Ioana CONDURARU: Aș vrea

Aș vrea

 

Aș vrea să fiu vântul călător,
În mângâiere să m-aplec spre tine,
Culegând petala buzelor,
Când roua zorilor în taină vine.
Aș vrea, un gând atât să fiu
Pentru-a străbate inima-ți de piatră
Cu gestul elegant și pururiu,
Alintându-te cu dragostea de fată.
Prin gingășia palmei te-aș culege
La ceasul când doar îngerii vorbesc,
Să-ți demonstrez că dragostea alege,
Aceleaș sentiment împărătesc.
Nu mă lăsa pierdută-n valul mării!
Adună-mă la pieptul tău sublim,
Redându-mi fericirea înserării,
Păstrându-mă ca pe un fir de crin.
Vezi, cât de minunată e iubirea
Cu tot ce poate dărui mereu,
Când larg ferestere își deschid firea,
De-a fi lumini de magic curcubeu?
Aș vrea…și cât n-aș vrea aprope,
Lângă tâmplă pulsul să ți-l simt,
Dar vezi iubite, mă îneacă zarea
Că de fapt ești tăcerea ce-a durut.

———————————-

Ioana CONDURARU

5 aprilie 2019

Pictură- George Knowles

George ROCA: Interviu neconvențional cu scriitorul Ștefan Constantin Șelaru – (1) Amintiri din copilărie

Motto.

„Viață, viață ca o ață…

Tragi de ea și crezi că ține

Dar s-a rupt când ți-e mai bine”

 

George ROCA: Dragă domnule Șelaru, distinse prieten, ne cunoaștem de mulți ani… În tinerețe am bătut deseori prin București aceleași „alei”, am avut chiar prieteni comuni – actori de la teatrul „Constantin Tănase”… Putem s-o luăm cu povestea de la început? Cititnd cărțile dumneavoastră știu că povestiți frumos. Să incepem deci cu copilăria… Puțină autobiografie vă rog! Sunt convins că merită să o etalați aici.

Ștefan C ȘELARU: M-am născut într-o zi de mare sărbătoare, adică pe data de 20 iulie 1944, de Sfântul Ilie, în Comuna Periș aflată lângă București, localitate în care, subsecretariatul de Stat al Marinei unde lucra mama s-a refugiat în grabă mare împreună cu toți salariații pentru a putea fugi astfel de consecințele bombardării Capitalei, adică a Bucureștiului, în urma cărora rămăseseră o sumedenie de victime și construcții distruse de bombele care au căzut cu nemiluita semănând groaza printre bieții oameni. Ca urmare, toți funcționarii au fost cazați pe la localnicii din comună, mama fiind însărcinată… gata, gata să mă aducă pe lume în timp ce, tatăl meu care la acel moment era ofițer de marină. Ca stare de fapt destul de complexă care se părea că ar fi „favorizat” într-o măsură destul de determinantă soluția de a fi cazați de urgență în casa ceva mai încăpătoare a unui localnic, imobil aflat chiar în vecinătatea popotei care, la rândul ei, fusese improvizată de grabă într-o magazie aparținând aceluiași localnic…  În grajdul locuinței în care fusese instalată mama, printr-o amuzantă coincidență, se afla  și o vacuță care, la rândul ei, purta în pântece un vițel… Și astfel, asemenea mamei mele, amândouă se aflau în apropierea împlinirii sorocului care, la rândul lui, fiind alertat asemenea oamenilor de mugetele puhoiului de avioane care umpluseră cerul îndreptându-se spre București, ori întorcându-se de acolo, n-a mai ținut cont de calendar și amândouă s-au ușurat de sarcini dând fiecare naștere suflețelului pe care îl purta în pântec.

George ROCA: Îmi place că aveți umor! Mergem mai departe…

Ștefan C ȘELARU: Drept urmare, în atmosfera descrisă și astfel asigurată de avioanele care își punctau destul de constant traseul cu exploziile bombelor care precis că nu le mai erau necesare dacă le aruncau cam la întâmplare producând adevărate cutremure care zdruncinau casele din toate încheieturile, tatăl meu aflat la popotă, își cinstea cu sârguință camarazii care ținuseră morțiș să-l felicite pentru apropiata mea sosire în timp ce pe mama – fiindu-i teamă să nu pățească ceva pruncul datorită vreunei bombe aruncată aiurea – au apucat-o durerile nașterii cam odată cu vaca.. și astfel, amândouă au fost ajutate de gazda mamei mele, o bătrânică ageră și foarte pricepută care mai adusese pe lume și alți copii de prin comună pe care îi moșise și care nu pregeta fugind când la mama, când la vacă… pentru a le acorda astfel în mod echitabil mâna de ajutor necesară la nevoie. Astfel că, în timp ce pe acoperișul casei se auzeau căzând constant schije și pietre stârnite de exploziile din jur, într-un târziu, tatăl meu a sosit și el fiind în sfârșit îngrijorat ca să afle cum se mai simte mama moment în care eu mă aflam deja în brațele ei.

În atmosfera de teamă, de nebunie și de totală dezordine care domina România în acele momente, numai datorită uniformei de marinar pe care o putea tatăl meu, dar totuși cu mare dificultate, am reușit să revenim în capitală și să ne strecurăm în vălmășagul de oameni disperați aflați în căutarea unui tren cu care să poată evada din jalnicul București ajuns de nerecunoscut datorită bombardamentelor. Până la urmă, tot cu sprijinul unor militari români, părinții meu au reușit cu chiu cu vai să se cațere într-un tren marfar care să ne ducă până la Buzău de unde urma să mergem mai departe spre comuna Bălănești din fostul raion Cislău, loc unde se născuse tatăl meu și unde locuiau părinții lui, precum și multe alte rude. În Buzău, conform unui aranjament stabilit din timp, am fost așteptați de un bun camarad al tatălui meu care avea un autoturism cu care să ne transporte spre casa părintească. Drumul spre munte a fost și el o aventură din care cu foarte mult noroc am reușit să scăpăm cu viață nefiind atinși de gloanțele unei mitraliere ale unui avion german care aproape sigur o fi confundat mașina noastră de culoare neagră cu vreun posibil autoturism militar, însă aruncându-ne rapid în șanțul drumului am scăpat teferi ca de altfel și mașina care însă a cam fost perforată de câteva proiectile însă fără să-i producă vreo avarie.

George ROCA: Și ați ajuns la Bălănești, la bunici… Sunt convins că acolo erați mai ferit de bombe și de război. Cum a fost întâlnirea cu rudele!?

Ștefan C ȘELARU: Prima care s-a dezmeticit mai iute din avalanșa îmbrățișărilor și a întrebărilor, a manifestărilor bucuriei revederii și cea care a schițat gestul de a mă lua în brațe a fost Vera, o tânără pe care unchiul meu, nenea Mitică, o adusese cu el de la Cernăuți deoarece rămăsese orfană de ambii părinți și era singură pe lume. Observând-o însă că a schițat gestul de a mă lua în brațe, mama mi-a improvizat rapid un culcuș într-o copăiță în care bunica mea frământa aluat de plăcinte pe care le cocea la cuptorul din curte.

George ROCA: Frumoasă poveste. Cum a ajuns pistolul în scutecele dumneavoastră!? Aici e enigma!!! Dar episodul cu „Davai ceas…!” cum a fost? Știu eu ce știu! Am mai citit parcă pe undeva despre aceste „Aventuri ale bebelușului Țiți”!

Ștefan C ȘELARU: Odată ajunși în sfârșit „acasă”, am fost primiți ca niște eroi scăpați de primejdia  bombelor și a gloanțelor, iar eu m-am simțit ca la bunici căci altfel nici nu se putea! Toată lumea era asupra mea așa că, mă simțeam și creșteam perfect fără bombe, fără avioane, fără rafale de mitraliere… ci numai cu coloanele de mașini militare care treceau incontinuu pe șosea ducându-se în toate direcțiile.

