Motto.
„Viață, viață ca o ață…
Tragi de ea și crezi că ține
Dar s-a rupt când ți-e mai bine”
George ROCA: Dragă domnule Șelaru, distinse prieten, ne cunoaștem de mulți ani… În tinerețe am bătut deseori prin București aceleași „alei”, am avut chiar prieteni comuni – actori de la teatrul „Constantin Tănase”… Putem s-o luăm cu povestea de la început? Cititnd cărțile dumneavoastră știu că povestiți frumos. Să incepem deci cu copilăria… Puțină autobiografie vă rog! Sunt convins că merită să o etalați aici.
Ștefan C ȘELARU: M-am născut într-o zi de mare sărbătoare, adică pe data de 20 iulie 1944, de Sfântul Ilie, în Comuna Periș aflată lângă București, localitate în care, subsecretariatul de Stat al Marinei unde lucra mama s-a refugiat în grabă mare împreună cu toți salariații pentru a putea fugi astfel de consecințele bombardării Capitalei, adică a Bucureștiului, în urma cărora rămăseseră o sumedenie de victime și construcții distruse de bombele care au căzut cu nemiluita semănând groaza printre bieții oameni. Ca urmare, toți funcționarii au fost cazați pe la localnicii din comună, mama fiind însărcinată… gata, gata să mă aducă pe lume în timp ce, tatăl meu care la acel moment era ofițer de marină. Ca stare de fapt destul de complexă care se părea că ar fi „favorizat” într-o măsură destul de determinantă soluția de a fi cazați de urgență în casa ceva mai încăpătoare a unui localnic, imobil aflat chiar în vecinătatea popotei care, la rândul ei, fusese improvizată de grabă într-o magazie aparținând aceluiași localnic… În grajdul locuinței în care fusese instalată mama, printr-o amuzantă coincidență, se afla și o vacuță care, la rândul ei, purta în pântece un vițel… Și astfel, asemenea mamei mele, amândouă se aflau în apropierea împlinirii sorocului care, la rândul lui, fiind alertat asemenea oamenilor de mugetele puhoiului de avioane care umpluseră cerul îndreptându-se spre București, ori întorcându-se de acolo, n-a mai ținut cont de calendar și amândouă s-au ușurat de sarcini dând fiecare naștere suflețelului pe care îl purta în pântec.
George ROCA: Îmi place că aveți umor! Mergem mai departe…
Ștefan C ȘELARU: Drept urmare, în atmosfera descrisă și astfel asigurată de avioanele care își punctau destul de constant traseul cu exploziile bombelor care precis că nu le mai erau necesare dacă le aruncau cam la întâmplare producând adevărate cutremure care zdruncinau casele din toate încheieturile, tatăl meu aflat la popotă, își cinstea cu sârguință camarazii care ținuseră morțiș să-l felicite pentru apropiata mea sosire în timp ce pe mama – fiindu-i teamă să nu pățească ceva pruncul datorită vreunei bombe aruncată aiurea – au apucat-o durerile nașterii cam odată cu vaca.. și astfel, amândouă au fost ajutate de gazda mamei mele, o bătrânică ageră și foarte pricepută care mai adusese pe lume și alți copii de prin comună pe care îi moșise și care nu pregeta fugind când la mama, când la vacă… pentru a le acorda astfel în mod echitabil mâna de ajutor necesară la nevoie. Astfel că, în timp ce pe acoperișul casei se auzeau căzând constant schije și pietre stârnite de exploziile din jur, într-un târziu, tatăl meu a sosit și el fiind în sfârșit îngrijorat ca să afle cum se mai simte mama moment în care eu mă aflam deja în brațele ei.
