Florin-Cezar CĂLIN: Clepsidra de rezervă a timpului…

Clepsidra de rezervă a timpului…

Mi se spovedește timpul, în clepsidra-i de rezervă,

… cu o mare disperare … și cu foarte multă vervă.

că sub pleoapele prea grele, mai visează întâmplări,

… dospind agonia-n vise … și-n curând în sărutări.

Spânzură geana durerii somnul frumuseții tale,

… căci de astăzi mi se pare … ţi-a cedat clipe de jale!.

am greșit când nemurirea te-a ales numai pe tine,

să faci față conștiinței … și s-o scoți dintre ruine.

… delirările-i se pare că dau numai amânări,

sau iubiri abandonate … rătăcite-n resemnări.

… sunt bolnav de multă vreme fără ca să am habar,

”- Că-n intimitatea sorții … dragostea-și face altar!”.

N-am crezut că ochii tăi … chiar scot radical din vise,

(că sunt vinovați de doruri și de gesturi interzise).

… chiar de au greșit răsunsuri … la vădite remușcări,

tot au înțeles că soarta … suferă modificări.

… ai ucis realități, idealuri sau chiar crez,

(pariind mâna dreptății pe … un gest de amorez).

… în genunche stau acuma, întristat și îmi jelesc,

o posibilă iubire … de care mă-ndrăgostesc.

– Pentru un nebun ca mine timpul tău are valoare!,

(îmi trezește insomnia … chiar din somnolenta-i stare).

neuitând că fericirea … poate fi și foarte tristă!,

… un regret ce n-a uitat că în lume ea există.

Drept pedeapsă fac mătănii și-mpart vise la săraci,

(sub pretextul că iubirii tu oricând poți să-i fii vraci).

… sau că poți (în disperare) … și cu foarte multă vervă,

să le spovedești chiar timpul, în clepsidra de rezervă.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

3 mai 2019

P.S. Volum în curs de aparitie la editura Contraste Culturale- Giurgiu

Constantin-Ștefan ȘELARU: Amintiri cinegetice

Se anunța un sfârșit de săptămână tihnit, cu o lumină blândă a soarelui și cu foarte puțină muncă pe lângă casă. Cum ridicam privirea de pe paginile Revistei Vânătorul și Pescarul Sportiv pe care o răsfoiam nu mai țin minte a câta oară fiind nerăbdător în așteptarea numărului următor zăream cerul senin și norișorii zburdalnici cu care se juca adierea ușoară care mai mult de dezmierdare. Atmosfera casnică amintită a fost brutal răscolită de sunetul strident al telefonului care, așa cum îi era menirea incontestabilă fusese inventat în primul rând pentru a deranja oamenii și de-abia apoi pentru a le transmite ceva vești pe cât posibil bune. Mă așteptam să aflu orice dar în nici un caz să fiu invitat la o vânătoare tocmai acum după ce trecuse iarna, se dusese zăpada și atât pădurea cât și viețuitoarele ei se bucurau de calmul binemeritat al primăverii și astfel, a revenirii la viață a naturii.

– Ce faci mă, ori dormeai? – am auzit glasul inconfundabil al prietenului meu Marin Ferecatu.

– Nu, doar mă gândeam la cine ar putea să mă deranjeze.

– Și, eram și eu pe listă?

– În fruntea ei, i-am răspuns eu prefăcându-mă deranjat – ia zii, ori te mănâncă în tălpi?

– Hm, oarecum – mi-a intrat iute Marin în joc.

– Hai, spune care-i baiul, n-o mai lungi că mă plictisesc de tot și mă culc la loc.

– Deci, am în mână o autorizație de recoltare a unui țap, în cealaltă mână o pușculiță nou-nouță Vierling care, printre altele are și o țeavă pentru cartușe de 5,6 mm iar alături un fraier care a aterizat mai adineauri cu averea asta la el venind de la Munchen și care moțăie așteptând să audă ce hotărâre vom lua.

– Stai că m-ai luat cam repede. Adică, cum vine aia … că are și o țeavă de 5,6 mm? Are pușca-n mână și țevile ei în buzunar? Din câte mai țin eu minte, marca asta nu semnifica arma cu patru țevi?

– Măi, dar tare deștept ești! Vezi, d-aia ne-nțelegem noi așa de bine.

– De tine nu spui nimic? – l-am încolțit grăbit ca să nu scap prilejul.

– Ho, nu da din picioare … că-ți explic acum. De-abia a cumpărat-o și are la ea doar țeava de 5,6 mm cu care vrea să împuște țapul pentru care a și luat autorizația. Dar nu știe unde-l găsește.