Spre seară, deoarece rumoarea de pe șosea nu dădea semne că ar înceta, bunicul meu l-a sfătuit pe tata să-și înlocuiască uniforma militară cu un costum ceva mai ponosit al unchiului meu pentru ca nu cumva să-l descopere vreun militar rus, ori chiar și român, în fața cărora era destul de dificil să le motiveze ce caută un ofițer de marină într-un sat din Munții Buzăului, neavând asupra lui nici ordin de serviciu și nici vreun alt document cu care să poată dovedi că nu este dezertor sau aflat acolo cu vreo altă misiune. Dând astfel curs sfatului bunicului, tata și-a schimbat imediat hainele. Cu pistolul în mână, după ce s-a uitat prin jur, pentru a se hotărî unde să-l ascundă, a hotărât rapid că cel mai sigur loc era sub scutecele mele…

Presimțirea bunicului și-a dovedit în foarte scurt timp valoarea prin aceea că, un grup de militari ruși au apărut în curte ca din senin iar ofițerul care îi conducea s-a plimbat tăcut prin fața fiecăruia chestionându-l încruntat cine este, cu ce ocazie este acolo și alte diverse întrebări. Ajungând în fața tatălui meu care vizibil era puțin surprins de situația în care se afla a fost salvat instantaneu de intervenția lui Vera. Substituindu-se tatălui meu i-a răspuns ofițerului în limba rusă și i-a explicat sigură pe ea că tatăl meu este copilul lui tataie, că locuiește astfel acolo și nu a fost recrutat în armată deoarece este suferind de plămâni… La întrebarea de unde știe limba rusă i-a explicat ofițerului că ea este din Basarabia, orfană de ambii părinți, și astfel singură pe lume, iar cei din jur sunt o familie de oameni buni care au înfiat-o. Mulțumit de această explicație, ofițerul le-a strâns mâinile bărbaților apreciind gestul lor iar bunicii, i-a sărutat mâna cu respect spunându-i „mamașa” după care a întrebat-o pe Vera dacă au posibilitatea ca să-i servească cu ceva de mâncare. Tataie care a intuit imediat solicitarea le-a făcut semn spre ușa casei invitându-i înăuntru și așezându-i la masă, pe care, ajutată de mama, mătușa mea, a și pus farfurii, o sticlă plină cu țuică și diverse alte mâncăruri pe care le gătise fiind în așteptarea părinților mei.

La sfatul lui Vera, tataie a gustat primul din sticla cu țuică umplându-și astfel un păhărel pe care l-a golit imediat dintr-o sorbitură apoi, primind asentimentul ofițerului a turnat în păhărelele aflate în fața bărbaților, iar la urmă și cele aflate în fața femeilor. Odată servitul fiind terminat, s-au ridicat cu toții în picioare și după ce au închinat paharele le-au pus golite pe masă în timp ce femeile s-au ridicat de la masă și au rămas prin spatele bărbaților pentru a-i servi prompt cu tot ce doresc.

Spre sfârșitul mesei, unul dintre soldați i-a solicitat unchiului meu ca să-l conducă la un WC. Peste puțin timp când au revenit la masă unchiul meu era vizibil negru de supărare așa că, după ce l-a cercetat un timp ofițerul a întrebat-o pe Vera:

– De ce este așa de supărat gazda pentru că, la plecare nu era așa?

Ca urmare, Vera l-a întrebat pe unchiul meu de ce este supărat așa că, aceasta i-a putut răspunde ofițerului:

– Mi-a spus că, soldatul de lângă el l-a întrebat cât este ceasul, iar după ce gazda i-a răspuns i-a cerut ca să i-l dea și lui doar ca să-l vadă însă apoi nu i l-a mai restituit și l-a băgat la el în buzunar. Auzind aceasta, ofițerul s-a încruntat și i-a ordonat imediat ca să-i restituie ceasul unchiului meu. Așa că, soldatul n-a avut încotro și a scos un ceas din buzunar pe care l-a pus pe masă în fața lui nenea Mitică.

– Ăsta nu-i ceasul meu – a protestat de îndată nenea Mitică din ce în ce mai supărat. Al meu este ceas de buzunar din argint, cu capace pe care este inscripționată data nașterii mele.

Auzind aceastea, așa cum i-au fost traduse de Vera, ofițerul s-a înnegrit la față de supărare și brusc, a scos pistolul din toc, i-a introdus un cartuș pe țeavă și pe neașteptate i l-a proptit soldatului în tâmplă somându-l:

 – Dă-i imediat ceasul gazdei înapoi! Odată dacă mai procedezi astfel, să știi că te împușc pe loc. M-ai înțeles?! Executarea!

Soldatul nu a mai comentat și imediat, alb la față de furie, s-a ridicat de pe scaun introducându-și pe rând mâinile în buzunarele adânci până ceva mai jos de genunchii pantalonilor și a așezat pe masă o adevărată grămadă de ceasuri de mână și de buzunar, inele de aur, lănțișoare cu medalioane și alte obiecte de valoare. Printre acestea și ceasul lui nenea Mitică care și l-a recuperat imediat:

– Ăsta-i ceasul meu! – după care, respirând ușurat l-a introdus în buzunarul special al pantalonilor, după care i-a mulțumit tăcut ofițerului înclinând capul spre el.

Odată incidentul rezolvat, ofițerul s-a ridicat de la masă închinându-se creștinește, iar soldații l-au imitat de îndată după care s-au îndreptat spre ușă în cadrul căreia ofițerul s-a mai oprit încă odată iar din prag i-a salutat militărește pe toți din casă mulțumindu-le astfel pentru primire iar pe Vera a mângâiat-o aproape părintește pe frunte spunându-i pe rusește:

– Ai avut parte de niște oameni buni. Când te-oi face mare să te întorci acasă – după care a coborât spre poartă îndreptându-se către șoseaua care era plină în continuare de mașini militare și trupe mărșăluind în liniște dar stârnind nori de praf.

Imediat cum au revenit ai noștri în casă, tatăl meu a scos pistolul de sub scutecele mele introducându-l la spate pe după cureaua pantalonilor iar tata mare, cercetând îndelung șoseaua, uitându-se pe fereastră în direcția în care au dispărut rușii, le-a spus oftând îngrijorat:

– Haideți repede. Îmbrăcați-vă iute și luați o pătură pentru ăsta micul și hai să urcăm iute la deal căci mi-e teamă ca nemernicul ăla o să revină să se răzbune.

– Păi și unde vom merge? – l-a întrebat mătușa mea nedumerită.

– Mergem în sus spre Izvorul Trăznit că p-acolo sunt stufărișuri multe unde ne putem face nevăzuți. N-au ei timp prea mult ca să ne caute dacă vor avea de gând s-o facă, și astfel să ne învețe minte iar, chiar dacă ies prin grădină dincolo de izvor tot nu trec pentru că ei nu cunosc terenul și nu uitați că totuși războiul nu s-a terminat așa că…

Fără alte comentarii, au îmbrăcat cu toții haine ceva mai călduroase după care, au suflat în lămpile cu gaz stingându-le pe toate și s-au înșirat urcând prin grădina de la deal spre Pădurea Bârzii cunoscând bine drumul a cărui potecă trecea chiar pe marginea pârloagei prin care curgea tacticos Izvorul Trăsnit iar când desul tufelor a crescut, tataie s-a strecurat în interiorul lor și a culcat încet iarba cu picioarele:

– Haideți și voi, așezați-vă pe unde vă vine bine pentru că, dacă ne caută javrele alea n-au curaj ca să vină până aici după noi iar dacă totuși urcă, aici în tufa asta n-au cum să ne descopere. Oricum, până nu se termină viermuiala asta de pe drum nu ne putem întoarce acasă. Clar?!