În atmosfera de teamă, de nebunie și de totală dezordine care domina România în acele momente, numai datorită uniformei de marinar pe care o putea tatăl meu, dar totuși cu mare dificultate, am reușit să revenim în capitală și să ne strecurăm în vălmășagul de oameni disperați aflați în căutarea unui tren cu care să poată evada din jalnicul București ajuns de nerecunoscut datorită bombardamentelor. Până la urmă, tot cu sprijinul unor militari români, părinții meu au reușit cu chiu cu vai să se cațere într-un tren marfar care să ne ducă până la Buzău de unde urma să mergem mai departe spre comuna Bălănești din fostul raion Cislău, loc unde se născuse tatăl meu și unde locuiau părinții lui, precum și multe alte rude. În Buzău, conform unui aranjament stabilit din timp, am fost așteptați de un bun camarad al tatălui meu care avea un autoturism cu care să ne transporte spre casa părintească. Drumul spre munte a fost și el o aventură din care cu foarte mult noroc am reușit să scăpăm cu viață nefiind atinși de gloanțele unei mitraliere ale unui avion german care aproape sigur o fi confundat mașina noastră de culoare neagră cu vreun posibil autoturism militar, însă aruncându-ne rapid în șanțul drumului am scăpat teferi ca de altfel și mașina care însă a cam fost perforată de câteva proiectile însă fără să-i producă vreo avarie.
George ROCA: Și ați ajuns la Bălănești, la bunici… Sunt convins că acolo erați mai ferit de bombe și de război. Cum a fost întâlnirea cu rudele!?
Ștefan C ȘELARU: Prima care s-a dezmeticit mai iute din avalanșa îmbrățișărilor și a întrebărilor, a manifestărilor bucuriei revederii și cea care a schițat gestul de a mă lua în brațe a fost Vera, o tânără pe care unchiul meu, nenea Mitică, o adusese cu el de la Cernăuți deoarece rămăsese orfană de ambii părinți și era singură pe lume. Observând-o însă că a schițat gestul de a mă lua în brațe, mama mi-a improvizat rapid un culcuș într-o copăiță în care bunica mea frământa aluat de plăcinte pe care le cocea la cuptorul din curte.
George ROCA: Frumoasă poveste. Cum a ajuns pistolul în scutecele dumneavoastră!? Aici e enigma!!! Dar episodul cu „Davai ceas…!” cum a fost? Știu eu ce știu! Am mai citit parcă pe undeva despre aceste „Aventuri ale bebelușului Țiți”!
Ștefan C ȘELARU: Odată ajunși în sfârșit „acasă”, am fost primiți ca niște eroi scăpați de primejdia bombelor și a gloanțelor, iar eu m-am simțit ca la bunici căci altfel nici nu se putea! Toată lumea era asupra mea așa că, mă simțeam și creșteam perfect fără bombe, fără avioane, fără rafale de mitraliere… ci numai cu coloanele de mașini militare care treceau incontinuu pe șosea ducându-se în toate direcțiile.
Spre seară, deoarece rumoarea de pe șosea nu dădea semne că ar înceta, bunicul meu l-a sfătuit pe tata să-și înlocuiască uniforma militară cu un costum ceva mai ponosit al unchiului meu pentru ca nu cumva să-l descopere vreun militar rus, ori chiar și român, în fața cărora era destul de dificil să le motiveze ce caută un ofițer de marină într-un sat din Munții Buzăului, neavând asupra lui nici ordin de serviciu și nici vreun alt document cu care să poată dovedi că nu este dezertor sau aflat acolo cu vreo altă misiune. Dând astfel curs sfatului bunicului, tata și-a schimbat imediat hainele. Cu pistolul în mână, după ce s-a uitat prin jur, pentru a se hotărî unde să-l ascundă, a hotărât rapid că cel mai sigur loc era sub scutecele mele…
Presimțirea bunicului și-a dovedit în foarte scurt timp valoarea prin aceea că, un grup de militari ruși au apărut în curte ca din senin iar ofițerul care îi conducea s-a plimbat tăcut prin fața fiecăruia chestionându-l încruntat cine este, cu ce ocazie este acolo și alte diverse întrebări. Ajungând în fața tatălui meu care vizibil era puțin surprins de situația în care se afla a fost salvat instantaneu de intervenția lui Vera. Substituindu-se tatălui meu i-a răspuns ofițerului în limba rusă și i-a explicat sigură pe ea că tatăl meu este copilul lui tataie, că locuiește astfel acolo și nu a fost recrutat în armată deoarece este suferind de plămâni… La întrebarea de unde știe limba rusă i-a explicat ofițerului că ea este din Basarabia, orfană de ambii părinți, și astfel singură pe lume, iar cei din jur sunt o familie de oameni buni care au înfiat-o. Mulțumit de această explicație, ofițerul le-a strâns mâinile bărbaților apreciind gestul lor iar bunicii, i-a sărutat mâna cu respect spunându-i „mamașa” după care a întrebat-o pe Vera dacă au posibilitatea ca să-i servească cu ceva de mâncare. Tataie care a intuit imediat solicitarea le-a făcut semn spre ușa casei invitându-i înăuntru și așezându-i la masă, pe care, ajutată de mama, mătușa mea, a și pus farfurii, o sticlă plină cu țuică și diverse alte mâncăruri pe care le gătise fiind în așteptarea părinților mei.
