Elena NEAGU: Alteori, cânt a durere când plânge cu ochii mei…

Alteori, cânt a durere
când plânge cu ochii mei…

 

Uneori, cânt a vioară
parcă aș fi un dor nestins
ce-a trăit în altă viață
și învie-n nopți ce-s albe,
ca un trup de lumânare,
pâlpâind de lacrimi nins…
Ca un marinar la prora
unei nave în tangaj,
când își cântă dor de țărm,
de femeia dintr-o poză
care-i plânge depărtarea,
într-o cală … în bagaj…
Uneori mi-e dor de el
ca de-o liturghie -n noapte
ce-o ascult fără să știu
că mă poartă rana lui
și mă picură cu șoapte…
Alteori , cânt a durere
când plânge cu ochii mei
ca o rugă în tăcere,
parcă ar fi un dor nestins
ca un trup de lumânare
pâlpâind de lacrimi nins…

————————-

Elena NEAGU

Nicu GAVRILOVICI: Tragere la sorți

Tragere la sorți

 

Și simt că a pleca e prea devreme
Iar a mă transforma e prea târziu,
Constat prea multă iarnă în poeme
Și ghiocei puțini în tot ce scriu,

Dar cum… când pentru bine dăm cu zarul
Și tragem pentru dragoste la sorți?
Am dărâmat iubirilor altarul
Și-al urii chip l-am încrustat pe porți.

Îmi pare existența o cocotă
Ce ne înșeală-n fiece apus,
Plătim cu-a lacrimei din ochi bancnotă
Iar zâmbetul e socotit intrus,

Se-aprind (din întâmplare?) catedrale,
Se trage în rafale-n zi de paști,
Miroase omenirea a fecale
Încât îți este greață să te naști.

O gașcă de nebuni țin frâu-n mână,
Ceilalți, cei mulți sunt doar actori ori slugi,
E teama peste toți și tot stăpână
Și-ai vrea, dar nu ai unde să mai fugi.

O singură alternativă este
Și totuși… ni se pare prea banal:
IUBIREA… Nu, iubirea nu-i poveste,
E lucrul cel mai nobil și real.

Și simt că a pleca e prea devreme
Și disperat mai bat la-nchise porți…
Mă-nchid precum un schimnic în poeme
Și plâng… Și pentru mâine trag la sorți…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

15 mai 2019

Anna-Nora ROTARU: Poeme

ZORI DE ZI

Noapte vine, noapte fuge risipindu-se prin ceață…
Cade bruma peste frunze, apar zorile de zi
Și, încet, toată natura se trezește iar la viață,
Soarele din nou v-apare, cu o față zâmbăreață,
Alungând ultimii nouri, vântu-ncepe-a se-mblânzi,
Voal din valuri va urzi…

Freamătă în spume albe, face țărm să se-nfioare
Marea, scânteind verzuie, prinsă de vraja luminii
Și te-mbie să te-atingă, lin cu forța-i răpitoare,
De mijloc să te cuprindă și în val să te-nfășoare,
Destrămând din gene somnul, să valsezi ca balerinii,
Cu-albatroșii și delfinii…

Fruntea zile-i somnoroasă, zorii împletesc cunună…
Cerul îi destramă norii, strâns îi leagă de pripoane,
Iară timpul într-un ieri, dormitând prin văgăună,
Întinzându-se molatec, cheamă clipele, le-adună,
De pe unde-s adormite, din cuibare, prin cotloane
Sau, ascunse sub șoproane…

Tremură aripa zilei, precum frunza de ferigă…
Iar îmbobocesc speranțe, veștejite-n noaptea sură
Și, cuprinse-n briza mării, vin spre mine și îmi strigă,
Să mă prind cu vântul, valul, dănțuind prinși ca verigă…
Pare totu-așa feeric, ca desprins dintr-o gravură,
Zbor, cu zâmbetul pe gură…

 

RĂTĂCIRI ÎN TOAMNĂ

 

