se scurse din visări,
Scăpând din încâlcitele năvoade.
De prin străfund de lacuri, ca-n oglindă,
Gemene flori și-ntoarnă al lor chip,
Tânjind spre cerul ancorat în grindă,
După străvechiul lumii arhetip
Și-n cercuri infinite se perindă,
În sacru ritual, stereotip.
Primăvara
Cu veșmântu-i verde crud
Smuls din rădăcini de lut,
Primăvara-n dans zălud
Pe la noi s-a abătut,-
O aud.
Vii miresme de-nceput
Ca frântura unui cânt,
Simțurile îmi ascut
Dorul crește din pământ
Nevăzut.
Crângul sterp a înfrunzit
Zbuciumându-se-n extaz,
Printre dinți de timp scrâșnit
Flori din pulberi de topaz
S-au ițit.
Inima în pas grăbit
Cu odor de viață-n nări,
Din visare s-a trezit
Și scăpată de blazări,
A iubit.
Lași în urma ta mireasma
Lași în urma ta mireasma
Florilor de azalee,
Îndrăgita mea femeie
Și mai sfântă ca agheazma.
Unde calci, răsare iarbă,
Ce-a ieșit cu greu din lutul
Ce sărută azimutul
După lâncezeala-i oarbă.
Cerului i-ai smuls albastrul
Ochii-ți dulce scânteiară
Inima-mi înfiorară
Sânii tăi ca alabastrul.
Mi-ai stârnit în piept șuvoaie
De dorinți neîmplinite,
Ce de patimi răvășite
În odaia-mi se despoaie.
În tumultul și târziul
De porniri dezlănțuite
Și de pofte amăgite,
Alungatu-mi-ai pustiul.
Viața-mi, scâncet de vioară
Viața-mi, scâncet de vioară,
Vis năpraznic de iubire,
Spaimă-nchisă-n amintire,
Gemetele-i mă-nfioară.
Viața-mi, scâncet de vioară,
Plâns trudit ce-n van se frânge,
Umbra zilei care plânge,
Și-n vâltoare mă coboară.
Viața-mi, scâncet de vioară,
Lanț târât de slabe glezne,
Taina din adânc de bezne,
Crunt nădejdile-mi doboară.
Viața-mi, scâncet de vioară,
Cânt rămas ce mă alină,
Clipa ce-a-nflorit din tină
Și-o speranță-n gând strecoară.
——————————-
Mihaela BANU
Târgoviște
26 iunie 2019