La sfatul lui Vera, tataie a gustat primul din sticla cu țuică umplându-și astfel un păhărel pe care l-a golit imediat dintr-o sorbitură apoi, primind asentimentul ofițerului a turnat în păhărelele aflate în fața bărbaților, iar la urmă și cele aflate în fața femeilor. Odată servitul fiind terminat, s-au ridicat cu toții în picioare și după ce au închinat paharele le-au pus golite pe masă în timp ce femeile s-au ridicat de la masă și au rămas prin spatele bărbaților pentru a-i servi prompt cu tot ce doresc.
Spre sfârșitul mesei, unul dintre soldați i-a solicitat unchiului meu ca să-l conducă la un WC. Peste puțin timp când au revenit la masă unchiul meu era vizibil negru de supărare așa că, după ce l-a cercetat un timp ofițerul a întrebat-o pe Vera:
– De ce este așa de supărat gazda pentru că, la plecare nu era așa?
Ca urmare, Vera l-a întrebat pe unchiul meu de ce este supărat așa că, aceasta i-a putut răspunde ofițerului:
– Mi-a spus că, soldatul de lângă el l-a întrebat cât este ceasul, iar după ce gazda i-a răspuns i-a cerut ca să i-l dea și lui doar ca să-l vadă însă apoi nu i l-a mai restituit și l-a băgat la el în buzunar. Auzind aceasta, ofițerul s-a încruntat și i-a ordonat imediat ca să-i restituie ceasul unchiului meu. Așa că, soldatul n-a avut încotro și a scos un ceas din buzunar pe care l-a pus pe masă în fața lui nenea Mitică.
– Ăsta nu-i ceasul meu – a protestat de îndată nenea Mitică din ce în ce mai supărat. Al meu este ceas de buzunar din argint, cu capace pe care este inscripționată data nașterii mele.
Auzind aceastea, așa cum i-au fost traduse de Vera, ofițerul s-a înnegrit la față de supărare și brusc, a scos pistolul din toc, i-a introdus un cartuș pe țeavă și pe neașteptate i l-a proptit soldatului în tâmplă somându-l:
– Dă-i imediat ceasul gazdei înapoi! Odată dacă mai procedezi astfel, să știi că te împușc pe loc. M-ai înțeles?! Executarea!
Soldatul nu a mai comentat și imediat, alb la față de furie, s-a ridicat de pe scaun introducându-și pe rând mâinile în buzunarele adânci până ceva mai jos de genunchii pantalonilor și a așezat pe masă o adevărată grămadă de ceasuri de mână și de buzunar, inele de aur, lănțișoare cu medalioane și alte obiecte de valoare. Printre acestea și ceasul lui nenea Mitică care și l-a recuperat imediat:
– Ăsta-i ceasul meu! – după care, respirând ușurat l-a introdus în buzunarul special al pantalonilor, după care i-a mulțumit tăcut ofițerului înclinând capul spre el.