– Și eu ce misiune am?

– Tu să conduci mașina că eu m-am cinstit cu el până mai adineauri.

– Mda, bună treabă – am bombănit eu nemulțumit -, dacă știam de la început de ce ți s-a făcut așa deodată dor de mine, îți povesteam că am prișnițe pe frunte ca să-mi potolească febra dar așa …

– Hai, lasă că nu-mi faci tu tocmai mie driblinguri d-astea. Uite și Dieter te salută – și îi pasează receptorul – Servus Țiți! – se face auzit imediat glasul unui alt amic de al nostru, un sas simpatic de prin Făgăraș și totodată prieten de nădejde care era și cabanierul de la Bâlea Lac.

Continue reading „Constantin-Ștefan ȘELARU: Amintiri cinegetice” →

Emilia STROE-ȚENA: Între Delta Dunării și Halifax, o invizibilă punte și un nume – Elena Buică-Buni

Motto:

„Scrisul e o emoţie aleasă, învăluită în curăţenia cu care păşim în biserică”. (Elena Buică – Buni)

Scriitoarea româno-canadiană Elena Buică –Buni, formată la şcoala clujeană a responsabilităţii şi a unei profunde şi vaste culturi, autoare a 15 volume ,,apărute până la cei 85 de ani’’, cum singură mărturiseşte în Capitolul I – Lumina din cuvânt – Gânduri la 85 de ani,din mai ampla lucrare În pas cu timpul, abordează o tematică variată în proza sa, printre care şi notele de călătorie, impresiile turistului instruit, doritor de cunoaştere, un alt tip de cunoaştere decît cea livrescă.

Este un exemplu de urmat şi un model de moralitate, demnitate şi entuziasm cînd vorbeşte despre felul în care vede viaţa la aceşti ani – totul sub semnul înţelepciunii şi al unei lumini interioare neîntâlnite până atunci: ,,Acum văd viaţa ca pe o tablă de şah, urmărind cu luciditate şi calm fiecare mişcare. Fiind o fire solară, mă străduiesc ca şi în anii care vor urma, să îmi păstrez zâmbetul, optimismul şi puterea de a privi obiectiv realitatea” (op. cit.)

Un alt clujean, de data aceasta un profesor universitar, medicul Octavian Fodor, la împlinirea vârstei de 60 de ani, însă, în pragul pensionării, vorbea în memorabila şi splendida sa carte intitulată sugestiv În căutarea unor permanenţe, apărută la ed. „Dacia”, Cluj-Napoca, 1980, despre sine ca despre o persoană care „a trecut de vârsta maximelor iniţiative şi caută să mai valorifice, în baza unor judecăţi mai temperate. (…) Cunoaşte bine semnificaţia simbolică a simfoniei despărţirii (Haydn). Nici dramă, nici melodramă; înţelegere calmă şi lucidă a situaţiei de fapt şi a perspectivelor.’’(op. cit, p.9).

Am făcut această comparaţie, păstrând proporţiile, pentru că atât domnul profesor doctor Fodor, cât şi doamna scriitoare Elena Buică – Buni au în comun seriozitatea şi maturitatea gândirii la o vârstă mai înaintată, ceea ce le conferă respect şi apreciere. Dacă pentru medicul O. Fodor, vârsta la care se referea era de 60 de ani, pentru doamna Buică – Buni, vârsta la care face vorbire însăşi este de-a dreptul singulară şi capătă însuşiri de reper: 85 de ani.

Una dintre cele mai frumoase imagini despre senectute ne este oferită mai jos: „Senectutea îşi are incontestabil valorile ei. Ea poate fi o vârstă eliberată de dorinţa aurului şi a averii pe care să le înlocuiască cu mireasma fânului cosit, cu frumuseţea macilor înfloriţi, cu doine ascultate în fapt de seară pe pragul casei bătrâneşti, cu seninul cerului şi oceanul de stele, cu puritatea albului zăpezilor şi treptat cu toate minunile simple care dau vieţii sensul cel mai profund.

Senectutea te eliberează de gânduri ascunse, de calcule impure, lăsându-ţi loc pentru armonie, echilibru, măsură în tot ce faci”(op.cit.).

