IsabelaVS-Nae-Kant – Isabela Vasiliu-Scraba, Posibilă decriptare a filozofiei lui Nae Ionescu, sau, Jocuri conceptuale provocate de Kant

Referindu-se la Școala trăiristă inițiată în interbelic de Nae Ionescu (vezi vol. Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000, cuvânt înainte de Ion Papuc), filozoful Mircea Eliade consemnase că „a face școală” înseamnă „a provoca un interes general pentru propriul univers spiritual” (M.E., dec. 1951). Este exact ceea ce nu i-a reușit lui Noica, despre care Alexandru Dragomir spunea că n-a avut nici o influență asupra vizitatorilor săi mai cunoscuți.

Într-un „Bilanț literar” (publicat în „Cuvântul” din 2 ian. 1927) Nae Ionescu îi reproșase lui Eugen Lovinescu că scrisul lui “are darul să provoace prea multe polemici” și că Istoria literaturii clădită de Lovinescu în exclusivitate pe “impresii”, în loc să fie prilej de învățătură pentru cititor, i-ar suscita acestuia nevoia formulării unor alte opinii.

Aceiași calitate ar avea-o și scrierile lui Immanuel Kant. Fără vreo teamă de eroare, și despre ele se poate spune că suscită polemici. Desigur păstrînd cuvenitele proporții. Dar mai ales amintindu-ne din ce uriaș efort intelectual au provenit ele.  Și neuitînd că mai presus de asemenea calitate de a incita către formularea unui punct de vedere opus celui kantian, mai există o virtute intrinsecă a Criticii rațiunii pure (traducere de Traian Brăileanu): aceea că se poate învăța multă filosofie la citirea atentă a ei.

Stiind bine acest lucru, Noica a insistat ca pelerinii care soseau la Păltiniș să nu treacă peste studiul atent al lui Kant (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un dicționar de Humanitas; ). Insistențe dovedite zadarnice. În legătură cu lumea profană a „pelerinilor” areligioși, Mircea Eliade evidențiase degradarea nivelurilor spirituale atât în alegerea căii spre țintă (care nu mai este calea cunoașterii care să ducă la „absorbirea sacrului echivalând cu cucerirea nemuririi”) cât si în  degradarea obiectivului ales: „averea, ambiția socială, dorința de putere”. Intr-unului din manuscrisele confiscate de securiști, Noica scrisese că „lumea de azi pare una în care victoriile sunt suspendate” (Rugați-vă pentru fratele Alexandru). Filozoful de Școală trăiristă se gândise probabil la piedicile pe care mereu le-a avut de trecut până să-i fie publicate scrierile, si nu la drumul facil, pavat dinainte cu succese, cum se întâmpla în cazul auto-declaraților discipoli agreați de regimul dictatorial comunist care le publica orice antologie de articole. (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu-  despre unul autentic: Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ).

După a doua editare a volumului Le sacre et le profane, marginalizatul Noica îi scria prietenului său Eliade că este „din nou redus la creația de sertar” și că „dubletul sacru-profan se calchiază pe  opoziția a fi în –a fi întru” (C-tin Noica, 5 dec. 1971, in rev. „Viața Românească”, mai-iunie 1997, nr. 5-6, p.98, acesta fiind si primul număr în care am fost eu însămi publicată, după o cenzurare de 14 ani pentru că scrisul mi-era foarte depărtat de ceea ce se cerea: „dacă vrei să publici, trebuie să scrii fără să spui nimic”, sfat primit în comunism de Alexantra Târziu, vezi rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIII, nr.1/ 134, ian. 2019, p.10).

Porniți de la apriorismul kantian, atît Ion Petrovici cît și Constantin Noica s-au preocupat de problema extensiei (dincolo de timpul istoric) a cîmpului cunoașterii noastre, ambii încercînd să identifice o soluție pentru a îngloba în acest cîmp și  ceea ce, în mod obișnuit, iese din el. Ion Petrovici apelează la un soi de apriorism considerînd că anume viziuni ale lui Eminescu s-ar putea înțelege mai bine dacă întreg timpul în care ar fi cuprins destinul unui om s-ar găsi apriori desfășurat. O atare perspectivă ar lămuri momentele de clarviziune cînd în cîmpul cunoașterii intră porțiunea de timp rezervată viitorului, porțiune care în mod normal rămîne în afara cunoașterii noastre, fiindcă ea cuprinde ceea ce încă nu s-a întîmplat, dar urmează să se întîmple.

Între diversele sale  meditații legate de ceea ce el a numit “timpul logosului”, Constantin Noica ajunge să confere un soi de dinamism viziunii propuse de Ion Petrovici asupra apriorității timpului. El va scrie despre “reversibilitatea” timpului “logosului” în cazurile de clarviziune. Desfășurarea apriori a timpului, care la Ion Petrovici era într-un fel impregnată de nemișcarea ce domnește în lumea de dincolo, în perspectiva propusă de filozoful retras la Păltiniș devine suită de întîmplări în plină desfășurare, pe care un clarvăzător o poate urmări. Cele prezise în momentul clarviziunii și mai apoi întîmplate ar demonstra “întoarcerea”, “reversibilitatea timpului”, prin revenirea unor întîmplări desfășurate deja în decursul destinului cunoscut de clarvăzător.

De problema timpului, una dintre cele mai spinoase probleme ale filozofiei, s-a ocupat și Dimitrie Cantemir în Sacrosante Scientiae Indepingibilis Imago, lucrare tradusă de Locusteanu și publicată în 1928. Soluția pe care o propune Cantemir se înscrie în creștinismul metafizic, cadru spiritual definitoriu și pentru meditația filozofică naeionesciană.

In logica metafizică („logica lui Hermes”) pe care paznicii îndobitocirii materialiste i-au publicat-o cenzurat după amânări de ani de zile, Noica scrisese că timpul logic „se convertește în alt timp” care  preface mediul exterior în mediu interior, cu generalul ca dimensiune a individualului (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, Serie nouă, anul XIIm  16-31 martie, nr.253/ 2013, pp.4-6; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-8noica-tabor/ ). După filozoful retras la Păltiniș, sacrul ar fi la Eliade „element”, mai precis, trecere a elementului din mediu exterior în mediu interior („hierofanie”).

Când Nae Ionescu a vorbit studenților săi despre timp, faimosul metafizician și-a prezentat poziția filosofică printr-o raportare la cele gândite de Immanuel Kant în Critica rațiunii pure. Era anul 1936, chiar anul în care la Berlin asistentul lui C. Rădulescu-Motru a fost silit să rabde laudele aduse filozofului Nae Ionescu de către Arthur Liebert, directorul Societății Kantiene (vezi N. Bagdasar, Amintiri, București, 2004, pp.188-189; citat în eseul: Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ca istoric al filozofiei românești; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-vintilahoriaistorie2/ ).

În anul universitar 1936-1937 profesorul Nae Ionescu făcuse o suită de observații la adresa lui Kant demne de toată atenția.  Ele se deschid cu următoarea  precizare, din care cititorul poate să-și facă o imagine asupra personalității acestui filosof, pe cît de faimos în epocă, pe atît de puțin cunoscut astăzi: “Cu toate că eu nu am obiceiul să mă opresc și să vorbesc despre ceea ce au făcut sau nu alții, o să mă opresc puțin asupra acestui fapt, pentru că prea mulți vă întîlniți cu această problemă, prea vă umple capul toată lumea cu Kant. Kant acesta o fi fost un om mare, dar pentru noi în filosofie mare este cel care ne este de folos” (Tratat de metafizică, 1936-1937, p.114).  Să vedem așadar ce-a gândit Nae Ionescu în răspăr cu cele gîndite de Kant, la vremea când își „limpezise întreg sistemul filozofic” (M. Eliade, Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, 1992, p.27).

