Monah IUSTIN T.: Curiozităţi dumnezeieşti

O şopârlă stă pe o piatră caldă. Soarele bate. Căldura zăboveşte. Vântul aşteaptă. Totul aşteaptă… Căci iată, un „fruct” s-a pregătit. Şi totul, tot restul, ne aşteaptă pe noi ca să-l culegem.

Şi ce este acest fruct?

Şopârliţa din faţa noastră este unul din sensurile nesfârşite scoase din noi şi puse în lume. O tipăritură „în afară” a unui rost pus de Dumnezeu în noi. Un fel de carte de lectură a Creaţiei întoarsă pe dinafară. Căci omul este făcut să fie, prin ceea ce l-a făcut Dumnezeu, Cosmos, atlasul „tâlcuit” de botanică şi zoologie al Creaţiei.

Şi cum credeam noi vreodată că nu avem nicio înrudire cu aceste mici făpturi furişate prin iarbă, peste pietre, prin vreun fir aurit de apă? Cum credeam că sunt doar miraje estetice? Nimic mai departe de aşa ceva. Ele ne impresionează. Dar ne impresionează pentru că ne impresionează lumea noastră interioară, bogăţia de sensuri şi de figuri de stil ascunsă de Dumnezeu în noi, scoasă în afară în felurite forme de viaţă. Nu e mândrie sau narcisism. Este o revelare a universului poetic al naturii umane, din care Dumnezeu scoate la nesfârşit făpturi, vietăţi, curiozităţi şi diversităţi minunate ale firii. Omul e poezia lui Dumnezeu. Pentru că El, înainte să-l facă pe om, pe Adam, a pregătit înainte o grădină a Edenului plină de varietăţi şi „aperitive” din ingredientul principal al Creaţiei. Din om însuşi. Pentru ca atunci când se va trezi la viaţă, nimic să nu i se pară străin, nimic să-l sperie, nimic să nu fie nefiresc, ci să zică cu glas de laudă: „Doamne, şi pe aceasta ai scos-o din mine!”.

Căci cum să nu fie omul poet, dacă toate înţelesurile şi frumuseţile Creaţiei sunt scoase din el însuşi? Din vastul lui univers. Toate mările şi oceanele, frunzele şi ramurile, păsările şi şopârlele, le-a scos Dumnezeu dintr-o matrice. Matricea este omul. Pentru că Dumnezeu îl iubeşte, şi l-a pus cunună a Creaţiei. Şi da, avea dreptate Protagoras, cu cuvântul lui: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Dumnezeu a măsurat toate făpturile cu făptura omului. Nu ca să se mândrească, ci ca să laude. Să dea înapoi Creatorului.

Şi până şi această şopârliţă ieşită la soare, a făcut-o Dumnezeu după măsura omului.

Ce ciudat şi ce straniu, nu-i aşa.

Căci altfel cum am pricepe ceva din natură vreodată? Cum am pricepe fără să pricepem? Cum ar fi exclamat vreodată Nichita Stănescu: „Iarbă, pietre, arbori, păsări – voi sunteţi cu totul şi cu totul altceva”. Cum am fi lecturat această mare carte a Creaţiei, dacă manualul – o, ce minune! – n-am fi însăşi noi.

Şi nu noi „facem parte” din natură. Nu suntem dizolvaţi în ea. Nu suntem o „piesă” din ea. Noi suntem însăşi natura naturii. Pentru că natura din afară este chiar povestea omului spusă altfel. Şi ce Povestitor minunat Cel Ce S-a gândit să ne pună o poveste care nu se termină:

– Hai să-ţi spun o poveste despre om. A făcut Dumnezeu un copac. A făcut Dumnezeu o adiere de vânt. A făcut Dumnezeu o piatră încălzită de soare. A făcut Dumnezeu o şopârlă. Şi – ce să-ţi spun? – abia am început să povestesc…

Lumea e prea frumoasă ca să pricepem ceva. Şi cine ştie dacă trebuie să pricepem… Doar am învăţat cum se deschide cartea!

Şi dacă totuşi, se întreabă cineva. Ce înseamnă o şopârliţă ieşită la soare?…

Dumnezeu are curiozităţi dumnezeieşti. El e foarte curios. Şi l-a molipsit pe om. Omul are şi el toate curiozităţile dumnezeieşti ale lui Dumnezeu.

Aşa că întrebaţi-l pe Dumnezeu:

– Doamne, ce e curiozitatea asta a Ta, pe care ai scos-o la soare?

Şi să nu ne mirăm dacă auzim:

– Păi, am vrut să fiu şi Eu curios. Ca tine. Eu de ce să vreau să înţeleg…?!

Un zâmbet mare şi curios de la Dumnezeu!

————————————————-

Monah IUSTIN T.,

7 aprilie 2019

Alexandru NEMOIANU: ,,Oamenii au uitat de Dumnezeu”

Lumea în care ne aflăm este zguduit[ de agitație, nesiguranță, schimbări, care sunt mai degrabă atacuri spasmodice ale unui trup bolnav. Este un trist adevăr, pe care toți îl recunoaștem, că “ceva” lipsește din lume. ”Ceva” care să dea sens, nădejde și puțină liniște. Dar în loc, vedem războaie tot mai distrugătoare, vedem o inegalitate obscenă între oameni și țări, vedem pe cei avuți devenind tot mai avuți și pe cei nevoiași devenind tot mai nevoiași. Iar în tărâmul moral asistăm la o schimbare fără precedent în istoria umană. Concepte, termeni de referință și rânduieli esențiale sunt pervertite, înlocuite și supuse unei încercări de eliminare. Ideologia unui relativism agresiv și fără rușine caută să așeze semnul egal între bine și rău, între frumos și urât, între război și pace. Cercuri transnaționale de putere, cele care controlează avuția lumii, au supus lor principalele mijloace de informare, sistemul educațional și de cultură și în acest fel promovează ideologia lor otrăvită necontenit. În toată această acțiune distrugătoare vedem însă un scop esențial: eliminarea Credinței și, mai exact, a Dreptei credințe Creștine. Căci Dreapta credință reprezintă “piatra” cea tare care stă împotriva răului. Să nu ne amăgim.

“Răul” în stare pură, necuratul, are un scop veșnic: uciderea oamenilor, distrugerea lor, care sunt “coroana” Creației. Iar aceasta înseamnă desființarea lor ca persoane, reducerea lor la numere socio-economice, la stări biologice, la preschimbarea lor în “indivizi”, număr în turmă. Nu trebuie uitat că “persoana” se definește ca entitate morală, capabilă să aleagă între bine și rău și înzestrată cu liberă voie. Dacă “persoana” va fi eliminată, atunci necuratul și-a realizat scopul.

Aceasta este o acțiune începută cu mai multe veacuri în urmă, prin “iluminism”, repede trecut în secularism și masonerie. Prin vorbe goale și nespus de periculoase s-au introdus tot soiul de teorii, despre “binele universal”, care este cea mai găunoasă teorie cu putință, fără cap, fără coadă, fără conținut, și apoi, ideologii, care au făcut din veacul XX un infern sângeros, culminând azi cu sinistra ideologie globalist-sodomită. Această din urmă ideologie urmărește instalarea unei confuzii generale, în care până și diferența care definește starea existențială, diferența dintre bărbat și femeie este anulată. Într-o asemenea confuzie, în care indivizii sunt complet izolați, sălbăticiți și reduși la manifestări instinctive josnice, controlul “aleșilor” transnationali ar fi garantat, după credința lor.

Întreaga situație schițată mai sus are o explicație. Este încercarea de a întemeia existența omenească “uitând pe Dumnezeu”, încercând să alunge pe Dumnezeu din lume.

Este suficient să ne uităm la ce se întâmplă în țările “apusene’ și cele care se slugăresc să le fie vasale. În aceste țări o politică deliberată caută să creeze un sentiment de rușine pentru Credință și, mai grav, caută să înspăimânte pe cei care au Credință; prin umilințe, prin batjocuri publice, prin discriminare. Sărbătorile Creștine sunt marginalizate, celebrarea lor este oprită și în loc se pun nume “neutre”, ca și cum ar fi o rușine să le numești pe numele propriu. Cel mail limpede caz este al Crăciunului, din care se caută scoaterea lui Hristos și înlocuirea esenței creștine cu un soi de “sărbătoare de Iarnă” seculară. Prin aceste metode, evident, se caută eliminarea sau tăinuirea valorii profund morale și de atașament creștin a acestor Sărbători. Iar acest “model” hidos este promovat și în țările vasale, prin slugoi locali, răi și iresponsabili. În loc apar “sărbători” demonice, de tipul Holloween sau, direct culte satanice. Aceasta este cauza profundei crize demografice și morale existenta în țările “apusene”.

Politicieni ,zis “liberali”,batjocoresc valorile creștine iar politica statală discriminează împotriva celor credincioși. Aceste politici sunt purtate sub eticheta “toleranței”. O “toleranță” care acoperă orice, mai puțin Credința și Valorile Sfinte care definesc o persoană și un Neam, o politică urmărind răsturnarea înțelesului celor mai fundamentale stări și concepte. Răspicat suntem avertizați în această privința: ”Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumina, care socotesc amarul dulce și dulcele amar” (Isaia,5;20). Este iarăși suficient să ne referim doar la un caz,cenzura de pe Facebook.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Oamenii au uitat de Dumnezeu”” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală -Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi/ Anul XIX(2019), nr. 394 (16 –31 Martie)

Dragii mei enoriași!

