Emilia POENARIU SERAFIN: Sunt un mugure din tine…

Apus de soare

 

Soarele scăldat în sânge, varsă peste noi lumini
Parcă vrea să cadă-n ape cât ființa să nu-l doară
Ori peste bătrânul munte vrea sa prindă rădăcini
Și dansează pe cer singur dintr-un cap în cap de țară.

Miezul zilei îl așteaptă, cât mai sus spre Dumnezeu
Și contemplă-n liniștire vechi și noile hotare
E stăpânul din înalturi sub corola unui zmeu
Dar când vine înserarea necăjit se stinge, moare.

Vine-n ziua următoare cu-n cojoc întors pe dos
Lacrime de ceruri sfinte ii sunt lui esențiale
Când strănută după ploaie, ori e tare mânios
Prinde șalul curcubeic… și-l aruncă peste șale.

Ori în alte răsărituri când cu drag, voios, învie
Este împăratul bolții când se lasă greu purtat,
Sufletul de vâlvătaie, curge-n sânge, carne vie,
Și păzește vara-n margini, prin păduri, neadunat.

Dar de-l prinde înserarea, iar s-ar trage la hodină
Iar își prinse munti-n brațe și își vrea valu-napoi
Strânge boabele de rouă, le dezmiardă în surdină
Și le varsă-n graba mare , când sunt tunete-n puhoi.

 

Unde v-ați dus

 

Unde v-ați dus, cine-mi va spune oare ?
Cum trece viața,peste viață, peste ani
Și unde-i școala ce-a zidit țărani ,
Ce-au îmblânzit și brazda prinsă-n soare.

Trec gânduri valuri, valuri, peste mine
Cum satele se-apleacă prin pustie
Au murit toți, și pana care-ar scrie,
Iar muntele, de cer, abia se ține.

Cum se desprinde lutul din pământ
Și cum sporește tina când bat ploi,
Unde plecat-au care, fără boi ,
Iar boii își dorm viețile-n mormânt ?

Ce putrede sunt bârnele bătrâne
Și nu mai e nimica-n bătătură,
Cade șindrila coaptă-n udătură
,, Se huruie cuptoarele de pâne….”

Dar unde-s mirii cei legați la spate
Se pare că o brazd-au îngrășat,
Îngroapă vremea, timpu-i îngropat…
Doar clopotu-n biserici vântu-l bate…

 

Pe un drum ce nu-i al meu

 

Pe un drum de țară și-o cărare grea
M-am trezit pe drumul ce nu-l cred al meu
Unde merg? Ce caut ? Știe Dumnezeu
Umbra de sub pasu-mi mă cam urmarea

Din păduri văd noaptea ce mă înconjoară
Lângă drum o apă ce-mi pare adâncă
Peste ea în cumpeni sta un colț de stâncă
Iar pe stâncă puntea, mă cam înfioară.

Învârt ochii roată, dar nu-s ochii mei
Drumul șerpuiește și parcă n-ajunge
Ziua curge toată și în nopți se strânge
Zic un Tatăl Nostru, spre toți sfinții, ce-i ?

Noaptea mă apucă și-mi pare un Iad
Troznește pădurea ca în genocid ,
Cad frunze sub cetini, ori se sinucid,
Umbra ca din smoală, mișcă de sub brad.

Îmi strâng frica-n mine și port glasul mic
Fac pătuc din vreascuri de păduri sfințite,
Pun cruci peste mine, multe, infinite,
Iar dacă vrea Domnul, mă trec de nimic.

Și orbecăi veacuri spre cărarea mea
Doru-n mine crește din greu, în prea greu,
Cine să m-ajute…de nu Dumnezeu ?
Ruga mea ajunge în Lumina Sa ?

Cerul se despică…tunetul : Ce ai ,
Poate de iubire îți mai este foame ?
Calea ți-e deschisă, Dumnezeu nu doarme
Și-l găsești în tine , nu stă doar în Rai !

Nu e importantă calea, precum pasul
Gândul tău să fie prin iubire dus
Ia capăt de viață, duce spre Iisus,
Uită- ți potecuța și iartă-ți impasul.

 

Viață

 

Viață, ține-mă la tine nu mai pot să rătăcesc
Mugurii se sparg pe ramuri , apostila primăverii,
Curg ușor zile de patimi din clepsidra invierii
Eu, pe calea grea a nopții,;gata, gata să plesnesc.

Viață, strange-mă în brațe n-am să știu ce-i nemurirea
Eu sunt pruncul primăverii, și-s uitat verde la sân
Sunt ca mărul, copt în grabă și uitat vara pe drum
De îl calcă toți în grabă când hrănește omenirea.

Viață, nu-ți închide ochii și mă rastigni prin gene
Eu sunt verdele pădurii ce se coace- n timp tarziu
Eu sunt colbul dus de vânturi, spulberat în alt pustiu
Lacrima,:furată ploii, pe când cerul greu, o cerne.

Viață, soarbe-mă năprasnic și mă ia ușor prin tine
Sunt pe buza fundăturii, sunt pe-o margine de Iad
Au crescut muguri prin mine din pădurile de jad
Și-am crescut salbăticită ca-ntr -un mijloc de ruine.

Viață, creste-mă-n grădină ori la porți lampaş, lumini
Buruienile din suflet mâ topesc in disperare ,
Și-au ieșit spinii din suflet și sunt gata să dea floare
Și-au înfipt prin mine lanțuri și m-au supt din radacini.

Viață, urcă-ma pe boltă și mă-ntoarce – n bob de rouă
Ori m-aprinde în scânteie și pe Soare mă imprimă
Fă-mă cuminecătură ,să mă izbăvești din vină ,
Ori prescura de la Paşte, ori prin coş, vopsite ouă.

Viață, strângemă-n buchete de prin gânduri neavute ,
Nu-s pasăre călătoare, când mă treci ușor uitării
Nu sunt valul plin de spume ce se pierde-n burta mării
Sunt un mugure din tine din primăveri nenăscute.

Continue reading „Emilia POENARIU SERAFIN: Sunt un mugure din tine…”

Mariana POPAN: Gândurile primăverii

Din seara nesfârșitei ierni,
Cu vitejie a-ndrăznit
S-apară iarăși primăvara,
Cu tot alaiu-i înflorit:

 

Cărările, mai verzi la față,
Acum despică zâmbitor
Câmpiile ce, cu dulceață
Absorb aroma florilor.

 

Cu nestenate limpezi zorii
Împrăștie multicolor
Din frumusețea rarî-a florii
Din roșu-aprins al macilor.

E uiarăși veselie-n crânguri;
Pe cer senin, soarele iar
Zâmbește cald peste adâncuri
Cu zumzet viu, imaculat.

Răsare peste noi, destinul,
Cu mantia-i de verd-aprins,
În astă zi, precum divinul
Ne-a reunit ca într-un vis.

E primăvara românească;
E primăvara-n joc cântând;
Iar noi, cu haina strămoșească
O-mpodobim, respect păstrând.

Să îi lăsăm ca amintire
Din faptele ce le-arătăm,
Nu nouă, ci pentru-omenire:
Lăsând-o-alături, contemplăm!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

27 martie 2019

Dorel SCHOR: Liviu Lăzărescu – portrete istorice și culturale

Pictorul Liviu Lăzărescu, cunoscut cititorilor noştri din cele câteva articole în care i-am prezentat lucrările, precum şi din albumul eseu al scriitorului Zoltan Terner, prietenul său erudit şi bun cunoscător al operei sale, este prezent la Deva, oraşul transilvan de care este legata în mare parte biografia sa. Prezenţa pictorului şi profesorului emeritus Liviu Lăzărescu se concretizează, cum altfel, printr-o aleasă expoziţie dedicată unor figuri ardelene.