George ROCA: Clar, zic și eu! Dar cum ați ajuns să vă poreclească lumea „Țiți”. Odată mi-ați relatat că porecla vi se trage încă de pe vremea când erați foarte mic! După atâția zeci de ani care au trecut mulți cunoscuți vă spun și acum Țiți Șelaru…

Ștefan C ȘELARU: Vă spun imediat! Cum nimeni nu a avut nimic de completat, tataie a împăturit pătura și apoi a întins-o pe iarba deasă de jos așezându-mă pe mine deasupra moment în care am și început ca să zbier iar mama știa că, de câte ori mă ducea în brațe și se mai oprea ca să se odihnească și ea, eu începeam să plâng din ce în ce mai tare, fiind nemulțumit. Mai târziu, după ce am mai crescut, mi s-a spus că la fel reacționam de câte ori cel care mă căra se mai oprea ca de altfel și în tren, cărucior, autobuz ori mașină așa că, pentru a tăcea și astfel, a păstra liniștea, mătușa mea, Tanti Elvira, care tocmai mă culcase pe picioarele ei întinse și legănându-le încet, pentru a mă determina sa tac, s-a apucat să pocnească ușurel din degete în dreptul urechii șoptindu-mi: „Ți, ți, ți, ți, ți…” și… miracol, ca prin farmec eu am tăcut instantaneu și o cercetam fiind evident mulțumit de sunetele care astfel îmi mângâiau auzul. Și astfel am aruncat un zâmbet spre dânsa, fiind prima mea manifestare clară și cât se poate de vizibilă, a bunei dispoziții pe care o trăiam. De atunci, și în acel context dur, eu m-am îmbogățit cu acest scump și drag diminutiv de care nu m-am mai despărțit și am garanție că-mi va fi înscris ca atare pe cruce pentru corecta completare a identității mele.

 

George ROCA: Dragă domnule Țiți Șelaru șă fie într-un ceas bun! Cum a fost reîntoarcerea la casa bunicilor după episodul de la Izvorul Trăsnit?

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Când s-a mai luminat de ziuă, datorită lipsei norului gros de praf care a acoperit toată ziua șoseaua, ca semn că s-a scurs acea coloană interminabilă de soldați și camioane, am coborât tiptil cu toții traversând cu mare atenție pășunea și apoi grădina din spatele casei iar tatăl meu ne-a făcut la un moment dat un semn pentru a rămâne pe loc, iar el s-a apropiat în cea mai mare liniște de intrarea în casă. Toți l-au zărit cum a pătruns în cea mai mare liniște în bucătărie iar peste câteva minute a ieșit afară cu fața cam răvășită și ne-a făcut semn ca să ne apropiem:

– Mitică, i s-a adresat el cumnatului, părerea mea este ca mai întâi intrăm să intrăm numai noi doi iar ei să mai stea puțin afară până ce-i chemăm noi înăuntru.

Auzind aceasta, mătușa mea, tataie, mama și bunica au pălit instantaneu realizând că ceva nu este în regulă prin casă așa că au făcut eforturi ca să nu se sperie și să izbucnească în plâns după care, tata și unchiul Mitică au pătruns în casă în timp ce, tatăl meu și-a scos pistolul și l-a încărcat ținându-l în mână pregătit pentru a ne apăra pe noi și pe el. Nu peste mult timp, nenea Mitică a apărut în ușă de unde le-a făcut semn să intre și femeile iar de la primul pas făcut în bucătărie tanti Elvira a icnit strivindu-și gura cu pumnii strânși pentru a-și potoli urletul de durere ori de furie datorită primei imagini care i-a apărut înaintea ochilor și anume, masa și scaunele strivite, pereții bucătăriei împreună cu cele câteva icoane și fotografii de familie perforate cu rafale de gloanțe ca de altfel și în camera următoare unde se afla primul dormitor cu patul răscolit și în care își făcuseră nevoile.

– Ei, ce părere aveți acum? Ce-am fi pățit dacă rămâneam aici? a murmurat tataie încruntat de furie. Oare, ăștia sunt oameni? Precis nu sunt niște animale?!

– Nu tăticule, i-a replicat tatăl meu care-și tot strângea pumnii încleștați de furie, animalele au bunul lor simț proverbial și nu fac așa ceva, mai ales după ce le-ai hrănit și le-ai primit în casa ta. Ăștia sunt oameni sălbăticiți, fiare fără căpătâi scăpate din lanț care nu știu și nici nu au altă menire pe lumea asta decât să distrugă, să omoare și să facă rău.

– Hm, s-ar părea că ai dreptate măi Costică, trebuie să existe și d-ăștia printre noi că doar n-om fi noi numai d-ăia de pus în ramă de buni ce sunt, i-a răspuns tataie lăcrimând discret și îndepărtându-se încet spre dormitorul lui.

George ROCA: Interesantă și palpitantă poveste! De ce alte surprize ați mai avut parte în continuare?

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Peste vreo două zile pe când nu mai trecea (deocamdată) nici o coloană militară, a oprit la poartă un consătean îmbrăcat militar care era furier la comandamentul unei unități instalată ceva mai sus de noi. După ce a stat un timp de vorbă la poartă cu tatăl meu a plecat mai departe iar când a revenit în casă am aflat de la el că peste o zi sau două va pleca spre Buzău cu respectiva mașină militară cu atât mai mult cu cât, în graba plecării de la Periș n-a mai avut cine să-i semneze ordinul de serviciu în lipsa căruia oricine de la poliția militară îl putea aresta ca posibil dezertor așa că, nu putea pierde această ocazie urmând ca de la Buzău să se îndrepte spre București ori spre Periș pentru a-și reîntâlni comandanții care erau în măsură să-i elibereze documentele necesare și totodată, să-i spună care va fi ordinul de marș al Canonierei „Sublocotenent Ghiculescu” pe care el figura ca făcând parte din echipaj.

În ziua următoare, ajuns în sfârșit la Buzău, cu ajutorul extrem de prețios al unor soldați români a reușit ca să se cațere într-o garnitură care mergea la Constanța așa că s-a ghemuit și el printre o puzderie de cutii și fel de fel de ambalaje puse de-a valma în compartimentele lărgite prin demontarea canapelelor astfel că el se afla total imobilizat într-o poziție extrem de ciudată însă … era în drum spre Constanța, ceea ce reprezenta totul.

La destinație au reușit să ajungă de-abia după vreo două zile deoarece garnitura nici nu se punea bine în mișcare pentru că se oprea aproape imediat de-a lungul unor ogoare rămase de mult pârloage și astfel, invadate de buruieni. In sfârșit, în dimineața zilei următoare a reușit să zărească printr-un colț de fereastră un semnal CFR și câteva construcții negre de păcură proprii apropierii de o gară care spera din tot sufletul să fie Gara din Constanța. Și chiar așa a fost însă coborârea s-a dovedit a fi o problemă și mai complicată decât urcarea de la Buzău în respectivul tren și aceasta deoarece, fără ajutor nu avea cum să se miște datorită ambalajelor și a cutiilor grele care îl imobilizau pur și simplu. Intr-un târziu, doi soldați apăruți pe culoar au pulverizat pur și simplu geamul aflat în dreptul compartimentului în care se afla el și s-au eliberat sărind afară pe fereastră. Drept urmare, precedentul fiind astfel creat, tatăl meu a împins și el cutiile și lăzile în toate părțile pentru a se debarasa cât de cât de ele după care, fiind conștient că nu are cum să reușească să ajungă la geamul spart de pe culoar și-a schimbat direcția de acțiune spre fereastra compartimentului în care se afla și după câteva eforturi considerabile a reușit ca să-și creeze o oarecare deschidere spre geam în care și-a înfipt cu toată puterea tocul bocancului protejat cu potcoavă groasă care astfel a transformat geamul în țăndări iar cu un alt efort suprem a reușit în cele din urmă ca să se rostogolească afară din vagon pierzându-se cu ușurință prin puhoiul de trecători care se îndreptau disperați în toate direcțiile fiind aproape evident că nu prea le era clară care le este destinația.