Seninătatea cu care autoarea priveşte azi lumea este echivalentă cu zâmbetul înţelept, al omului pe deplin matur,cu o vastă experienţă umană şi culturală. Iată ce spune dumneaei: „Zâmbesc astăzi vieţii cu recunoştinţă pentru că mi-a oferit, spre încheierea destinului meu pământean, un complex de împrejurări ce mi-au permis a mă apleca asupra scrisului aducător de picuri de lumină din izvorul bucuriei curate şi înălţătoare. Zâmbind vieţii, am încercat să mă înalţ prin scrieri dincolo de clipă, să explorez cu sufletul şi mintea adâncuri de nepătruns şi să-mi potrivesc paşii pentru a pătrunde în viitor’’.(op.cit.)

Prozele scurte, eseurile intitulate Nevoia de model, Farmecul lucrurilor simple, Parfumul scrisorilor de odinioară refac o altă latură a portretului doamnei Elena Buică – Buni, anume cea nostalgică, visătoare, meditativă, poetică. Autoarea se bucură cu suflet de copil în faţa frumuseţilor mărunte, întâlnite la tot pasul şi cel mai adesea, neobservate sau ocolite de noi. Ne îndeamnă să ne entuziasmăm şi noi, asemenea dumneaei: „Dacă avem capacitatea de a pătrunde mai adânc în esenţa lucrurilor, putem observa că magia există în această lume, deşi pare ascunsă sub mici forme de viaţă, de sănătate… putem trăi fiorul unui gând răzleţ, sau al relevării unui adevăr demult cântat, putem să alegem şi să decidem şi câte alte minunăţii, sau pur şi simplu să savurăm gustul şi deliciul unei ceşcuţe de cafea. Sunt atâtea dovezi că magia există peste tot în lumea asta, dăruită nouă, pământenilor’’(Farmecul lucrurilor simple).

Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Între Delta Dunării și Halifax, o invizibilă punte și un nume – Elena Buică-Buni” →

Elena BUICĂ: Bine-ai venit, dulce și suavă primăvară!

Primăvara este un timp uimitor, așa am murmurat și acum, ca la o nouă descoperire, deși numărul primăverilor trăite a ajuns la 87. Dar, dacă anii mei se află în iarna vieții, în suflet eu simt primăvară. Trăirea interioară nu e atinsă de scurgerea timpului, ea rezistă asemenea copacilor. E falnică și puternică, așa cum s-a călit prin vitregiile vieții. Om și natură, cu toții am avut de înfruntat iarna cu geruri, zăpezi, zile scurte și întunecate și un trai în ritm latent. Nimeni nu poate să reziste sentimentului de bucurie și de fericire de care suntem animați atunci când participăm la renașterea naturii. Sufletul este întotdeauna dornic să împrumute prospețimea firului de iarbă și frumusețea florilor de primăvară.

Motivele de bucurie sunt nesfârșite. Fiecare primăvară e în felul ei și fiecare aduce frumusețea și sfințenia Sărbătorilor Pascale, cu bogăția de obiceiuri şi tradiții. Iubesc primăvara oriunde m-aș afla. Iubesc primavera canadiană cu farmecul ei specific. Cu toate că sosește cu întârziere și apoi se grăbește să treacă rapid prin toate etapele, mă bucur că nu îi sare rândul sosirii în fiecare an. Dar cu primăvara românească e altceva, pe ea o trăiesc, chiar şi de la mare distanță, simțind-o în fiecare celulă a fiinţei mele.

Mă duce gândul la faptul că primăvara este recunoscută mai întâi de natură și apoi de om, și, când i se apropie vremea sosirii, pământul nu mai stă în loc. Peste liniștea iernii, trece un văl magic. De sub zăpadă, apare viața nouă în forma pură a albului ghiocel, care răsare înaintea tuturor celorlalte flori și în clopoţeii săi dalbi ghicim sosirea primăverii. Chiar numele pe care i l-a dat românul – ghiocel – te trimite cu gândul la ghiocul babelor în care ni se ghiceşte norocul. Prin simplitatea și modestia lui, vibrează dorința de viață pe care ne-o transmite ca pe un dar, adevărat noroc ieșit în calea noastră. După el, curând dă colțul ierbii, apar brânduşele de primăvară, viorelele, narcisele și florile de păpădie. Apar încărcați de floare arbuștii liliacului, care pentru mine, “au înflorit a doua oară la poarta înserării”. Privind frumusețea arbuştilor înfloriți, ne amintim de încântarea scriitorului Mihail Sadoveanu: «Au înflorit galben cornii». Instalarea indubitabilă a primăverii este anunțată cu fast de explozia înfloririi magnoliilor și a pomilor fructiferi care dau o notă feerică spațiului în care se află. Câteva colțuri ale pământului îți creează sentimentul irealului, așa cum e în Japonia în perioada înfloririi cireșilor. Sunt atât de impresionanți, parfumați și impunători, încât îi determină pe localnici ca în această perioada să-și ia concediul de odihnă. Deși acești cireși nu dau roade, sunt numai decorativi, ei sunt impresionanți și unici prin marea bogăție florală. Din marele covor floral am ales doar câteva pentru a aminti că acolo unde ele înfloresc, înflorește și speranța.