În primul rînd, unicul creator de școală filozofică  observă, pe bună dreptate, că filosoful de la Königsberg nu a dovedit nicăieri analogia dintre spațiu și timp, la care adaugă remarca, perfect justificată, că această analogie nu a fost dovedită de Kant, și nici nu poate fi dovedită de vreun kantian, fiindcă pur și simpu ea nu există (Tratat de metafizică, p.113).

Calitativ privite în realitatea lor, spunea Nae Ionescu la cursul de teoria cunoștinței din 1925-1926, timpul si spațiul nu au nimic comun. Pe de altă parte însă, din punct de vedere cantitativ, folosit pentru determinarea unui obiect în existența lui reală, “timpul si spațiul n-au nimic deosebit. Și atunci coordonata timp este exact în același fel coordonată ca și celelalte trei coordonate spațiale” (Teoria cunoștinței, curs litogr., p.89).

A treia observație făcută în marginea Esteticii transcendentale pune în evidență faptul că  Immanuel Kant rezolvă problema timpului printr-o nepermisă extrapolare a situației privitoare la spațiu. În opinia lui Kant, ceea ce este valabil în legătură cu demonstrarea apriorității spațiului, ar fi valabil și în legătură cu aprioritatea timpului.

Nae Ionescu identifică aici eroarea lui Kant care a „trădat” atitudinea fenomenologică pe care tocmai o postulase. Din punct de vedere fenomenologic, noi nu avem decît cunoștința propriu-zisă. Nu și formele a priori și funcțiunile care fac posibilă cunoștința. Or, Kant consideră că elementele fundamentale care constituie cunoștința  pot fi cunoscute (vezi Nae Ionescu, Teoria cunoștinței. 1925-1926. Curs litogr., p. 99).

A patra observație ar fi următoarea: dacă timpul poate fi tratat independent de spațiu, spațiu nu este ceva independent de timp, deși “timpul și spațiul sunt lucruri cu totul deosebite” (Nae Ionescu, Tratat de metafizică. 1936-1937, București, 1999, p114). Spațiul nu este o realitate autonomă întrucât ordonarea spațiului are la bază direcția împrumutată de la timp (ibid. p. 128).

A cincea observație decurge din cea de-a patra, și ea vizează înșăși demonstrarea apriorității spațiului. Această demonstrație pe care  o face filosoful din Königsberg în Critica rațiunii pure ar fi lipsită de validitate, tocmai pentru că spațiul nu este ceva independent de timp, ceva ce poate fi tratat în sine. (Credem că, dacă ar fi mers si Kant pe ideea că spațiul împrumută de la timp direcția, ar fi propus poate si rezolvarea “problemei mîinii stîngi”, de la care a pornit în meditațiile sale asupra spațiului, problemă căreia nu i-a găsit dezlegare, ci doar a eludat-o prin postularea apriorității spațiului. Numai că ea ar fi implicat și considerații asupra schimbării. Or, idealismul său transcendental nu este străin de un oarecare statism, propriu formalismelor de orice gen. Rezultatul privirii sale critice asupra unei rațiuni pure, oricîtă genialitate ar cuprinde, este un pur formalism, nefiind altceva decît o sumă de condiții apriori în care are loc o “experiență în genere”).

O ultimă observație a lui Nae Ionescu s-ar traduce cam așa: ține oare într-adevăr timpul de Estetică (în înțeles kantian)? Desigur că nu ține. Timpul metafizic poate fi socotit ca semn al vieții și margine a eternității. De aceea timpul iese din strîmtul cadru al “experienței în genere”. Pe cînd preda un curs de logică (în anul universitar 1924-1925) Nae Ionescu observase că în Estetica sa transcendentală (ca și în Analitica sa transcendentală), Immanuel Kant înlocuiește de fapt planul existenței reale a lumii, cu un nou plan de realitate, cu planul conștiinței.

Deosebit de această înlocuire a realității prin planul cunoașterii, dar urmînd cumva aceleași tipare de gîndire, în însăși logica generală pe care o preda studenților săi (vezi Kant, Logica generală, București, 1985, traducere de Alexandru Surdu), filosoful german se dispensează de “concept”. Pentru Kant, remarcă Nae Ionescu, logica se reduce la două procese: unul de controlare a trecerii de la o cunoștință la alta, iar celălalt de verificare a adevărului gîndirii prin condițiile silogismului și ale principiului noncontradicției. Din perspectiva istoriei logicii, orientarea aceasta i-a părut lui Nae Ionescu (doctor în fundamentele logice ale matematicii) deosebit de fecundă în gîndirea logicienilor de mai tîrziu, în orientarea kantiană justificîndu-se, observa el, directivele de mai tîrziu din logica metafizică, gnoseologică sau formală.

În legătură cu timpul, Nae Ionescu mai precizează la prelegerea din februarie 1937 faptul că acesta nu este ceva absolut, ci doar relativ, fiind trăit cu intensități diferite (p.130).  În general, s-a spus că ceva există în măsura în care se află în spațiu și în timp. Nae Ionescu, mai subtil, considera că nimic nu este în timp, ci totul “se întîmplă” în timp (p.132). Or, ceva se întîmplă numai acolo unde este ceva.

Ceea ce se întîmplă în timp, se întâmplă între două evenimente, este istorie (după Vasile Pârvan și Simmel, p.246), pentru că “istoria înseamnează început și sfîrșit”. Nu ceva petrecut pe o linie dreaptă a timpului, nici pe una închisă, ca desfășurare ce vine din infinit și merge la nesfîrșit.

Nae Ionescu nu judeca istoria în funcție de timp. “Dacă vrei să identifici timpul cu istoria, atunci istoria nu există” -spunea el. Pentru că timpul înseamnă “acum”, iar “acum” nu înseamnă nimic.  Este o pură indicație, este o atitudine față de existență, “un fel de indicație a existenței că aceasta există și nu numai că poate fi gîndită, ci trebuie necesarmente gîndită” (p. 115). Din momentul în care se constată că propriu-zis se întîmplă ceva, subliniază Nae Ionescu, se și face trecerea din “problema ființei în aceea a existenței” (op. cit., p. 128). Rămîne însă de adăugat  că timpul istoric, timpul fizic si timpul psihic (sau durata) nu interesează pe metafizician (p.248). Atîta vreme cît ajungem să luăm contact numai cu existența, “noi nu putem să depășim timpul” (op. cit., p. 132).

La cursul de teoria cunoștinței  din 1925-1926 Profesorul și-a amintit că într-un articol din tinerețe observase că exprimarea propriu-zisă a unei existențe într-un chip numeric necesită 4 coordonate și nu 3 și că astăzi (în 1925) aceste lucruri au devenit locuri comune în lumea științifică (vezi Nae Ionescu, Din literatura celei de-a patra dimensiuni: „Sărmanul Dionis”, în „Noua Revistă Română”, vol IX, nr.18, 22februarie 1911, pp.350-352). La începutul secolului XX erau însă noutăți, erau idei care abia începuseră să se vehiculeze, iar Nae Ionescu era perfect conștient de valoarea de noutare a celor gîndite de el pe cont propriu, în anii săi de studiu. Cu multă detașare, filosoful își completează amintirile astfel: “aceasta o spuneam eu, într-un moment de slăbiciune filosofică. După ce au trecut trei-patru luni și m-am mai gîndit la problemă, am văzut că era o mică prostie ceea ce spuneam eu acolo. După doi ani însă, ducîndu-mă la Göttingen, am ascultat pe unul din cei mai mari fizicieni, Mincowski, care a emis această ipoteză foarte îndrăzneață. Toată lumea a zis: extraordinar de frumos! Ghinionul meu a fost că eu părăsisem ceea ce peste doi ani era extraordinar de frumos. Care este deosebirea? Și eu am dreptate și ceilalți. În fond, problema este o prostie din punctul de vedere filozofic, dar este un lucru extraordinar din punctul de vedere matematic. De ce? Pentru că, filozoficește, timpul și spațiul  sunt două lucruri absolut deosebite”(Tratat de metafizică, 1936-1937, p.125).