Strecurându-se printre trecători a reușit ca în cele din urmă să ajungă în Piața Ovidiu iar de acolo, ocolind moscheea turcească, a scurtat drumul spre scările care îl duceau la Poarta 1 a Portului de unde chiar se zărea silueta canonierei sale și grupuri de oameni aflați pe cheu în dreptul acesteia așa că, a întins pasul presupunând că acolo se petrece ceva important iar când a ajuns lângă navă comandantul acesteia tocmai cobora puntea și i-a ordonat șefului de echipaj:

– Adună-i ca să dea impresia că sunt militari deoarece trebuie să apară din clipă-n clipă Amiralul Năsturaș care vrea să ne ureze personal drum bun și totodată, din ce mi-a spus șefa lui de cabinet ține ca tot personal să ne prelucreze un ordin proaspăt sosit de sus de tot!

– Aoleo! – s-a prefăcut speriat șeful de echipaj tocmai în momentul în care l-a descoperit pe tatăl meu apropiindu-se în goană – Ia uitați-l dragi camarazi și pe Costică! La țanc ai apărut domnule… pentru că la noapte vei fi de gardă.

Continue reading „George ROCA: Interviu neconvențional cu scriitorul Ștefan Constantin Șelaru – (1) Amintiri din copilărie”

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Dizarmonii fericite

Citeam deunăzi opinia unei cercetătoare care dă de pământ cu jumătate din fizica modernă, contrazicându-se cu o generație întreagă de laureați ai Premiului Nobel. Teza ei este că „armonia perfectă, ca principiu universal, este prea tentantă pentru a se verifica în realitate”. Mai exact, nemțoaica atrage atenția asupra maniei cercetătorilor de a vâna rezolvările elegante, lucru care conduce la paralizia științelor. Argumentul ei este mulțimea formulelor aparent „urâte”, care și-au dovedit de-a lungul timpului valabilitatea, în ciuda aparenței lor dezordonate.

Evident, nici a insista să complici lucrurile nu este o garanție pentru progres. Cu toate acestea, teoria ei mi-a picat cu tronc din prima clipă. Nu pentru că m-aș pricepe la științele exacte, ci pentru că am observat cum idealizarea a tot ce ne înconjoară pune în pericol și discernământul nostru de zi cu zi, în situațiile cele mai banale.

Am crezut și eu multă vreme în mantra dacă este frumos, înseamnă că este corect. Simetria perfectă a unui fagure de miere, a fractaliilor unei căpățâni de broccoli, a spiralelor unei cochilii de melc sau a unui lanț de ADN nu se poate datora decât unei forțe supreme, unei voințe divine, sau, eventual unei ecuații matematice! M-am aflat astfel în compania unor gânditori celebri, ca Aristotel, Leonardo da Vinci sau Johannes Kepler, care la rândul lor au crezut în corelația dintre frumos și bine, ultimul susținând chiar că „este absolut necesar ca opera unui Creator perfect, să fie, la rândul ei, de o frumusețe supremă”.

Niciodată nu mi-am pus problema că aș putea greși pronunțându-mă pentru soluțiile „frumoase”, ci am sperat în taină în asentimentul tacit al majorității, crezând că această „super-simetrie”, cum o numesc fizicienii, guvernează din culise universul. Într-o lume plină de lucruri urâte, strâmbe, disproporționate, preferăm instinctiv variantele echilibrate, care se disting de anodin. Pare logic ca tot ce este frumos, simetric, armonios să fie o reflecție a supremului. Pare.

„Ce spui tu, spun și eu, dar nu-i așa”, zice un bun amic de-al meu. Vorba lui se potrivește iluziei noastre, născute mai degrabă dintr-un impuls estetic decât din rațiune. Foamea de frumos are rădăcini atât de adânci încât spulberăm pur și simplu fără drept de apel ideile care îi contravin. Așa, de exemplu, timp de secole, faptul că orbitele planetelor nu sunt perfect circulare, ci eliptice n-a fost acceptat. A trebuit să ne „mintă frumos” un astronom inventiv, susținând că planetele ar emite sunete, creând o armonie cerească, grație orbitelor lor ovale (excentrica Terra ar vibra în tonurile mi-fa-mi, pasămite). Numai așa a înghițit omenirea gălușca „imperfecțiunii” sistemului solar.

Revin însă la faptele pământene-cotidiene: iluzia căutării unui loc perfect, pentru a duce o viață fericită, continuă să domine lumea. Dovadă stă valul nestăvilit al emigrației planetare. Eu însămi, având norocul să locuiesc într-un loc în care mulți vin să petreacă vacanțe de neuitat, înconjurată fiind tocmai de acei oameni care au reușit să-și ducă la îndeplinire idealul unei vieți tihnite, la umbra unui măslin, constat că este îndeajuns să mă uit în jur pentru a realiza că frumosul nu este și nu poate fi conținutul vieții de calitate. Cunosc o mulțime de rezidenți spanioli care duc dorul zăpezii inexistente aici… Mulți continuă să fie nefericiți în acest paradis, chiar dacă se felicită unii pe alții pentru alegerea lui ca adresă.

Frumosul este cel mult cadrul, scena, portativul sau tabloul în care fiecare își pictează, joacă, interpretează sau construiește propria existență. Armonia este una din variantele posibile ale realității, în niciun caz condiția fericirii. E clar că frumusețea, la fel ca banul, nu are puterea de a crea fericire, chiar dacă – asta da! –  o poate încuraja. De aici însă până la pasul decisiv, acela de a învinovăți frumusețea pentru că ne ademenește, inducându-ne în eroare, este însă o distanță mare. A introduce cu forța dizarmonia, cu intenția declarată de a sparge tiparul armoniei incorect cimentate, echivalează cu a fractura controlat un os care s-a îmbinat greșit. Așa ceva, fără-ndoială, doare.

Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Dizarmonii fericite”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (45)

RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)

La 26 septembrie/9 octombrie 1916, au început lupte puternice pentru apărarea Defileului Prahovei, desfăşurate fără întrerupere până la 12/25 noiembrie. Apărarea acestui defileu vital, care deschidea drumul spre Muntenia şi Bucureşti, a fost încredinţată Armatei II, care avea în compunere  Corpul 3 armată (2 divizii) şi Corpul 2 armată (3 divizii, având în rezervă o divizie şi două brigăzi de călăraşi). În total, această armată dispunea de 102 batalioane, 23 escadroane şi 80 baterii (6 grele). Împotriva trupelor Armatei II române acţionau trupele Armatei IX germane, o armată puternică, superior dotată, învingătoare în bătălia de la Sibiu, care cuprindea două corpuri de armată (corpurile 1 şi 39 germane), dispunând în total de 54 batalioane, 8 escadroane şi 94 baterii (21 grele). Germanii dispuneau de mai puţine trupe, dar aveau o mare superioritate în mijloace tehnice, mai ales armament automat şi artilerie grea. Luptele au început la 26 septembrie/9 octombrie, după înfruntările de la Braşov, Corpul 39 german a trecut la urmărirea trupelor române, aflate în retragere, în intenţia de a ocupa prin surprindere trecătorile. Însă datorită rezistenţei ariergărzilor şi altor dificultăţi, înaintarea germană s-a făcut foarte greu. La 28 septembrie (st.v.), Corpul 2 român s-a repliat pe vechile poziţii de la frontieră, iar Corpul 3 s-a retras de asemenea sub presiunea germană.