Continue reading „Elena BUICĂ: Bine-ai venit, dulce și suavă primăvară!” →

Ionuț ȚENE: Forţele Aeriene Române de strajă la Nistru!

În sfârşit mai aud şi veşti bune, pe surse, privind întărirea colaborării militare dintre România şi Republica Moldova în vederea unirii. Nu de mult s-a încheiat un protocol militar discret marelui public, prin care Forţele Aeriene Române vor putea folosi aerodromurile militare din Republica Moldova în cazul unui conflict militar asupra ţării frăţeşti. Avioanele militare române vor utiliza aeroportul militar de la Mărculeşti în orice condiţii, fără acordul prealabil al guvernului de la Chişinău sau al preşedintelui Igor Dodon. Acordul militar e transpartinic şi transguvernamental. Avioanele militare româneşti sunt pregătite să apere suveranitatea Republicii Moldova în faţa oricărei agresiuni, fără să se mai repete trădarea şi laşitatea din 28 iunie 1940, în urma ultimatumului lui Molotov când am cedat fără luptă către URSS acest pământ românesc: Basarabia. Mai mult, aviaţa militară română a preluat se pare şi cele 6 Mig-uri 29 ale Republicii Moldova, pentru a fi folosite în lupta pentru apărare în caz de atac militar extern.

Acest acord militar este primul pas spre unirea celor două armate române de pe ambele maluri ale Prutului şi spre unirea României cu Republica Moldova în cadrul U.E. Aviaţia Română este deja de strajă pe Nisru, ca în perioada 1918 – 1940, gata să apere suveranitatea pământului românesc al Republicii Moldova în faţa oricărui atac surpriză venit din exterior. Transnistria este izolată, iar un atac dinspre Tiraspol este puţin probabil. În schimb, Ucraina, care duce o politică de interzicere a şcolilor româneşti şi a limbii române în Bucovina, Transcarpatia şi Bugeac, precum şi o acţiune concretă de eliminare a românilor din structurile puterii locale, este un real pericol şi o primejdie faţă de reunirea celor două state româneşti. Deşi la Kiev s-a schimbat preşedintele, politica ucraineană de persecutare a minorităţilor şi, în special, a românilor continuă, cu consecinţe grave ce se poate transforma, pe viitor, într-o reală epurare etnică. Din păcate, conducerea statul român declarativ nu face nimic şi tace complice în faţa gravelor încălcări ale drepturilor omului şi minorităţii româneşti din Ucraina, ca să nu-i supere pe aliaţii din NATO. Pe lângă Biserică, Academie, iată că şi Armata Română este o instituţie implicată în procesul de reunificare şi apărare a teritoriului românesc în faţa oricărui atac militar din afară.De Centenar, în 2018, miniștrii Apărării din România și Republica Moldova, Gabriel Leș și Eugen Sturza, au semnat o declaraţie de intenţie privind „crearea unui cadru de instruire intensificată, în perspectiva înființării unei unităţi mixte” între armatele celor două țări. Unirea militară dintre România şi Rep. Moldova pe principiul celei din 1859 dintre Muntenia şi Moldova ar fi primul pas spre unirea cea mare în cadrul unei Europe unite cu frontiera pe Nistru.

————————-

Ionuț ȚENE

Cluj-Napoca

Vasilica GRIGORAȘ: De la Alfa la Omega doar Iubire

„Lupul a mâncat iezii pentru că era nefericit!” (Luca B.)

Dacă suntem obişnuiţi ca în primii ani de viaţă copiii să spună lucruri „trăsnite”, afirmaţii, formulări ca cea de mai sus ne lasă mască, ne surprind cu adevărat. Să încercăm, totuşi să înţelegem tâlcul spuselor micuţului Luca.