 

 

   Ardealul are o veche şi glorioasă prezenţă în istoria ţării noastre de origine. Istoric, cultural, politic, filologic, economic, de avangardă… Era firesc ca L.L., ca fiu al locului, născut aici şi trăitor o vreme pe aceste meleaguri, să revină cu produsul creaţiei lui, o serie de portrete dedicate unor oameni de seamă. Nu lipsesc din expoziţie portretele martirilor Horia, Cloşca şi Crişan, conducătorii răscoalei ţărăneşti din 1784, al lui Avram Iancu, cel care a stat în fruntea moţilor în timpul revoluţiei din 1848, al lui George Coşbuc, poetul pământului, al aviatorului -pionier Aurel Vlaicu precum şi al altor figuri politice şi culturale remarcabile. Cu regretul că portretul lui Lucian Blaga, aflat la muzeul din Galaţi a rămas inaccesibil…

 

 

   Liviu Lăzărescu este unul din puţinii pictori care se încumetă să execute portrete, mai cu seamă ale unor personalităţi cunoscute. Are însă exemplul maestrului său Corneliu Baba, al cărui discipol şi asistent a fost multă vreme. El urmăreşte să imortalizeze nu numai tresăturile fizice, asemănarea, ci în primul rând structura intelectuală, caracterul, “prezenţa impalpabilă numită suflet”.

    Exerciţiu ambițios și laborios care i-a reuşit.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

31 martie 2019

Claudia MOTEA: Comunicat de presă – Tineri artiști, martori ai viitorului

Federația Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic, Fundația Filderman pentru Educație, Cultură şi Artă, Primăria Municipiului București prin ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București,   Clubul Cavalerilor Ospitalieri – Cavaleri de Malta si Libris Editorial, în parteneriat cu Guvernul României – Departamentul pentru Relații Interetnice, vă invită , luni, 1 aprilie 2019, ora 13.00, la ARCUB (strada Lipscani nr. 84-90) – Sala  Arcelor,  la vernisajul expoziției de pictură și grafica „Tinerii artiști, martori ai viitorului”. Lucrările, o selecție atent făcută,  au fost realizate în  cele trei ediții ale Tabărei de pictură, în perioada noiembrie 2016 – octombrie 2018,  de elevi ai liceelor de artă din  Bacău (Colegiul Naţional de Artă “George Apostu”), Buzău (Liceul de Arte “Margareta  Sterian”), Dorohoi (Colegiul Naţional „Grigore Ghica”), Tulcea (Liceul de arte „George Georgescu), Iași (Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă), sub îndrumarea a 10 cadre didactice,  profesori de arte plastice.

Lucrările tinerilor artiști, elevi în clasele a IX –a şi a XII –a ,  reflectă, prin idee şi exprimare artistică, onorarea memoriei Holocaustului, responsabilitatea tinerilor pentru promovarea adevărului istoric, realitățile timpului pe care îl trăiesc,  cu bune și cu rele,  mesaj european împotriva urii, nepăsării  şi combaterea oricărei forme de discriminare a semenilor, pe criterii etnice,  religioase, politice, de rasă sau gen. Expoziția se înscrie în perioada mandatului  deținut de România, ca  Președinte al Consiliului Uniunii Europene.

 La vernisaj vor fi prezenți: dr. Aurel Vainer, președintele Federației Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic, Albert Kupferberg, președintele Fundației Filderman, reprezentanți ai Departamentului pentru Relații Interetnice, reprezentați ai conducerii F.C.E.R – C.M, ai partenerilor din proiect, Doamna Ecaterina Mihai, artist plastic și președinte al Uniunii Artiștilor Plastici pentru parteneriat cu instituțiile statului, critici de artă, artiști plastici, public interesat de artă.

De asemenea,  12 tineri artiști, de la Colegiile de artă din Buzău si Bacău, autori ai unora dintre lucrările  expuse, alături de profesorii lor, cunoscuți artiști plastici – Georgeta Hlihor ( Buzău) si Ioan Burlacu (Bacău), vor fi prezenți la vernisaj. Caracterul inedit al expoziției constă în faptul că tinerii artiști  vor picta, chiar în timpul vernisajului, făcând o adevărată  demonstrație de  talent şi măiestrie artistică.

Actrița Claudia Motea va recita versuri din cartea sa „SHALOM, ISRAEL!”, apărută recent la Libris Editorial.

Lucrările tinerilor artiști vor fi expuse la Vatican, în luna iulie , în august în Statul  Israel, la  Tel Aviv ți Haifa.

Expoziția poate fi vizitată  în perioada 1- 8 aprilie  2019, între orele 11:00 și 20:00.

Evenimentul face parte din strategia Federației Comunităţilor Evreiești din România – Cultul Mozaic de onorare a memoriei Holocaustului, de promovare a dialogului intercultural şi interetnic,  pentru o educație temeinică și coerentă, pentru pace şi înțelegere între oameni, între popoare.

 

Lia RUSE: PRIER

Râde iarăşi timpul!..Ce troian, ce ger

Era-n furtunile rele, ce zăpezi şi,..vai

Împânzeau aerul într-un zbucium de nai

Și, ningea violent din cer…

Se urcă abur de nea! Cum, toate s-au dus :

Zăpezile, gerul şi-atâtea tăceri,

Tristeţea rămasă peste ziua de ieri

Și-un galben, în nori, la apus…

Astăzi, e prea bine,.. e înalt şi frumos!

Iarnă, ce greu a fost şi, nu vreau să mai ştiu

În golul de afară acum, e  destul şi e viu

Respirăm aer sănătos…

Altădată, iarnă, poate voi încerca

Să te cânt, să te vreau, să te scriu, să-ţi zâmbesc,

Într-un vis strălucit să trăiesc, să iubesc,

Să-mi tresalte iar, inima………………………..

…………………………………………………………………

Îşi urcă ultima urmă? Sau totuşi, poate nu,

Pleacă? Nu prea ştie ce să facă, nici acum,

Pictează, iar, pe ceruri, rotocoale de fum…

Dorul meu de April, eşti -Tu-!

Primăvară! Ia la fugă frigul tăcerii,

Norul ce pică tristeţe, vremea de-argint,

Vrem covorul verde în miros de absint

Și sărbătoarea-Învierii!

S-admirăm primăvara adorând albul lin,

De plăcere şi de vis şi de cânturi în timp,

În zefir, eu să râd, prin acest anotimp,

Tu.. să m-aştepţi sub cer senin…

————————————-

Lia RUSE

Laval-Montreal, Canada

1 aprilie 2019

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (44)

RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)

Cu toate lipsurile şi greutăţile, în ciuda momentului inoportun, în noaptea de 14/27-15/28 august 1916 (noaptea de Sf. Maria!), în sunetele clopotelor din biserici şi mănăstiri, trupele române au trecut Carpaţii şi au pătruns în Transilvania. Pătrunderea armatei române s-a făcut prin 18 puncte de frontieră. Până la 20 august/2 septembrie, beneficiind de elementul surpriză, trupele de acoperire au pus stăpânire pe trecătorile Carpaţilor, lupte mai importante s-au desfăşurat la Timişul de Jos, lângă Braşov, la sud de Sibiu şi în apropiere de Orşova. La 17/30 august 1916, trupele Armatei II române au intrat în Braşov, în mijlocul unui mare entuziasm, trupele Armatei I române au preluat zona Cerna, la 19 august/1 septembrie, iar trupele Armatei de Nord au luptat virejeşte şi au eliberat Topliţa şi Miercurea Ciuc. În aceste zile, au mai fost ocupate Orşova şi Făgăraş. Pană la 27 august/9 septembrie, cele trei armate au reuşit să atingă obiectivele stabilite, ultimele acţiuni ofensive izolate nu au depăşit data de 4/17 septembrie. Totuşi, ofensiva din Transilvania n-a fost condusă energic, generaluk Ludendorff afirma că ,,armata română înainta cu încetineala unui melc (2-3 km în 24 de ore!). În momentul culminant al ofensivei române din Transilvania fusese eliberată o treime din teritoriul acesteia, trupele române au atins o linie care se întindea de la sud de Şarul Dornei, vest Topliţa şi Cristuru Secuiesc, est de Sighişoara, sud Sibiu până la Orşova inclusiv.