Printr-o profundă distilare a gîndirii, Nae Ionescu ajunge la niște viziuni revelatoare de esențe cuprinse în formulări aforistice, de o mare frumusețe și sugestivitate. În filosofia românească întruchipări de o atît de impresionantă putere integratoare nu am mai găsit decît la Blaga și la Mircea Vulcănescu. La cei doi, desigur într-altfel gîndite, timpul, spațiul, existența și ființa se află într-o deplină armonie, se completează și se luminează reciproc, așa cum se întîmplă în  sugestivele condensări de gînd ale lui Nae Ionescu. Dacă timpul poate fi privit ca  “semn al vieții”, spațiul nu este formă a intuiției a priori (cum crede Kant), este  “semn al morții”. Locul formelor vieții, fără viața din ele, rămîne să fie spațiu ca  “timp mort”. A fi lipsit de simțul spațiului, spunea Nae Ionescu, înseamnă a nu avea contact și înțelegere pentru formele vii. Uneori formulările sale  pot apărea paradoxale. Dar numai celor care se încurcă în vocabularul filosofiei, pentru că le-a lipsit ocazia de a-și însuși corect modalitatea exprimării în domeniul filosofiei românești. Când Nae Ionescu spune că “dincolo de existență este ființa” și că “substanța este materia ființei, iar materia este substanța existenței” el nu părăseste făgașul gândirii care-l făcuse să adauge că “dinolo de materie este substanța”.

Legile despre care se crede că ar guverna întîmplările lumii, legile pe care oamenii le numesc “ale naturii” reprezintă, după Nae Ionescu, ordinea pe care oamenii o introduc în lume, ordine verificată de ei prin niște cadre, mai strîmte sau mai largi ale experienței omenești. Aceasta nu înseamnă că lumea în care trăim să nu poată fi “străpunsă” de fapte care să răstoarne “socotelile” omenești. Pentru că, în ultimă instanță, “tot ceea ce se întîmplă se întîmplă după vrerea lui Dumnezeu” (p. 111).

Asemenea necesitate a succesiunii întîmplărilor care cuprinde în ea si libertatea de dincolo de fire îl va face pe Nae Ionescu să vorbească de un “timp metafizic”, a cărui mai îndeaproape conturare va îmbrăca o splendidă haină aforistică: “trăirea timpului poate să fie subiectivă, dar timpul în el însuși este existență obiectivă. Timpul este însăși existența, sub acest aspect al succesiunii ireversibile. Unde încetează timpul? Acolo unde încetează ființa. Deci, așa cum ființa mărginește existența, trebuie să existe pentru timp ceva care îl mărginește. Ceea ce mărginește timpul este eternitatea. În același fel în care timpul este forma existenței, eternitatea este forma timpului. În eternitate nu se mai întîmplă nimic, ci toate sunt. Cu ființa nu se întîmplă absolut nimic în afară de aceea că ea este” (Nae Ionescu, Tratat de metafizică, 1936-1937, București, 1999, p. 132).

Mircea Eliade a avut cu sine, peste tot unde l-a purtat destinul său de exilat, manuscrisul unor însemnări de la ultimul curs de metafizică ținut de  Nae Ionescu între 1936 și 1937. La el a renunțat doar cu jumătate de an înaintea trecerii sale în eternitate, când a ajuns ultima oară la Paris, oferindu-l cu speranța că va ajunge să fie publicat în România. Lucru întâmplat după încă cincisprezece ani (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică, 1936-1937, text inedit, București, 1999). Atunci, în toamna anului 1985, vizitatorul lăsat de securitatea comunistă să treacă „perdeaua de fier” (M. Eliade), i-a înmânat venerabilului savant rândurile (întârziate și neoficiale!) de multumire pentru importanta donație de carte  făcută de Eliade Bibliotecii Centrale Universitare din București cu vreo doi ani înainte.

REPERE BIBLIOGRAFICE

-Isabela Vasiliu-Scraba, O încercare soteriologică : soluția metafizică naeionesciană, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIII, nr. 1 (134), ianuarie 2019, p.16; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-ionescu-excurs-existenta/  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Posibilă decriptare a filozofiei lui Nae Ionescu, sau, Jocuri conceptuale „provocate” de Kant, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIII, nr. 2 (134), febr. 2019, p.16 si p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-kant/  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 7-8 (128-129), iulie-august 2018, p.16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/concepte-cheie-la-nae-ionescu/   ; a se vedea si înregistrarea video: https://www.youtube.com/watch?v=mSeT2GW_5so  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica ființei la Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr.9 (130), sept. 2018, p.16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-metafizica2/  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Experiențe ale gândirii naeionesciene, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 10 (131), oct. 2018, partea întâi, p.16 și în nr. 11 (132) noiembrie 2018, partea doua, p.16; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-metafizica2/  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Faust în interpretarea lui Nae Ionescu, în rev. „Jurnalul literar”, București, Serie nouă, an XVI, nr. 20-24, nov.-dec., 2005, p.6-7. https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=184s

-Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre superbia animi, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr. 6 (103), p. 10; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-creatiune/   .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Primatul spiritualului în naeionesciana ‘iubire ca instrument de cunoaştere’, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VIII (XLIII) nr.5 (311)  mai 2008, p.22.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si brațul lung al inchiziției comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/   ; o primă variantă cu titlul „Mircea Eliade în cyberspatiu”, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VII (XLII) nr.6 (300)  iunie 2007.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Eliade. Partea I-a în revista “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, nr. 2(62), februarie 2001 p.39. Partea a II-a, în “Convorbiri literare”, nr. 3,(63), martie 2001 p.31.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 7-8 iulie-august 2000, p. 176-181.

– Isabela Vasiliu-Scraba, „Tăcerea descriptivă” a filozofului Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 273/ 2014, Serie nouă, anul XIII, 16-31 ian. 2014, pp. 15-17 ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-vulcannae10-mantuirea/   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Editarea cursurilor lui Nae Ionescu, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 134, aprilie 2000, p. 9-11.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Cu Mircea Eliade în Europa, în rev. “Viaţa Românească”, București, Anul XCII, nr. 5-6 / 1997, p. 157-158.

– Isabela Vasiliu-Scraba, “In strictă perspectivă istorică” (despre Mircea Eliade), în rev. „Origini/Romanian Roots”, USA, vol.VIII, No. 11-12/89-90, Nov.-Dec. 2004, p.62.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie  în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10 ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/  , sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011;  http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46

-Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu si Părintele Arsenie Boca ; în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr. 12 (63), p. 7; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabeavs-boca-nae9/

– Isabela Vasiliu-Scraba, Elemente pentru o topologie a prezentului, în rev. „Origini/Romanian Roots”, USA, vol.VII, No. 1-2/67-68, Jan.-Febr. 2003, p.2.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu-  despre unul autentic: Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/   ; sau https://www.academia.edu/34576990/Isabela_Vasiliu-Scraba_Cum_l-a_minimalizat_Ple%C8%99u_un_fals_filosof_al_religiilor_pe_Mircea_Eliade   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și gândirea occidentală contemporană, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 3-4, martie-aprilie 2000, p. 103-108 ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2017/04/187354528-isabelavscrabanaeoccident.pdf  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade,  pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36; https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade   ;  si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17; http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf    .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în  rev. „Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78; sau https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica   ;  si în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010, sau, https://www.academia.edu/33591434/Isabela_Vasiliu-Scraba_Mic%C8%99orarea_lui_Eliade_si_gonflarea_lui_Culianu_odat%C4%83_cu_traducerea_volumului_Mircea_Eliade_Dictionnaire_des_Religions_Paris_1990   .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie; http://www.alternativaonline.ca/IVS1312.html  ; sau, https://www.academia.edu/33591434/Isabela_Vasiliu-Scraba_Mic%C8%99orarea_lui_Eliade_si_gonflarea_lui_Culianu_odat%C4%83_cu_traducerea_volumului_Mircea_Eliade_Dictionnaire_des_Religions_Paris_1990_       .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6; sau  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm   .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu și plagierea de tip „inadequate paraphrase” la Patapievici, http://isabelavs.uv.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htm?fbclid=IwAR3LyIgLMa6ZQabghukDwY6NQ61MrTSqdZcKoRdDGLFe8lUA-xPZ-64YhpM .