Viața ca o Cruce. Sfânta Evanghelie din Duminica a treia din Postul Mare ne amintește cuvintele Mântuitorului: ,,Cel ce vrea să vină după Mine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie!” Oricine se întreabă – și e firesc – despre ce cruce e vorba: să ne construim o cruce specială și s-o purtăm pe umăr, se referă la crucea de pe mormânt? Cu siguranță nu se gândea Mântuitorul la o cruce asemenea Crucii Sale, pe care a fost răstignit, adică o cruce de lemn. S-au dat mult interpretări, care de care mai interesantă.

În cele de mai jos mă voi opri asupra uneia, care mi se pare foarte potrivită: crucea la care se face referire este însăși viața fiecăruia dintre noi. Înlocuind termenii, textul ar suna așa: ,,Cel ce vrea să vină după Mine, să-și ia viața sa și să-mi urmeze Mie!” Lucrurile devin mai pe înțeles. Dar de ce să asemănăm viața cu o cruce? Fiindcă este! O are fiecare, e mai mare sau mai mică, mai grea sau mai ușoară, o duce de la leagăn până la mormânt, fie că vrea, fie că nu. Observați, că Mântuitorul nu ne poruncește ca un comandant de oști: ,,Crucea la spinare și după Mine…!” Nu. ,,Cel ce vrea să vină după Mine!” E cu totul altceva. Mântuitorul nu se dezminte, nu se contrazice. El a pus accent întotdeauna pe voia liberă a omului; i-a respectat-o, nu i-a încălcat-o. Altfel spus, fiecare își alege unde vrea să meargă: în rai sau în iad. Dumnezeu nu ne obligă să intrăm în rai, nu ne oprește să intrăm în iad în lumea de dincolo, așa cum nici aici nu ne obligă să intrăm în biserică, nu ne oprește să intrăm în cârciumă. Facem fiecare cum credem că e mai bine. Tocmai de aceea suntem responsabili de faptele noastre. Merităm răsplată pentru cele bune; merităm pedeapsă pentru cele rele. Nu putem zice că cineva ne-a obligat să facem așa sau așa, ori nu ne-a dat voie să facem sau să nu facem ceva.

Așadar, ,,cel ce vrea” să-L urmeze pe Hristos, să-I facă voia, să-I împlinească poruncile, să ducă o viață de adevărat creștin, să-și mântuiască sufletul, în vederea intrării în împărăția Domnului Iisus pe lumea cealaltă. Acela ,,să-și ia crucea sa”. Nu zice că o parte din cruce, ci crucea întreagă, cu tot ce ține de ea. Dacă socotim că crucea la care se referă este însăși viața, înțelegem că Dumnezeu ne vrea pe noi și întreaga noastră viață să I-o dedicăm. El nu lucrează cu jumătăți de măsură, cu procente, cu fragmente. Așa cum spune în altă parte, Dumnezeu ne vrea ori fierbinți, ori reci, căldicei nu. Nu poți sluji lui Dumnezeu și diavolului în același timp, ori ești de-o parte, ori de alta a baricadei în lupta dintre Bine și Rău.

De ce este viața o cruce pentru fiecare dintre noi? Să încercăm să înțelegem relația! Unii se nasc în familii bogate, au tot ce le poftește inima în copilărie și tinerețe, sunt copii de bani gata, pot să beneficieze de școli înalte, să ocupe poziții înalte în societate. Din păcate, mulți cad de timpuriu victime propriilor lor slăbiciuni și anturajelor și devin alcoolici, fumători, consumatori de droguri. Urmează pe Hristos? Nu! Puteau să-L urmeze? Da. Avem atâția sfinți, copii de oameni bogați și cu funcții înalte, care s-au dedat credinței, rugăciunii, postului, faptelor de milostenie și au ajuns sfinți, adică L-au urmat pe Hristos cu întreagă crucea lor. Se nasc alții în familii destrămate, cu părinți alcoolici, ajung cerșetori și locatari ai canalelor, în cele mai bune cazuri la orfelinate și școli speciale. Au o cruce grea? Enorm de grea. Îl pot urma pe Hristos? Da. Sunt atâția dintre aceștia, care s-au ținut de carte, au învățat una sau mai multe meserii, au ajuns oameni de omenie și buni profesioniști, au devenit și buni creștini. Alții au ajuns profesori și s-au întors în școlile unde fuseseră elevi ei înșiși, ca să-i învețe și pe alții. Pot s-o ia și-n altă direcție? Desigur! Și din rândul lor sunt recrutați hoții, borfașii, criminalii, aurolacii, traficanții de droguri etc.

Se nasc unii sănătoși, întregi, alții cu tot felul de boli, de malformații, de defecte. Cei dintâi vor fi bucurie pentru părinții lor, stâlpii viitori pentru familie și societate, ceilalți o grea povară pentru cei apropiați. Și unii și alții pot să-I urmeze lui Hristos prin viața, prin suferința și prin nădejdea lor.

Sunt unii mai frumoși, alții mai urâți; unii mai deștepți, alții mai grei la minte. Există riscuri și pentru unii și pentru alții. Mai mari sunt pentru cei deștepți și cei frumoși. Tentațiile pentru aceștia sunt numeroase și majore. E mare lucru și mare merit înaintea lui Dumnezeu ca purtătorii unor asemenea însușiri să rămână integri, să nu ajungă victimele unor vicii pierzătoare de suflet. Multe sunt capcanele tinereții și diavolul știe cum să plaseze mrejele, cursele și tot felul de viclenii spre pierzarea multora. A-L urma pe Hristos nu este ușor, mai ales azi, când tineretul este bombardat de tot felul de informații, tentații, plăceri și posibilități de a face răul, de a se depărta de Hristos.

Se căsătoresc cei mai mulți, tineri și tinere. De aici crucea devine și mai grea. De cele mai multe ori, alegerea tovarășului de viață este o adevărată loterie. Sunt și cazuri în care cei doi se iubesc cu adevărat, se înțeleg, se potrivesc și pot trăi fericiți până la adânci bătrânețe. Sunt și cazuri când cei doi trag barca pe urcat ani de zile sau tot restul vieții. Beția, desfrânarea, lenea, fumatul, anturajele nefaste, violența, nepotrivirea de caracter, influențele rudelor și cunoscuților, planuri mai mari decât posibilitățile reale, responsabilitatea față de copii, bolile, sărăcia, lipsa unui loc de muncă, persecuții din partea șefilor la serviciu și multe altele fac ca viața/crucea să fie foarte grea. Puțini sunt cei care au curajul să-L urmeze pe Hristos cu asemenea poveri în spate. Și, totuși, e posibil! Cei ce au ieșit victorioși sunt un argument.

Se întâmplă câteodată de ne îmbolnăvim noi sau cei din familie de boli incurabile, se întâmplă de ne mor copiii, soțul, soția, frații, părinții. Durerea este enormă și crucea de plumb. Orice-ar fi, nădejdea în Dumnezeu nu trebuie să ne părăsească. Nici pe Iov nu l-a părăsit și n-a greșit. Toate sunt, fie spre pedeapsa, fie spre întărirea, fie spre încercarea noastră.

Vine bătrânețea cu toată cohorta ei de suferințe, de neputințe, de boli, de lipsuri, de lacrimi și singurătăți. Acum, mai mult decât în toate celelalte etape ale vieții s-ar cuveni să ne apropiem de Hristos. Să-L avem ca părinte, ca frate, ca prieten. Să-i cerem să ne ajute să ne ducem crucea cu credință și demnitate până la capăt, iar capătul să fie Sfântă Împărăția Sa. Acum mai mult ca oricând ar trebui să ne spovedim și să ne împărtăși cât mai des, să fim nelipsiți de la Sfânta Liturghie, să venim în sprijinul celorlalți cu un sfat, cu o mângâiere, cu o rugăciune. Ne este crucea grea, dar trebuie s-o ducem și pe această ultimă sută de metri.

,,Dumnezeu ne dă o cruce/Și putere de-a o duce!” spune o priceasnă. Nimic nu este întâmplător, totul este cu știința și voia Sa. Unele cruci sunt foarte grele, altele mai ușoare. Fiecăruia îi dă după puterea lui. Crucea grea, spălată de lacrimi și de sânge este puntea ce ne duce până la Dumnezeu.

Într-o carte veche se spune că unui duhovnic mare i s-a arătat în vis că i-au murit două enoriaşe din parohie, care veneau des şi se spovedeau la el. Le cunoştea bine. Una era văduvă şi-şi creştea cei doi copii muncind cu ziua pe unde putea, alta avea soţ şi şase copii. Ceea ce l-a nedumerit pe duhovnic a fost faptul că la văduvă a venit o ceată de îngeri şi i-au luat sufletul şi s-au înălţat cu el la cer. La cealaltă nu au venit îngeri, ci sufletul a plecat singur şi s-a depărtat de trup. Amândouă fuseseră femei credincioase şi cinstite în viaţă şi tocmai aceasta îl contraria pe duhovnic. Se întreba mereu de ce Dumnezeu făcuse deosebire între ele. Răspunsul n-a întârziat să-i vină tot în vis: ,,Amândouă s-au mântuit, numai că văduva a avut cruce mult mai grea de dus în viaţă şi de aceea şi cinstea de care s-a bucurat înaintea lui Dumnezeu a fost mai mare. Şi cealaltă a avut greutăţi şi necazuri, dar pe toate le-a împărţit cu soţul său şi astfel viaţa i-a fost mai uşoară. Lacrimile văduvei în schimb au fost multe şi numai Dumnezeu îi ştie necazurile şi greutăţile, pe care le-a dus singură, neavând pe nimeni care s-o mângâie şi cu care să-şi împartă crucea vieţii!”