Odată incidentul rezolvat, ofițerul s-a ridicat de la masă închinându-se creștinește, iar soldații l-au imitat de îndată după care s-au îndreptat spre ușă în cadrul căreia ofițerul s-a mai oprit încă odată iar din prag i-a salutat militărește pe toți din casă mulțumindu-le astfel pentru primire iar pe Vera a mângâiat-o aproape părintește pe frunte spunându-i pe rusește:
– Ai avut parte de niște oameni buni. Când te-oi face mare să te întorci acasă – după care a coborât spre poartă îndreptându-se către șoseaua care era plină în continuare de mașini militare și trupe mărșăluind în liniște dar stârnind nori de praf.
Imediat cum au revenit ai noștri în casă, tatăl meu a scos pistolul de sub scutecele mele introducându-l la spate pe după cureaua pantalonilor iar tata mare, cercetând îndelung șoseaua, uitându-se pe fereastră în direcția în care au dispărut rușii, le-a spus oftând îngrijorat:
– Haideți repede. Îmbrăcați-vă iute și luați o pătură pentru ăsta micul și hai să urcăm iute la deal căci mi-e teamă ca nemernicul ăla o să revină să se răzbune.
– Păi și unde vom merge? – l-a întrebat mătușa mea nedumerită.
– Mergem în sus spre Izvorul Trăznit că p-acolo sunt stufărișuri multe unde ne putem face nevăzuți. N-au ei timp prea mult ca să ne caute dacă vor avea de gând s-o facă, și astfel să ne învețe minte iar, chiar dacă ies prin grădină dincolo de izvor tot nu trec pentru că ei nu cunosc terenul și nu uitați că totuși războiul nu s-a terminat așa că…
Fără alte comentarii, au îmbrăcat cu toții haine ceva mai călduroase după care, au suflat în lămpile cu gaz stingându-le pe toate și s-au înșirat urcând prin grădina de la deal spre Pădurea Bârzii cunoscând bine drumul a cărui potecă trecea chiar pe marginea pârloagei prin care curgea tacticos Izvorul Trăsnit iar când desul tufelor a crescut, tataie s-a strecurat în interiorul lor și a culcat încet iarba cu picioarele:
– Haideți și voi, așezați-vă pe unde vă vine bine pentru că, dacă ne caută javrele alea n-au curaj ca să vină până aici după noi iar dacă totuși urcă, aici în tufa asta n-au cum să ne descopere. Oricum, până nu se termină viermuiala asta de pe drum nu ne putem întoarce acasă. Clar?!
George ROCA: Clar, zic și eu! Dar cum ați ajuns să vă poreclească lumea „Țiți”. Odată mi-ați relatat că porecla vi se trage încă de pe vremea când erați foarte mic! După atâția zeci de ani care au trecut mulți cunoscuți vă spun și acum Țiți Șelaru…
Ștefan C ȘELARU: Vă spun imediat! Cum nimeni nu a avut nimic de completat, tataie a împăturit pătura și apoi a întins-o pe iarba deasă de jos așezându-mă pe mine deasupra moment în care am și început ca să zbier iar mama știa că, de câte ori mă ducea în brațe și se mai oprea ca să se odihnească și ea, eu începeam să plâng din ce în ce mai tare, fiind nemulțumit. Mai târziu, după ce am mai crescut, mi s-a spus că la fel reacționam de câte ori cel care mă căra se mai oprea ca de altfel și în tren, cărucior, autobuz ori mașină așa că, pentru a tăcea și astfel, a păstra liniștea, mătușa mea, Tanti Elvira, care tocmai mă culcase pe picioarele ei întinse și legănându-le încet, pentru a mă determina sa tac, s-a apucat să pocnească ușurel din degete în dreptul urechii șoptindu-mi: „Ți, ți, ți, ți, ți…” și… miracol, ca prin farmec eu am tăcut instantaneu și o cercetam fiind evident mulțumit de sunetele care astfel îmi mângâiau auzul. Și astfel am aruncat un zâmbet spre dânsa, fiind prima mea manifestare clară și cât se poate de vizibilă, a bunei dispoziții pe care o trăiam. De atunci, și în acel context dur, eu m-am îmbogățit cu acest scump și drag diminutiv de care nu m-am mai despărțit și am garanție că-mi va fi înscris ca atare pe cruce pentru corecta completare a identității mele.
