Într-o duminică, înainte de slujba de vecernie, ca niciodată parcă, soarele îmbrăcase cu multă dărnicie și cu minunate raze de aur ceresc frumoasele turle ale mănăstirii „Sfântul Andrei” de pe vârful colinei înconjurată de o mare pădure de tei. Privită de jos, întreaga mănăstire părea o mică fortăreață care decora cu strălucirea ei toată colina făcând-o să semene cu o mică gură de rai prin imaginea stranie a turlelor ei luminoase.  Cucii și turturelele concertau dulce prin desișurile din jur,  în timp ce rândunelele și porumbeii zigzagau prin aer, rotindu-se spectaculos deasupra chiliilor cufundate în liniște și în umbre tainice, cu ceardacurile lor primitoare unde locuiau cei doisprezece călugări ai acestei frumoase  mănăstiri. Ea era vizitată anual de sute de creștini veniți de pretutindeni, care soseau acolo atât pentru frumusețea arhitectonică a bisericii, cât, mai ales, pentru a primi binecuvântările bătrânului preot călugăr Onufrie, starețul acelei mănăstiri, vestit prin puterile rugăciunilor sale de a vindeca pe cei bolnavi și de a le induce o reală liniște sufletească multor deznădăjduiți ai sorții care îl căutau cu încredere de-a lungul anilor.

Înainte și după terminarea slujbelor, zilnic veneau la el din toată țara destui credincioși să se spovedească, să se împărtășească sau să primească binecuvântări, iar marele avantaj de care se bucurau toți vizitatorii era acela că niciodată bătrânul preot călugăr nu cerea cuiva bani și chiar îi refuza pe aceia care insistau să-i ofere. „Dacă vrei neapărat să ajuți cu bani sfânta mănăstire, spunea bătrânul Onufrie, atunci pune-i la cutia milelor, atât cât te lasă inima, iar dacă nu-i ai, nici eu nu mă supăr și nici bunul Dumnezeu,  fiindcă Preasfântul ne îndestulează pe fiecare gratis, știind cel mai bine nevoile inimilor noastre… Vă spun că eu nu slujesc aici pentru bani, căci îmi ajung ceea ce primesc ca stareț al acestei sfinte mănăstiri și de aceea dau slavă Domnului, că sunt încă sănătos și că nu-mi trebuie nimic altceva decât mântuirea veșnică dăruită de El”. 

Așa rostise sfinția sa într-una din ultimele lui predici și nimeni nu se îndoia că spune un simplu adevăr ce s-ar putea verifica oricând, deoarece toți aflaseră că acest bătrân Onufrie devenise cunoscut atât prin frumusețea lui fizică, de eremit înalt și impunător, ce amintea din marii sfinți din icoane, cu bărbi albe mari și dese, cu chipuri radioase, dar mai cu seamă se făcuse cunoscut prin glasul lui blând, sfătos și cuceritor, prin respectul ce-l afișa față de toată lumea.  Deși părea al tuturor, de fapt, el nu avea pe nimeni altcineva decât pe Dumnezeu și pe cei doisprezece călugări din jurul lui, pe care îi păstorea cu tot devotamentul în parohia mănăstirii, iar aceștia îl ascultau și-l iubeau ca pe un tată. Și tot ca un tată devenea, din prima clipă, îndrăgit de toți ce au avut curiozitatea să-l cunoască, deci de toți vizitatorii care veneau curioși să-l vadă, să-l audă și să-l admire predicând, fiecare dorind să fie binecuvântat de sfinția sa. Dacă înainte putea să dea binecuvântări zilnice, discutând cu toți, în ultimii ani el a decis ca spovedaniile și împărtășaniile să aibă loc numai în zilele de miercuri și vineri. Atunci mulțimi de enoriași  așteptau să le vină rândul să discute personal cu preacinstitul preot călugăr Onufrie.

Înainte de vecernia din seara aceea, călugărul de serviciu înconjura biserica bătând toaca cu precizie și în  ritm crescendo-sacadat. El se oprea din când în când făcând plecăciuni și ținând în mână ciocanul de lemn cu care, sigur de măestria lui,  lovea în scândura lungă de lemn bine uscat. Ciocăniturile alternau când slabe când puternice și scoteau niște plăcute rezonanțe sonore, ce se auzeau repetate de valuri de ecouri…

Curând, după toacă, toată valea bisericii s-a umplut de măreția sunetelor armonioase ale celor trei clopote care păreau că dialoghează între ele cu cerul.  Toate aceste vibrații metalice înălțătoare aveau darul să-ți  destindă sufletul umplându-l de fiorii sfințeniei. Trăiai cu certitudine un sentiment cald și nou, rareori cunoscut înainte, iar asta parcă te pregătea să asiști la miracole tainice ce le descopereai înlăuntrul bisericii parfumată de mirosul de smirnă și tămăie atât de liniștitor… La vecernie, patru călugări de la strană, după ce au citit cu tonalități cantabile din Psaltire, au psalmodiat pe patru voci cu inflexiuni melodice aproape gregoriene, răspunzând slujbei ținute de părintele paroh care, în ciuda vârstei lui înaintate, încă mai avea ceva din vocea aceea frumoasă a fostului solist principal al corului seminarului teologic, de pe vremea studenției.