-prof.univ.dr. Tudor Ghideanu, Gabriel Liiceanu sau plagiatul ca omor ritual; http://melidonium.ro/2015/10/30/g-liiceanu-sau-plagiatul-ca-omor-ritual/?fbclid=IwAR08wizuGjZp0qOR_ydTr7bUAV_sQgSJiZDzZ0W9QbM1rLBBmyT-OO7DzA0

-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte; http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/   ; eseu având 1878 accesări, iar rev.„Asymetria” (Paris); http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1178   având 1540 accesări

-Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/   .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15; sau on-line în rev. „Clipa”, SUA, Anul XXIV, mai 2014; http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx   ; sau, https://www.academia.edu/34577082/Isabela_Vasiliu-Scraba_Eliade_%C8%99i_detractorii_lui_sau_R%C4%83fuiala_oamenilor_de_r%C3%A2nd_cu_omul_superior   ;   variantă mai elaborată din site-ul personal, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/   .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VIII, nr.88, aprilie 2009, p.4362.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5; http://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2013/07/isabela-vasiliu-scraba-ceva-despre.html   ; sau, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-memorialistica2tribuna258/     .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Vasile Băncilă : în revista “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXIV, Serie nouă, nr. 7, iulie 2000, p.43; în engl.: https://www.academia.edu/27127487/Isabela_Vasiliu-Scraba_THERE_IS_NO_PERFECTION_IN_THIS_TRANSITORY_WORLD   ; sau în românește, https://www.scribd.com/doc/190102734/IsabelaVScrabaNaeBancila?irgwc=1&content=10079&campaign=Skimbit%2C%20Ltd.&ad_group=&keyword=ft750noi&source=impactradius&medium=affiliate

– Isabela Vasiliu-Scraba, O inedită perspectivă asupra timpului (Nae Ionescu), în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 135, mai 2000, p. 7.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Constantin Noica. Partea întîi, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, nr.136, iunie 2000, p. 9-10. Partea II-a, în nr. 137, iulie 2000, p.12.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Unitatea fiinţei. Un obscur pasaj din discursul platonic asupra «unului» şi consideraţiile lui Nae Ionescu despre «nimic», în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 138, august 2000, p. 5-6 ; https://www.youtube.com/watch?v=SU6kSS8CiZ0  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (I). Robia identităţii EU=EU şi cunoaşterea izvorîtă din iubire. Partea I-a, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 139, sept. 2000, p. 5-6; Partea a II-a, în nr. 140, oct. 2000, p.5.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (II). Semnificaţia ontologic-metafizică a principiului creştin al iubirii, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 141, nov. 2000, 6-7.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (III). Deosebirea, cu valenţe mitice, dintre două atitudini în faţa vieţii. Partea I-a în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 142, dec. 2000, 6-7, Partea II-a, în nr. 143, ian. 2001, p. 7.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50;  https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/   ;  , sau varianta intitulată „Wikipedia.ro citită printre rânduri”; http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/   .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26; https://www.scribd.com/doc/167095578/IsabelaVasiliuScrabaEliadeSergiuAlGeorge   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21; sau http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa    .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă; http://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade  ; pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, 1-15 aprilie 2016., nr. 326/2016, pp.24-25; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/    .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faustul lui Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr.10 (61), octombrie 2012, pp. 18-19; https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=118s   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-06-4; http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-dubla-ei-infatisare/oclc/48753439   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, ISBN 973-8134-24-2; http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofia lui Constantin Noica, între fantasmă şi luciditate, Ed. Ecodava, Slobozia, 1992, https://philpapers.org/rec/VASFLC  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Inefabila Metafizică, Slobozia, 1993; http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/docbcu/documentare/Referinte%20critice%201992.pdf  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. Lucrurile şi Ideile Platonice, Ed. Fundaţiei “Ionel Perlea”, Slobozia,1995 ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/sub-pretextul-unor-zvonuri/   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Existenţă, Fiinţă şi Esenţă, Ed. Mirisa, București, 1996 ; https://www.youtube.com/watch?v=kCEWysW2kEI&t=131s  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Isabela, Filosofie acroamatică la Platon, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1997; https://www.academia.edu/34577080/Isabela_Vasiliu-Scraba_Ceva_despre_%C8%98coala_tr%C4%83irist%C4%83_inaugurat%C4%83_de_Nae_Ionescu  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2004, ISBN 973-8134-16-1. http://filosofieromaneasca.institutuldefilosofie.ro/e107_files/downloads/Lates,%20Titus%20-%20Mircea%20Vulcanescu%20-%20o%20bibliografie%20a%20exegezei.pdf  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos (Eseuri), Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1997. http://www.ziaristionline.ro/2014/05/29/intelectuali-remarcabili-azi-isabela-vasiliu-scraba-eseist-filosof-istoric-al-filosofiei-membra-a-uniunii-scriitorilor-din-romania/  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Configuraţii noetice la Platon şi la Eminescu, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1998; https://www.bibliotecabotosani.ro/user/doc/catalog/CatalogEminescu.pdf  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică a participării la divina lume a Ideilor, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1999, Cuvânt înainte de Pan Izverna; https://www.worldcat.org/title/mistica-platonica-a-participarii-la-divina-lume-a-ideilor/oclc/48053604  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă,  Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-05-6; Cuvânt înainte de Ion Papuc; https://www.worldcat.org/title/in-labirintul-rasfringerilor-nae-ionescu-prin-discipolii-sai-petre-tutea-emil-cioran-c-tin-noica-mircea-eliade-mircea-vulcanescu-vasile-bancila/oclc/49799339  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați (Ioan Petru Culianu); în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.1 (110), ian. 2017, p.17; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul nașterii poetului Horia Stamatu: ciudățenii cripto-comuniste; în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr.9 (60), 2012, p.19; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-centenar10horiastamatu/   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Platon la doi foști discipoli ai profesorului Nae Ionescu: Mircea Eliade și Mircea Vulcănescu; pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, 1-15 decembrie 2016., nr. 342/2016, p. 10 și p.31; https://isabelavs2.wordpress.com/vulceliadeplaton/   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Nae Ionescu și ale lui Eliade, pe hârtie în rev. „Biblioteca Seprentrionalis, Baia Mare, an XXV, nr. 1 (48), iunie 2017, pp. 84-88; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/   .

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA (vezi fișa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea ei de către MyComp care a înlăturat din titlurile cărților ei apărute după 1990 si informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară si de filozofie în occident, precum și informația despre cele două semestre post decembriste când la Universitatea din București a predat ca Visiting-Profesor două cursuri despre filozofia lui Im. Kant; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf .

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-kant/

Dorel SCHOR: Pauza de ceai (schiţă umoristică )

La noi, mă refer la instituţia unde lucrez eu, se respectă cu stricteţe orarul. Şi cel mai bun exemplu este pauza de ceai fixată la ora 11 fix. E drept că de la o vreme se bea mai mult cafea, dar asta nu are prea mare importanţă pentru că ceea ce contează cu adevărat este faptul că ne adunăm în biroul secretarei unde se află un ceainic plus tava cu ceşti şi mai stăm de vorbă o jumătate de oră ca între colegi.