Așadar, cu cât ne este crucea mai grea să ne bucurăm, căci, dacă o vom duce pe urmele lui Hristos, cu atât va fi și răsplata noastră mai mare. Toate sunt importante, dar mai importantă decât mântuirea sufletului nu este altceva pe lume. Să ne propunem ca ideal în viață, cât mai de timpuriu, dacă s-ar putea chiar din copilărie, mântuirea sufletului. Acestui ideal să-i subordonăm toate celelalte idealuri ale vieții noastre care privesc familia, casa, serviciul, relațiile, realizarea personală etc. Numai atunci Îl vom urma cu adevărat pe Mântuitorul Iisus Hristos, iar crucea vieții noastre nu ne va mai fi atât de grea, fiindcă știm ce vrem în viață, vedem ținta la care trebuie să ajungem și ne luptăm pentru ea. Dacă se va întâmpla cumva să ne prăbușim sub greutatea crucii, să-L rugăm pe Mântuitorul să ne ajute să ne-o ridicăm. Cu siguranță că ne va ajuta, fiindcă și pe El L-a ajutat un om să o ridice pe-a Lui, când se prăbușise la urcușul pe Golgota.

Dumnezeu să ne aibă în paza Sa și să ne ajute să ne ducem crucea vieții pe drumul cel bun, care duce în împărăția Sa.

Sfaturi părintești. Spicuim azi câteva cuvinte înțelepte din cartea Părintelui Arsenie Boca intitulată Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul. Fragmentul se intitulează Cum ne apărăm de „gura lumii”? Iată-l:

,,Vrăjmaşii mântuirii sunt: lumea, trupul şi diavolul.

Lumea e gura satului, gura vicleanului şi, de multe ori, gura celor din casă cu tine. Aceştia sau lumea îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai aluneca cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le iei înainte cu un pas şi să te faci mai bun. Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii are la îndemână acestea trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. De aceea, cei ce biruie lumea nu sunt o adunare de leneşi, ci ostaşii lui Hristos. Şi precum le este lupta, aşa şi mântuirea.

Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame. Sufletul multor oameni n-ar mai vrea să le moară trupul, aşa s-au învoit şi s-au legat de tare cu plăcerea de lumea aceasta. Parcă auzim cuvintele bogatului: „Acum, suflete, ai multe bunătăţi adunate pentru mulţi ani. Mănâncă, bea şi te veseleşte!”. Iar Dumnezeu i-a zis: „Nebunule! În noaptea aceasta voi lua sufletul tău” (Luca 12, 19).

Cealaltă parte de piedică ce ne-o ridică vrăjmaşul în noi înşine e iubirea de sine, „primul pui al diavolului”. Arme asupra diavolului avem trei: numele Domnului, numele Maicii Domnului şi Sfânta Cruce.

Toată casa are-o cruce Din repertoriul lui Cristian Pomohaci selectăm un cântec tulburător:

Toată casa are-o cruce

,,Toată casa are-o cruce,

Numai cine poate-o duce,

Că și eu mi-o duc cu greu,

E vai de sufletul meu,

Câte trag știu numai eu!

Doamne, fă bine, nu-mi da

Atâta cât pot răbda!

Uită-te în ochii mei,

Cum joacă lacrima-n ei!

Greu îmi e de multe ori,

Dar nu strig dup-ajutori!

Îs și gazdă și calic,

Am de toate, n-am nimic,

Dar tihneală nici-un pic!

Aș da casa și pământul,

Să nu mă calce urâtul,

Cât oi mai umbri pământul!”

De-ai lua pe umăr crucea. Din repertoriul lui Aurel Turcaș-Vlaicu selectăm priceasna aceasta:

De-ai lua pe umăr crucea

,,De-ai lua pe umăr crucea

Și-ai porni la drum cu ea,

Du-o, frate, cu răbdare

Și din dânsa nu tăia!

De-ai lua pe umăr crucea

Și-ai porni pe deal în sus,

Du-o pân-la Golgota,

Tot mereu după Iisus!

De-ai lua pe umăr crucea

Și-ai porni pe drum spinos,

Nu căta să scapi de dânsa

Și să n-o târăști pe jos!

Nu ți-alege singur crucea,

Cum îți place sau cum vreai,

Ea e puntea ce te trece

Până dincolo de rai!

Crucea trebuie purtată

Printre spini și suferinți,

Căci așa a dus-o Domnul

Și urmașii lui cei sfinți!

Înainte, deci, cu crucea,

Înainte tot mereu,

Domnul ne va da putere

S-o purtăm în orice greu!”

File de jurnal – 20 iun. 1982(III). ,,Azi am avut slujbă la Bârda. Am tatonat terenul în vederea cumpărării unui policandru și la această biserică și s-au găsit suficienți amatori.

Părintele Ionică Sfetcu a fost foarte impresionat de dorința mitropolitului de a face o vizită la Bârda. Pe drum i-am povestit de discuția cu episcopul Damaschin. Mi-a spus: ,,- Lor nu le convine că te-ai lansat prea mult pe linie laică. Fii atent, că pot să-ți facă greutăți! Vor să contribui mai mult pe linie teologică. Ăștia de dincoace te sprijină, deocamdată, vrând să facă din tine un element al lor în bucătăria Bisericii. Te întreb și eu, ce ai de gând în continuare? Trebuie să alegi, ori o cale, ori alta!” I-am spus părintelui: ,,- Vreau să rămân preot și să scriu. Cine-mi publică, aceluia-i dau materiale. Am grăunțe și pentru unii și pentru alții. Se pare, însă, că fiecare ar vrea să fiu numai de o singură parte. Apoi asta nu se mai poate, e prea târziu! Atâta vreme cât nu am ambiții de avansare și stau în banca mea, pot să mă folosesc și de unii și de alții pentru ca să-mi public cărțile!” Părintele a reflectat puțin, apoi mi-a spus: ,,- Fii atent, că și unii și alții sunt foarte periculoși și-și iau mâna de pe tine, când îți este lumea mai dragă!” ,,- Atunci ce să fac, părinte?!” ,,-Ține calea de mijloc și păstrează echilibrul! Nici unii, nici alții să nu-ți poată imputa că le-ai întors spatele!” ,,- Vă mulțumesc!”

Iar tărăboi în Postul Mare. Zilele trecute am văzut cu toții, pe toate posturile de televiziune, nunta unei perechi din ,,înalta” societate. Era Duminica Sfintei Cruci, când creștinii adevărați se străduiesc să țină post negru, iar reporterii se întreceau să ne prezinte meniul de la nuntă, format din tot felul de mâncăruri, care de care mai copioase. Masa a fost însoțită apoi de dansuri și petrecere. Până și unul dintre invitați, internat doar cu câteva zile înainte în spital ca să amâne un proces, țopăia acum de mama focului!

S-au făcut multe speculații pe marginea acestei nunți și până la urmă a fost acuzată Mitropolia Olteniei că a admis nunta în post. Este de admirat grija acelor credincioși pentru respectarea celor sfinte, numai că nu au fost bine informați. Mitropolia Olteniei a luat poziție, în sensul că nu a acceptat cununia religioasă în timpul Postului Mare. Cununia religioasă a fost oficiată pe 24 februarie, de Dragobete, înainte de începerea postului. Faptul că familia respectivă a făcut petrecerea în post este un abuz și o sfidare a celor sfinte. Am avut un caz de genul acesta cu mai bine de 30 de ani în urmă și la câteva luni după nuntă s-a ales praful de acea familie. Dumnezeu să-i ierte!

Autoare și donații. În această perioadă parohia noastră a primit câteva ajutoare și donații astfel: Domnișoara Bordeiașu Ecaterina din București: 250 lei; Domnul Mihai Eugen din Săsenii Noi(BZ), Doamna Băețelu Lile din București și Domnul Mucioniu Aurel din Tr. Severin, fiu al satului Bârda: câte 100 lei; Doamna Mehedințu Elena din Brașov: 70 lei; Doamna Doina Vasilca din București, fiică a satului Malovăț, Doamna Berbec Rodica din Tr. Severin: câte 50 lei;

Enoriașul din Bârda, care vrea să nu i se știe numele a mai donat 1.600 lei pentru gardul bisericii din Bârda pentru a plăti manopera părții metalice a gardului; Doamna Luca Aristița din Bârda a donat 50 lei pentru gard.

Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

Până la închiderea acestei ediții, nimeni nu a donat ceva pentru colecta anuală intitulată Fondul Central Misionar, inițiată de Sf. Sinod. Colecta rămâne deschisă.