Retragerea trupelor române pe poziţiile de la frontieră s-a făcut în mod organizat, conform ordinului Armatei II din 25.09.1916 (st.v.), care prevedea o retragere prin care se ,,paralizau avantajele adversarului”. La 29 septembrie/12 octombrie, inamicul a reuşit printr-un atac puternic să cucerească înălţimea Susaiului, care domina Predealul. Dar, în aceeaşi după-amiază, Corpul 2 a contraatacat şi a reocupat muntele Susai Însă o divizie germană a ocupat înălţimile pasului Predeluş, iar o alta a reuşit să treacă graniţa şi să respingă trupele Corpului 3 spre Cheia. Obiectivul germanilor era de a ocupa Predealul şi apoi deschiderea văii Prahovei, cu perspectiva de a înainta spre Bucureşti. Pentru atingerea acestui obiectiv, în prima decadă din octombrie, gara, oraşul şi poziţiile de apărare ale oraşului Predeal au fost supuse e germani unui violent şi continuu foc de artilerie, reuşind să recucerească înălţimea Susai. Luptele pentru gara şi oraşul Predeal au fost de o îndârjire şi un dramatism comparabile cu cele de pe alte fronturi. Duoă zece zile de încleştări aprige, Predealul, aflat în ruine, a fost ocupat de inamic. Monumentul ridicat în urma acestor lupte are gravate acste cuvinte: ,,Călătorule…Reculege-te şi închină-te smerit. Gara Predeal nu mai este o gară de hotar, …ci un templu al celor mai curate jertje”.  După zece zile de lupte sângeroase, germanii au reuşit să împingă linia apărării româneşti doar cu patru kilometri mai spre sud, unde trupele Armatei II au organizat un nou aliniament de apărare la nord de Azuga-Clăbucet-Vârful Omul. Div. 21 inf. A opus o rezistenţă ieşită din comun, rămânând cu un efectiv de numai 3000 de oameni. La 13/26 octombrie, germanii au reluat ofensiva, dar, în final, după o lună de mari eforturi şi sacrificii, Armata IX (Corpul 39 german) a fost înfrântă pe întregul front, iar trecătoarea Predeal a rămas în mâinile românilor.

Bătălia de la Bran-Câmpulung. La 25 septembrie/8 octombrie, a început bătălia din zona Bran-Câmpulung-Dragoslavele, unde luptele au continuat până la 10/23 noiembrie 1916. În paralel cu acţiunea Corpului 39, descrisă mai sus, Corpul 1 armată german, comandat de generalul von Morgen, aparţinînd tot Armatei IX, acţiona în defileul Branului. Misiunea Corpului 1 era importantă în planurile Armatei IX, comandată de generalul Falkenhayn, care avea să decidă direcţia în care va da lovitura cu forţele sale. Pentru îndeplinirea misiunii încredinţate, comandantul Corpului 1 a hotărât să execute o lovitură directă cu forţele unei divizii, prin defileul Bran, cu scopul de a ajunge în spatele apărării române. Apărarea defileului Branului revenea aceleiaşi Armate II, care a organizat apărarea între vârful Fundăţica şi vârful Piatra Craiului, cu toate forţele Diviziei 22 infanterie. La 25 septembrie/8 octombrie, Brigada 8 munte inamică a ieşit din Zărneşti, a ocolit muntele Piatra Craiului, iar în seara de 27 septembrie (st.v.) a ajuns la sud de masivul Făgăraş. În aceeaşi zi, a trecut la ofensivă Divizia 76 germană (aparţinând Corpului 1), dar atacurile ei, din 29 şi 30 septembrie (st.v.), au fost respinse de apărătorii români. În acest timp, Brigada 8 munte şi-a continuat înaintarea şi, la 29 septembrie (st.v.), cobora pe valea Dâmboviţei, spre Rucăr.

Divizia 22 infanterie a sesizat mişcarea (înaintarea) brigăzii inamice şi a cerut ajutor Armatei II. Sub presiunea inamică (în ajutorul germanilor, venise o unitate de elită, Brigada 8 alpină austro-ungară, adusă de pe frontul italian), Divizia 22 a fost obligată să părăsească poziţiile de pe frontieră, în seara de 30 septembrie (st.v.), şi să se retragă pe un nou aliniament între Rucăr şi Dragoslavele. La 2/15 octombrie, Corpul 1 german a reluat ofensiva împotriva noilor poziţii de apărare române şi, după lupte aprige, germanii au intrat în Dragoslavele. După ocuparea localităţii, Armata II a decis să trimită ca întărire Divizia 12 infanterie, iar până la sosirea ei, în noaptea de 2 spre 3 octombrie (st.v.), Divizia 22 s-a retras pe o nouă poziţie, la nord de muntele Mateiaş şi satul Lereşti, decisă să reziste aici cu orice preţ. În 3 şi 4 octombrie (st.v.), germanii au atacat noul aliniament, dar au fost respinşi, apoi a fost atacat muntele Mateiaşul, ocupând pantele nordice şi ajungând la 8 km de Câmpulung. Între timp, în zonă au sosit trupele Diviziei 12, care au intrat în luptă din prima zi spre a-şi apăra ,,satele, munţii şi văile”. Cele două divizii româneşti au format apoi ,,Grupul Nămăeşti”, întărit cu patru baterii de artilerie grea, apărarea fiind stabilită pe un aliniament cuprins între muntele Mateiaş şi muntele Clăbucet-Strâmbu. În plus, populaţia locală a sprijinit cu căldură trupele, asigurând aprovizionarea lor.

La 8/21 octombrie, Corpul 1 german a reluat ofensiva, acţionând cu o brigadă şi două divizii, luptele au fost aprige, iar atacurile germane au fost respinse de peste tot. La 16/29 octombrie, în urma pierderilor mari suferite, germanii au încetat ofensiva, muntele Mateiaş, foarte bine întărit, nu a putut fi cucerit, ceea ce Falkenhayn mărturiseşte în memoriile sale. În acest fel, ,,nu s-au deschis inamicului porţile de invazie spre inima Argeşului sau Târgului (Câmpulung), spre Piteşti”.

Germanii n-au putut să străpungă apărarea din cele două trecători principale, încercând atunci să forţeze linia Carpaţilor pe două direcţii excentrice, pe la Oituz şi pe la Jiu. Valea Oituzului, învecinată cu cea a Slănicului (la nord) şi cea a Caşinului (la sud), reprezenta direcţia cea mai facilă de pătrundere a inamicului din Transilvania în Moldova. Aici, în trecătoarea Oituzului, între 28 septembrie/11 octombrie şi 14/27 octombrie, s-a dat o primă bătălie, apărarea trecătorii Oituz fiind încredinţată Diviziei 15 infanterie, comandată de generalul Eremia Grigorescu s-a dat o primă bătălie. La 25 septembrie/8 octombrie, conducerea militară germană stabilise ca, după luptele de la Braşov, să fie executată o acţiune imediată ,,prin trecătoarea Oituz spre Ocna, pentru a tăia comunicaţiile românilor cu Moldova, împiedicând astfel şi afluirea întăririlor ruseşti spre  Muntenia”. Totuşi, generalul Falkenhayn considera acţiunea drept ,,discutabilă şi foarte grea”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (45)”

Florin-Cezar CĂLIN: Ploaia sentimentelor noastre…

Ploaia sentimentelor noastre…

 

Îți iubesc stropii de ploaie dar și ploaia ta desculță,

(să o simt cum se prelinge, peste trupul meu fierbinte).

… să mă amețesc cu dânsa în avântul de șiroaie,

lacrimile-mi să nu afle … nesecretul din cuvinte.

Ridic fața înspre cer … și mă rog eu ploii tale,

… să îmi spele sufletul, obosit de-a ta iubire,

să mă-nvețe (dacă poate) din tertipurile sale,

și cum inima să spere … tot râvnind la fericire.

 

”- Tu dă-i voie inimii să-și revadă amintire!”,

(fiindcă-ți va preface viața în cascadă de simțire).

… picurii ce se preling din vestita ta privire,

mie-mi pare că sunt lacrimi care-aduc doar fericire.

 

Eu iubesc la nebunie, să alerg desculț prin ploaie,

… să îi simt cum răcorește porii sufletului meu.

apoi să pornesc în tine, dragostei mele … puhoaie,

… care nu pot fi oprite nici de bunul Dumnezeu.

 

Ochii tăi evită cerul chiar în noaptea nunții noastre,

… dar și norii care-ar vrea … să ne plouă cu dorințe.

… în infinitatea zării … mărilor tale albastre,

văd că rătăcesc corăbii. pline ochi, cu suferințe.

– Mi-este sufletul o oază, apă limpede-n deșert!,

(printre dunele de sete … căutând iubirea-n viață).