Mă caut sub fiecare frunză ce-a căzut,
Azi, zi de toamnă, plină de melancolie…
Sub pietre, buturugi, vreun loc neprevăzut,
De ochii multora ascuns, de necrezut,
Sub talpa trecutului, sub bulgăre de glie,
Sau, în tăcuta mea chilie…

Rătăcit mi-e pasul prin bolovani, hârtoape,
Mă-mpinge vântul în păduri şi mai la vale…
Cu frunzele amestecate-n vârtejurile de ape,
C-apoi la cotitură cu ele să mă-ngroape,
Nimenea să afle, de-am fost pe-a lumii cale,
Sau, pe cărări astrale…

O linişte de toamnă pe plaiuri se întinde
Şi bruma se lipeşte de carnea încă-mi crudă…
Şuviţă de veşmânt din mine se desprinde,
Din braţe cuvioase, ce dragostea cuprinde,
Mă pierd, mă caut, mă găsesc, ca paparudă,
Râzând, cântând în ciudă…

Dar mi-i devreme, Doamne, să îngenunchez,
Să merg spre fără-ntoarcere, ştiuta punte…
Mai vreau zile la rând şi nopţi să mai veghez,
Chiar cu talazuri, mai lasă-mă să navighez,
Ştergând cu dosul palmei sudorile pe frunte,
Voi căuta speranţa in grăunte …

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

15 mai 2019

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poeme”

Anatol COVALI: Speră

Speră

 

Doar de noi neîncetat depinde
să ne bucurăm de orice clipă,
nelăsând destinul să colinde
prin neîmplinire şi risipă.

Orice vis se-nfăptuieşte dacă
are-n el credinţa noastră, care
ştie cum în zbor să îl prefacă
pentru a străbate orice zare.

Să eviţi mereu orice răscruce
cu poteci sau drumuri ce se-nfundă
în golgota, pe a cărei cruce
viaţa poate deveni secundă.

Speră, crede, nu face greşeala
de a şovăi măcar o vreme.
Râzi când te cuprinde îndoiala
şi nicicând de nimeni nu te teme.

————————————–

Anatol COVALI

București

15 mai 2019

Ala MUNTEAN: În leagănul slovelor

ÎN LEAGĂNUL SLOVELOR

În leagănul slovelor mele
E un tumult de sentimente,
Crâmpei de vise printre stele,
Diamantine confluente…

În gând se zbuciumă cuvântul,
Iar doru-ncearcă să-l seducă,
Îl adulează-n grabă vântul
Ca de pe buze să nu fugă

Se-naltă pelerinii-umbre
În amurg spre bolta nesecată,
Printre roșcate raze sumbre
În unduiri justificate.

Își caută loc printre stele
Mănunchiuri de sclipiri divine,
În leagănul slovelor mele
Azi rostul își găsesc destine!

——————————————-

Ala MUNTEAN

Republica Moldova

15 Mai 2019

Gavril Iosif SINAI: în lut

stropi de litere au căzut pe hârtie
prefăcute în sânge albastru
curg prin lanuri de gânduri
încă necoapte
fiindcă poetul și-a ros timpul
cu file de carte / de sub unghii mizeria
lutului frământat cu mâinile sale
a încercat s-o spele cu vise
care nu pot trece de marginea paginii
unde se petrec cele mai strașnice aventuri
sub cerneală /

palisadele scornelilor
de poet rănit în colțul versului
/ văduv / cu iubita în adâncurile lui /
au ars sub asediul lumânărilor
aprinse de rugăciuni

învăluite în carne
cuvintele au luat forma zilei de mâine
s-au făcut trup de poem
cu mâini și picioare de adolescent
zbuciumat de primele întâlniri
cu ochii căscați pe trupul său

*

ceasornicul ticăie fără să miște secundele
versului încarnat
posedat de poetul migrator
prin universul sădit cu nașteri
de oameni și poeme în lut

————————–——————

Gavril Iosif SINAI

15 mai 2019

Ioana CONDURARU: Iasomia adorată

Iasomia adorată

 

Surâd razele de soare coborând peste câmpii,
Argint și mărgăritare cu fantasme aurii.
Nici o frunză nu se mișcă de atâta încântare!
Doar un pas plutește leneș arătându-se pe cale.