În cursul lunii martie am donat pâine enoriașilor participanți la unele slujbe, astfel: 3 Mart. (Malovăț): 230 pâini; 10 Mart.(Bârda): 188 pâini; 17 Mart.(Malovăț): 246 pâini; 24 Mart.(Bârda): 270 pâini; 25 Mart.(Malovăț): 158 pâini; 31 Mart.(Malovăț): 238 pâini. Așadar, în luna martie s-au donat 1.330 pâini. Totodată, s-a vândut pâine la prețul de achiziție de 0,70 lei/buc., astfel: 3 Mart.(Malovăț): 70 pâini; 10 Mart.(Bârda): 612 pâini; 17 Mart.(Malovăț): 54 pâini; 24 Mart.(Bârda): 530 pâini; 31 Mart.(Malovăț): 154 pâini. Așadar, în luna martie s-au vândut 1.420 pâini.

Până la încheierea prezentei ediții s-au donat din vol. II al lucrării Dicționarul proverbelor religioase românești 275 exemplare. Având în vedere că am început această acțiune de la 1 decembrie, anunțăm că am încheiat-o la 31 martie. Am făcut repetate apeluri către toți enoriașii noștri să facă efortul de a veni până la biserică să-și ridice acest cadou. Cine a vrut, a rezolvat, cine nu…..! La ultima ședință a Consiliului Parohial am hotărât să încheiem această acțiune, urmând ca exemplarele rămase să le punem în vânzare.

Dacă cineva dorește să direcționeze 2% din impozitul pe care-l plătește la stat către Parohia Malovăț, îl rugăm să ne contacteze ca să-i trimitem formularul cu datele cuvenite.

Contribuția de cult. Până la 31 martie situația contribuției de cult în parohia noastră se prezintă astfel: În Bârda au achitat 91,36% din familii; în Malovăț au achitat 87,57%, iar la nivel de parohie au achitat 88,72%. E un procent mulțumitor. E loc pentru mai bine.

Precizăm că în parohia noastră serviciile religioase sunt gratuite, iar contribuția de cult este la aprecierea enoriașilor, fiecare dând ceva dacă vrea și cât vrea, preotul fiind la dispoziția tuturor 24 ore pe zi și 365 de zile pe an, indiferent dacă au achitat sau nu ceva pentru contribuția de cult.

Plăți. În această perioadă am efectuat câteva plăți mai mari, astfel: 17.700 lei tipografiei pentru cărți; 2.385 lei pentru excursie(53 locuri); 2.100 lei protoieriei pentru lumânări și tămâie; 1.926 lei brutăriei pentru pâinea donată și vândută în luna martie; 1.600 lei sudorului pentru asamblarea gardului de la Bârda. Plata a fost suportată de un fiu al satului Bârda, care dorește să rămână anonim; 1.228 lei impozit; 514 lei protoieriei pentru făclii de Paști; 488 lei curentul electric; 312 lei pentru hârtie de scris; 50 lei internetul și altele mai mici.

Publicații. În această perioadă, preotul Dvs. a reușit să mai publice câteva materiale, astfel: Baia focului, în ,,Omniscop”, Craiova, 19 mart. 2019, ediție on-line(http://www.omniscop.ro); ,,Scrisoare pastorală” – 393, în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 22 mart. 2019, ediție și on-line(http://www.observatorul.com); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 23 mart. 2019, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress. com/category/ biserica); în,,Armonii culturale”, Adjud, 23 mart. 2019, ediție on-line(http://armoniiculturale.ro); în ,,Logos și Agape”, Timișoara, 23 mart. 2019, ediție on-line(http://www. logossiagape.ro);

Parohia noastră a publicat vol. III din cartea preotului Dvs., Dicționarul proverbelor religioase românești(642 pag.).

Fericitul Augustin se hotărâse să scrie o carte despre Dumnezeu. Se plimba pe plaja mării și se gândea cum să înceapă cartea, cum –o împartă în capitole. La un moment dat a văzut un copilaș, care săpa cu mânuțele o gropiță în nisip și l-a întrebat: ,,- Ce faci tu aici?” ,,- Sap o groapă, în care să torn toată apa mării!” A zâmbit îngăduitor Fericitul Augustin și a zis în sine: ,,Ce naivitate! Cum să torni toată apa mării într-o asemenea gropiță?” După câțiva pași, reflectând, a constatat că, de fapt, și el seamănă cu copilul: ,,Nu cumva și eu vreau să cuprind imensitatea tainei lui Dumnezeu în biata mea minte?”

Așa vor zice, poate, cunoscătorii într-ale religiei, care vor întâlni pe cineva căutând pe Dumnezeu și învățătura Sa în cuvintele simple ale țăranilor români. Și, totuși, dacă vor citi sau vor reciti nenumăratele nestemate de gândire și simțire românească și creștinească adunate pe filele acestor cărți, vor privi cu alți ochi pe anonimul trăitor al învățăturii creștine din spațiul românesc, vor iubi mai mult sufletul lui și limba românească.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală -Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi/ Anul XIX(2019), nr. 394 (16 –31 Martie)” →

Lucia-Elena LOCUSTEANU: Lecturi subiective – „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale

Demonstrați – pe baza subiectului comediei „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale – că piesa dezvăluie mecanismul unei farse electorale, datorită absenței responsabilității civice din conștiința clasei politice românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea!

„Caragiale manifestă o pasiune a observației pentru care nu se poate găsi nici un alt exemplu asemănător. Întinsa și variata lui experiență s-a revărsat în întregime în opera sa. Nu va fi posibil să se scrie istoria socială a veacului nostru, (…), fără o continuă referință la opera lui.(…).

Caragiale este un observator lucid și exact, dar materialul observațiilor sale nu rămâne niciodată în stare de pulbere infinitesimală, ci se adună în viziunile unor caractere tipice.

Realismul tipic este formula lui artistică.”

Tudor Vianu

„Blestemată politică! Un moment să n-ai pace!”

„pentru că de la partidul întreg atârnă binele țării și de la binele țării atârnă binele nostru…”

„Într-o soțietate”(…) „unde nu e moral, acolo e corupție și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are”; „Ce soțietate!” ; „enteresul și iar enteresul!”

–––––––––––––––––––––––

Când criticul Titu Maiorescu afirma despre comediile lui Ion Luca Caragiale că „pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor, sublinia perenitatea unică a operei, perenitate dată de universalitatea situațiilor prezentate, de tipicitatea personajelor, cât și de calitatea comicului”.

Vechi observator și bun cunoscător al moravurilor publice de la noi, Caragiale a pătruns până în miez nesinceritatea sistemului electoral și neadevărul naivei formule curente: democrația este triumful meritului. El știa că triumful nu este al celui mai bine înarmat în luptă, prin excelență, neloială, pentru obținerea mandatului, care deschidea arivistului căile îmbogățirii și ale ascensiunii politice.

De aceea, poate, Ion Luca Caragiale (1852 – 1912) – scriitor al perioadei marilor clasici – își alege ca specie literară farsa / farse, (subst.de. .genul feminin, 1. Comedie cu conținut ușor, în care comical provine, în primul rând, din vorbe de spirit și situații amuzante, uneori burlești , nu din studiul aprofundat al caracterelor; 2. Faptul de a păcăli pe cineva cu scopul de a se amuza; mijlocul folosit în acest scop fiind : păcăleala, festa.”***

Cele două sensuri ale termenului se regăsesc în comedia de moravuri și caractere – „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, dar și în celelalte comedii: „O noapte furtunoasă”, „Conul Leonida față cu reacțiunea” și în farsa „D-ale carnavalului”

Comedia (gr. komos = sărbătoare închinată lui Dionisos și ode = cântec; fr. comedie, lat. comoedia) este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, care înfățișează / prezintă întâmplări hazlii, cu personaje ridiculizate, antrenate într-un conflict derizoriu, cu un final fericit și un sens moralizator. Comedia transpune în formă dramatică categoria estetică a comicului. În comedie, conflictul este superficial și se rezolvă prin împăcarea tuturor personajelor, ducând astfel la un deznodământ fericit. Personajele sunt, de obicei, ființe mediocre ce întruchipează defecte morale, neimplicându-se niciodată în conflict cu toată ființă lor. Ele sunt o expresie

A contrastului aparență – esență, iar motivele pentru care se înfruntă nu sunt valori autentice. În comediile de intrigă, înlănțuirea complicată a faptelor, dar și ridicolul situațiilor prezentate, provoacă râsul. În comediile de moravuri râsul e provocat de felul în care sunt zugrăvite satiric diverse moravuri. În timp ce în comediile de caracter sunt satirizate diverse tipuri umane sau sociale: avarul, fanfaronul, ipocritul, demagogul, șantajistul, etc.

În secolul al XIX-lea, apare în literatura română comedia sub forma farsei și a vodevilului, evoluând spre comedia de moravuri și de caracter. Premiera comediei de moravuri și de caracter „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale din ziua de marți, 13 noiembrie 1884, pe scena Teatrului Național din București, a fost un adevărat triumf.

Capodoperă a dramaturgiei românești, înscrisă pe o orbită universală, tradusă și jucată pe meridianele lumii, comedia „O scrisoare pierdută” dezvăluie mecanismul unei farse electorale, datorită absenței responsabilității civice din conștiința clasei politice românești. În spatele programelor și al luptelor de „idei”, burghezia liberală, surprinsă de autor de la posturile de observație ale propriei prese, ca girant responsabil, corector, secretar de redacție la ziarul „Timpul”, Caragiale ducea, în fond, o bătălie cu substrat economic și politic.