De data aceasta însă, la serviciul religios nu erau decât vreo treizeci de persoane, majoritatea femei, și vreo câțiva turiști străini care au făcut și câteva fotografii. Toți au părăsit, rând pe rând, biserica, ieșind cu pași liniștiți, ultima fiind o bătrână cu o broboadă neagră pe cap. Deodată, parcă răzgândindu-se, băbuța se opri și nu se mai grăbea să iasă ci, sprijinindu-se într-un baston ținut în mâna stângă, se întoarse încet spre altar. Cu dreapta se închina pios și săruta pe rând toate icoanele, făcând cruci mari și îngenunchind cu mătănii la icoanele împărătești de la ușile mari ale catapeteasmei. Acolo s-a rugat ea cel mai mult. Când a încercat să se ridice, din fața icoanei Mântuitorului, deodată bătrâna s-a dezechilibrat  și a căzut lată pe covorul din fața iconostaselor, exact în momentul în care  părintele Onufrie ieșea pe ușa din dreapta.  Acesta, văzând-o pe biata femeie lungită la pământ, s-a îndreptat grăbit spre ea și, cu mișcări încete, s-a aplecat cu grijă și a ajutat-o pe bătrână să se ridice.

       –  Văleu, măicuță, te-ai lovit rău? o  întrebă călugărul.

       –  Săru’  mâna, părinte. Nu prea rău, fiindcă văz că nu mă doare.

       – Te-a ferit bunul Dumnezeu și Maica Preacurată cărei i te-ai închinat… Dar de unde ești?

       – De departe, părinte Onufrie. Tomnai din Muntenia…

       – Oo, da, da… Așa e. Cam departe. Și cum ai ajuns mata aici? Cine te-a adus?

       – Niște vecini ai mei, cu mașina lor, părinte. Au fost și ei acilea, la vecernie, dar au ieșit adineauri și mă așteaptă afară. Uitați-i la ușă,  că ies în curte… Este o familie care a mai fost la sfinția voastră și, de data asta, i-am rugat să mă ia acum și pe mine cu ei. că tare voiam să mă spovediți.

        – Păi, haide că te ajut să ajungi la dumnealor, fiindcă azi e duminică și eu spovedesc lumea numai miercurea și vinerea..

         – Vai de mine; asta înseamnă că am străbătut atâta drum de geaba? Of, că tare rău îmi pare, dar v-aș ruga frumos să vă îndurați de mine, că la cei 78 de ani ai mei, altă dată nici c-o să mai pot veni. N-ați putea oare acum? Fiindcă cei de afară mă așteaptă și vreau ca la urmă să vă plătesc osteneala… Poate vă îndurați de mine. Ce ziceți?…

         – Dacă-i vorba de plăți, nu prea ai nimerit bine, fiindcă eu niciodată nu am putut să iau niciun ban de la nimeni și va trebui să te refuz. Haide că te conduc până la ușă…

         – Nu, nu, părinte. Lăsați… Și așa nu aveam bani, că sunt tare săracă, dar v-am adus vreo douăzeci de ouă proaspete și o să vi le dea vecinii mei.

         – Liniștește-te, soro; nu-mi trebuie nimic, dar iaca, cu dumneata, pot face acum și o mică excepție, că am mai făcut. Așteaptă-mă un pic, te rog, lângă strană, că mă întorc mintenaș în altar să-mi iau Sfânta carte și epitrahilul – și revin îndată…

Chiar așa a și făcut. Părintele Onufrie, vestitul preot-călugăr, s-a întors îmbrăcat preoțește cu o cruce în mână, și-a pus ochelarii și s-a apropiat de femeia care revenise cam în dreptul icoanei, unde căzuse. îngenunchind din nou. Părintele a venit lângă ea, și-a deschis cartea, i-a pus patrafirul pe cap, i-a citit din carte, binecuvântând-o cu niște cruci deasupra capului peste patrafir, după care și-a început spovedania cu niște întrebări specifice actului de mărturisire ortodox, la care femeia răspunde pe scurt spunând de câteva ori cu „da” și de mai multe ori cu „nu”:

        – Ești botezată ortodox, fiica mea?

        – Da.

        – Mergi deseori la biserică?

        – Da.