Eu asist cam pasiv la discuţii pentru că zilnic sunt cam aceleaşi subiecte fierbinţi, adică bursa şi fotbal, despre care cunoştinţele mele sunt cam firave. Cu bursa, mai treacă meargă, pentru că nimeni nu e atât de inspirat să ştie ce acţiuni merg în sus sau în jos, aşa că mai arunc o vorbă de neofit, care se potriveşte sau nu cu ce se întâmplă.

Dar la fotbal, vă rog să mă credeţi, sunt tămâie… Mai ales în comparaţie cu colegii mei, suporteri ai unor echipe locale, naţionale sau de club cu reputaţie internaţională. Numele acestor echipe vestite trec pe lângă mine fără să lase urme, uneori reţin câte o localitate renumită pentru altceva în afară de fotbal sau câte un nume de jucător care imi aminteşte de un savant celebru, de un scriitor sau de un pictor născut acolo. Cât despre jucătorii atât de renumiţi şi care câştigă multe milioane, nu ştiu dacă să-i repartiz la fotbal sau la bursă.

Colegii mei sunt drăguţi şi uneori îmi dau un pic de atenţie, de pildă mă întreabă şi pe mine ce părere am de echipa din Milano sau cea din Barcelona, iar eu le răspund că am o părere foarte bună în general.

Ieri, de exemplu s-a discutat foarte pasional despre campionatul de fotbal francez şi pentru prima oară am intervenit şi eu cu o întrebare, în dorinţa de a vorbi şi despre altceva:

– Ce spuneţi despre Toulouse – Lautrec?

Toţi s-au oprit o clipă şi apoi, aprobat de specialiştii in materie, unul din pasionaţii fotbalului a declarat hotărât:

– Bate Toulouse!! Sigur!

După pauză, între patru ochi, şeful meu direct, m-a complimentat.

– I-ai păcălit frumos pe ignoranţii ăştia, mi-a plăcut…

– Ah, v-aţi prins şi dumneavoastră că…

– Păi, cred şi eu. Lautrec nici nu joacă în prima ligă!

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

10 martie 2019

Vavila POPOVICI: Perfidia guvernării post-comuniste

„Nu orice teroare înseamnă dictatură, dar fiecare dictatură înseamnă teroare.”

 – Vladimir Milak 

 

   În martie 2013, publicam în ziare și reviste articolul cu titlul  „În ce barcă ne urcăm? Încotro vâslim?” și cu un alt titlu: „A fi în Europa”, publicat ulterior în cartea „Articole și eseuri – vol. III” Motto-ul articolului erau cuvintele lui Emmanuel Kant: „Rațiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu puritatea morală.”

   Începeam articolul amintind că anul 2007 a fost anul aderării României la UE și sugerând faptul că  Europa se va putea afirma ca o putere internațională doar dacă va fi unită; în ultimii ani ai secolului trecut a fost în permanență un potențial teatru de război; nu a existat o conștiință europeană, întrucât a fost dominată de un naționalism distrugător. Astăzi, Europa întrunește aproape toate condițiile să redevină, cu adevărat, o mare putere economică, militară, culturală, dar pentru asta e nevoie să fie unită și independentă, să scape de mizeria morală, existentă de altfel pe întreaga planetă. Numai astfel se va putea ajunge la fericire, la ordinea superioară „de adevăr, frumos și bun suprem”. Iar dacă Europa nu va putea integra toate aceste țări ale ei, teama o poate cuprinde, odată cu încercările de revenire la un naționalism exagerat, periculos, așa cum am trăit în țara noastră România, în timpul comunismului. Naționalismul, populismul pot crea un viitor sumbru, o izolare și o îndârjire a populației, o renunțare la ceea ce am dobândit cu mari sacrificii – libertatea noastră. Din istoria trecutului  ar trebui să învățăm.

   De fapt, ideea de unitate europeană nu este nouă, ci are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului, idee abordată în scopul găsirii unei soluții pentru evitarea conflictelor dintre statele bătrânului continent și pentru o viață mai bună a populației. De exemplu, „Pax romana” (Pacea romană) a fost o realitate istorică făcută în vederea unificării întregii Europe sub dominația romană, un mod de organizare a vieții sociale, devenit în timp un model de structurare a raporturilor politic-militare pe spații geo-politice largi. Pe parcursul istoriei au urmat și alte multe idei de unificare. Dintre ele amintim ideea lui J. J. Rousseau, la vremea sa, care vedea o „republică europeană” numai „dacă monarhii și-ar abandona natura lor lacomă și belicoasă” – spunea, considerând că popoarele se pot emancipa, și ca urmare pot deveni mai înțelepte. La Congresul pacifist de la Paris din 1849 Victor Hugo a rostit celebrele-i cuvinte: „…Și va veni ziua când vom vedea două grupări uriașe: Statele Unite ale Europei și Statele Unite ale Americii dându-și mâna prietenească peste ocean…”. Și cum întotdeauna poeții au avut darul previziunilor, posibil ca aceasta să se concretizeze cât de curând. Și ar trebui să se concretizeze curând, întrucât sunt mulți care vor să împiedice acest proiect, de teama unei Europe formată din state cu o cultură și civilizație veche, valoroasă și creștină.

   Mai scriam că europenii, trebuie să înțeleagă însemnătatea istorică dar și cea geopolitică a proiectului Uniunii Europene; să fie mai atenți la dezbinarea provocată de unii, la diversiunile aruncate în rândul populației prin diverse mijloace de informare. „Euroscepticismul, izolaționismul sau naționalismul de galerie” – după cum scria cineva inspirat – vizează tocmai dezbinarea și haosul în țări și pe continent.

    Ce perfidie să spui: „Noi am vrut în Uniunea europeană pentru o viață mai bună, nu pentru a ne întoarce la frică și teroare”, adică, să atribui părții opuse ție ceea ce practici tu în partidul tău și în guvernul tău!

   A nu se uita că Sistemul comunist din România, dar și din întreg blocul comunist al statelor care au cunoscut ocupația sovietică, a fost consolidat de Dej și dezvoltat de Ceaușescu. Revolte împotriva comunismului au fost în Cehoslovacia și Ungaria, punctul culminant fiind atins în Polonia cu Solidaritatea lui Lech Walesa. Dar, românii nu s-au putut opune comunismului și instituțiilor sale represive, doar cazuri izolate și care au fost repede anihilate, tocmai din cauza terorii cumplite a regimului; represiunea la noi în țară a fost mai mare ca în celelalte țări. Acum, activiștii importanți ai PCR – așa zis eșalonul 2, dar și cei din eșalonul 3, și foștii securiști ocupă importante funcții decizionale în stat, mulți cu sprijin discret al aceluiași vecin de la Răsărit. Nu se vede, sau ne este teamă și acum să privim realitatea?

   În cartea „Refugii” a regretatului scriitor Augustin Buzura, acesta scria: „Se pare că pentru a înțelege și a lua lumea în serios, cu toată gravitatea și răspunderea, fiecărei generații îi este destinat un Waterloo. La acest dramatic punct de cotitură mulți se pierd, se înspăimântă. Caută refugii.”

   Da!, când ne izbim de un inamic puternic și perfid în viața noastră, unii riscă și duc lupta mai departe pentru a învinge, alții abandonează, se retrag din luptă și nu mai câștigă nimic, din contră, încetul cu încetul se pierde și ceea ce s-a câștigat cu sacrificiul Revoluției din 1989 – Libertatea. Nepăsarea ia locul revoltei iar nepăsarea care este un gen de lașitate va duce la umilință și depersonalizare.

   Ne aflăm în acest punct, în care avem o guvernare iresponsabilă, incapabilă, perfidă, mincinoasă. Pășind subversiv au acaparat instituții  și au pus în conducerea lor oameni manevrabili pentru a-și urmări planurile de păstrare a privilegiilor dobândite ilegal și a putea scăpa de răspunderea în fața justiției.