George ROCA: Dragă domnule Țiți Șelaru șă fie într-un ceas bun! Cum a fost reîntoarcerea la casa bunicilor după episodul de la Izvorul Trăsnit?
Ștefan C. Țiți ȘELARU: Când s-a mai luminat de ziuă, datorită lipsei norului gros de praf care a acoperit toată ziua șoseaua, ca semn că s-a scurs acea coloană interminabilă de soldați și camioane, am coborât tiptil cu toții traversând cu mare atenție pășunea și apoi grădina din spatele casei iar tatăl meu ne-a făcut la un moment dat un semn pentru a rămâne pe loc, iar el s-a apropiat în cea mai mare liniște de intrarea în casă. Toți l-au zărit cum a pătruns în cea mai mare liniște în bucătărie iar peste câteva minute a ieșit afară cu fața cam răvășită și ne-a făcut semn ca să ne apropiem:
– Mitică, i s-a adresat el cumnatului, părerea mea este ca mai întâi intrăm să intrăm numai noi doi iar ei să mai stea puțin afară până ce-i chemăm noi înăuntru.
Auzind aceasta, mătușa mea, tataie, mama și bunica au pălit instantaneu realizând că ceva nu este în regulă prin casă așa că au făcut eforturi ca să nu se sperie și să izbucnească în plâns după care, tata și unchiul Mitică au pătruns în casă în timp ce, tatăl meu și-a scos pistolul și l-a încărcat ținându-l în mână pregătit pentru a ne apăra pe noi și pe el. Nu peste mult timp, nenea Mitică a apărut în ușă de unde le-a făcut semn să intre și femeile iar de la primul pas făcut în bucătărie tanti Elvira a icnit strivindu-și gura cu pumnii strânși pentru a-și potoli urletul de durere ori de furie datorită primei imagini care i-a apărut înaintea ochilor și anume, masa și scaunele strivite, pereții bucătăriei împreună cu cele câteva icoane și fotografii de familie perforate cu rafale de gloanțe ca de altfel și în camera următoare unde se afla primul dormitor cu patul răscolit și în care își făcuseră nevoile.
– Ei, ce părere aveți acum? Ce-am fi pățit dacă rămâneam aici? a murmurat tataie încruntat de furie. Oare, ăștia sunt oameni? Precis nu sunt niște animale?!
– Nu tăticule, i-a replicat tatăl meu care-și tot strângea pumnii încleștați de furie, animalele au bunul lor simț proverbial și nu fac așa ceva, mai ales după ce le-ai hrănit și le-ai primit în casa ta. Ăștia sunt oameni sălbăticiți, fiare fără căpătâi scăpate din lanț care nu știu și nici nu au altă menire pe lumea asta decât să distrugă, să omoare și să facă rău.
– Hm, s-ar părea că ai dreptate măi Costică, trebuie să existe și d-ăștia printre noi că doar n-om fi noi numai d-ăia de pus în ramă de buni ce sunt, i-a răspuns tataie lăcrimând discret și îndepărtându-se încet spre dormitorul lui.
George ROCA: Interesantă și palpitantă poveste! De ce alte surprize ați mai avut parte în continuare?