Generaţii de copii s-au speriat auzind povestea „Capra cu trei iezi”. Îi compătimeau pe bieţii iezişori şi îl urau pe lupul hrăpăreţ. De data aceasta, un copil preşcolar al zilelor noastre a fost foarte impresionat de gestul lupului, empatizând cu el, găsind şi o explicaţie mai mult decât generoasă a gestului acestuia. Reactivează imagini din alte poveşti, probabil un câmp împodobit cu o mantie verde imprimată din belşug cu flori de primăvară. Pe un imaş din colina satului, miei zburdau în voie, se hrăneau cu frageda şi suculenta iarbă ori cu laptele oiţelor. Zborul fluturilor, cântecul cosaşilor şi trilurile păsărilor se-armonizau cu dangătul clopotelor şi clopoţeilor de la gâtul ovinelor mari şi mici. Armonie deplină, toată fericirea din lume. Apare dintr-o dată un lup hămesit de foame, poate alergat de-un vânător… sau cine ştie câte alte necazuri mai avea. Atacă turma de oi, prinzând un miel pe care îl mănâncă în grabă. În inocenţa sa, copilul a înţeles perfect motivaţia gestului lupului. O înţelegere intuitivă, empatică, compătimitoare. Pare o înţelegere simplistă, însă el trece dincolo de aceasta la pasul următor, la acceptare (da, s-a întâmplat, asta e…), apoi la iertare.

Şi să trecem de la poveste la viaţa reală. Se pare că pentru a vedea şi simţi această triadă – înţelegere-acceptare-iertare trebuie să avem suflet de copil, necontaminat de viruşii provocărilor şi problemelor vieţii. Atunci când nu te simţi ameninţat şi nici nu te împiedici de ciulinii uscaţi de vreme şi vremuri care îţi rănesc inima.

Majoritatea oamenilor spun că iertarea este un lucru greu de realizat. Aşa este, dar viaţa ne-a dovedit că este posibil să iertăm. Este ceva foarte personal, iar noi suntem foarte diferiţi şi fiecare iertăm în felul nostru. Printr-un exerciţiu continuu, devine o deprindere, un fel de a fi. Începând cu acea conştientizare şi înţelegere obiectivă a situaţiei reale se impune o bună intenţie de a o depăşi, apelând la resursele interne de care dispunem. Trebuie să ne întrebăm, la ce ne foloseşte dacă nu iertăm pe cei care ne-au greşit pentru a înţelege de ce este nevoie să iertăm. Pentru că „A ierta înseamnă a elibera un prizonier şi a descoperi că prizonierul erai chiar tu” Lewis B. Smedes.

Înţelegerea acestui lucru este esenţial. Iertând, nu mai suntem proprii captivi, ne descătuşăm în primul rând pe noi, apoi şi pe ceilalţi. Ne eliberăm de durere, disconfort, stres, ne îndepărtăm de păcat. Iertarea înseamnă renunţare la ură, răzbunare, resentiment, ranchiună, supărare…, pentru că toate acestea distrug liniştea sufletească. Iertarea este cea mai eficientă acţiune pentru vindecarea sufletului. Iisus pe cruce a spus: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Luca 23, 24). Milă şi compasiune faţă de răufăcătorii săi. Rugăciunea „Tatăl nostru” este chintesenţa actului iertării: Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: De la Alfa la Omega doar Iubire” →

Al. Florin ȚENE: Elogiul crimei prin prisma imanenţei tragicului din literatura populară -o eroare morală şi estetică

Mitul Meşterului Manole, din balada cu acelaşi nume văzut ca elogiu adus jertfei de sine, al „Mioriţei” ca act al acceptării tragicului, adică asumarea conştientă a limitei; al baladei „Toma Alimoş”, unde crima este justificată prin obţinerea dreptăţii în afara legii, inclusiv al celor creştineşti; la fel şi în „Cântecul lui Vălean”, unde pe un fecior chipeş dar şi muieratic şi fără scrupule, o nevastă îl ademeneşte cu bucate otrăvite, în urma cărora moare în timp ce ascultă mustrările materne, sunt reprezentări ale unei erori permanetizate de-a lungul istoriei literaturii române.

De la Alecsandri, Călinescu, Mircea Eliade, Dumitru Caracostea, Lucian Blaga, Z. Cârlugea, Horia Bădescu, pentru a enumera câteva nume, au subliniat faptul că aceste bijuterii ale folclorului nostru au adus tragicul ca experienţă individuală sau colectivă la limita dobândirii „conştiinţei de sine prin tragic ca prilej cultural” (D. D. Roșca), în condiţiile când „tragedia este experienţă tragică conştientizată într-o formă artistică”. (Gabriel Liiceanu).

Toţi aceşti exegeţi şi cercetători ai gândirii mitice în analizele lor eludează faptul, conştient sau inconştient, că nicio acţiune nu justifică crima, chiar şi în folclor, aceasta fiind „oglinda” mentalităţii unei comunităţi. Iar dacă comunitatea greşeşte, nu înseamnă că are dreptate.