… se hrănește cu speranța, dar și cu al tău secret,

care tinde să-ți inunde … liniștea de dimineață.

 

Stau și simt cum se prelinge, peste trupul meu fierbinte,

(ploaia ta, care îmi umblă descălțată chiar și-n vise).

… îți iubesc stropii de ploaie … netăcerea din cuvinte,

căci mă ameșesc cu dânșii, în avântul de șiroaie.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

8 aprilie 2019

 

Lorena CRAIA: Poesis

Amândoi

 

ne-am împreunat mâinile

amândouă ca niște îngeri

într-o catedrală

clopotele din depărtare –

liniște

 

era zbuciumul din noi

sau toaca

 

punem amândoi melodia

pe note de subsol

 

sus

arpegiul e vechi

                                            24 mai 2016, Constanța

 

Habar nu avem de zambilele unuia în tăcere

 

acum se lasă noaptea

pe chipul tău străin

o, Doamne, cât de singur

este paharul plin

 

și câte se întâmplă

deodată-n ochii mei

o toamnă fără cruce

în sânge de femei

 

m-aplec spre rugăciune

dar știu că sunt sărac

atât cât noaptea ține

cuvintele îmi tac

 

din pasărea de tablă

am smuls un vis frumos

ceva despre iubire

un vis întors pe dos

 

o noapte cât o moarte

și gust din ea puțin

o, Doamne, cât de singur

este paharul plin

o, Doamne, cât de singur

e chipul tău străin

                                            26-30 decembrie 2018, Constanța

 

Prin tavernă zboară koala

 

considerăm că avem un plan

orizontal

pe care așezăm câteva năluci

negre tuci

apoi lăsăm păianjenul să

coboare

pe ligamentele lor gălbioare

 

ce bucurie!

nimeni nu știe că noi

cântăm împreună

despre cotoare de mere

și lună

 

nimeni nu știe

că noi ne ascundem într-o alună

și cântăm împreună

ne ținem de mână

 

până-o ucidem

pe zâna cea bună

                                           14 februarie 2019, Constanța

 

 

 

Dau un Nobel pentru un acatist de buzunar

 

trimite boabele de rouă

pe spirala tăcerii

și caută întunecimea

verii

îți poți găsi liniștea

lângă tigri și lei

atunci când fugi de

dumnezei

 

nani, nani

pruncul meu iubit

te voi trimite și pe tine-acolo

dacă tot ai murit

                                          26 februarie 2019, Constanța

 

Liniștea curge

 

se lasă o liniște

sau două mai grele

peste liniștea ta

prinsă-n mâinile mele

și fug de cutremur

fug dinspre noi

 

fără să tremur

palma deschid

liniștea curge

pe ochiul livid

al unui Dumnezeu

mai mic și mai jos

 

Continue reading „Lorena CRAIA: Poesis”

Mariana GRIGORE: Germinare!

Germinare!

 

Călătoria începe acolo unde se întretaie apele nenăscute
le aud fierberea de dincolo de cuvântul ce arde în fiecare cratimă necolorată de nonculoare versus lumină

La început,
albul imaterial al negrului solar
era vuietul liniștii așteptând rândul la naștere
pala de răcoare îmbraca veșmântul
trecerii efemere prin timp,
rostuia viața ce își încălzea soarta
în palma liniilor de destin

Pasul,
căzut în deriziunea umbrei prin glezne de umblet
își cauta rostuirea tălpii în amprente telurice

Cerul,
cobora pe tâmpla răsărită din apus,
iar viscerele fierbeau în nucleul seminței ce zori de geneză adormise

Simt seva ce mă cuprinde în spirale de timp
scurs fecund
prin existența sfârșitului care nu-și recunoaște culoarea terminus

O enclavă topește pântecul,
și erupe în sfâșietoare dureri ale facerii de minuni

știu neștiința zidului de început…

Dar, sunt încolțire în firul de iarbă…
Al cărei primăveri?

—————————–

Mariana GRIGORE

7 aprilie 2019

Simon JACK: Tot ce știi despre mine (versuri)

tot ce știi despre mine se face
anotimp stelar,
doi stâlpi ce țin podul dintre ape
sunt ochii mei,
circumferința singuratății în arce
cu far pe diguri scindate,
tot ce știi despre mine
se face pescăruș protocolar în
palma cerului de noapte,
o umbră, un dar de șoapte rostite
solar în patria mamei ce ține frugal
in pântec un rod ancestral,
tot ce știi despre mine
e că mă termin unde începe
nimicul,
atotștiutor în moarte, impar ideal
impărțit sub arbori ce-și leapădă frunza
o dată la o mie de ani,
când eu sunt ciuleandra ce joacă
pe coama unui deal,
uitarea, năpasta!

 

Ceva despre tristețe

 

Tristețea-i un fel de liniște-n icoană
cuvinte ronde în jurnale de poeți,
asceza unei tâmple ascunsă de o rană
ce nu se vindecă nici dacă o regreți,

Tristețea e coroană-ngustă
sub nimburi largi golgotelor tenebre,
e-o foame ce te-ncearcă dar nu gustă
din clipă viitoare, pe ziduri vechi, funebre!

E locul unde fiecare dintre noi
invie monologul cu eul său cuminte,
o cumințenie ce stă mereu în foi
nescrise sub lespezi îndoite de cuvinte,

Ca o statuie din marmoră cu ochi
tristețile sunt inerții ce pot vedea abisuri,
e ploaia-n geam ce scutură de stropi
o lacrimă ecvestră,uscată printre visuri,

Tristețe, acoladă cu festin la mese goale
o moarte clinică-n armură de paradă,
sunt necuvinte rostite-n somnuri fade
ce-și au trezirea în patul unei vămi de pradă,

Tristețea-i lanț nedesfăcut la porți
lumină travestită în lacăte ce nu se-nchid
in nopți, când fericirea ni se joacă printre
morți, ce fură triști si ei în pofta unui rid.

————————–

Simon JACK

8 aprilie 2019

 

Gheorghe PÂRLEA: Tot Ceru-i jos

TOT CERU-I JOS

 

O mie de-ntrebări

pe scara Cerului cutează;

și-n timp ce ele tind în sus,

o mie, altele, sondează

adâncul meu de nepătruns –

cel bulgăre dospit de lut,

cu viul înnodat în sine

pe frânghia de la-nceput,

pe ductul cu suspine.

 

Și-aud un glas curgând prin vine,

nu pogorât din zări senine,

ci din adâncu-mi izvorât,

din Miezul cel zidit în mine

de palmele-Cuvânt:

“Coboară, fiule, coboară,

cu tot cu mia-ți de-ntrebări,

și-atenție la scară!

De ce urci întrebarea sus,

când Cartea e cu tine, jos,

și-n ea, orice răspuns,

cu noimă, cu folos?!”

 

Și-n timp ce-mi coboram frământul,

din nou mă copleși Cuvântul:

“Coboară, fiule, coboară,

tot Ceru-i jos, învăluie Pământul,

cum mitra fătul, până a se naște,

la ce folos să urci pe scară?!

Coboară, fiule, coboară

și pregătește-te de Paște,

deci scapă de povară!”

———————————

Gheorghe PÂRLEA

7 aprilie 2019

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Sergiu Ciocârlan-ROMÂNIA FURATĂ-Raportul comisarului european Samuel Scheib

„Doamne, de ce nu le-ai dat (mai bine)

  Brazilor suflet? Au atâta demnitate!”

             (EUGENIA INDREICA DAMIAN)

 

           Sergiu Ciocârlan calcă cu demnitate pe urmele Corifeilor Gândirii Creştin-Ortodoxe ai Cetăţii Brăilei, Daciei Mari, alături de Nae Ionescu şi Vasile Băncilă.

