„Și Cuvântul S-a făcut trup

și s-a salasuit între noi

și am văzut slava Lui,

slavă ca  a  Unuia-Născut din Tatăl,

plin de har și de adevăr.”

(Ioan 1;14)

În acest text ni se artă adevăruri esențiale. În primul rând că Fiul lui Dumnezeu, „Cuvântul”, s-a întrupat și s-a sălășuit între oameni. Ni se mai spune  că oamenii au văzut „slava Lui”, Mărirea Lui. Iar a vedea „Slava” înseamnă a cinsti, a respecta, a da ascultare. Este cuprinsă aici, în câteva vorbe, învățătura cutremurătoare despre  Cuvânt, cel prin care s-au făcut toate cele văzute și toate cele nevăzute. Rostirea de către Dumnezeu, „Cuvântul Lui”, Fiul Lui, a adus în ființă întreaga creație, iar pentru a mântui  această creație, căzută prin păcatul omenesc, același Cuvânt s-a făcut trup.

Dar dincolo de aceste adevăruri existențiale acest text evanghelic ar trebui să ne îndemne, pe toți și pe fiecare, să folosim cu toată grijă și toată responsabilitatea  propriile noastre cuvinte.

Prin „cuvinte” ne putem mântui și prin „cuvinte” ne osândim. Folosirea fără grijă, la întâmplare a „cuvintelor” dovedește un gol existențial, lipsă de grijă, sărăcie de gândire.
„Cuvintele” sunt cele care ne apropie unul de altul și tot ele exprimă adâncul sau vidul  din inima noastră, din centrul nostru existențial.

„Cuvintele” sunt cele care așează stările în memoria personală și colectivă.

„Cuvintele” exprimă frumosul și urâtul, ierarhizează și, într-o perspectivă mai largă, „cuvintele” reînfățișează lumea.

Prin cuvinte lumea în care trăim este tălmăcită și împărtășită celor care   vor veni.
Fiecare generație trăiește o experiență istorică unică, nerepetabila.

„Cuvintele” care înfățișează  acea realitate sunt cele care vor justifica, sau osândi  acea experiență unică.

Mai mult chiar, forma  acelor cuvinte  transmite duhul unei anume epoci, starea sănătății ei morale.

Pentru a fi mai clar.

Frumusețea cuvintelor folosite, eleganța exprimării, din capul locului înseamnă bună cuviință și responsabilitate. Respectul pentru limba vorbită înseamnă și respectul pentru cele din jur și pentru Cel care le-a adus în ființă. Iar aici trebuie să fim foarte lămuriți.  Aceea este „Limba vechiilor Cazanii/ care-o plâng și care-o cântă/ pe la vatra lor Țăranii”//”

Este limba în care gândim în taina inimii noastre, este limba în care visăm. O limba  care, coborâtă în adâncul nostru esențial, acolo unde nu putem minți și nu putem amăgi, se purifică și de fapt se sfințește.

În dureros contrast cu vorba, cuvântul, pomenit mai înainte, se află larma vocală auzită pe stradă și mai exact la colțuri de stradă.

O limbă fără urmă de respect pentru cuvinte, rostită în tonuri și intonații cu totul străine de duhul limbii române.

O limba care a fost masacrată pe stradă dar și în spațiul tipărit, prin introducerea a nenumărate „barbarisme”,cuvinte străine incluse fără rost… Includerea lor dovedind lipsă de identitate, lipsa de respect pentru „loc”, lene de a gândi, slugărnicie! Este sinistrul „jargon” al zilei, fioroasa limbă „manelizată”.

Vorbirea  brutală, la întâmplare, vulgară, „murdară”, nu dovedește doar grosolănie personală și colectivă, penibilă. urăciune, ci reprezintă ceva mult mai grav și mai primejdios. O asemenea comportare dovedește boală sufletească și dovedește împărtășire cu duhurile răului. Căci în acest fel de vorbire se arată manifestarea dușmăniei, a urii slabatice a „răului”, a negativității pure împotriva „Cuvântului”, împotriva Dumnezeului în Treime mărit.

Spurcaciunea etalată, cu voluptate și cu obrăznicie în vorbirea stradală, este, cum spuneam,  simptom de boală sufletesca și de neputință de a sta pentru bine și frumos. Într-o asemenea vorbire, cu asemenea cuvinte, nu se pot exprima decât trăiri deșarte și fără rost. Fiecare avem obligația morală de a nu folosi astfel de mizerie rostită. Iar grija pentru cuvintele folosite poate deveni  cale de mântuire. Atenția și efortul de a folosi cuvinte potrivite și cuvincioase lucrează profund în centrul nostru existențial, în inima noastră, a fiecăruia, produce o schimbare, o „întoarcere”, o metanoia…

Cuvintele frumoase și cuvincioase, folosite cu stăruință, încet, cu grijă, se apropie de înțelegerea „Cuvântului” care ne-a adus în ființă. Este un proces de anamneză, de reamintire a ceeace din început am fost, de ceeace din început am fost meniți să fim, de reamintire a „Raiului în care ne-a vrut Dumnezeu”. Este calea de descoperire a marelui adevăr, „Dacă nu M-ai fi știut, nici nu M-ai fi căutat”. Este calea de a ne apropia de „Ușa” Mântuirii, de Biserica Drept Măritoare care ne așteaptă pururea pe toți și pe fiecare.

––––––––––-

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

12 martie 2019