   Conducătorii partidului de la guvernare vor să abroge toate legile, vor un punct zero de la care să aplice legile lor, iar toate pedepsele să fie anihilate pentru a-și păstra averile dobândite ilegal, pentru ei, copiii, nepoții și amantele lor. Acaparând instituțiile de vază, au ajuns să acționeze pentru acaparare justiției în propriul lor interes. Democrația o vor desființată, dictatura reinstalată.

   Ce va urma după justiție? Se întrevede pasul următor, cel al dărâmării Președintelui care-i incomodează punându-le câte o frână în demersurile lor mârșave, atâta cât îi permite funcția, redusă și ea de către guvernanții pesediști. În acest scop îl denigrează și pregătesc alți pretendenți la funcția de Președinte pentru următoarele alegeri; și pentru funcția căruia pregătesc alți pretendenți la alegeri. Stau la pândă și vor anunța un candidat pe ultima sută de metri, pentru a nu exista timp de atac al opoziției, pentru a-i ameți.

   Poporul ar trebui să-și apere Președintele, singura persoană care mai poate face ceva pentru binele acestui popor, să se adune în jurul lui, să-i susțină demersurile. De asemeni să susțină Procurorul propus pentru postul de Procuror-șef european, care a muncit pentru a scăpa țara de mizeria morală, iar acum, din ură și răzbunare, regimul mafiot a supus-o unui act terorist de intimidare (mai urma, după apariția acelor 9-10 judecători în spatele Dnei Kovesi, să-i pună pistolul la tâmplă) neținând seamă de calitățile profesionale și omenești ale candidatei, apreciate de Parlamentul European. Au acționat cu ură, preluând metodele staliniste, pe care le-am trăit sub regimul trecut.

   Am reținut cele povestite de un jurnalist. Aflându-se undeva în Munții Semenic, a întâlnit un cioban și abordând situația din țara noastră, acesta i-a spus: „Băiete, comuniștii ăștia sunt ca râia la oi. Nu mai scapi de ei! Și e trist că nici acum, după douăzeci și ceva de ani de democrație, noi românii, nu am scăpat de râia comunistă care a transformat acest popor în oi”.

 

   Cred totuși că nici acel cioban, în sinea lui, nu și-a pierdut speranța!

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

10 martie, 2019

Nastasica POPA: Un fluture de gând

Un fluture de gând

 

Un fluture de gând în adieri de seară,
Un biet, răzleț, Șaman pe-o aripă de suflet,
Sub tălpi îi ard tăciuni, cu tânguiri în umblet,
Caută menirea în lacrimă de ceară.

Veșnicia-i mută… tăcere,-nfiorare,
Neantul necuprins, cu porțile deschise
Jertfele par îngeri, în trupul lor închise,
Pe chipul trist citești o mare-ngrijorare.

Mai presus de tine, este-n eter… esența!
O degradare-n lut ce-abisul devorează,
Neînțelesul crud, în teamă îl păstrează,
Trupul înfășoară, trăirea ți-e absența.

Umbre-nsămânțate, înveșmântate-n ură,
Încolțesc în tine și-n inimă-ntristare,
Ești înfrânt de soartă, durerea ți-e suflare…
Un fluture de gând îți e a ta făptură.

 

*șaman-pers ce se crede că ar comunica cu spiritele
*menire-forță supranaturală/ursită/soartă

——————————-

Nastasica POPA

10 martie 2019

Ana ARDELEANU: Cămașa sub formă de fluture

CĂMAŞA SUB FORMĂ DE FLUTURE

 

în fiecare amotimp
riscăm să fim prinşi cu surplusul de bagaje
la o anumită cotitură a vieţii
într-un punct fix
unde florile se deschid inimile se împerechează
iar lucrurile albastre par prăsite sub cerul liber
acolo unde îşi fac şi înmormântările
însă nimeni nu-şi aruncă privirea în viitor
cu boltă
cum ai arunca mingile copiilor nenăscuţi
doar aşezaţi în gând pe băncuţa de brad
aşa ca să cunoască disciplina să-şi plece ochii
să ia câteva fire de nisip de pe alee
pentru a le aşeza în clepsidră
speranţa se întoarce de unde a plecat
cum pasărea la cuib
tot ce se întâmplă în umărul meu se întâmplă
în braţul meu în viaţa mea
după evenimentele ce au creat deşertul
au strigat sub cupola cerului
dar strigătul nu s-a transformat în chip de om mântuit
a rămas în aer îmbrăcat în cămaşă sub formă de fluture
nimeni altcineva nu va putea să mă tragă de mânecă
să-mi spună
Doamne, dar tu femeie cu cine mergi alături
de nu ai gând de oprire de iubire de moarte
nici pe cine să vezi şi să simţi
să-i săruţi umbra tălpile umbrei
lucrurile care au tic-tacul desenat pe copertă
nu sugerează timpul şi locul de întâlnire
căci nimeni nu se mai ocupă
de sufletul rămas în derivă
toţi sunt plecaţi să se îmbrace în costum de mireasă şi mire
apoi să plece pe apele zilelor senine
pentru nunta de vară

———————————–

Ana ARDELEANU

9 martie 2019

Dan-Obogeanu Gheorghe: Netulburare

Netulburare

 

Imi iese luna in cărare,
In seara cu suspin de flori,
Si ma grăbesc s-ajung în zori
Spre Infinit cu mări si Soare

Si prea grabit îmi las în treacăt
Atatea amintiri cu nori,
Sa plouă-n revărsat de zori
Uitarea mea c-un vis in lacăt

Sa o dezleg de toată vina,
Atâta cât a fost sa fie,
Si-n locul ei sa stea-n robie
Iubirea mea cu ochi ca luna

Sa o primesc între sprâncene
Când negrabit ajung în vale,
Sa-mi țină de urât pe cale
Si-n somn s-o mângâi pe la gene…

Si m-am oprit la țărmul mării ,
Iar marea stă netulburată,
Cu briza caldă si sărată
Îmi dă salutul ei si-al zării…

Un cântec viu din depărtare,
Adus de vechi corabieri,
Pirați cu solde si boierii
Si mii de păsări călătoare

Cutreieră prin visul nopții,
Si mă trezesc c-o floare-n glastra,
Privesc doar luna prin fereastră…
Pe Calea mea se joacă sorții!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

9 Martie 2019

Carmen CIORNEA: Întru noima capătului lumii

ÎNTRU NOIMA CAPĂTULUI LUMII

 

Stăm la aceeași masă îmbrățișați de
același aer învins
din camera văduvă –
lavandă,
camfor,
căldură de aragaz,
simțiri îmbâcsite…
eu zăcând la un capăt,
tu la cel opus
ca la capetele diferite ale lumii.

Stăm la aceeași masă îmbrățișați de
aceeași presimțire sumbră
din viitorul văduv –
călătorie,
moștenire,
cenușă,
amintiri îmbâcsite…
eu adăpostită la umbra zborului sădită de vreun strămoș,
tu cercând sâmburele de a deveni adăpost pentru vreun strănepot
întru noima capătului lumii.

——————————

Carmen CIORNEA

9 ianuarie, 2019

Ana CICIO: În căutarea Sinelui pe… Scara cu fuștei

La Începutul începutului, în lumea abia trezită din somnul cel lung al facerii, Înaltul se dezvălui aprig într-un tumult de sunet și culori, trosnind din încheieturi aștrii ce-și căutau, parcă,  calea pe cer, iar Timpul – dezmorțit și el –  începu a curge prin firele Torcătoarelor.

 Pe  întinderea grea  a obârșiilor  apăru Găinușa[1] … și  Ciobanul ce-și aduna turma lui de stele arzânde[2]  … și  Lebăda ce țâșni din străfunduri în zborul ei  pe cerul nopții…și Omul[3] în dezlegarea tainelor….și Carul cu oiștea frântă de atâta tumult …și Toate cele știute ori neștiute,   ce  bâjbâind în căutarea cereștilor căi, păreau a se împotrivi curgerii Timpului, ori încătușării  Spațiului.