Pornind de la evidenţa că, până şi în proverbe, reducerea la tăcere prin ucidere poate obţine dreptatea: ”Cu mortul, decât viul, giudecată a avea mai lesne”, („Proverbele românilor” de I. A. Zane), mă face să consider că în mentalul popular, crima îşi găseşte justificarea în diferite forme mitizate şi mitizante, ca rezultat al unei lungi experienţe de viaţă şi nedreptate. Insă, a face din aceasta o temă, general acceptată de studiu în şcoli şi facultăţi, mă face să cred, după ce zilnic văd pe posturile de televiziune 4-5 crime (pe an se atinge o mie), majoritatea înfăptuite în mediul rural (acolo unde a fost leagănul creatiei populare), că mitizezi un fapt real. Atunci, la ce bun a mitiza crima lui Manole?

“Şi ea, vai de ea,

abia mai putea,

abia mai sufla,

dar tot se ruga

şi tot mai zicea:

Manole, Manole,

Meştere Manole,

Zidul rău mă strânge,

ţâţişoara-mi curge,

copilaşu-mi plâmge”.

(fragment din balada”Mesterul Manole”).

Să faci două crime este inaccesibil unui om normal. Cu discernământ. Dacă dorea să rămână nemuritor prin „zidirea sa”, Manole trebuia să găseasă o altă cale, nu crima. Nimic nu este durabil, din punct de vedere moral şi creştineşte, dacă are la bază crima.

Interpretarea, la toate baladele pe care le analizăm, din punct de vedere moral şi creştineşte, prin ”Creatorul”care „apare astfel ca o fiinţă ce-şi forţează limitele naturale, limitele omenescului” tinde, cum spunea Horia Bădescu „la condiţia divină”, este un fals, fiindcă, aşa cum sublinia Nietzsche, Dumnezeu poate tot ce doreşte, dacă ceea ce substanţa primordială a sa îl obligă să vrea acest lucru, pe când omul nu poate atinge ”condiţia divină” şi nu are voie să ia viaţa altui semen, chiar dacă se crede creator. Natura şi istoria sunt în mâinile lui Dumnezeu, nu detaliile lucrurilor sau ale evenimentelor. Acestea din urmă sunt la îndemâna omului şi contribuie sau influenţează viaţa acestuia, în mod pozitiv sau negativ. Intre aceste evenimente extreme se află viaţa. Acţiunile din baladele „Meşterul Manole”, „Mioriţa”, „Toma Alimoş” şi „Cântecul lui Vălean” sunt de natură negativă, nicidecum pozitivă, întrucât încalcă morala creştină „Să nu ucizi” şi „Viaţa este dată de la Dumnezeu şi numai Dumnezeu are drepturi depline asupra ei”, fiindcă „Cine îşi curmă viaţa sa, sau se atinge de viaţa altuia, loveşte întru dreptatea lui Dumnezeu.“ (Sfânta Scriptură).

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Elogiul crimei prin prisma imanenţei tragicului din literatura populară -o eroare morală şi estetică” →

Constantin STANCU: Despre SEMNUL POETIC, de prof. dr. Adrian BOTEZ

Poet, romancier, dramaturg, eseist implicat în fenomenul cultural actual, prof. dr. Adrian Botez ne propune un Mic tratat de poetică (despre Semnul Poetic)*, carte apărută la Editura Rafet, în anul 2019. Despre poezie s-a scris mult, fenomenul a rămas mereu actual, pentru că poezia lansează o punte între cer şi pământ.

Tratatul este minim, dar intră în sfera spirituală, cu toată energia, şii aduce elemente de noutate, teoretice şi practice. Este dedicat soţiei, ca un semn că versul leagă inimile. Este o lucrare de teoria literaturii serioasă, dedicată specialiştilor şi poeţilor, care au rămas în căutarea semnelor, în pădurea de simboluri – din zona artelor.

Lucrarea are la bază o bibliografie bogată, cu referire la lingvistică, estetică, stilistică, istoria culturii, filozofie, mitologie, hermeneutică religioasă, istorie, ocultism şi, bineînţeles, poetică. Este un tur de forţă, pentru un intelectual pasionat de tainele poeziei, de partea spirituală a culturii române, legată strâns de viziunea eminesciană, asupra fenomenului. Deşi se racordează la marea cultură occidentală, Adrian Botez preia şi din spiritualitatea Indiei ideile necesare complementare, care sudează lumile.

Acest demers are în vedere artele poetice, începând din antichitate, frământarea omului de a găsi sensul într-o lume asimetrică, în perpetuă schimbare. Sunt pătrunse ideile eterne, care au pus pecete pe sufletul omului, naraţiunea scrisului, imanenţa tragicului, semiologia literaturii, puntea dintre viaţă şi poezie, experienţele estetice, energia verbului, limba ca un organism viu.