Comedie în patru acte, piesa satirizează întregul nostru sistem politic, politicianismul claselor dominante cu cinismul metodelor electorale și cu nesinceritatea vieții publice, sintetizate magistral într-o replică a lui Zaharia Trahanache: „A! ce coruptă soțietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prințipuri, nu mai e nimic: enteresul și iar enteresul… (…) unde nu e moral, acolo e corupție, și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are!”.

Comedia are ca temă viața politică și de familie a „înaltei” societăți române în penultima decadă a secolului al XIX-lea. Conflictul se poartă în jurul farsei alegerilor de deputați pentru Cameră, crescând în intensitate, antrenând în jurul lui întreaga acțiune ce se desfășoară pe două planuri: social și familial.

Continue reading „Lucia-Elena LOCUSTEANU: Lecturi subiective – „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale” →

Elena BUICĂ: Câmpul energetic al omului

Mă apropii de acest subiect cu precauție, pentru că el face parte din lumea invizibilă care ne înconjoară. Punerea în legătură cu miracolul infinit este o încercare greu de abordat pentru că fluxul energetic stăpânește ființa noastră după legi greu de înțeles, chiar și pentru cercetători. Câmpul energetic al omului face parte din alte dimensiuni decât cele ale vieții noastre de toate zilele, unii considerând că e chiar o zonă mistică, de care nu e bine să te atingi.

Cu toate acestea, am luat în considerație faptul că într-o lume adânc pozitivistă, aproape sălbatic de pragmatică, în care ne desfășurăm viața, pe măsură ce avansează cercetările, discuțiile pe teme spirituale își găsesc tot mai mult loc. De altfel, acest subiect nu a încetat să fie o preocupare de la începutul civilizației, așa cum o dovedesc scrierile sacre și mai apoi lucrările tuturor curentelelor spirituale. Nu numai atât, chiar și oamenii fără nicio pregătire au avut astfel de preocupări. Se spune că înțelepciunea interioară este mai valoroasă decât cea intelectuală. Oamenii secolului nostru o numesc «inteligență emoțională».

Preocuparea aceasta are o explicație simplă. Nu e om să nu își pună un șir de întrebări despre existența ființei umane: cine suntem, ce este viața, ce este dincolo de granițele vieții, precum și acest subiect referitor la câmpul nostru energetic. Multe întâmplări din viața proprie mi-au dat prilej de meditație pe această temă, și concluziile la care am ajuns m-au ajutat să îmi supraveghez fluxul energetic.

Pornesc de la ceea ce e larg cunoscut și anume, că tot ce există în Univers și pe Pământ, fiecare particulă este compusă din atomi încărcați cu energie, și noi, oamenii, suntem parte a aceluiași mare organism. Astfel am înțeles cât de multă energie emite corpul uman. Emitem energie cu fiecare mișcare, oricât de mică ar fi ea, privirea, clipitul pleoapelor, sau cele pe care nu le putem vedea, gândurile, emoțiile, vorbirea, toate sunt puse în mișcare de energia corpului nostru. Când această energie nu mai există, corpul uman rămâne inert. Nu primim cu bucurie ideea, dar moartea este necesară, fiindcă astfel întrăm în circuitul universal, înapoind energia pe care am primit-o, căci energia nu dispare, ci se transformă.

Din vasta cuprindere a acestui subiect, câmpul energetic al omului, mă opresc la două aspecte care sunt contradictorii, dar împreună formează o unitate și anume: energia pozitivă și energia negativă.

Specialiștii în acest domeniu ne spun că energia pozitivă e o vibraţie armonioasă, aliniată, centrată, e cea care integrează, unifică, pe când energia negativă e cea care desparte, separă, cauzează ideea de vibraţie discordantă în opoziţie cu energia pozitivă. Atunci când acţionezi cu energie pozitivă, eşti aliniat armonios cu adevăratul tău sine interior, când acţionezi cu energie negativă, nu mai eşti aliniat cu sinele tău şi creezi discordanţă, separare, despărţire, uitare, ești deconectat.

Pentru că energia curge în organism și noi o putem folosi după liberul nostru arbitru, m-am străduit, pe cât mi-a stat în putință, să aleg jumătatea plină a paharului. Sunt convinsă că felul în care acționăm este alegerea noastră și ne va influența puternic pe parcursul vieții nu numai pe noi, ci și pe cei din jur. Nu există îndoială, tot ce avem corect şi bun în noi ne aduce recompense și tot ce este negativ şi rău aduc consecinţe nefaste. Alegând să zâmbesc vieții, să pășesc cu încredere de sine, să devin pe cât se poate o ființă solară, să dăruiesc dragoste și înțelegere, iar în scrierile mele să înclin balanța spre partea de lumină, am avut satisfacția să mi se întoarcă multe din ceea ce am dăruit. Dar atunci când slăbiciunile omenești m-au trimis într-un con de umbră și am întins mâna să apuc paharul gol, am plătit pe măsură. M-am trezit dintr-o asemenea stare când am avut o problemă de sănatate a ochilor. Un doctor mi-a spus că spargerea vaselor de sânge pe retina nu are o cauză organică, ci se datorează unei supărări pe care nu am putut-o stăpâni, ceea ce era perfect adevărat.

Cercetătorii, și nu numai ei, sunt convinși că sănătatea persoanelor care radiază buna lor dispoziție este incomparabil superioară celor aflați la polul opus. Optimismul este un stimulent al energiilor pozitive din noi. Atitudinea optimistă în tot ce facem crește imunitatea și capacitatea organismului de a lupta cu bolile. Supărarea, nervozitatea, încrâncenarea, agitația sunt cele mai răspândite încălcări ale legilor universului. Ele pot determina mari neplăceri în viaţa celui pe care ne supărăm, cât şi în propria noastră viaţă.

Întâlnim adeseori părerea greșită a unor persoane încărcate cu multă energie negativă. Aceștia se consideră oameni realiști, cu picioarele pe pământ, oameni dint-o bucată care dau piept cu viața și nu se lasă doborâți ușor. Pe cei cu energie pozitivă îi consideră oameni slabi, pe care îi pot călca în picioare.

O mare parte a energiei noastre este emanată de creier. Gândurile au o viteză mai mare decât cea a luminii, nimic nu o poate egala. Dacă ne încărcăm gândurile cu energie negativă sub diferite forme: invidii, duşmănii, antipatii, resentimente, neiertări, jigniri, reproşuri, orgolii, învinuiri nedrepte, dorinţe de răzbunare, dar și prin supărare, mânie, nemulţumire sau frică, toate ne pot transforma chiar și cele mai frumoase experiențe într-unele cu impact negativ. Nu ne dăm seama, dar chiar și cearta, mânia, nerăbdarea, orice expresie dură, afirmată pe un ton categoric pot emite în tăcere o mare forţă destructivă.

Continue reading „Elena BUICĂ: Câmpul energetic al omului” →

Cornel DURGHEU: Eroii neamului martiri, în percepția și expresia proprie artistului creator

„Un popor e mare, e la apogeu când dă sculpură bună,

Când dă sculptori MARI!” (Gheorghe Dimitrie Anghel)

Statuile [1] „din spaţiile publice comunică permanent cu trecătorii, cu spectatorii şi transmit mesajul unor idei şi sentimente majore”. Importanţa lor în arealul socio-cultural şi istoric, cu care coexista este covârşitoare, pentru că, pe lângă funcţia estetică şi educativă ele sunt şi amprenta identităţii naţionale. Un drum anevoios care duce riguros şi argumentat spre stimularea interesului pentru cunoaşterea reperelor identitare naționale. Cu toată incertitudinea şi amalgamarea – globalizarea – oamenii, românii – putându-se lega de un spaţiu, de un teritoriu, pentru a rămâne oameni. Nu trebuie să uităm că romanismul a purtat în decursul vremilor pe toate meridianele globului, prin oameni dedicaţi afirmării valorilor sale, o campanie permanenta, contribiund astfel la îmbogăţirea patrimoniului spiritual al omenirii. Este uşor de înţeles faptul că, şi prin statui, astăzi se demonstrează legitimitatea istorico-teritorială a unui popor. Este un mijloc subtil de dominare, de impunere, prin cultură.

Interesaţi, ne implicăm secvenţial, printr-o incursiune şi pledoarie mai puţin „conformista”, în acest demers, privind stăpânirea ungurească, instaurata pe pământul vechii Dacii, în spaţiul dintre Dunăre la Vest şi Carpaţii Orientali la Est, adică peste Marele Ardeal (Erdelu) – Voievadatele lui Salanus, Menumoruth şi Gelu – de la sfârşitul secolului al IX-lea, D.H., fără a epuiza extinderile, odată cu începutul năvălirilor şi instalarea lor, în acest areal geografic milenar Traco-geto-dacic. Ţinut stăpânit milenii, de valahi (păstorii romanilor), vlahi, (blasci – Anonimus), în perioadă la care ne referim, cucerire indecisă făcută prin violenţă barbară pe calea bătăliilor, a armelor. O stăpânire, menţinându-se apoi, tot timpul, secole dearindul, sprijinindu-se pe o formă de stăpânire agresivă, nu lipsită de teroare (Milton G. Lehrer – 1945), având un caracter distructiv, totul însemnând regres din punct de vedere al evoluţiei generale a societăţii, lăsând-o la o trepta inferioară, afectând unitatea profundă a civilizaţiei locale, material, spiritual-cultural şi politic, influenţând topografia secularelor aşezări, anihilând din faşă progresul sau stabilitatea economică tradiţionala şi dezvoltarea socială a băştinaşilor.