Ofensiva generală din Transilvania, începută fără ca aliaţii să-şi respecte angajamentele asumate, a fost oprită de comandamentul român, la 2/15 septembrie, datorită evenimentelor neaşteptate petrecute pe frontul de sud. Astfel, la 19/31august 1916, mareşalul Hindenburg dădea ordin generalului Mackensen să atace frontiera dobrogeană cu trupe germano-bulgaro-turce. Ideea unei ofensive din sud spre Bucureşti era susţinută îndeosebi de generalisimul austriac Hotzendorf, pentru a uşura situaţia militară a forţelor centrale din Transilvania. În timp ce forţele româno-ruse, acţionând cu încetineală, erau în curs de concentrare, armata germano-bulgară se afla deja masată la frontieră. Exploatând acest avantaj, generalul german a atacat Turtucaia, un adevărat cap de pod al apărării române. În primele două zile, zona fortificată de la Turtucaia a rezistat cu succes, dar, în acelaşi timp, luptele s-au extins şi în zonele Silistra şi Bazargic. În aceste condiţii, la 21 august/3 septembrie s-a decis evacuarea oraşului Bazargic şi retragerea unităţilor din nordul oraşului. Necooperarea dintre cele două comandamente, român şi rus, în zonă, sfârşitul ofensivei generalului Sarrail dinspre Salonic, trimiterea unor trupe insuficiente de către ruşi în Dobrogea, sub comanda generalului Zaioncicovsky, au dus la înfrângerea de la Turtucaia, din 23 august/5 septembrie 1916, capul de pod fiind cucerit de germano-bulgari. Înfrângerea a însemnat o grea lovitură militară şi morală, armata română a suferit mari pierderi în oameni şi material de război, au fost luaţi 25 000 de prizonieri.

A doua bătălie s-a dat pentru Silistra şi Bazargic, pe care armatele română şi rusă au fost nevoite să le evacueze. Ofensiva puternică declanşată de Mackensen pe linia Rasova-Cobadin-Topraisar-Tuzla, între 3/16-8/21 septembrie, a fost respinsă de trupele româno-ruse, care au trecut apoi la ofensivă, dar situaţia lor continua să rămână critică în urma pierderilor grele suferite. Marele cartier general român a decis, la 2/15 septembrie, că efortul militar trebuie mutat în sud, impunându-se punctul de vedere al majorităţii, grupate în jurul generalului Alexandru Averescu. În acest scop, pentru redresarea situaţiei, după înfrângerea de la Turtucaia, la Dunăre a fost constituită o nouă armată română, sub comanda generalului Al. Averescu, alcătuită din şapte divizii. În timp ce ofensiva armatei româno-ruse din Dobtrogea, alcătuită din şase divizii române şi patru divizii ruse, făcea progrese, la 18 septembrie/1 octombrie, a început trecerea trupelor române la Flămânda, pe malul opus al Dunării. Acţiunea de la Flămânda, pregătită timp de 15 zile în cel mai mare secret, urmărea zdrobirea forţelor inamice de la sud de Dunăre printr-o acţiune convergentă executată de armata din Dobrogea, dinspre est, şi armata III, dinspre nord-vest. Manevra de la Dunăre, care s-a dovedit o mare greşeală tactică, a trebuit să fie oprită rapid şi trupele retrase, în condiţiile în care ofensiva Puterilor Centrale în Transilvania era iminentă.

În septembrie-octombrie 1916, au avut loc acţiuni de apărare desfăşurate pe teritoriul dobrogean. Între 18-22 septembrie (st.v.), au avut loc lupte aprige, mai ales la Amzacea, soldate cu mari jertfe de sânge pentru trupele române (45 ofiţeri şi 3150 soldaţi), s-a evidenţiat Brigada 17 infanterie comandată de col. S. Poetaş (România,p.165). După două săptămâni de relativă acalmie, la 6/19 octombrie, pe frontul dobrogean, Mackensen a dezlănţuit o nouă şi puternică ofensivă, s-au dat lupte puternice la Topraisar, Muratan, Perveli şi Lacul Tuzla, unde s-a remarcat Divizia 19 infanterie, comandată de col. C. Scărişoreanu.  Sub şocul ofensivei germane, frontul româno-rus a fost străpuns, prin bătălii succesive, ceea ce a dus la căderea Topraisarului şi Cobadinului, la pierderea liniei ferate Cernavodă-Constanţa, iar la 8/21 octombrie, oraşul-port Constanţa a fost ocupat de inamic (în acest context, bustul lui Ovidiu a fost doborât de bulgari). După numai câteva zile, în noaptea de 11/24-12/25 octombrie, trupele române care apărau capul de pod Cernavodă, ajungându-se până la lupte de stradă, au fost nevoite să evacueze oraşul Cernavodă. Frontul a fost stabilit pe linia Dăeni-Babadag, apărarea Dobrogei fiind lăsată apoi, în exclusivitate, în mâinile armatei ruse, Zaioncicovsky fiind înlocuit cu Zaharov, în timp ce trupele române de-aici au fost retrase şi concentrate pe linia Carpaţilor.

În Transilvania, împotriva trupelor române, operau două mari armate inamice, Armata I austro-ungară şi Armata IX germană. Datorită faptului că diferitele părţi ale dispozitivului strategic ocupat de trupele române în Transilvania erau izolate şi nu se puteau sprijini unele pe altele, comandamentul austro-german a decis să le anihileze pe rând. În cursul lunii septembrie, Armata IX germană, comandată de generalul Falkenhayn, a trecut la ofensivă, acţionând împotriva aripei drepte a Armatei I române, postată la sud de Sibiu, în felul acesta s-a născut operaţia numită Bătălia de la Sibiu (13/26-16/29 septembrie). Aici se aflau poziţiile Corpului 1 armată român (cu două divizii de infanterie şi o brigadă de călăraşi), dispuse la sud-est, est, sud şi sud-vest de Sibiu pe un front de 45 km, cu o forţă combativă de 28 batalioane, cu 40 mitraliere, 8 escadroane şi 19 baterii de artilerie. Împotriva Corpului 1 armată român, Armata IX germană acţiona cu  4 divizii de infanterie şi 1 divizie de cavalerie (inclusiv Corpul alpin, o mare unitate de elită a armatei germane), înzestrate cu un mare număr de mitraliere, aruncătoare de mine şi de grenade.

La 13/26 septembrie, a început ofensiva inamică: după o puternică pregătire de artilerie, Corpul 39 german a trecut la atac pe întregul front, iar Divizia 3 cavalerie germană a pătruns în Defileul Oltului şi a reuşit să ocupe localităţile Porumbacu de Jos şi de Sus, întrerupand legătura dintre Corpul 1 armată şi detaşamentul Armatei II, aflat la Lisa. Pentru a veni în sprijinul forţelor aflate aici, Armata I română a trimis în ajutor cinci batalioane şi o baterie de artilerie din Divizia 20 infanterie, comandată de generalul David Praporgescu. Un episod semnificativ s-a petrecut în zona podului de la Câineni: lt.-col. Toma Popescu a reuşit să improvizeze o apărare formată din 13 ţărani şi doi sergenţi, care au reuşit să oprească înaintarea patrulelor germane în defileu, induse în eroare de focul susţinut al acestora (Kiriţ.,I,p.286;România,p.174). Bătălia de la Sibiu a fost câştigată, după trei zile de lupte grele, de trupele Armatei IX germane, dar Corpul 1 român a reuşit să-şi retragă majoritatea foerţelor spre sud. La 20 septembrie/3 octombrie, sub loviturile ofensivei inamice, Armata I română, înfrântă, a început retragerea generală spre arcul Carpaţilor, pătrunzând în Defileul Oltului, în noaptea de 15/28-16/29 septembrie. În aceeaşi vreme, după lupte îndârjite la Şinca Veche-Perşani, Ţânţari şi Braşov (între 22 septembrie/5 octombrie-25 septembrie/8 octombrie), trupele Armatei II române au fost silite şi ele să se retragă spre culmile Carpaţilor, antrenând în retragerea aceasta şi trupele Armatei de Nord.