Cu privirile de Zee și-o mirare colosală,
Se ivește o Femeie culegând duios în poală,
Florile de iasomie fredonând un cânt divin,
Alegând în mare taină frunzele care se țin.

Mlădioasă se aplecă mângâind un cărăbuș,
Văzând cum ușor își face pe tulpină derdeluș,
Nevoind în chin să-l lase și strângându-l cu putere,
Îi redă prin zbor speranța spunându-i: ,,La revedere”.

Prin cămașa de mătase inima ticăie-n grabă,
Simțind vântul cum se lasă peste firele de iarbă
Și trăind imensitatea clipelor de farmec pline,
Soarbe mirul revărsat de petalele feline.

E superbă, e-o minune și se lasă sărutată,
De a iasomiei floare ce cu farmec o răsfață.
În căușul mic al palmei cuprinde tot universul,
Căci e Mai și vrea iubirea scrisă-n stih de Eminescu.

———————————-

Ioana CONDURARU

Dan SPRINCENATU: Singur în noapte

Singur în noapte

 

Singur în noapte evadez
pe calea viselor
în altă dimensiune,
cu sufletul îndurerat,
străpuns de dor caut iubirea,
magic elixir al vieţii
pe tărâmul celest, sideral
înmiresmat cu parfum de hisperidă.

Un înger cu glas duios mi se-arată
ca o rază a luminii cereşti;
iubita,
mă atrage ca un magnet
în braţele ei într-un dans ameţitor
prin ploaia pulberii de stele
sufletul mi-e alinat ,
alungă umbrele durerii.

Nu mă mai întorc din Paradis
în lumea rece şi meschină
plină de boli şi suferinţă
să fiu pe Terra
un veşnic visător
singur în noapte…

——————————

Dan SPRINCENATU

Elena TUDOSA: Ploi de dor

Ploi de dor

 

Răpuși acum de grea singurătate,
Fiecare din noi ducându-si soarta,
Unul de altul fiind atâta de departe,
Inimii noastre iată c-am închis poarta.

Să vrem în viață vreo schimbare,
Simțim că nu e deloc simplu, nici ușor,
Când ne gândim la astă depărtare,
În suflete ne ard numai ploi de dor.

Iubirea care ne-o dorim mereu,
Ne e un vis mult prea îndepărtat,
Căci fiecare-având destinul său,
Simțim doar ploile care ne ard.

Răpuși de dor amarnic și dorința,
De-a ne avea în brațe a ne strânge,
Doar ploi de dor ne inundă ființa,
Și chinul care sufletul ni-l frânge.

Astăzi scriu gânduri pe coala de hârtie,
Cuvintele-mi par tot ploi de dor amare,
Pe umeri m-o apăsa curând toamna târzie,
Iubirea ne va zace pierdută – n depărtare,

Și ploi de dor, ne plouă în suflete și doare!

——————————-

Elena TUDOSA

15 mai 2019

Laura OPARIUC: Ploaia

Ploaia rece
se sparge de frunte
de pe alte creste,
mult mai de sus
decât în poveste…
S-au eliberat ape negre
și cenușii peste chip,
peste umerii mei,
pe sufletul meu,
cumplit-apăsare
ce-atârnă greu,
în multa vărsare…
Cu plumb, cu gheață,
plouă-ndesat și aspru,
prin spărtura norilor
cerul se golește
de-albastru,
pustiit de viață,
căzând în bucăți
pe pământ,
rând pe rând,
cumplită povară…
Unde ești, vară?
Noaptea întârzie mult,
mult prea mult,
zorii sunt și ei cenușii,
cerul tot cade fâșii
și pare că nici azi
potopul nu va sfârși…
Sunt tot aici,
sub cerul de plumb,
sub ploaia fâșii,
tot aici sunt,
aici voi mai fi…
Unde să fug?
Unde să plec?
Până la urmă,
în alb-negru
ori în culori
toate curg,
toate trec…

—————————-

Laura OPARIUC

13 mai 2019

Foto: Irina Opariuc