Adrian Botez demonstrează că este un cărturar solid, intră, cu mult curaj, în fenomenul spiritual al poeziei, pune accentul pe opera literară şi cuvânt, are în vedere antropologia structurală, lansează o rază de lumină asupra bucuriei cunoaşterii prin poezie. El nu ratează mirajul lingvistic, metamorfozele formelor, spectacolul literaturii de-a lungul timpului, ajungând la starea actuală, trecând prin toate curentele estetice. Trimiterile de subsol sunt lămuritoare şi completează mesajul tratatului, limpezind noţiunile şi legând termenii între ei şi în funcţie de timpul în care au fost utilizaţi.

Tratatul pune în evidenţă manifestarea exterioară a fenomenului poetic, dând indicii spre dimensiunea spirituală profundă, asupra trăirii înmagazinate în poem, punând în lumină aspectul grafic şi sonor al cuvântului, care poartă Logos-ul. De remarcat şi aspectul ocult al fenomenului, mistica versului, imitaţia lumilor ascunse în realitatea imediată. Se pune o punte între adevăr şi revelaţie, relaţia dintre numere şi litere, bine conturată în vechime. Descoperim liniile de forţă ale teosofiei şi ale interogaţiei, lansate, de om, divinităţii. Sunt accentuate linia dintre viaţă şi moarte, enigmele vechilor civilizaţii: elenă, daco-getică, lumea tibetană sau a Indusului, schimbarea la faţă a civilizaţiilor în timp, parabola dintre omul obişnuit, supus durerii, şi sfântul care duce povara.

Enumerările ar putea continua, curajul lui Adrian Botez este evident, el sfidează curentele la modă şi pactul actual din literatură, trimiţând spre zone spirituale omise de critica literară, sau istoria literară. Dimensiunea religioasă a poeziei este un alt aspect care merită accentuat – limita dintre poezie şi cuvântul inspirat de Dumnezeu fiind insignifiantă. Avem repere pe drumul gândirii poetice, cu deschidere spre latura divină. Se întâlnesc în tratat liniile directoare ale gândirii catolice şi cele ale ortodoxiei răsăritene, trecându-se prin rigoarea reformei şi a călătoriei iniţiatice, dar şi simbolismul corpului uman, sau chipul spiritual al omului, strivit de veacul întunecat.

Tratatul lansează câteva afirmaţii despre poezie, ca fenomen etern, unul care a marcat/ marchează existenţa. Pune în evidenţă istoricul problemei, marcat de crizele spirituale. De la Platon, la renaşterea poeticii, prin Karl Vossler. A existat un început, legat strâns de începutul omenirii şi de mistica dinamică a culturii. Face o analiză a operei lui Grambattista Vico, naivul, continuă cu sfera limitată a absolutului. Semnul poetic este pus între mitologie şi tentaţia sensului, parcurgând ritualul liric, ca într-o catedrală a poemului în mişcare, prin civilizaţii. Poezia ar trebui să fie un Logos Divin Asumat de artist şi perceput, ca atare, de receptor. Cartea pune un mare semn: Logosul Eminescu, paralelă între Logosul Specific şi Logosul Sintetic, definitivând planurile.

Adrian Botez notează, referindu-se la semnul poetic: „Prin conceptul de semn, dacă este absolutizat (iar nu folosit doar ca element eficace, în operaţiunile mentale omeneşti), se falsifică şi se extirpă însuşi suflul esenţial al vieţii spiritului: Logos-ul, prin semnul-concept operaţional, definitoriu, vom avea şansa unei mecanici a istoriei spirituale, vom avea şansa de a afla despre limbă ca modalitate (restrânsă) de funcţionare în zona multiplu-dispersiv – dar vom pierde, pentru totdeauna, şansa recuperării în zona lui Unu-represiv, cu funcţie eschatologică şi soteriologică – zona Logos-ului Originar al Fiinţei” (p. 89).

Referindu-se la conceptele de Logos-ul specific şi Logos-ul sintetic, autorul consideră că nu trebuie lăsată cultura la întâmplare, pe mâna oricui. În lume există specialişti în diferite domenii, ei se constituie în asociaţii, secrete sau la vedere, derulând spectacole ca pe ritualuri speciale: aşa trebuie să existe specialişti (cu rang de sacerdoţi) în domeniul culturii naţionale. Ei trebuie să slujească idealul revelat prin marile personalităţi ale literaturii (vezi Eminescu), pentru a limpezi lucrurile şi a potenţa partea de Spirit înglobată în fenomenul obiect. Logos-ul preexistă, el alege, el se revelează, în formele cele mai convenabile adevărului.