   Filologul Sergiu Ciocârlan nu este doar un erudit al Limbii şi Literaturii române, prin activitatea prolifică de excepţie, ci mai mult decât atât un vrednic urmaş al Misticilor Mărturisitori ai Creaţiei creştine din sistemul concentraţionar sau cel al Gulagului postdetenţie. Poeţii Crucii, Misticii filocalici şi sofianici ai spaţiului carceral erau Fiii demnităţii României Tainice, prigonite şi persecutate de un sistem ateu, totalitar, samavolnic aşezat peste o Naţiune milenară eminamente creştină.

   Neomărturisitorul Sergiu Ciocârlan trage de clopotul celui de-al 12-lea ceas ca să pogoare ecourile trezvirii pentru trezirea unei părţi a conştiinţei noastre moral-creştine, fidelă Tradiţiei Ortodoxe Strămoşeşti pentru a salva România prigonită şi persecutată de data aceasta de o democraţie liberală sau neosocialistă, cu binecuvântarea Ierarhilor ecumenici-europeni ai B.O.R., înfiiată de o Europă care nu mai are nimic din Tezaurul creştin şi nici o arvună din evul democratic.

   Diferenţa dintre sistemele prigonirii şi persecuţiei este ca de la Cer la pământ: ateismul comunist administrând permanent teroarea fizică, psihică, morală, religioasă, dar neputând altera sufletul a transfigurat în inima creştinilor SUFERINŢA ca pe o treaptă mistică, jertfelnică a iluminării, întru Adevăr, Libertate şi Iubire, pregătind astfel tărâmul tainic al creaţiei harice, al trăirii martirice, al înnoirii spirituale, al îndumnezeirii religioase, nivelând Calea trecerii Din Temniţe spre Sinaxar, pe când Comisarul ori Procurorul democrat european concomitent cu jefuirea bogăţiilor naturale ale Patriei creştine, perverteşte Patrimoniul spiritual al Fiilor Naţiei, întunecându-le lumina sofianică a vieţii filocalice cu bezna libertinajului liberal neodemocratic, violent, nihilist al erei New Age prin a face orice, oricând, oriunde!

   Cortina scenei pe care se joacă piesa, respectiv romanul lui Sergiu Ciocârlan, de fapt momentele dramatice din Viaţa României este trasă de nota editorului printr-un Manifest al rezistenţei: „non-conformist, un semnal de alarmă, care prezintă planurile de distrugere a României pe diferite planuri-economic, social, cultural, religios. Vinovatul este Noua Europă, Europa care s-a lepădat de Hristos, Europa care în numele ecumenismului a sufocat Ortodoxia, cea care în numele multiculturalismului ne-a presat să ne redefinim valorile şi tradiţiile.

   Sfântul Nicolae Velimirovici scria: Hristos a plecat din Europa, precum odinioară din ţinutul Gadarenilor la poftirea acelora: dar îndată ce a plecat a venit război, urgie, spaimă, ruină, distrugere. S-a întors în Europa barbaria de dinainte de creştinism: a avarilor, a hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai că de o sută de ori mai înfricoşetoare. Hristos Şi-a luat crucea şi binecuvântarea Sa şi a plecat. A rămas în urmă întuneric şi putoare. Iar voi hotărâţi-vă acum cu cine vreţi să fiţi: cu întunecata şi puturoasa Europa, sau cu Hristos?! (cf. Sf. Justin Popovici, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli, 2002, p. 133)

   Cartea în sine este o jertfă, care redă Drama Marii JERTFE a României ce se răsfrânge şi peste jertfa mărturisitoare a autorului.

   Părintele profesor doctor Mihai Valică a conturat prin Prefaţă, panorama Cărţii: ROMÂNIA FURATĂ-Raportul comisarului european Samuel Scheib răsfrângând-o în mai multe planuri: „controlul persoanei umane, fără frontiere, la graniţa unei ţări, prin tehnologia biometrică şi a tehnicii de scanare avansată, a călătorilor, fără ca aceştia să mai prezinte un paşaport sau act de identitate, ci însuşi corpul lor este folosit ca obiect de identificare, cu o eficienţă uimitoare, întrucât <<într-o fracţiune de secundă irişii fură scanaţi şi uşile se deschiseră instantaneu>>-, continuând cu planul europenizării cu orice preţ, al mondializării fără Dumnezeu şi împotriva intereselor naţionale şi sfârşind cu încercarea unora de a demola şi a des-biserici Ortodoxia din interior, cu ajutorul elitelor culturale <<ortodoxe>>.”

 

   Prin faptul că scanarea persoanei şi aplicarea tehnologiei RFID sunt practici curente în comunitatea UE, ficţiunea romanului se retrage lăsând locul tristei realităţi.

   Totalitarismul Consiliului Suprem îşi exercită despotic cele două direcţii: substituirea lumii fireşti a statelor naţionale, a naţiunilor tradiţionale cu lumea nouă globalistă a internaţionalismului presupus democrat prin noile receptări programate, prin noile redefiniri impuse şi acceptate. A doua direcţie ordonă: „cât timp existăm noi, lumea veche trebuie strânsă într-o insulă şi aruncată în pustietatea unui ocean. Noi suntem lumea nouă! Noi trebuie să fim creatorii omului recent! Am ajuns la sfârşitul istoriei şi tocmai de aici începem noi să construim!”

   Acest dictat, acest ultimatumul nu seamănă cumva cu venirea APOCALIPSEI?

   Armele cele mai redutabile cu care lucrează suveran comunitatea UE sunt: impostura, ipocrizia, imoralitatea, ideologia ocultă, infantilismul politic, fariseismul, recomandările, obligativităţile impuse statelor mici care în loc de conducători, au corupători, vânzători de ţară, precum regii dinastiei hohenzollern de tristă amintire Carol al II-lea şi Mihai I, tatăl şi fiul-distrugătorii monarhiei române, mistificarea, minciuna, mojicia, manipularea, discreditarea, desnaţionalizarea, descreştinarea, toate ca tentacole ale războiului psihotronic.

   Patologia Apusului descreştinat de ştiinţa care strigă: Evrika!, vrea să-L alunge pe Hristos şi din Tărâmul Răsăritului, mai cu seamă din Dacoromânia-Patria reclamată a nemuritorilor, Grădina Maicii Domnului, unde încă se mai cântă: Hristos a Înviat!

   Istoria Neamului nostru ales, primordial, pelasgo-traco-geto-daco-român a avut parte, va avea parte de-a lungul mileniilor sale existenţiale de timpul duşmanilor păgâni, ori creştini, dar şi de vremea izbăvirii lui întru Hristos.

   Timpul ca scurgere a sorţii şi VREMEA ca curgere, ca împlinire a Destinului sacru.

   A fost timpul năvălirilor romane, dar am avut vremea demnităţii şi a jertfei regale, a sacrificiului sacerdotal şi a nemuritorilor daci legendari.

   A fost timpul năvălirilor migratoare, dar am avut vremea sabiei de cneaz, a toiagului de vlădică şi scutul poporului încrustat înTradiţia milenară.

   A fost timpul invaziei barbarilor huni, dar şi vremea sceptrului Marilor Voievodate.

   A fost timpul pustei maghiare, dar şi vremea Posadei care i-a cântat prohodul.

   A fost timpul fluturări bulelor papale, dar şi vremea încrâncenării dârze a Vlahilor.

   A fost timpul paşalâcului turcesc, dar şi vremea Iluştrilor Voievozi şi Domni.

   A fost timpul hoardelor tătare, dar şi vremea marilor răzeşi şi a bravilor haiduci.

   A fost timpul poftei înteţite a ungurilor lui Matei Corvin, dar şi vremea ţintirii lui în şezut la Baia de către neînfricatul său unchi Ştefan cel Mare.

   A fost timpul jecmănirii, spolierii fanariote, dar şi vremea înfloririi culturii creştine.

   A fost timpul hegemoniei habsburgice, dar şi vremea marilor boieri creştini, bărbaţi de stat care au înfruntat vremurile tulburi abătute asupra noastră.

   A fost timpul perfidei şi odioasei uniaţii catolice, dar şi vremea gloriei Ortodoxiei.

   A fost timpul ispitei muscalilor, dar şi vremea Marelui Eminescu care, a stat și stă de veghe deasupra vremurilor.