Cele două mari armate române au reuşit să se retragă organizat, nedând posibilitatea inamicului să le distrugă, iar pe timpul replierii au reuşit să provoace pierderi adversarului de luptă. După încheierea bătăliei de la Sibiu, comandamentul german îşi propunea să acţioneze prin trecătorile Bran şi Predeal, pe direcţia generală Bucureşti, în scopul separării forţelor din Moldova de cele din Muntenia şi Oltenia, pentru a ocupa capitala şi a sili România să capituleze. Ţara se afla într-o mare primejdie, gravitatea situaţiei fiind accentuată de neînţelegerile apărute pe neaşteptate între guvernul şi armata română, pe de o parte, şi comandamentul rus, pe de altă parte. La 2/15 octombrie 1916, generalul Alexeev trimitea o telegramă generalului Iliescu, în care, sub motivul principal ,,de a conserva armata”, se propunea abandonarea Munteniei şi a Bucureştiului şi ,,păstrarea fermă a flancurilor în Moldova şi Dobrogea, având ca bază (aliniament de apărare) Prutul”. Mai mult, în telegramă se propunea transferarea unei părţi din fabricile româneşti pe teritoriul Rusiei şi fortificarea zonei Târgu Ocna-Focşani-Babadag. Dar guvernul şi armata nu au putut fi de acord cu cedarea unei importante părţi a ţării, fără luptă, trebuind să apere teritoriul numai cu forţele proprii, România fiind practic lăsată singură .

—————————————–

Prof. Ioan POPOIU

31 martie 2019

 

Codruța-ELENA: Poeme

,,MI SE-NTÂMPLĂ DESEORI”

 

,,Mi se-ntâmplă deseori,
Să nu mai pot scrie din cauza degetelor mâinii.
Mi se urcă unul peste altul de la sine
Și trebuie să le așez eu la loc,
Să le masez ca să-și revină…
Iar alteori, înțepenesc,
Privesc cum cuvintele îmi amorțesc,
Și-n ființă, simt furnicături…
Apoi, deodată, mă cuprinde că un val,
Un aer atât de cald, pătrunzător,
Și iarăși, încep să pășesc printre litere,
Printre spații…
Lăsând cuvântul să mă scrie,
Să mă rescrie…”

 21 dec.2018

 

,,M-AM IMPLORAT SĂ-ȚI ACCEPT A TA IEȘIRE”

 

,,Ai ieșit din viața mea, trântind ușă sufletului meu atât de tare,
Că zugrăveala de pe pereții încăperilor inimii mele
A căzut și pe jos s-a împrăștiat.
Am strâns-o, încercând să o pun la loc,
Dar m-a oprit ceva din mine.
M-am implorat să-ți accept a ta ieșire!
Totuși, îndrăznisem să ies după tine și să te opresc,
Dar în grabă mea, am uitat să ating flama din mine.
Eram în pericol să ard, dacă aș fi aprins un chibrit de gelozie, ori de supărare.
Toată ființa mea, era plină de al vinei gaz
Și încercam să deschid toate ferestrele,
Dar m-am intoxicat, încercând să ajung la ele,
Iar pentru câteva minute, doar priveam în gol.
Am stat așa pentru câteva clipe,
Mi-am aerisit emoțiile și sentimentele,
Apoi mi-am zis : ” Ce dacă am rămas aici? Am destul timp după tine să fac curat.”

12 Sept. 2018

,,BOB DE STRUGURE”

 

,,Bob de strugure”,
așa mă numește…
Îmi spune, ba că sunt acră,
Ba că sunt prea dulce.
Ochiul verde,
Niciodată nu-l crede, nu mă crede…
Preferă să zâmbească, oferind tăcere,
Ca și cum nu mi-ar răspunde,
Când cuvintele mele zboară.
Dar știu că-i sunt băutura preferată,
Căci de câte ori mă vede, amintește, mă amintește…
Când cerul se-întunecă împodobindu-se cu stele,
Mă caută, căci știe că strălucesc mai mult că ele,
Că putem sta ore-n șir de vorbă,
Până când soarele răsare și totul se sfârșește…
Dar știu că-i sunt băutura preferată,
Căci de câte ori mă vede, amintește, mă amintește…”

28 Iun. 2018

***

Codruța-ELENA despre ea însăși

M-am născut și am crescut în orașul Brașov: un oraș încântător.
Am absolvit Colegiul Sportiv ” Nadia Comăneci” din Onești, sub îndrumarea părinților mei. Pe tot parcursul școlii, mă convingeam tot mai mult, că nu aveam de ce să regret alegerea făcută, căci am avut parte de multă susținere din partea tuturor profesorilor. În cei patru ani de liceu, am descoperit o mică pasiune pentru literatură. Începusem să interpretez texte, poezii, după cum mă ducea mintea. Într-un târziu, m-am apucat să înșir cuvinte pe hârtie. Firea mea emotivă, m-a ajutat extraordinar de mult să scriu, deși mă temeam de critici, indiferent din partea cui le-aș fi primit.
În prezent, urmez cursurile școlii postliceale sanitare „Carol Davila „, Onești. Școală, ce mă ajută foarte mult să cunosc mai bine oamenii, și cum să colaborez cu ei. E minunat, să lucrezi cu aceștia, dar este în aceleași timp, și foarte dificil.
Sunt atrasă de lumea literaturii, căci prin ea, îmi pot exprima mai bine trăirile interioare. Îmi este mult mai ușor, să le expun pe hârtie, decât verbal. Sunt o mare visătoare, și câteodată, uit că nu am aripi. De aceea, încerc să le confecționez din cuvinte. Sunt un morman de cuvinte. Cred că, mi-ar trebui două vieți, să le număr și să descifrez sensul fiecăruia. Și cred că, fiecare om este o minune, ce sălășluiește în adâncul sufletului său, un întreg univers.

” CE SUNT? DOAR O BUCATĂ DE CARNE UMBLĂTOARE „

” Deși, eram doar o bucată de carne umblătoare pe acest pământ, nu mă temeam să ating razele de soare, și nici să-i simt căldura acestuia. Însă, pentru că tot îl căutam și nu puteam sta departe de el, am început să mă alterez, devenind tot mai luminoasă la chip și la suflet. La scurt timp, am prins un miros greu și neobișnuit pentru cei din jur. Prin urmare, aceștia crezuseră că murisem pe dinăuntru, și că trebuia să-mi îngroape ființa în cel mai scurt timp posibil. Cei presupușii „apropiați „, au avut grijă să fie prezente câteva bocitoare, care să-mi plângă soarta atât de „tulburătoare ” și de ” tristă „. Se făcuseră toate aranjamentele pentru înmormântarea mea, dar eu eram mai vie ca niciodată! Nu știam, dacă să râd sau să plâng de tot acest circ, căci adevărata dramă ce avea loc , era însăși felul în care aceștia își trăiau viața, în teama de a descoperi lumina. M-au condus cu toții pe ultimul meu drum, m-au îngropat, după care se pregatiseră să plece imediat ce slujba a luat sfârșit, când deodată, s-au îngrozit auzind un zgomot puternic : era strigătul meu interior, ce reușise să se facă auzit! M-au dezgropat repede, minunându-se. Ba chiar, la un moment dat, au început să creadă că sunt o vrăjitoare, că făcusem niște vrăji, și așa am înviat. Dar eu, nu făcusem nimic altceva, decât să trăiesc așa cum îmi doream. La început, mă simțeam puțin prost văzând cum lumea mă ocolea, dar asta n-a ținut mult, și nici în ziua de azi, nu a dispărut mirosul acela „oribil”. Eh, am am fost, și asta continui să fiu : o bucată de carne umblătoare, ce iubește căldura!”