Ștefan C. Țiți ȘELARU: Peste vreo două zile pe când nu mai trecea (deocamdată) nici o coloană militară, a oprit la poartă un consătean îmbrăcat militar care era furier la comandamentul unei unități instalată ceva mai sus de noi. După ce a stat un timp de vorbă la poartă cu tatăl meu a plecat mai departe iar când a revenit în casă am aflat de la el că peste o zi sau două va pleca spre Buzău cu respectiva mașină militară cu atât mai mult cu cât, în graba plecării de la Periș n-a mai avut cine să-i semneze ordinul de serviciu în lipsa căruia oricine de la poliția militară îl putea aresta ca posibil dezertor așa că, nu putea pierde această ocazie urmând ca de la Buzău să se îndrepte spre București ori spre Periș pentru a-și reîntâlni comandanții care erau în măsură să-i elibereze documentele necesare și totodată, să-i spună care va fi ordinul de marș al Canonierei „Sublocotenent Ghiculescu” pe care el figura ca făcând parte din echipaj.
În ziua următoare, ajuns în sfârșit la Buzău, cu ajutorul extrem de prețios al unor soldați români a reușit ca să se cațere într-o garnitură care mergea la Constanța așa că s-a ghemuit și el printre o puzderie de cutii și fel de fel de ambalaje puse de-a valma în compartimentele lărgite prin demontarea canapelelor astfel că el se afla total imobilizat într-o poziție extrem de ciudată însă … era în drum spre Constanța, ceea ce reprezenta totul.
La destinație au reușit să ajungă de-abia după vreo două zile deoarece garnitura nici nu se punea bine în mișcare pentru că se oprea aproape imediat de-a lungul unor ogoare rămase de mult pârloage și astfel, invadate de buruieni. In sfârșit, în dimineața zilei următoare a reușit să zărească printr-un colț de fereastră un semnal CFR și câteva construcții negre de păcură proprii apropierii de o gară care spera din tot sufletul să fie Gara din Constanța. Și chiar așa a fost însă coborârea s-a dovedit a fi o problemă și mai complicată decât urcarea de la Buzău în respectivul tren și aceasta deoarece, fără ajutor nu avea cum să se miște datorită ambalajelor și a cutiilor grele care îl imobilizau pur și simplu. Intr-un târziu, doi soldați apăruți pe culoar au pulverizat pur și simplu geamul aflat în dreptul compartimentului în care se afla el și s-au eliberat sărind afară pe fereastră. Drept urmare, precedentul fiind astfel creat, tatăl meu a împins și el cutiile și lăzile în toate părțile pentru a se debarasa cât de cât de ele după care, fiind conștient că nu are cum să reușească să ajungă la geamul spart de pe culoar și-a schimbat direcția de acțiune spre fereastra compartimentului în care se afla și după câteva eforturi considerabile a reușit ca să-și creeze o oarecare deschidere spre geam în care și-a înfipt cu toată puterea tocul bocancului protejat cu potcoavă groasă care astfel a transformat geamul în țăndări iar cu un alt efort suprem a reușit în cele din urmă ca să se rostogolească afară din vagon pierzându-se cu ușurință prin puhoiul de trecători care se îndreptau disperați în toate direcțiile fiind aproape evident că nu prea le era clară care le este destinația.
Strecurându-se printre trecători a reușit ca în cele din urmă să ajungă în Piața Ovidiu iar de acolo, ocolind moscheea turcească, a scurtat drumul spre scările care îl duceau la Poarta 1 a Portului de unde chiar se zărea silueta canonierei sale și grupuri de oameni aflați pe cheu în dreptul acesteia așa că, a întins pasul presupunând că acolo se petrece ceva important iar când a ajuns lângă navă comandantul acesteia tocmai cobora puntea și i-a ordonat șefului de echipaj:
– Adună-i ca să dea impresia că sunt militari deoarece trebuie să apară din clipă-n clipă Amiralul Năsturaș care vrea să ne ureze personal drum bun și totodată, din ce mi-a spus șefa lui de cabinet ține ca tot personal să ne prelucreze un ordin proaspăt sosit de sus de tot!
– Aoleo! – s-a prefăcut speriat șeful de echipaj tocmai în momentul în care l-a descoperit pe tatăl meu apropiindu-se în goană – Ia uitați-l dragi camarazi și pe Costică! La țanc ai apărut domnule… pentru că la noapte vei fi de gardă.