Îmboldiţi de vechi credinţe asiatice, în năvălirile lor pustiitoare, ungurii, caracteristic mai ales fazelor primitive de evoluţie socio-economica, dar şi în timp, în spaţiile ocupate, printr-o politică subversivă, au ignorat cu bună ştiinţă şi fără conciliere, coexistenta organică a elementelor autohtone, eterogene, a trditiilor aparţinând dezvoltării socio-culturale în etapele incipiente, şi nu numai, apelând la o îmbinare convenţională, forţată şi necritica, a adevărului istoric. Lămuritoare este şi explicaţia marelui scriitor norvegian B. Bjoernson (1907), – „nedreptăţile pe care le comite (guvernarea ungurească), fata de celelalte naţionalităţi,… injustiţii care vor duce mai devreme sau mai târziu,… prin înăsprirea măsurilor de deznaţionalizare, Ungaria la pieire”.

„Ungaria pierzându-şi sufletul, şi-a pierdut valorile” parafrazând nu întâmplător, stârnind mereu „îndoielile şi nesiguranţele” naţiilor din jur, perpetuând „vremuri grele” şi îngrijorări nejustificate, nepăsându-le niciodată de soarta altora. Astăzi când libertatea, siguranţa şi viitorul noastru sunt asigurate”, duhul primejdiillor” este fluturat nestingherit peste spaţiile luminate şi liniştite ale Ardealului. Strămoşii şi eroii neamului romanesc ne transmit mesajul că e nevoie să ne apărăm destinul, istoria, valorile şi interesele naţionale, naţiunea, credinţa, pământul şi drepturile noastre sfinte de „stihiile trecutului”! Este o datorie naturală dar fermă a fiecărui roman, ca şi în zilele noastre să demonstrăm o forţă de coeziune puternică şi demnitate în acest scop, astăzi dar şi mâine.

***

Ne vom lua libertatea, în această lucrare, de-a prezenta ceva mai detaliat, principala noastră preocupare despre un Monument şi monumente, şi de-a prezenta un moment, o perioadă de importanta cultural-istorica şi politica semnificativă, cu valenţe spirituale şi de conştiinţă national-umana specifică parcă locului; Zona folclorică a defileului Beiușului, surprinsă în spaţiul mai larg a Ţării Crișurilor de la începutul secolului al XX-lea, în contextul Evenimentelor europene şi mondiale ale timpului. Anul 1918. Pe „pământul şi aşezările transilvane începe domnia terorii”.

Am cuprins spaţiul geografic de referinţă al judeţului Bihor pentru că aceste locuri istorice, dragi nouă, au dat mari bărbaţi care au fost mereu în fruntea luptei pentru unirea şi propăşirea întregului neam românesc. La 4 noiembrie „fâlfaie pe casa dr. Ioan Ciordaș, din Beiuş, primul steag – tricolorul – ca un simbol naţional, iar de acum înainte sub cutele lui vom trăi şi muri” – Protopop Petru E. Papp. Unii au plătit prin jertfa lor, pentru că românii de aici, ca de altfel toţi românii din Transilvania şi Ţara Ungurească au avut de pătimit zeci de secole. Începe lungul şir al omorurilor premeditate şi înfiorătoare: BELIŞ, HUEDIN, FĂGET – LUGOJ, COVASIMTI, CURTICI, ŞIRIA, BERECHIU – harnicul şi bunul patriot Ioan Balog – delegatul satului la Alba Iulia a fost condamnat la moarte de către groful Terek Oliver şi gărzile roşii şi omorât în bătaie, în curtea conacului acestuia. Crimele odioase împotriva românilor au continuat şi în localităţile; SEGHIȘTE, CÂMPANI, ȘOHODOL, CRASTIORU DE JOS, CÂMP, SĂLIŞTE POIANĂ, TINCA, MARGHITA, TEIUŞ – BĂSEŞTI, şamd; atrocităţi zguduitoare petrecute în spaţiul ardelean. Au fost batjocoriţi, umiliţi şi omorâţi mii de oameni nevinovaţi! A început calvarul romanilor. Aici şi statuile au „pătimit” la fel! Apariţia şi dispariţia statuilor din spaţiul cultural românesc, bihorean în mod special, a avut o determinare, în primul rând politică, legată de istoria zbuciumată a acestor locuri.

***

Firesc, în destinul oricărui sculptor e nevoie să apară un moment în care îşi doreşte cu toată puterea fiinţei să realizeze un monument pentru spaţiul deschis. Oricâte satisfacţii poate aduce activitatea în atelier, sau expoziţiile personale de succes, dorinţa intimă că suprema realizare profesională de sine vizează însă plasarea unei opere monumentale în spaţiul public. Un asemenea prilelj este pregătit şi trebuie căutat prin laborioase eforturi pentru definirea personalităţii artistice şi civice a creatorului. A te înfăţişa lumii cu operele tale vizează o mare responsabilitate profesională şi morală, o angajare conştientă în faţa judecăţii publice pe termen lung. Privind cu atenţie, un asemenea demers are substanţa unei importante decizii şi imprevizibilui ca un risc asumat. Amplasarea unui monument într-un spaţiu pe care oamenii l-au perceput constant într-un anumit fel înseamnă a le modifica orizontul habitatului imprimat pe retina ani dearindul. În general oamenii sunt reticenţi la schimbări, fie ele şi arhitectonice, chiar dacă schimbarea o clamează deseori cu demagogica fervoare. S-au văzut cazuri în care, exemplu: cazul „Monumentului Independenţei” din Oradea, operă a sculptorului concitadin Constantin Popoviciu din Oradea, văzându-l unii cetăţeni şi-au manifestat ostilitatea. Este clar, percepţia era determinată şi de gradul de cultură al privitorului. Acum când monumentul nu mai exista, fiind „demontat” (citiţi demolat) şi furat, obişnuiţi cu el în spaţiul public rezervat lui, multora le lipseşte, peisajul este mai sărac, mesajul abandonat, compoziţia este mai mult decât regretata, cu toate că locul ei a fost luat de-o înălţătoare şi maiestuoasa „Catedrala Ortodoxă”. Din păcate, dimensiunea culturală şi inteligenta spirituală modestă, a edililor, a celor care-i consiliează, a celor care dispun, indiferent de dimensiunea responsabilităţilor asumate la un moment dat, în municipiul Oradea şi nu numai, şi în acest caz, cu regret, îşi spune cuvântul.

Gustul „publicului”, insuficient exersat, l-a condus pe acesta către respingerea unei opere de artă, reprezentativa, care astăzi a devenit prin dispariţia sa, din motive „discutabile, regretabile şi condamnabile” o dramă spirituală, în lipsa unor soluţii corecte şi obiective, justificate ferm, istoric, cultural şi moral.

Artistul, sculptorul, trebuie să fie un om tenace, bine organizat şi pregătit, întotdeauna în mod meticulos la întâlnirea cu spaţiul public ambiental. Colaboratorii în spaţiile publice, arhitecţii, specialiştii în peisagistica, edilii, trebuie să se supună grandioaselor viziuni-proiecte ale sculptorului realmente monumentalist. Creaţia sculptorului supusă întotdeauna exigentelor profesionale, în special, dar şi a celor care deveneau beneficiarii operelor sale, au impus o conduită aptă să genereze o relaţie superioară. Disponibilitatea şi capacitatea artistului de a transmite mesaje profunde, de a comunica prin intermediul operei sale, idei şi sentimente dintre cele mai înălţătoare şi nobile, a determinat reacţii de adeziune imediată şi entuziastă. Sentimentul eroic satisface întotdeauna, ideea publicului de identitate şi demnitate, fie că e vorba de monumente impunătoare cum a fost la Beiuş „Monumentul Martirilor Ciordaș şi Bolcaș”, amplasat în anul 1935 în Parcul Central al oraşului, avantajându-l a fi pus în valoare. Noi putem remarca o convingătoare relaţie, un loc de cinstire, intre natura, pe de-o parte şi opera artistului pe de altă parte, potenţând în mod reciproc creaţia artistică, printr-un dialog intim. Spre a se înţelege, a se vedea unicul şi simbolicul „Ansamblu Sculptural-Arhitectonic brâncuşian” de la Târgu Jiu.

Printre cele mai de seamă monumente de For Public amplasate în spaţiul Ţării Crisurilor în ultimele decenii, după prăbuşirea sistemului totalitar bolsevico-comunist prin revoluţia anticomunistă din decembrie 1989, „Monumentul Martirilor Ciordaș şi Bolcaș” de la Beiuş, deţine o poziţie privilegiată. Simbolic şi evocator, măreţ şi desăvârşit prin proportoiile sale clasice, monumentul, infapt un simbol al libertăţii, a victoriei sociale şi naţionale, conferind personalitate spaţiului arhitectonic în care este aşezat, a devenit loc de pelerinaj, de creare şi manifestare de sentimente patriotce. Valoarea educativ-emotionala a operei, a monumentului, a determinat publicul să-l asimileze în inventarul locurilor de reculegere şi popas, de redeşteptare a conştiinţei româneşti, opera menită să glorifice atât istoria ţării, devenind un mesaj explicit prin care el exprimă elementele de substanţa pentru cultul eroilor, dar şi un promotor deschis spre dimensiunea demnităţii noastre naţionale.