Atunci  – spun bătrânii noștri – ”pe cerul peste cer ” se pierdură stele pe calea lui Troian:            ”după ce iese Găinușa  se fă așa pe cer, peste cer, Calea lui Troian cu paiele. Am auzât din bătrâni că și-o pierdut paiele pe cale[4]

Din OUL cel născător de ceruri și stele se făcu – mai apoi – Pământul  ”priponit de patru stâlpi de argint” și o osie de aur [5] , ce a fost ”măsurat” și  ”îmbulzât”,  ridicându-se astfel munți și dealuri, numite încă de atunci gruie, gruiețe, măguri, bulzuri, ouțe…

            În legendara Țară a O(u)așului există încă credința că  Pământul  născut din Ou  ”stă”, plutește  pe unda Apelor Primordiale ; ”pe apă săm noi –  spun bătrânii – câteodată, cândva, cândva se clatină pământu ..atunci se-ntorc peștii…pe  trii pești stă pământu, mari  câtu-i  lumea”[6]

            Un mit cosmogonic exclusiv românesc – după Victor Kernbach – redă sugestiv imaginea creșterii pământului din ”sămânța de pământ” adusă de pe fundul Apelor Primordiale: ”pământul crește deci din sine însuși în virtutea unei entelehii și el de fapt nu este pământul ci Lumea, așadar cosmosul care se dilată  așa cum se dilată în concepția modernă universul” [7]

La Cămărzana există un loc de o serenitate impresionantă numit ”Ouțul”, care pe lângă faptul că  îţi sugerează imagini legate de Oul Primordial, de Cuibare Stelare şi Ouă din Piatră, adică de „cărămizi” aflate la fundamentul Universului,  aşa cum îl ştim noi astăzi, pare a fi și spațiul pur de consacrare a ”insulei de piatră”,  acolo unde  „măicuţa din piatră”  a născut  „pruncuţ din piatră” [8]

”Ouțul” ivit atunci la începutul lumii, sau poate chiar mai înainte, ne aține calea cu amintirea unui  Rai pierdut prea devreme, cu rânduieli, rosturi și pravile scrise sub cumpăna  altor zodii, cu stele arse pe lutul, ori piatra, ori iarba unor ceruri bătrâne. ”Ouțul” , ”Geamăna”, ”Cetățuia”, ”Cremenea”, ”Ursoii”, ”Măgura”, ”Tâmpa”, ”Somosul”, ”Belavara” , ca și mulțimea de dâmburi, gruie, bulzuri, măguri, răspândite pe întreg arealul oșenesc,  aduc în lumea noastră misterul unor timpuri mitice.

            Ele sunt ”pietrele martori” cum ar spune prof. Eliade, având  ”calitatea de scară ce unește Cerul cu Pământul”[9], întocmai scării cu fuștei, ce înnobilează încă oul împistrit la Cămărzana.

[1]  Din cele 7 stele ale Pleiadelor – simbol solar atlantic –  țăranii formează o constelație aparte numită Closca cu Pui sau Gainusa sau Stelele Ciobanului.   De ”Găinușă” sunt legate vechi credințe și eresuri inclusiv cele privind ”Cloșca cu Puii de aur” din Tezaurul de la Pietroasa.

Rombul constelaţiei LIRA, uşor de identificat pe cerul nopţilor, se află alături de „crucea” Lebedei, şi linia şerpuindă a Dragonului. Ţăranii cunosc constelaţia Lirei sub numele de „CIOBANU CU OILE”, în care steaua Vega este ”Ciobanul”  iar restul de patru stele sunt oile.

[3] Constelația Orion

[4] Ion Mușlea – Cercetări etnologice în Țara Oașului și la minerii din nordul Transilvaniei, ed Dacia xxi, 2011,

[5]Într-o colindă din Oaș:  De când Domnu s-o născutu /Domn din ceriu/ Şi pământu l-o făcutu/ El bine l-o priponitu  / De patru stâlpi de argintu …

[6] Ion Mușlea – Cercetări etnologice în Țara Oașului și la minerii din nordul Transilvaniei, ed Dacia xxi, 2011, fila 211

[7] Victor Kernbach – Universul mitic al românilor, ed. Științifică 1994, pag 195

[8] Într-un colind din Racșa (Oaș): Scoală gazdă nu durmi /          Mă corindă-mă doamne mă co  / Decât scoală slugile / Să măture curţâle  / Cât gunoiu măturară / Tăt pe piatră-l aruncară  / Piatra-n patru să crăpară  /  Pruncuţ de-aculu zburară …

[9]Mircea Eliade, Tratat de Istorie a Religiilor, editura Humanitas 2005, pag 243

 

Din ”coasta” Oului cosmic, din greul de foc și tumult, pe bolta cerului timpuriu se ivi  însăși Soarele, fapt rămas în memoria bătrânilor, ce cred că totul s-a întâmplat ”de-adevăratelea”, reiterând astfel cosmogonia:  a fost odată un Om ce avea un Ou: el a fost încuiat Oul într-o ladă, și altul, ce știa când s-a dus Omul de acasă,  i-a dat drumul și din acela s-a făcut mai apoi Soarele pe cer.[12]

Pe căile vremii – cele abia bănuite – Soarele a fost și el Om…și-o fost rândunica o fată frumoasă; și Soarele a luat-o de soție… [13]

Tudor Pamfile consemnează că în credința țăranului român Soarele era steaua lui Dumnezeu ”deoarece la răsărirea ei, toate celelalte stele pier şi i se şterg din cale”

[1] După o legendă mitică consemnată de Elena Niculiță Voronca în Romulus Vulcănescu – Mitologie Română , edit Academiei 1987, pag  368

[2] Ion Mușlea – Cercetări etnologice în Țara Oașului și la minerii din nordul Transilvaniei, ed Dacia xxi, 2011, fila 137

În testamentul scrierilor vechi, lăsat nouă moștenire  de înaintașii noștri, Soarele era reprezentat  prin însemnul Vârtelniței, denumită și Morișca, denumiri sub care este cunoscut și în străvechiul O(u)as);  odată cu pătrunderea creștinismului acest simbol, va fi înlocuit în mare parte de cel al Crucii.

În Zorii Istoriei, omul „vârstei de aur”, contemplând cerul nopţii şi pe cel al zilei, ori răsăritul şi ră-pusul Soarelui, a perceput fenomenul de Rotaţie, de mişcare al Pământului şi Stelelor, ”întrupându-l” în memoria pietrei, ori pe vasele de ceramică ale cucutenilor, ori înnobilând universul sacru al oului scris de la Cămărzana.

Altfel spus a transferat ”crucii pelasge” reprezentată  de cei doi Zalmoxis (gemenii divini invocați încă în colindele noastre )[15] ideea de mișcare, suflul divin dătător de viață, atotcuprinzător, fără început, fără sfârșit.

 

[15]  Nașterea gemenilor cerești Apollo și Artemis, rămasă în amintirea colindelor noastre: Doamne Ler Domnului Doamne/  Ia-n ieşiţi boieri afară /De videţi ce să scoboară / Să scoboară două flori /           Da nu-s flori, că-s frăţiori;  sau: În ieşiţi boieri afară /  Şi videţi cum să scoboară / Doi luceferi gios pe scară;  sau: Colo sus în râturele /   Zâurel de zâuă / Răsărit-o două stele

[16] Un întreg Univers în mişcare, cu Soarele în centru şi spirale galactice, aşa cum au fost descoperite pe vasul  neolitic la Hăbăşeşti (cultura Cucuteni) datat cu 5700 î.d.ch

Asocierea unor elemente primare cu adânci semnificaţii, cum ar fi Oul ca simbol primordial al genezei şi regenerării cosmice, cu mişcarea de Rotaţie, ne fac -pe noi cei de azi – contemporani cu miracolul „întrupării” Universului. Este „cronica” unui Timp tânăr, aflat la începuturile sale şi – de ce nu – cronica unei Revelaţii transmisă nouă printr-o formă de scriere primară

            Toate aceste semne și simboluri vin înspre noi din adâncul mileniilor și poartă cu ele mesajul emoționant al moșilor și strămoșilor ce încă ne vorbesc despre Rânduială și Rost , lăsându-ne codul  ce ne așează iar și iar  înlăuntru Ființei.