16 febr. 2019

” ERAM CONSIDERĂ NEBUNĂ”

” Îmi târam picioarele pe un coridor parcă nesfârșit, murmurând : ” Eu când mă externez?” Zăream câteva suflete, ce stăteau lipite de ușile grele de fier. M-au dus într-un salon pentru a urma tratamentul. Încăperea era întunecată, lipsită de ferestre, sau de orice alt mijloc prin care lumină s-ar fi putut strecura. Se temeau, ca nu cumva, zărind-o, să încep să am iar, așa zisele „vedenii”. Îmi spuneau: „Ai o minte bolnavă, și o vom face sănătoasă.” Da, sufeream de o boală fără nume: credeam că există o altfel de lumină, o altfel de liniște interioară, o altfel de căldură, ce nu poate fi atinsă, ci doar simțită cu sufletul și inima. Dar pentru ei, ea nu exista, căci intunecați fiind, nu credeau decât în ceea ce se vede. Asta, considerau ei „real”, și că eu inventam tot. Odată, psihiatru meu a trecut să mă vadă:
„- Cum te mai simți?”
„- Mi-e lumină acum, cum nu mi-a mai fost niciodată” , i-am răspuns.
Așa că, decisese să-mi mărească pozele de fiole și tablete „realiste”. Acestea, în scurt timp, și-au făcut efectul, astfel încât devenisem agitată și incoerentă. Mă trezisem într-o dimineață, trăgând de uși, înjurând și blestemând. M-au pus pe un scaun, legându-mă atât de strâns, încât începusem să sângerez.
„- Acum, ce povești ai să mai scri cu mâinile astea? Unde-iți sunt aripile? Ha! Arată-le ! Dezleagă-te! Mi se adresă pe un ton puțin ridicat, de către un înger negru infirmier.
Intr-un final, după ce toate puterile m-au lăsat, am încetat să mă o pun lor. Mă prefăcusem că-mi ” învățasem lecțiile”, așa că, mi-au dat drumul. De atunci, am învățat să trăiesc în lumea mea printre ei, dar nu fiind una de-a lor. Eu am scăpat, dar mă întreb, dacă și celelalte suflete ce erau internate împreună cu mine, au avut aceeași soartă. Dar ceva îmi spune, că sunt bine, căci sunt lumină.”

1 febr. 2019

––––––––––

Codruța-ELENA

31 martie 2019

Ala MUNTEAN: Poesis

TIMPUL ȘI IUBIREA

 

Se scurge timpul nemilos,
Purtând cu el iubirea noastră,
Din suflet zboară-un gând frumos
Cu dorul său de-o stea albastră.

Se-nalță lent în a sa visare,
Făcând popas în Univers,
Se simte ca la sărbătoare,
Trecând prin prisma unui vers.

Și steaua e o visătoare,
Râvnește spre gândul rebel,
Chiar de-i la mare depărtare,
Ea strălucește pentru el!

Dar timpul are-a’ sale legi:
Ce-i pasă lui de-o stea albastră,
Care așteaptă nopți întregi?
Ce-i pasă de iubirea noastră?..

FLUTURI

Dinspre cer împrăștiate din paleta de culori
Mii de puncte colorate, nouă fericire-n zori,
Sufletului bucurie când e-mpestrițată zarea,
Prinsă-n tril de armonie ce-o aduce primăvara.

Se zăresc tot mai aproape și putem să deslușim
Mii de aripi colorate-n care liniștea găsim;
Fluturi mulți în avalanșă, ploaie sfântă-n univers,
Emanând eternitate, ca silabele în vers,

Ce revarsă peste lume un buchet de vise-ascunse
Să cunoască fericirea, chiar și cei cu tâmple ninse,
Dezmierdându-le privirea cu-o punte de curcubeie
Arcuite peste lume, ca un suflet de femeie…

Fâlfâie din aripioare o puzderie de fluturi,
Iar când soarele răsare, razelor fură săruturi,
Dup-o vreme-ndelungată, prinsă-n crestele de nori,
Cerul ziua înflorește cu-o paletă de culori.

Ca să simtă fericirea omul dis-de-dimineață,
Vibrând în suflet iubirea, izvor nesecat de viață!

ÎNTRE CER ȘI PĂMÂNT

 

Între cer și pământ zboară îngeri cu aripa frântă
Își înalț-al lor cânt către Cel ce spre inimi cuvântă,
Se rotesc lin, ușor, lasă-n urmă o dâră de sânge,
Eu, privind ‘n urma lor, simt că iarăși inima-mi plânge…

Undeva-n depărtări se gătesc de plecare cocorii,
Iar colo-n alte țări, multe mame-și așteaptă feciorii.
Ele ruga-și șoptesc, răspândind peste lume chemarea
Și în plâns îngeresc către cer își imploră-alinarea.

Se destramă un nor, risipit fiind de-o lacrimă sfântă,
Căci ne măcin-un dor ce spre-o clipă de viață se-avântă,
Unde îngeri zâmbesc, precum floarea cu rouă-n grădină
Și mereu mulțumesc Celui Care îi scaldă-n Lumină.

Doar al păsării cânt îi mângâie în liniștea serii,
Adevăr din Cuvânt șterge-n grabă chipu-ntristării.
Îngeri veșnic în zbor, tot mai mulți cu aripa frântă,
Ca-ntr-un vis călător, între cer și pământ se avântă…

 

STROP  DE VIAȚĂ…

 

Mi-e primăvară-n șoapta dintre vise
Și curcubeu-n flori de dor s-a revărsat,
Oglindă-mi e retina stelei ninse,
Lumină vie peste-un suflet întristat!

Continue reading „Ala MUNTEAN: Poesis”

Gheorghe PÂRLEA: Eu nu cutez s-ajung la stele

EU NU CUTEZ S-AJUNG LA STELE

 

Eu nu vreau fagure de miere,
nici vad cu lira-n Univers…
De ce m-aș crede-a fi-n putere
să pot cuprinde-n miez de vers
ceva ce n-are încăpere
în spațiu-n care îmi framânt
o cadratură de mormânt?!
*
Doar numai unul, pe Pământ,
înfipta-n vârful de condei
cam tot ce-ncape în cuvânt
din cerul izvodit de zei –
în creuzetul lui amesteca
lut pământesc și pulbere de stea.
*
Eu, ce să zic, sunt muritor,
străfulgerat din când în când
de câte un șăgalnic gând
de-a pune scară la vreun nor –
că tot îmi merge, jalnic, buhul
că norii-mi tulbură văzduhul.
*
Eu nu cutez nicicum s-ajung la stele
cât storurile-s trase peste ele;
s-o facă alții pe deplin,
de bolta lor e cer senin.
Eu… am o mică moștenire
aici, la vatra părintească,
lăsată-anume cu menire
ca spicul ei să se-mplinească.
Și de va fi ca glia să-mi rodească,
tot cerul înstelat îmi va fi jos.
Deci zic: să urc la stele, ce folos?!

———————————

Gheorghe PÂRLEA

31 martie 2019

 

Foto: Internet

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mistica Creației Creștin-Ortodoxe în Spațiul Concentraționar (partea a II-a)

   „Suferinţa este durere, dar în momentul în care ţi-o

   însuşeşti, te gândeşti că Dumnezeu în ipostaza Lui

   de Mântuitor, poartă în spinare toate crucile noastre

   şi duce povara lumii întregi.” (Aspazia Oţel-Petrescu)

 

   Poezia Crucii se ţese pe urzeala sufletului frumos al creştinului ortodox dacoromân, aleasă pe războiul de ţesut al iscusinţei, cu broderia de borangic a harului ceresc.

   Poezia Crucii se dospeşte din ţărâna sacră a strămoşilor, frământată din sângele martiric al urmaşilor în iezerul Iubirii celeste prin care dogoreşte focul cântării liturgice ce dospeşte Dragostea lui Dumnezeu pentru Aleşii moştenirii Creaţiei Sale.