        – Iubești legea ortodoxă?

        – Da.

        – Cunoști Biblia?

         – Da… Adică nu o cunosc personal, căci nu am avut niciodată în casă această carte, dar știu din ea ce ne-a spus taica popa la biserică, unde am putut vedea câteva pagini din ea și nu-mi dau seama dacă părintele ne-o fi spus chiar tot ce-i scris acolo…

        –  Nu cred că a putut să vă spună tot, căci nu e treabă simplă pentru orice preot. Dar dumneata postești?

        – Da, totdeauna – miercurea și vinerea?

        – Ai furat?

        – Nu, părinte.

        – Ai ucis?

        – Nu, Doamne ferește !

        –  Ești căsătorită?

        –  Nu, dar am fost; soțul mi-a murit. Sunt văduvă…

        –  Ai preacurvit?

        – Nu, niciodată !

        – Ai blestemat vreodată?

        – Da, părinte, recunosc, da. Am blestemat.

        – Cum așa?

        – Așa cred că a trebuit… De mică și până acum, am blestemat de multe ori, nu numai o dată, ci de zeci de ori.  Am blestemat chiar în fața icoanelor și, uneori, cu crucea în mână ori, cu ură și cu lacrimi în ochi… Dumnezeu să mă ierte… Recunosc.

        – Începi să mă înspăimânți ! Cum să faci asta? Nu se poate!

        – Ba s-a putut și vă mărturisesc că nu-mi pare rău, fiindcă am simțit că Dumnezeu mă înțelege și-mi dă dreptate…  Trebuia să…

        – O, tată!   Șșșt, taci, taci !  Oprește-te!… Ai greșit mult! Ăsta este un mare păcat… Tare mare păcat, că și blestemul este un păcat grav, venind de la duhul cel rău… Iar Dumnezeu află că nu permite așa ceva, mai ales că spui că ai repetat răul acesta cu ură, chiar de mai multe ori. Nu se poate face așa ceva… Dar cam pe câți oameni crezi că ai blestemat cu atâta ură, pe mulți?

         – Nu pe mulți, părinte. Nu pe mulți… Doar pe unul singur, care mi-a nenorocit întreaga viață, chiar dacă asta s-a întâmplat tare de demult, încă de pe vremea când eream tânără. Dar ce zic eu tânără – că asta s-a întâmplat  chiar de pe timpul când eream o biată copiliță nevinovată, o fetiță de vreo 7-8 ani. Și de atunci cineva mi-a făcut un mare rău care mi-a distrus viața, liniștea și sănătatea, și de aceea n-am putut să-l uit și să-l iert niciodată…

         – Mda, răspunse părinte Onufrie gânditor. Îmi pare rău. Aș putea să te înțeleg într-un fel, dar oare ai uitat totuși că în Rugăciunea domnească „Tatăl nostru”, Mântuitorul ne-a zis: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”? Ai uitat asta?  Toți greșim, fiica mea, și de aceea toți trebuie să devenim iertători și blânzi precum Mântuitorul nostru Iisus Hristos, căci dacă noi nu iertăm niciodată, atunci nici bunul Mântuitor, la dreapta Lui judecată, nu ne va ierta pre noi. El este drept, măicuțo, nu-i așa? Vezi, asta-i problema… Așadar, mare rău ai făcut, fiica mea!  Și ce blesteme vei fi rostit?

        – Cum să vă spui?  Vedeți? Sunt mulți, mulți ani de atunci, precum v-am zis…  Iar eu eream o copiliță care nu mersesem la biserică decât de puține ori și îmi amintesc că, din cauza răului ce am pățit, mai mult am plâns decât am vorbit, iar vorbele acelea ale mele, unele spuse doar în gând, nici nu știam bine dacă ce ziceam eu ereau chiar blesteme adevărate sau doar dorințele mele de răzbunare și de a mi se face dreptate, căci nici nu știam prea multe despre Dumnezeu, așa că Lui îi spusesem cam așa: Doamne, fă-l, Doamne, să sufere cum sufăr eu; și fă-l, Doamne, să plângă cum plâng și eu; și omoară-l, Doamne, iar dacă nu-l omori, atunci ia-l la Tine și bate-l cum m-a bătut și el pe mine sau fă-l bun ca mine, nu rău cum văd că este…. Cam așa știam eu să blestem..