Mai reţinem, din introducerea la tratat, că: „Poezia este ritual de recuperare, de reordonare a energiilor, pentru a readuce fiinţa în Centrul Divin. Poezia înseamnă tocmai DRUMUL DE UITARE A CUVINTELOR, ca entităţi corupte, perimate, compromise prin înjosirea, în istorie, a Logos-ului-Eternitate (…). Poezia nu este Ceva-ul de Aici, ci Totul, de Dincolo. Poezia nu este vădirea de Aici, ci este Revelaţia-Dincolo” (p. 11-19).

Elaborând tratatul, Adrian Botez apelează la termeni specifici, analiza făcându-se la limita dintre artă şi ştiinţă, folosind noţiuni care au fost fundamentate în vechime şi care s-au structurat de-a lungul timpului, uneori fiind corupte de acţiunea omului. Cititorul are nevoie de un bagaj minim de cultură, pentru a pătrunde parte spirituală a fenomenului. Generos, autorul face numeroase trimiteri, care au menirea de a clarifica naraţiunea tratatului. Acordând atenţie firului logic al expunerii, cititorul va avea satisfacţii spirituale, pentru că va descoperi latura mai puţin vizibilă, prin impresia imediată declanşată de tehnica poetică. Influenţa termenilor teologici asupra acestei dezbateri este evidentă şi are menirea de a lămuri latura sacră a ritualului poetic, a limbajului specific.

Autorul consideră lucrarea ca fiind unică, operă de pionierat, pentru că luminează viziunea asupra Logos-ului-Cuvânt.

El scrie: „Noi considerăm, deci, că nu există „ştiinţe” – ci o SINGURĂ şi ADEVĂRATĂ ŞTIINŢĂ: ŞTIINŢA SPIRITUALĂ” (p. 5).

Prin acest tratat, intrăm într-o zonă specială, cu grad de universalitate, poeţii de azi vor avea motive de a pune întrebări. Răspunsurile sunt încrustate în operele poeţilor de geniu, în marile capodopere, care au marcat veacurile.

–––––––––

Constantin STANCU

Aprilie 2019

*Adrian Botez, Mic tratat de poetică: (despre semnul poetic) eseu, 155 pagini – Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2019. Coperta I: a) „Poetica” lui Aristotel (Ediţia Kenneth MeLeish, 2000; b) „Shiva dansând” – „Anandatandava” – Dansul Extatic, simbolizând ciclurile cosmice ale creaţiei şi disoluţiei (din Templul Ekambareswarar, un templu hindus, din oraşul Kanchipuram, India); c) Imagine foto: Mihai Eminescu la 18 ani…

Anatol COVALI: Evadare

Evadare

Brutal mă smulg din amintiri.
Vreau să mă lase-n pace.
Destinul meu alte-mpliniri
doreşte să provoace.

În curtea unei noi rodiri
vrea viaţa mea să joace,
să gust puţin din fericiri,
să fac tot ce îmi place.

Tot ce-n trecut a fost coşmar
aş vrea să mai existe
doar ca ierbar sau insectar.

Vreau zile optimiste,
speranţe având cerul clar
şi-n loc de drumuri piste.

————————————–

Anatol COVALI

București

2 mai 2019

Ioana CONDURARU: Lasă-mă

Lasă-mă

Lasă-mă să-ți fiu iubire chiar dacă plâng trandafirii,
Presărând din zeci de astre dulcea clip-a fericirii
Și de-a fi în rătăcire pașii vremii să te poarte,
Un popas al nemurii, îți voi dărui din soartă.

Lasă-mă să fiu prezentul când apusul se arată,
Printre floarea cristalină picurând mirul din șoaptă
Și plecând spre aștrii-albaștri cu acel zâmbet de copil,
Să uităm c-am fost o dată zeii lumii în April.

Lasă-mă să poposesc lângă ușă dumitale,
Dăruind acel lumesc, cristal din mărgăritare
Iar când susurul iubirii, pe-nserat s-a auzi,
Să fim iarăși sfioși, mirii ce culeg din galaxii,

Mii petale sidefate pentru zori-namorați,
Presărând pe-a vieții cale, fericirile de azi.
Lasă-mă numai o zi, să știu doară fericirea,
Care- a fost, care va fi. Lăsă-mă să-ți fiu trăirea.

———————————-

Ioana CONDURARU

1 mai 2019