   Poezia Crucii macină grâul ales al gândului gătit în râşniţa voinţei milenare, consfiinţind covata pâinii cereşti încrustată cu însemnele Vieţii pe pristolul Crucii.

   Poezia Crucii s-a călit în cuptorul de foc al Suferinţei, rumenindu-se în prescurile sacre ale jertfei tuturor martirilor Daciei Mari întru cuminecarea Neamului Valah.

   Poezia Crucii înfloreşte Cuvântul în Iia divină, răsfrânt pe brocartul Voroneţean.

   Poezia Crucii se împleteşte din fulgerele albastre şi zorii însângeraţi, din tunete cernite şi susurul apelor safire, din frământarea pădurii şi sihăstria Codrului, din isihia peşterii şi pustia monahului, din şoapta câmpiei şi semeţia bradului, din zborul rândunicii şi rapsodia cucului, din madrigalul privighetorii şi curcubeul păunului, din salutul albatrosului şi-al Mării albastre şi surâsul verde al veşniciei Carpatine.

   Poezia Crucii s-a frânt din Cina cea de Taină a lui Hristos, din Columna dacilor biruitori la Roma, din zborul lui Vuia şi al lui Vlaicu, din Masa Tăcerii lui Brâncuşi, din pasărea măiastră-Maria Tănase, din căluşul oltenesc, din Icoana lui Grigorescu, din Iia mehedinţeană, din Rapsodia lui Porumbescu, din bundiţa bucovineană, din simfonia lui Enescu, din trilul Mariei Lătăreţu, din glasul tainic al Porţilor maramureşene, din Sfinxul Munţilor Bucegi, din Crucea Caraimanului, din Nedeia Muntelui Găina, din slova de aur a mândrei Bucovina, din Romanţa Dunării albastre…

   Poezia Crucii s-a prelins în Potirul Viţei de Vie Valahe, cuminecare tuturor Dacilor.

   Poezia Crucii şi-a zdrobit durerea inimii în teascul Suferinţei sufletului curat al Străbunilor, mustind milenar în toate poemele de dor ale urmaşilor lui Burebista şi ale Dochiei, în jertfa înflăcăratului rege Decebal şi-a cneazului Gelu, în magnifica biruinţă a Bătrânului Mircea de la Rovine, în clarviziunea monarhică a lui Alexandru cel Bun, în chemarea buciumului răzeşilor viteji ai lui Ştefan cel Mare, care a vânturat pleava păgână o jumătate  de secol, în armonia spiritului Domnului Sfânt Neagoe Basarab, în Odiseea Basarabenilor ce stau de veghe la hotarele lui Eminescu: „De la Nistru pân’ la Tisa”, în şiragul elegiilor trecutelor biruinţi dobrogene ale lui Dobrotici, reflectate în „trecute vieţi de Doamne şi Domniţe”, în Unirea triumfală a lui Mihai Vodă Viteazul, ce-a înecat ienicerii şi spahii osmanlâi în însetatul Neajlov, în supremele zidiri ortodoxe ale înţeleptului Matei Basarab, în martiriul domnesc al Prinţilor Brâncoveni, în universul erudit al Craiului culturii Dimitrie Cantemir, în clocotul rubiniu al mustului aprins de iureşul pandurilor Domnului Tudor, în cavalcada Doinelor Moţilor lui Iancu, în Iliada dramei Domnului pământean Cuza, în spada de întregitor a mareşalului Prezan, în predestinatul Cavaler-martir al demnităţii renaşterii Neamului nostru creştin ortodox.

  Radu Ştefan Demetrescu Gyr (1905-1975)

   „Şi nu te-nalţi în slăvi, dacă nu cazi/ cu fruntea grea în pulberea amară,

   Iar dacă-nvii în zâmbetul de azi,/ E c-ai murit în lacrima de-aseară!”

 

   Literatura română creştină în spaţiul concentraţionar ateu comunist a atins cea mai înaltă semnificaţie a literaturii contemporane, prin experienţa martirică unică, unde inefabilul carceral s-a logodit cu mistica cerească ortodoxă a creaţiei umane.

   Poezia Crucii a întrupat harul creaţiei originare din sistemul penitenciarelor, al lagărelor, trudită mental în focul prigoanei, în cuptorul persecuţiei, în cazanul de plumb topit al torturii, în congelatorul polar al izolărilor din habsburgica Zarcă.

   Poezia Crucii este plămădită din spiritul eroic, martiric, mucenicesc, mărturisitor sub sceptrul demnităţii, înflorind în muzică, liturghie, artă, frumos, cântare, încântare!

   Am botezat-o Poezia Crucii, fiindcă acea creaţie serafică, semantică, porfirică păstrează Icoana vie a vieţii jertfelnice a autorului biruitor al Iadului închisorilor.

   Poezia Crucii în esenţa ei fiinţială reflectă autoritatea Adevărului, iubirea purificatoare şi sensul soteriologic al mântuirii personale întru mântuirea Neamului.

   Poezia Crucii marelui pătimitor şi serafic geniu Radu Gyr s-a întrupat din taina jertfei sufletului curat, din vocaţia mistică a inimii sale arzânde, din harul călăuzitor, din misiunea mărturisirii cugetului carpatin, odrăslit întru Frumuseţea Logosului dumnezeesc, ce se perpetuează în Corola Grădinii înmiresmate a Crăiesei Maria, purtând peste milenii dimensiunea ortodoxă, veşnică a aristocratului spirit valah.

   ÎNDEM LA LUPTĂ

 

   „Nu dor luptele pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ cum dor acele braţe slute/ care să lupte nu mai vor.// Atunci când inima ta cântă,/ ce-nseamnă-n luptă-un braţ înfrânt,/ ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă,/ când te ridici c-un steag mai sfânt?// Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s,/ cele mai crâncene înfrângeri/ sunt renunţările la vis.” (Poezia în Cătuşe. Ed. Omniscop, Craiova-1995)

   Demostene Andronescu (1927)

   „Pe pieptul veşnicii-mi pun urechea/ Şi-ascult cum mă gândeşte Dumnezeu,/

   Cu ochiul minţii-mi cat în cer perechea/ Ca-ntr-o oglindă… Doamne, care-s eu?”

    În pârgul dimineţii pline de surâsul cald al sufletului său dăltuit din zenitul peste care  se cerne azurul înţelepciunii prelins pe mâinile aprinse în rugăciune, în cuvânt.

   Inima sa mare răsfiră lumini de sărbătoare, gătind poezia întru slujire şi slavă, unde natura dănţuieşte îmbrăţişând în jocul ei Mirele om cu care se logodeşte în har.

   Atunci Omul surâde, zâmbeşte, se bucură, chiuie, cântă, se înduioşează, lăcrimează, se înflăcărează, plânge, se minunează, se exaltează, se îmbrăţişează!

   Poezia sa ţâşneşte din străfunduri de veac, din adâncimi de milenii, din iezerul veşniciei pelasgo-geto-dace, binecuvântând rocile de cremene ancestrale şi pădurile de brad, legendele de foc şi doinele de jar, cetina din colind şi azurul din ochi, comorile dacice şi scorburile de sihaştri, peşterile schimnice şi cerdacurile boiereşti, smerenia ascezei şi cârja vlădicească, tremurul plopului şi fâlfâirea codobaturei, fracul regal al mirificei rândunici şi cântatul trubadurului cocoş de munte, fluierul ciobanului mioritic ce străbate din zorile Creaţiei şi tulnicul moldav voievodal, candelabrul păpădiei şi lacrima trandafirului către azur, taina busuiocului din sân al fecioarei şi turnirul cavalerului alb, sanctuarul bibliotecii şi stihul adierii harului, hora narciselor şi zborul porumbeilor, soarele gutuiei şi îmbujorarea muşcatei din fereastră, scâncetul copilului şi suspinul mamei, dorul muierii şi ispita bărbatului.