 Remarcăm în simbolistica semnelor sacre înscrise pe oul ”împistrit” și pe acela al cocoșului , simbol solar, prezent în toate mitologiile, întruchipând lumina cu toate valențele ei cosmice și spirituale”[17]

În  credințele românilor  cocoșul e un animal apotropaic, apărător atât împotriva spiritelor rele, cât și împotriva bolilor de tot felul.[18]  El este cel care – prin cântecul  său –  alungă înapoi în morminte strigoii și duhurile rele cuibărite prin cotloanele nopții; tot el – spun bătrânii – este cel care va vesti cea din urmă Zi a Lumii, lăsând Umbrele să cadă în torente peste cerurile noastre răzvrătite.

Vechi credințe leagă însemnele solare ”scrise” pe oul pascal de ”găinușa cerului”, purtătoare a Oului Cosmic, pe care o regăsim în colinde ”desferecând porțile” Hiperboreii și deopotrivă  trezind din ”somnul cel greu” (inițiatic desigur) pe ”stăpânii curților”. [20]

Găinușa  este asemuită Păsării Phoenix,  fiind descrisă de prof Densușianu ca  având un pat, sau un leagăn,  umplut cu pietre preţioase, în mijloc se vedea o piatră mare albastră de forma unui OU…pasărea Phoenix era consacrată Soarelui. Când i se apropia sfârşitul îşi făcea un cuib din ramuri şi plante frumos mirositoare, după care se aşeza în el şi îşi termina viaţa. Din măduva sa se forma un OU din care  ieşea un nou Phoenix. Prima grijă a noului Phoenix era să ridice cuibul tatălui său şi să zboare cu el până la altarul Soarelui, unde îl ardea[21]

      

 

Ea Pasărea Phoenix – purtătoarea Oului Cosmic –  cea cu „peniţe zugrăvite / cu ochii-n cap de pietre scumpe”, va salva chintesenţa învăţăturilor sacre hiperboreene, într-un ritual de vindecare a lumii şi regenerare a vieţii, folosind întocmai ca ţăranul nostru de azi, puterea tămăduitoare a „apei vii” , cea care – spun bătrânii – sfarmă neputinţa şi bolile, pregătindu-ne pentru o nouă naştere.

Nunta ca rit de trecere  păstrează și ea reminiscența unor ritualuri străvechi ce țin de cultul solar – stranii  și de neînțeles pentru omul modern –  ce vin înspre noi din adâncul mileniilor, cum ar fi acela al ”danțului găinii”, ori cel al ”trecerii mirilor pe sub cununa de bărbinoc” la Racșa[6], sau ”colacul soarelui” prin care priveau mirii  de pe pragul bisericii spre Soarele Tată (Moișeni), obicei consemnat de Ghe Focșa în ”Spectacolul nunții în Țara Oașului”.

Momentul aducerii găinii ”câtingănaș” la masa mirilor, prin scoborârea ”socăciței” de  pe Prag, marchează  ritual așezarea în aceeași matrice a Timpurilor noi și vechi, unind astfel  căile Oului Cosmic.

De altfel însăși împletitura capului la tinerele din Oaș, având aspectul unei site foarte dese, fie că  era împodobită cu așa numitele  pletence, fie că se așeza peste împletitură o cunună, aduce cu ea imaginea familiară a Marii Zeițe Pelasge purtătoare de simboluri cosmogonice, întâlnite încă pe întreg arealul Oașului în geometria cusăturilor (brăduțul, heliile, unda apei, spirala, sau altfel spus Arborele Cosmic, Roata, Apele Primordiale  și Ascensiunea), pe lemn (dinții de lup, zig-zagul, rozeta, vârtelnița), pe ceramică (unda apei, cocoșul, omul, crucița).

            

Toate aceste semne și simboluri ne aproprie de misterul genezei.

 Ele spun povestea omului ce a văzut primul Răsărit şi întâiul Apus al lumii, primul cer încărcat cu stele şi cea dintâi Dimineaţă, omul ce a simţit căldura primei Zile şi fiorul celei dintâi Nopţi.

–––––––––

Ana CICIO                  

 

Elena NEAGU: Poeme

Suntem o rugă plânsă în apus…

Suntem hoinari într-o iubire, și zbuciumul
din ape
ce se zbat de maluri cu sălcii plângătoare
și fluturi suntem,ce și pe întuneric știu
să zboare
și ciuturi cocoțate pe un cer , din care ,
sufletul nostru însetat, voiește să se adape .
Suntem o rugă plânsă pe tăcute în apus,
sau întrebări fără răspuns …
Suntem orice ,
dar nu amanții din Verona ,goi de frunze
și de patimi ,
suntem , iubirea mea ,doar sarea unei
lacrimi
și punți ce balansează între două vieți
și puri ,ca roua unei dimineți …
Suntem ,doar tălpile rănite de pietre
și de cuie ,
sau doar durerea mută , când o Golgotă
suie …
…sau poate doar iubire ,cu gelozii și cu
năpaste ,
deși suntem curați ,ca două amfitrioane
caste.
Suntem doar călători,cu o batistă udă -n
buzunar ,
și-n loc de tren ,am luat mărfar.
Ne căutăm și printre rânduri și-n apus ,
dar la”Plecări ” ,ne-am oferit,doar lacrima
ca dar…
… și la întrebări , ne-am amânat răspuns…
Doar verile ne-or ocroti la sân
cu macii pitulați in fân
și nopțile cu lună plină,ne-or fi nuni ,
nuntași doar crângul cu aluni …
Suntem poeme ce le deslușim pe rând
și toată depărtarea , ce doare-n fiece
cuvânt …

 

Ninge toată depărtarea, peste macii
din trecut…

 

Cum să uit cum mi-ai fost vara
și taifunul de demult,
macii tăi , pictați ca para ;
ninge doar cu-nfrigurare
peste rugul din trecut…
Când mi-e dor ,
cât un viscol-n ierni ascuns ,
tu te troienești în mine ,
doar nămeți… fără răspuns…
De-ți e dor de- nveți să plângi ,
abătut ,nins de tăceri ,
caută-mă sub zăpezi
ce-au căzut până mai ieri ,
sau în rana de sub coastă
ce-a -nflorit ca un mac din alte veri…
Când mi-e dor ,
eu te’ aud bătând din aripi
ca un fluture în piept
și mă dori ,ca un vis neîmplinit
dintr-o gară de demult .
Când și când încă te-aștept
și mai dori când te ascult …
O să uiți ce înseamnă vara
cu tot rugul din sărut ?
Ninge toată depărtarea
peste macii din trecut…

Continue reading „Elena NEAGU: Poeme”

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Irizări strălucitoare și reci

Irizări strălucitoare și reci

 

Doar moartea are culoarea tristeții metalului
ce taie ierburi și oameni,
rămâne lutul umed în care crapă coaja semințelor,
verdele mugur de cearcăn stelar absoarbe lumina.

Irizări strălucitoare și reci
îmbată ochii cu lichide migrate peste orizont
frăgezind în culori crepusculul.

O poezie cât un oraș în așteptare, risipire de suflet
după o pagină de visare
ruptă din cotidian.

Insulă de speranță…

Nu există altă opțiune
ce ne înșală cu ceață, alte margini se nasc
fără să deosebim aparențele.

În tot ce crezi îți regăsești iubirea.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

9 martie 2019