Am parcurs introductiv, analitic, selectiv şi critic, un itinerariu istorico-geografic şi cultural de referinţă, cel al Ţării Crişurilor, pentru a fi relevate şi reflectate, condiţiile şi destinul tulburător, în creaţiile monumentale de For Public, în mişcarea artistică monumentală regionala, dar cu reverberaţii naţionale a poporului român, a marilor personalităţi istorice ale locului dar şi a marilor evenimente, într-un spaţiu istoric românesc atât de zbuciumat. Evidenţiind meritele manageriale, cultural-artistice şi patriotice ale iniţiatorilor, pentru efortul depus şi interes în ridicarea în spaţiile publice a unor monumente şi stătui reprezentative, pentru că ele să rămână în conştiinţa şi memoria istorică a urmaşilor, lucru extrem de important, mai ales prin consecinţele sale în timp.

***

Anul 1918 a însemnat sfârşitul primului război mondial, prăbuşirea şi destrămarea Imperiului Austro-Ungar, urmat de dreptul la autodeterminare a naţiunilor (Wilson). Transilvania şi o parte a Banatului au făcut parte din Imperiu, iar pentru noi românii, după multe jertfe şi sacrificii, s-a realizat împlinirea visului de veacuri – Unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional, unitar, independent şi suveran. 1 decembrie 1918. România Mare. Moment care aparţine unor vremi de-o dinamică aparte, moderne, a unor complexităţi istorice fundamentale care au marcat memoria locului.

După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, şi după instaurarea administraţiei româneşti în spaţiile ardelene, atitudinea românilor faţă de cultură maghiară, faţă de operele de artă existente, faţă de monumentele de sculptură ridicate în pieţele publice, din localitaile ardelene, opere care preamăreau istoria şi personalităţile ungureşti de peste veacuri, a fost una de toleranţă, de înţelegere şi de integrare a acestora în circuitul naţional de valori, concomitent cu o perioadă de efervescenta cultural-artistica densă, privind manifestările şi realizările artistice romaneşti care se impuneau firesc arealului transilvan.

La momentul Unirii din 1918 – Iuliu Maniu în mesajul său către popor – spunea: „Noi, nu vrem să devenim din asupriţi, asupritori”[2]. Nobil şi uman mesaj, cu referire şi prevedere, la toate naţiunile conlocuitoare şi cu trimitere, la evenimentele care vor urma, „susţinând cu toată determinarea libera exprimare a identităţii etnice şi păstrarea valorilor de limbă, traditire şi cultura”.

Dacă în România nu s-a distrus niciun monument, nu aceeaşi atitudine faţă de monumente au avut-o alte naţii, după prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar spre exemplu, slovacii au distrus „Statuia Reginei Maria Tereza” din Bratislava.

Am dori să menţionăm, fapt deosebit de semnificativ, că atâta timp cât Transilvania a fost anexată Ungariei (1867-1918), intoleranta guvernare ungurească, nu numai că nu le-a permis românilor ridicarea unor monumente simbolice în spaţiile publice; statui evocatoare sau portrete omagiale ale personalităţilor reprezentative pentru cultură şi istoria poporului român, măcar în mod simbolic, mai mult, aceste guvernări nu i-au recunoscut ca şi naţie pe romani. Stăpânitorii nu puteau genera condiţia fraternităţii, respectului sau toleranţei. Nu consimţeau nevoia binelui sau sensibilităţii neamului românesc.

Dar, fie-ne permis a zăbovi asupra acestei perioade, luminate şi plină de semnificaţii din istoria României moderne, o perioadă plină de speranţe şi prolifică vieţuire pentru populaţia de dincolo de munţi, provinciile Banat, Crisana, Transilvania, Maramureş, Bucovina şi Basarabia, din toate punctele de vedere: politic, social, cultural, moral, şamd, şi cu mare interes şi îndreptăţire ne vom opri asupra spaţiului cultural ardelenesc, bihorean, cu predilecţie în Tara Beiusului.

„În mod firesc, după MAREA UNIRE, începând cu anul 1918 a urmat o activitate culturală şi spirituală efervescentă în Ardeal, dar şi la nivelul întregii ţări. S-a realizat osmoza, omogenizarea spirituală, prin difuziune culturală, dinspre centru, Vechiul Regat, spre toate ţinuturile româneşti” [3], prin diferite mijloace şi acţiuni culturale; spectacole teatrale, conferinţe, ridicarea de monumente în cadruri festive, etc. Un rol important l-au avut Nicolae Iorga, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu şi alţi oameni de seamă ai spiritualităţii româneşti care au conferenţiat cu diferite ocazii în aceste locuri ardeleneşti.

La rândul lor regiunile ardelene sunt deschise şi receptive să asimileze şi să se integreze cu propria potenţialitate culturală la închegarea spiritului naţional românesc. Pentru realizarea acestui deziderat un rol important l-au avut personalităţile care au militat pentru UNIRE „precum şi instituţiile şi organizaţiile culturale, în frunte cu ASTRA. Amprenta unor acţiuni culturale majore care să legitimeze întreg spaţiul românesc, se impunea cu precădere, prin realizarea şi amplasarea unor monumente de For Public, edificative spiritual cu caracter simbolic, şi care să reprezinte mari personalităţi istorice, culturale, politice şi militare, eroi ai neamului românesc în toate oraşele din Ardeal. În Bihor, la Oradea, iniţiativa realizării unor astfel de monumente au avut-o Generalul Traian Moşoiu, eroul eliberării Oradiei, la 20 aprilie 1919, Reuniunea Culturală „Cele Trei Crişuri” şi Primăria Municipiului Oradea.

Un Omagiu şi recunoştinţă, adus regalităţii româneşti, poporului şi militarilor romani. Pentru sacrificiul şi eroismul de care au dat dovadă în lupta pentru independenţă şi unitate naţională a tuturor românilor, s-au ridicat Monumente de For Public, precum; – realizarea Bustului regelui Ferdinand, Statuia reginei Maria, Statuia ecvestră a regelui Ferdinand, Statuia principelui Carol I. Toate acestea la iniţiativa şi susţinerea generalului Traian Moşoiu.

Bustul regelui Ferdinand I Întregitorul, s-a dezvelit la 17 octombrie 1920, în curtea „şcolii militare” (în faţa clădirii Diviziei jandarmeriei de azi), operă a sculptorului Mihail Kara (Mihaly Kara). La această ceremonie au fost prezente personalităţi de seamă ale culturii româneşti, în frunte cu Nicolae Iorga. Festivitatea a fost imortalizată pe peliculă cinematografică, precum şi aspecte ale programului ASTREI ce se desfăşura în acest timp la Oradea, 17-18 oct. 1920. Filmul urma să fie prezentat publicului orădean cu scopul de a se obţine fonduri pentru finanţarea unui nou monument, Statuia reginei Maria.

În anul următor, la 13 noiembrie 1921, Regina Maria avea să se bucure la festivitatea inaugurării propriei statui, alături de Principesa Marioara, operă a aceluiaşi sculptor Mihai Kara. Lucrarea a fost aşezată în faţa teatrului ce poartă numele reginei. Valoarea artistică a lucrării a fost apreciată ca fiind „o armonie de linii.” [4]

Continue reading „Cornel DURGHEU: Eroii neamului martiri, în percepția și expresia proprie artistului creator” →

Florin-Cezar CĂLIN: Năzuințele zilelor noastre…

Năzuințele zilelor noastre…

Mi-este dor de vara noastră și de primul tău sărut,

… de momentele în care … Dumnezeu ne-a cunoscut.

(chiar zâmbești din depărtări), ce mi-au fost mult timp străine,

să-mi fii focul mântuirii … care-a tot mocnit în mine.

Țipă pescărușii, valul … care te-a cuprins încet,

… iar acum văd cum se sparge chiar în ochiul tău inert.

țărmul celălalt de vise, unde cred că locuiești,

… pare începutul vieții … peste care tu domnești.

S-a-ntâmplat în zi de vară să pătrunzi în mintea mea,

… pentru o secundă, două și mi-ai furat inima.

… întărind iubirea noastră cu hulpavul tău sărut,

care pentru multă vreme … a avut un alt statut.

”- Cred c-ai obosit apusul înserării pe retină!,

… fiindcă cerul meu de vise pare o … hemoglobină.

inundându-mi orizontul cu a sa culoare vie,

împărțită uneori … în bucăți de fantezie.

Vrei să te oprești din grabă, să privești adânc în ei,

(doar așa vei căpăta … elixirul dragostei!).

… un sărut demult uitat, pe buze, ce-au stat la soare,

ce-au albit de-a ta dorință … exilată în uitare.

Știu că îi auzi chemarea … în fiorii tăi de vară,

… compromiși de multă vreme, însă pentru prima oară.

… îi suporți din timpuri nude și sărace în dorințe,

pentru ați hrăni acum … numeroase năzuințe.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

7 aprilie 2019

Valeriu DULGHERU: „Iudele Moldovei” – Un nou proiect al lui Dodon

„Unioniști. Păzea! Planul lui Dodon de exterminare a unioniștilor a început prin pregătirea listelor tuturor unioniștilor”.