   A fost timpul dualismului maghiar, dar şi vremea jertfelnică a Memorandiştilor.

   A fost timpul dictatului habsburgic şi a ultimatumului bolşevic, dar şi vremea de aur a Oştirii române cu bravii lor Comandanţi.

   A fost timpul trădării regelui Mihai, a capitulării voite a Naţiei noastre creştine în braţele vrăjmaşilor seculari, dar şi vremea eroismului spartan, ortodox al poporului.

   A fost timpul corupţiei şi trădării monarhice, a camarilei regale, a partidelor istorice, dar şi vremea naţionalismului creştin ortodox.

   A fost timpul marilor prigoane şi al persecuţiilor religioase, dar şi vremea biruinţei Ortodoxiei jertfitoare.

   A fost timpul Republicii Penitenciare, dar şi vremea Regalităţii Mistice a Neamului.

   A fost timpul laşităţii, trădării, nimicniciei comuniste, dar şi vremea măririi României jertfelnice, a Eroilor, a Martirilor, a Mărturisitorilor, a Cuvioşilor, a Sfinţilor.

   A năpustit însă timpul timpului prăbuşirilor spirituale, a distrugerilor economice, a jafului naţional, a corupţiei politice, a ideologiei democratice atee, a ecumenismului religios ca sumă a ereziilor, a încremenirii ierahilor Bisericii naţionale, nu purtători de destine, ci de aur, de afaceri veroase, de SRL-uri, a europenismului devălmăşiei oligarhice, oculte, a comisarilor apatrizi, a procurorilor torţionari, a politicienilor farisei, a pedagogiei lui Iuda, a momentului Antihrist care a oprit vremea curgerii spiritului lumii creştine în fireasca şi divina lui Matcă.

   Obiectivul guvernării: o întrecere şi o depăşire spectaculoasă a temuţilor iezuiţi.

   „Numai iezuiţii ar putea să stea alături de noi în această privinţă, dar am reuşit să-i discredităm în faţa mulţimii stupide, din pricină că ei formau o organizaţie vizibilă, ne ascunsă, în timp ce noi rămânem în umbră cu organizaţia noastră secretă.” (Capitolul V-Protocoalele Înţelepţilor Sionului)

   Toate cele 20 de capitole ale Cărţii eroului brăilean sunt relevante, sunt adunate cu trudă ascetică, cu foc mistic, sunt solidare filocalic, sunt premeditate, sunt precumpănitoare, sunt prefigurative, sunt prevăzătoare, sunt previzibile, sunt premergătoare distrugerii finale, dar capitolul 19 este de-a dreptul preapocaliptic.

   „Naşterea” comisarului european-eroul principal cu nume predestinat Samuel se asumă şi însumă determinării evenimentelor precum fenomenului acceptării sau neacceptării Protocoalele Înţelepţilor Sionului, de către puţinii contestatari, care insistă că fondatorii nu sunt talmudişti, dar împlinirea întocmai a celor 24 de direcţii-deziderate sunt voinţa sionistă şi nici decum o consecinţă a hazardului.

   Aşadar, Samuel este inventat, deşi el există, şi nu numai că există, dar şi persistă prin realismul programului său apocaliptic.

   Aici este punctul culminant al gândirii autorului. Aici se redefineşte profetic,  imprimând, descoperind astfel gândirea revoluţionară a comisarului european care a întocmit un Raport grandios, demn de comunitatea mare pe care o slujeşte:

   <<Divide et impera!>> „Principiul tuturor societăţilor este transformarea. Pentru aceasta este nevoie de un eveniment-cheie, de un punct de plecare, iar soluţia optimă o reprezintă starea de agitaţie socială. Toate vin din revoluţie, fiindcă revoluţia reprezintă catalizatorul ideal pentru crearea unei configuraţii globale distincte. Dacă n-ar fi revoluţie, societăţile ar rămâne blocate într-o epocă obscurantistă, medievală, plină de tot felul de primitivisme şi rudimente religioase.”

   Puterea dictată de vechile Protocoale ale Iluminaţilor: „Dă-mi ceea ce vreau, pentru ca să pot dovedi că sunt mai tare decât tine.” (Capitolul I-Protocoalele…)

   Noul imperiu democratic-absolutist care depăşeşte prin raţiunea sa liberală toate ideologiile totalitare cere ajutorul aleşilor naţiei pe care o desfiinţează, cere apoi plata ostenelii pentru distrugerea tradiţiei străbune, după care cere indexarea tributului pentru decapitarea economică, cere reforma justiţiei, revizuirea Constituţiei prin proiectul neoliberalilor. „Din liberalism s-au născut guvernele constituţionale care au înlocuit, pe seama creştinilor, autocraţia salvatoare cu Constituţia, care, nu e altceva decât o şcoală de discordii, de neînţelegeri, de discuţii.” (X)

   Se mai cer dobânzi pentru ghilotinarea credincioşilor creştini care voit au fost abandonaţi de păstorii lor transformaţi în lupi răpitori, se cere credit financiar, bancar, acoperit în aur cu cea mai rămas din tezaurul uşurat şi mână de lucru autohtonă populaţiei hăituită pentru a deveni groparul propriei Naţiuni.

   Se cere o supraveghere continuă, totală, absolutistă a Naţiunii fidelă lui Hristos.

„Nimic nu va putea fi adus la cunoştiinţa lumii fără supravegherea noastră.” (Capitolul XII…)

   Se continuă cu manipularea şi învrăjbirea permanentă pentru pervertirea gândirii, pentru anihilarea memoriei, pentru profanarea gândirii, pentru suprimarea gândirii.

   „Oamenii, dezobişnuindu-se din ce în ce mai mult de a gândi liber, prin ei înşişi, va ajunge să vorbească exact aşa cum gândim noi.” (Capitolul XIII…)

   La fel de imperios se cere „impozit progresiv asupra propietăţii.”( Cap. XX)

   Puterea grijulie europeană cere nivelarea românismului, ararea Ogorului strămoşeşc pentru însămânţarea identităţii europene, culturii europene, economiei europene. Nu ne mai interesează statele-naţiuni! Este important să se demonstreze cu eficienţă maximă că naţiunea este o realitate defunctă. Nu mai vorbim decât convenţional de democraţie, fiindcă, în esenţă, era pe care o anunţăm este una tehnocratică.”

 

      Avem profesoraşi şi tehnocraţi celebri, ca factori de decizie anti intereselor creştine româneşti: Constantinescu, Băsescu, Johannis, Orban, Cioloş, Turcanu, Gorghiu, Stolojan, Maior, Heldwic, Coldea, Niţu, Blaga, Antonescu, Frunda, Şora, Caramitru jr., custodele Margareta şi alte otrepe tehno-macoviste, prediste, pruniste, tarciste, chioveşiste, lăzăriste, soroşiste etc.

     „Idealul ei? Omul-maşină. Se vor derula proiecte considerabile, prin care se va demonstra eficienţa fiecărei realizări tehnologice la nivel global, astfel încât societăţile să nu sesizeze decât fragmentarul, nu întregul…Aceasta este New Age, vârsta mult aşteptată, la care oamenii vor visa, pe care oamenii o vor dori, pe care ei înşişi o vor instaura, călăuziţi de direcţia inteligentă a proiectului nostru.Age of Idiocracy.”

   Radiografia psihologico-spirituală a autorului asupra poporului său, care se substitue raţiunii comisarului este făcută direct pe cordul deschis care încă mai pâlpâie spre rămânerea în viaţa oferită cu drag de Dumnezeu.

   Am întâlnit o Românie postrevoluţionară măcinată încă de clarificări doctrinare, iar acest aspect reprezintă un reper de mare însemnătate pe harta proiectului european în derulare. Direcţiile pe care le-am urmărit sunt definitorii:

  1. Biserica Ortodoxă.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Sergiu Ciocârlan-ROMÂNIA FURATĂ-Raportul comisarului european Samuel Scheib”