   Poezia „În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,” a scris-o în gând, într-o noapte geroasă de iarnă, petrecută în marş, maraton, în timp ce era la izolare în temniţa Aiudului şi trebuia să se mişte continuu pentru a nu încremeni. A fost în noaptea când seniorul trecut de pragul senectuţii boierul scriitor Constantin Gane a fost salvat de la moarte de revolta camarazilor săi, care au obligat autorităţile hidoase, meschine să-l scoată din izolarea care te ţintuia cu tentacolele ei de gheaţă.  

    În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând…

   „În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,/ Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,/ Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină/ Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela din gând.// Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi/ Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara/ Şi de puţinul suflet ce îl păstram cu sara/ Să am, ca tot creştinul, cu ce te omeni.// Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,/ Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,/ Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală/ Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.// De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,/ Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,/ Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce/ Otravă-n cupe sparte şi te-aş târâ prea jos.// Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,/ Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină/ Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină/ În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.”  (idem)

   Demostene Andronescu a scris în detenţie peste 200 de poezii, dar la eliberare a luat cu el doar o sută, restul le-a lăsat memoriei celorlalţi camarazi prigoniţi.

 

Vasile Blănaru-Flamură

 

   „La fereastra noastră în cătuşe/ s-a oprit o pasăre din zbor:/

   crini de ceară, galbene brânduşe/ printre gratii îngerii în zbor/

   flutură, cu noaptea fără zor, planuri jucăuşe.”

 

    Turnat din cremene la temelii, Neamul Daco-Român şi-a tencuit cu sânge pe mistrii de argint geneza străveche, devenind înălţător în adevăr, credinţă, dreptate şi iubire. Aşa şi-a crescut pe marii ei fii. În Codrul înverzit a binecuvântare, a răspândit din panere de aur şiruri de mărgăritare, apoi a răsfirat pentru fiecare menirea sa.

   Vasile Blănaru şi-a pus peste trena păienjenişului celulei, popasul vălmăşag, ca un cântec de jale. Din epitaful unui rapsod şi-a încrustat la Aiud, testamentul ca o romanţă a iubirii. A fost menestrelul care a prefăcut Zarca într-o liră a lui Orfeu.

   Ultima dorinţă a zugrăvit-o într-o cântare mamei, printre luceferi şi poeme. Briza nedumeririi, răscoleşte nostalgia nocturnă şi în coşmarul neputinţei o rază din soarele aprins şi parfumul unui fir de liliac, zămislesc crini printre zăbrele.

    AIUDUL

 

   „Salut Coloseum! Hâlpav celular,/ Explozii de branduri parcă s-aud/ Zăbrele şi ziduri ca sloiul polar,/ Lăcaş de rugare-n utrenii, calvar,/ Aiud!// Cetate păgână cu paznici pigmei,/  Aiud!/ Aiud; ţintirimul anilor mei!/ Lăsat e zăbranic pe muchi de securi,/ La nord răsăritul, apusul spre sud,/ În plâns de hîrdaie şi-n iz de prescuri.// Absurdă e râvna flămândelor guri,/ Aiud!/ Îmi târâi osânda căci pasul mi-i greu,/ Aiud!/ Aiud: crematorul neamului meu!/ De truda surghiunului ochii ni-s plini,/ Ce iad aşteptarea, iar trupul ni-i ud.// N-ai voie să cugeţi şi nici să suspini,/ Adorm iconarii pe nimburi de spini,/ Aiud!// Când Zarca mocneşte-n cuibare de zmei,/ Aiud,/ Aiud: Purgatoriul anilor mei!// Dar azi tirania lui Gog, peste vreri,/ Se surpă asemeni trădării lui Iud’/ Acum la sfârşitul atâtor dureri.// Am inima ocnă şi-s fără puteri,/ Aiud!/ Dar cred şi voi crede că-i sfânt Dumnezeu,/ Aiud!/ Aiud: izbăvirea neamului meu…”

                                                                                                 Aiud-noiembrie 1953.

   (V. Blănaru-Flamură, Crini printre Zăbrele. Din Poemele unui fost condamnat la moarte. Ed. Sepco, Colecţia Iconar, Ediţia I-2000)

   Andrei Ciurunga (1920-2004).

 

   „Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,s-a răstignit Hristos ca la-nceput,

   cu palma stângă sângerând pe Nistru, cu palma dreaptă înflorind pe Prut.”

 

   După absolvirea liceului în 1939, s-a angajat ca pedagog între 1941-1944, funcţionând şi ca redactor la publicaţiile de răsunet: „Basarabia”, „Basarabia literară”, „Raza”, „Prepoem”, „Curentul literar”, „Neamul Românesc”, până când a fost nevoit să se refugieze cu familia la Brăila, în 20 Martie 1944, moment în care îşi ia numele de Cahuleanu.

   A publicat volumele de poezii: Melancolie (Cahul-1936), În zodia Cumpenei (Cahul-1939), Poemul dezrobirii (Chişinău-1943), Cântece de dor şi de război (Chişinău-1944), Poeme de dincoace (Brăila-1947), Decastihuri (Bucureşti-1968), Vinovat pentru aceste cuvinte (Bucureşti-1972), Argumente împotriva nopţii (Bucureşti-1976), Poemele cumplitului Canal (Craiova-1992), Lacrimi pentru Basarabia (Bucureşti-1995), Poeme din iad pentru îngeri (Bucureşti-1996) ş.a.

   Andrei Ciurunga a fost o ţâşnire din sacra ţărână geto-daco-basarabeană, plămadă de martiriu valah şi corolă de flori, cronică de legende şi hrisov de doine, mărgăritar de cuvinte alese şi tâlcuiri de Cazanii, arpegii de liră şi revărsări de cascadă, apoteoză de dor şi onomatopee de har, sceptru de geniu şi heraldică de cer.

   Pentru articolul „Expresul”, a fost arestat în Noiembrie 1945, eliberat după o lună, rearestat în Februarie 1950, eliberat în 1954, rearestat în Noiembrie 1958, eliberat în August 1964, cu lotul marii eliberări. Îşi ia în anul 1946, pseudonimul Andrei Ciurunga, iar în anul 1967, a reintrat în Uniunea Scriitorilor. Marele poet, supranumit Radu Gyr al Canalului a îndurat în penitenciarele Galeşu, Jilava, Poarta Albă, Uranus, Valea Neagră, Văcăreşti. În toamna mileniului trei la Poarta Albă-Constanţa, azurul cerului ca o cinstire adusă Eroilor şi Martirilor Neamului s-a reflectat în reverenţă pe Monumentul Canalului, pe care erau încrustate în piatra picioarelor Columnei numele lui Andrei Ciurunga şi versuri din celebra sa poezie „Canalul”.

 

  Canalul Dunărea-Marea Neagră, devenit „Canalul Morţii”, o Golgotă dobrogeană a zecilor de mii de osândiţi, şi imn al devenirii lor, Andrei Ciurunga a transformat Canalul într-un Poemul al pătimirii Românilor, ca o Mărturisire de credinţă şi iubire.

   După ce a spintecat Dobrogea cu lopata în cei patru ani de muncă silnică, marele poet, genialul basarabean Robert Cahuleanu alias Andrei Ciurunga, pe care am avut privilegiul să-l cunosc, să-l admir, să-l iubesc, a plămădit inedit şi inefabil temerarului său destin, Poemele cumplitului CANAL:

                           CANALUL

   „Aici am ars şi-am sîngerat cu anii,/ aici am rupt cu dinţii din ţărînă,/ şi-aici ne-am cununat cu bolovanii,/ cîte-un picior uitat sau cîte-o mînă.// Pe aceste văi şi dealuri dobrogene/ am dat cu veacuri înapoi lumina./ Amare bezne-am aşternut pe gene/ şi le-am gustat în inimi rădăcina.// Aprinşi sub biciul vîntului fierbinte,/ bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre Dunăre şi Mare. // Trudind, flămînzi de cîntec şi de pîine,/ înjurături şi pumni ne-au fost răsplata./ Să facem drum vapoarelor de mîine,/ am spintecat Dobrogea cu lopata.// Istoria, ce curge-acum întoarsă,/ va ţine minte şi-ntre foi va strînge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apă şi pe-a patra sînge.// Iar cîntecele smulse din robie/ vor ctitori, cu anii care vin,/ în cărţile pe care le vom scrie,/ o nauă Tristie la Pontul Euxin.”