Vă mai amintiți de amenințarea lui Dodon că atunci când va ajunge președinte va nimici unionismul, î-l va scoate în afara legii. Iată că Dodon a început punerea în aplicare a acestui plan. După ce a strălucit cu editarea în zeci de mii de exemplare a făcăturii de Istorie a Moldovei (în trei volume!) scrise la comanda lui de pseudoistorici în frunte cu Nazaria și Șornikov, iată că recent au mai scos de sub tipar un început de „antologie” antiunionistă cu denumirea de „Iudele Moldovei. Partea I”. O făcătură anonimă, scrisă de anonimi, doar cu indicarea organizației „Mișcarea populară „Salvăm Moldova””. O scriitură agramată, plină de tot soiul de greșeli ortografice, de falsuri, de incitare la război civil. Chiar dacă, fricoși din fire, nu au lăsat nici un nume pe opusul „Iudele Moldovei, Partea I”, se poate lesne citi printre rânduri numele celor care stau în spate.

Folosind tehnologiile moderne nu mi-a fost prea greu să dau de numele anonimilor autori. Președintele organizației nominalizate este fostul șef al contraspionajului serviciului de securitate moldovenesc, colonelul Ion Mahu. Având în vedere faptul că în Republica Moldova nu a fost aprobată Legea Lustrației se poate presupune „prezența și implicarea foștilor lucrători ai KGB ai URSS în viața contemporană a statului moldovean este o realitate“ (V. Nichituș). Să desprindem câteva secvențe din declarația de constituire rostită de acest „mare apărător al Moldovei”, care preferă să vorbească în limba rusă. „Scopul principal al organizației este de a-i depista pe toți cei care distrug statul, pe toți cei care vor sa-l vândă, pe toți cei care sunt trădători ai acestui popor pentru ca în viitor să fie publicată lista acestor „likvidatori”… Va fi organizat un congres al popoarelor (câte popoare conține acest popor moldovenesc! – n.n.) Republicii Moldova, unde va fi aprobat un plan de acțiuni… 80% din populația Republicii Moldova sunt împotriva unirii (dar cu cei peste 355 de adepți ai unirii și cam tot atâția încă ezitanți ce facem?)…Au uitat unde e înmormântat Ștefan cel Mare (la Putna, pe teritoriul actualei Românii, tovarășe Colonel, nu știu dacă dumneata ai știut vreodată!)…Să stopăm antiunirea (pasărea pre limba ei piere, a dorit să spune unirea-n.n. Este un diletant cu aere de atotștiutor în ale istoriei, limbii vorbite). Istoria noastră este foarte veche în Europa și se numește „Istoria Republicii Moldova” (n-am știut că Burebista, Decebal erau republicani, că Bogdan I a fondat nu statul Moldova cu capitala la Baia ci statul Republica Moldova cu capitala la Chișinău!). Românii au și ei o țară formată cu vreo 500 de ani mai târziu decât Republica Moldova (aiureli, nu cunoaște elementara istorie pe care o cunoaște un elev din clasa a 5-a). Numai trădătorii consideră că românii au o istorie mai veche decât moldovenii, și au dreptul să ne asimileze… …Uitați de unirea voastră fiindcă o să se găsească forțe destule, forțe patriotice, care dacă o să trebuiască o să se mobilizeze (adică o să ia arma în mână și vor împușca cum ia îndemnat altădată și Zinca Karabinka) și o să mobilizăm toată populația RM pentru a ne apăra demnitatea de moldovan, demnitatea noastră istorică… Numai unirea tuturor forțelor politice și obștești poate să oprească această „vakhanalie”. Forțele care au început distrugerea Republicii Moldova sunt foarte mai (dar ceva mai sus spunea că sunt doar vreo 20%!). Acest proces (unionismul) este destul de serios care poate să aducă cu timpul la distrugerea statalității RM… PSRM are un program real de dezvoltare a țării. Igor Dodon este un patriot adevărat! Noi îl susținem pentru că la momentul de față el este unicul politician din țară cu o echipă puternică, care pledează pentru neutralitatea, suveranitatea și integritatea Moldovei” (atât de suveran că mai în fiecare lună aleargă la Moscova după sfaturi). Partea bună în toate aceste bâiguieli pseudopatriotice este că tovarășul vede, într-adevăr, puterea adevărată a unionismului. Acum se vede de unde vine ideea (și realizarea) acestei „liste de trădători de țară”. Deci, coordonator proiectului este I. Dodon. Executori: colonelul SIB I. Mahu, „istoricul” S. Nazaria ș.a. cozi de topor.

Am avut „marea onoare” să fiu și eu inclus în lista celor 85 de nume de adevărați unioniști incluși în opusul „Iudele Moldovei” drept „unionist și rusofob înverșunat”. De menționat că numele adevăratului Iuda Roșca nu a fost inclus în această listă. Se vede că și noii lui stăpâni nu au crezut în unionismul lui de altădată. Aici aș veni cu un scurt comentariu: într-adevăr, mă consider un unionist înverșunat (cum ar trebui să se considere orice cetățean, prin vinele căruia curge sângele strămoșilor geto-daci!) nu însă și rusofob înverșunat. Am prieteni, colegi de breaslă inginerească printre ruși, pe care îi stimez. Nu-i pot stima pe cei care au venit cu baionetele să instaleze iadul în Basarabia, care prin genocidul promovat (lichidări în închisorile staliniste, foametea organizată din 1946-1947, colectivizarea forțată, prin cele 4 valuri de deportări (1941, 1949, 1951, 1955-1989) au înjumătățit populația acestei așchii de țară. Le-ași pune o întrebare acestor mari „patrihoți” ai Moldovei: unde erați tov. Mahu, Nazaria și compania în 1992 când unioniștii apărau integritatea statului Republica Moldova atacată de Rusia? Oare nu erați de partea cealaltă a baricadei, alături de fratele mai mare, luptând pentru păstrarea urss, adică împotriva statului suveran Republica Moldova.

Voi încerca să prezint unele secvențe din acest „opus dodonist”, în mare păstrând stilul și limbajul autorilor (unul infect și plin de greșeli!) și să fac unele comentarii.

„Unionismul este o sectă antihristă, anticreștină”. Dar se facem cu cei peste 35% de adepți ai Unirii? Toți sunt o sectă anticreștină? Desigur, doar mișcarea voastră este una creștină condusă de politruci și urmașii celor care au participat la genocidul așchiei de popor român din Basarabia.

„…Militarii români i-au adus pe deputații Sfatului Țării sub baionete în sala de ședințe înconjurată de trupele regale?”. Halal de așa istorici. Să nu știe tovarășii că până la ședința din 27 martie 1918 a Sfatului Țării, Bălțiul, Soroca și Orheiul votaseră Unirea cu România (fără armatele române în spate!). Primii au votat Unirea Zemstva de la Bălți (3 martie 1918). Știu prea bine dar își câștigă cei treizeci de arginți de la stăpân.

„Din 1859 în România sunt stăpâni străinii, nicidecum românii. Și în această fermă de dobitoace din care este o singură ieșire spre abator ne cheamă unioniștii să ne integrăm să ne unim”. După astfel de declarații acești tovarăși ar trebui să fie declarate persoane indezirabile în România, da România e prea loială față de astfel de tipi. Din spusele acestor „istorici” până la 1859, sub turci, și mai apoi de facto sub ruși, românii erau stăpâni?

Continue reading „Valeriu DULGHERU: „Iudele Moldovei” – Un nou proiect al lui Dodon” →

Anatol COVALI: Genunchii-s în rugă

Genunchii-s în rugă

Genunchii-s în rugă. Fecioară Maria
salvează cu dragostea Ta România!

În tristele plângeri
aşează-i pe îngeri

şi pune-i să spele din noi vrăjmăşia.

Privirea Ta pură
să semene-n ură

flori care să poarte-n culori duioşia.

Să-nceapă să cânte-n
speranţele frânte

şi pacea şi dragostea şi armonia.

Te-ndură de-o ţară
ce Ţie, Fecioară,

îţi poartă-o iubire ce-i cât veşnicia

şi-ntinde-a Ta mână
şi apăr-o până

n-a pus stăpânire pe ea barbaria.

Te roagă-mpreună
cu noi, Maică bună,

ca bun să rămână cu noi şi Mesia.

————————————–

Anatol COVALI

București

6 aprilie 2019

Mariana POPAN: Din vremuri vechi prin vremuri noi

Din vremuri vechi prin vremuri noi

Frumoase gânduri,…sentimente
Aştern pe cerul nesfârşit,
Duios răsune iar sirene
În valul apei infinit…..

Din ochii tăi, chip de pământ,
Cristale-n ape line curgă
Iar ploaia cerului tău sfânt
Copacii tăi spre tine urcă…..

În curcubeu mă legân iar
Şi iar şi iar, căci îmi doresc
Să-nvie munţii de cleştar
Cu lacrimi vii ce lin păşesc.

Din suflet mi-am trimis planeta
În aer fluturi răspândească,
În văi şi câmpuri înflorească,
Cu flori de-argint împodobească.

Cu inima să te semnezi,
Tu, călător din timpuri noi,
Ori vechi, iar timpu-ţi să-l veghezi
În cartea vieţii, printre foi…
prin vremuri vechi, prin vremuri noi…

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare

5 aprilie 2019