   (Andrei Ciurunga, Poemele cumplitului CANAL, Ed. Universalia, Craiova-1992)

   Petru Baciu (1922-2017)

   „Când am plecat în munţi/ Ca să mă-nfrunt cu veacul,/

   Pe asprele poteci,/ Urcam, păşind alături/ Cu moşii şi

   strămoşii,/ Dând strigăt de alarmă/ Că din Urali vin

   hoarde,/ Ca să ne prade Ţara!”

 

   Faimosul băcăoan s-a născut într-o familie de luptători dârji, de înflăcăraţi răzeşi, coborâtori din flamuri legendare, zăvorându-şi inima şi pintii în spada Adevărului.

   Crescut ca un Brad de veghe la hotarele Cetăţii, şi-a cernut timpul în jertfă, şi-a prelins vremea în creaţie, în frumuseţea sacrului liric ca vocaţie şi misiune hristică.

   Cu beteala răbdării şi-a stropit crezul în închinarea Neamului. În foşnetul cumpătării şi-a cuibărit înţelepciunea. În cei 15 ani de cumplită suferinţă şi-a pitrocit dragostea întru Domnul din care a ţâşnit jertfa sa măreaţă pentru Neam. S-a împărtăşit cu poezia Suferinţei şi a Jertfei întru Străbuni şi Dumnezeu, împărtăşindu-ne, parcă din Potirul Vieţii, din Cina cea de Taină a Mântuitorului Hristos.

   În turnirurile suferinţei, credinţei, jertfei şi iubirii, sub faldurile Crucii, Cavalerul dreptăţii valahe a înfruntat cruntele persecuţii şi prigoniri prin purpuriul însângerat al celor 20 de închisori înfiorătoare: Aiud (celular şi zarcă), Bacău, Borzeşti, Canal, Capul Midia, Constanţa, Craiova, Galaţi, Grindu, Iaşi, Jilava, Oneşti, Peninsula, Periprava, pe Bac la stuf, Piteşti, Poarta Albă, Rahova,  Suceava, Văcăreşti.

   În poezia sa luminoasă, dar însângerată cuprinzătoare de adevăr, de jertfă, de iubire, de suflet frumos a încăput miraculos şi necuprinsul Dragostei dumnezeeşti.

   Alaiul împlinirilor sale a căzut pradă conspiraţiei răului, a celor schimonosiţi de ură.   Din lacrimi de durere şi-a poleit raze de soare. Din frângerea mâinii torturate şi-a pus peste ponoarea sufletului mângâierea pentru cei din jur.  Acasă şi-a lăsat mireasa tinereţii, prigonită de legefii minciunii, dar inima sa primenită de ninsoare a primit hrisovul binecuvântării. Stihul credinţei i-a topit în psalmii biruinţei, în Liturghia Învierii.

   DE PAŞTE

   “Plâng clopote în inimi departe-n amintiri,/ cu funii grele trase, păstrate în iubiri;/ uşor, pe nesimţite, în suflet năvălesc,/ trezind uitate taine şi gândul mi-l sfinţesc.//  Sub fulgerele vremii şi crâncene blesteme/ m-au părăsit şi codrii şi inima-mi greu geme./ Sunt ţintirimul tragic, cu morţi ce n-au murit,/ ce-n cazne lungi şi grele cu ei am zăbovit.// Sub apăsarea morţii ce stă să ne sugrume,/ în gropniţe comune ascunşi de cer şi lume,/ răsună-n piepturi stinse cântările de ieri,/ din stihurile sfinte, a Sfintei Învieri!// Nădejdea neînvinsă supune gândul trist,/ ne-mbărbătăm la crucea durerilor lui Christ!/ Te-mbrăţişezi cu morţii şi ierţi toţi temnicerii…/ Şi-n suflete se-aşează lumina Învierii.  (Petru Baciu, Inimi Zăvorâte, Ed. Buna Vestire, Bucureşti-1999)

Ionel Zeană (1912-)

   „Puneţi-mi lanţuri şi cătuşe,/ Să-şi sune scâşnetul hapsân/

   Şi mii le lacăte la uşă,/ Eu tot ceea ce-am fost rămân!”

 

   A fost un vlăstar al falnicului Stejar aromân din Doleani, salonic-Macedonia, care a văzut lumina lui Hristos în 19 Iulie 1912. După absolvirea gimnaziului român de la Tesalonic a venit în Dacoromânia-Patria Mumă a Străbunilor de demult, unde a absolvit Facultatea de Medicină din capitală, devenind medic primar ftiziolog la sanatoriile T.B.C. Doctorul de aur al pătimirii daco-române a purtat cu demnitate şiragul anilor în temniţelor totalitarismului: 1936, 1938-1940, 1948-1963.

   A scăpat prin minune de masacrul ordonat de regele-călău Carol al II-lea, în cadrul genocidului naţional din 21-22 Septembrie 1939, unde au fost omorâţi în jur de 300 de spartani ai demnităţii, de Fii Aleşi, spirituali ai Patriei noastre creştin-ortodoxe, fără a exista o sentință de condamnare a unei instanțe de judecată .

   Aromânul de aur, „Doctor fără de arginţi” a pătimit prin proletarele penitenciarele: Aiud (peste 9 ani), Constanţa, Jilava, Noua Culme, Periprava, Văcăreşti. A ieşit cu dispensă de vârstă a pedepsei carcerale, graţie tuberculozei de la ambii plămâni.

   După ce şi-a reluat ucenicia ca medic simplu, după 6 ani de restagiatură şi-a recâştigat drepturile câştigate prin concurs şi capacitate.

   Doctorul deţinut politic-religios Ionel Zeană şi-a îmbrăţişat odorul suferinţei, l-a înfăşat cu scutecele durerii şi onoarei, l-a încins cu brâul de credinţă şi iubire, i-a pus marama nădejdii şi a demnităţii, i-a adăugat apoi drapelul dragostei de ţară, făcând din crezul dârzeniei sale de luptă o confesiune lirică de înaltă trăire, prin suma poemelor nituite cu sânge, lanţuri şi cătuşe într-o sacră„Golgota românească.”

 

           AICI EU SUNT STĂPÂN!

  

   Aici eu sunt stăpân!/ Şi neam de neamul meu sărac,/ A stăpânit aici prin veac/ Cu vrere aspră de român.// Aici eu sunt stăpân!/ Istoria m-a tras adeseori pe roată,/ Dar am crescut mai tare detunată/ Din propria-mi cenuşă de român.// Aici eu sunt stăpân!/ În mine îşi dau mâna toţi:/ Şi scumpi strămoşi şi strănepoţi-/ Şi-i simt foşnind ca un gorun.// Aici eu sunt stăpân!,/ În lutul ăsta drag dorm toţi străbunii mei/ Şi voi dormi alăturea de ei/ Şi eu şi neam de neam român…// Aici eu sunt stăpân!/ Nu hoarde zălude şi flămânde/ Şi nu mă sperie nici lanţuri, nici osânde,/ Ci neclintit sub fulgere rămân!// Aici eu sunt stăpân!/ Cioplit în cremene şi-n dinamită,/ Calc apăsat şi dârz peste ursită,/ Cu neînfrânta cerbicie de român./ Aici eu sunt stăpân!/ Şi-nfrunt cutezător pe-aceste plaiuri/ netrebnicele stârpituri şi graiuri/ Şi sub restrişti încrezător rămân/ În steaua mea înaltă de român,/ C-aici eu sunt stăpân!(Ionel Zeană, Golgota Românească-Poeme. Societatea Culturală Lamura Bucureşti-1995)

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mistica Creației Creștin-Ortodoxe în Spațiul Concentraționar (partea a II-a)”