         –  Stai, stai, stai… Oprește-te oleacă, măicuță, căci mă obligi să fac ceva eforturi ca să te înțeleg mai clar și să te cred…  Bine, până aici am priceput și eu că ai o amintire urâtă care te apasă și acum, fiindcă îmi pomenești de un mare rău pe care l-ai pățit din frageda copilărie fără să precizezi la cine te referi… Deci, ca să n-o mai lungim: cine era, de fapt, persoana care zici că te-a bătut și te-a chinuit atâta? Și de ce nu ai reclamat crima asta părinților dumitale? M-ai făcut să devin un pic cam sceptic și destul de confuz căci, la un moment dat, chiar îmi vine să te întreb: oare nu cumva minți sau nu cumva ai avut atunci așa…. niște momente infantile fanteziste care, deși false, te-au convins, după o vreme, că ar fi fost reale? Psihologii spun că se mai întâmplă – și nu chiar atât de rar… De ce nu te-ai plâns de asta cuiva care să te scape? De ce nu ai spus asta, bunăoară, mamei tale, tatălui tău?

          – Nu mint, părinte. Și nu am avut nicio impresie falsă, ci am trăit o copilărie și o viață cu adevărat nefericită. În plus, nici nu aș fi avut cui să mă plâng… Tata murise; nici nu l-am cunoscut vreodată. Cât despre mama… vai de ea!

          – Ei, dacă zici că-i așa, atunci te rog să-mi povestești mai pe îndelete aceste amărăciuni din viața dumitale, căci poate ne-ar fi de folos să știm necazurile prin care ai trecut. Uite, mai amân puțin ce aveam de făcut în seara asta și te ascult cu răbdare…

          – Bine, prea cuvioase părinte. Vă mulțumesc și am să vă spun, mai pe scurt, unele mărunțișuri din viața amărâtă prin care am trecut, chiar dacă nu vă sunt toate spusele mele de folos sau interesante.

Stând în genunchi, sub patrafir, într-o poziție mai odihnitoare, cu palmele lipite de covor, băbuța îl lăsă pe cuviosul Onufrie să-i asculte viața. La început, se opri din când în când și tușea uneori să-și dreagă glasul. Se temea că preotul nu o aude bine sau că dânsul nu este prea interesat de ce înșiră ea acolo. De aceea, vorbi un pic mai tare. Într-adevăr, dacă din primele cuvinte ale pacientei lui, confesorul  avusese impresia că ascultă un șir de întâmplări oarecum banale, cu cât bătrâna adăuga mai multe detalii biografice. cu atât relatările ei i se păreau mai interesante și de aceea o asculta din ce în ce mai atent…

Iată ce aflase părinte duhovnic din gura celei care i se spovedea! După ce îi murise tatăl, pe care nici nu-l cunoscuse vreodată, mama fetiței, o femeie frumușică, s-a recăsătorit cu un bărbat morocănos și foarte pretențios, care nu prea o iubea deloc pe fetița soției lui și de aceea respectivul nu știa ce să mai facă spre a scăpa cât mai curând de ea. Mai mult decât atât: el i-a spus soției sale că dacă nu dă mai repede fata cuiva să o înfieze, atunci va divorța. Totuși, nimeni nu s-a grăbit să o ia de suflet pe fiica lui adoptivă și întreba în dreapta și-n stânga să găsească vreun binefăcător. Într-o zi a găsit o soluție și  a venit vesel acasă spunând că a vorbit cu o familie foarte bogată unde lucrase el înainte ca slugă prin curtea lor, o treabă bine plătită, iar acum familia aceea chiar avea nevoie de o fetiță serioasă care să le spele vasele și rufele și să le deretice prin casă iar uneori prin curte. Zis și făcut. Ca atare, a luat fetița ducând-o la acești oameni înstăriți și destul de cumsecade care, primitori din fire fiind, cum au văzut-o cât de frumoasă, de curată și harnică este, au angajat-o imediat, i-au pus la dispoziție o cameră specială și un program de lucru nu prea încărcat. Acolo copila mânca bine (ea învățase să și gătească), fusese îmbrăcată frumos și o înscrisese și la o școală din apropiere, unde se remarcase printre cei mai buni elevi.  Dar, îndată ce se întorcea de la  școală, trebuia să se apuce imediat de lucru. Cum-necum, mica servitoare devenise fericită, făcând față cu bine tuturor solicitărilor, iar stăpânii ei o apreciau din ce în ce mai mult, în special stăpâna casei care era o mare doamnă, blândă și de o frumusețe rară. Dânsa avea mare încredere în noua angajată constatând și cât de cinstită este. De aceea chiar începuse să o iubească cu adevărat și singura mare răsplată ce i-a oferit-o a fost gestul că uneori o lua cu dânsa la biserică unde totuși nu se duceau decât din când în cînd, fiindcă familia aceea nu era prea bisericoasă.

Amândoi soții erau funcționari bine plătiți, deoarece doamna lucra la o bancă, iar soțul ei era notar la primăria locală. Cei doi aveau și un băiat de vreo 16-17 ani, elev de liceu într-un oraș vecin, unde stătea la internatul școlii. Într-una din vacanțele de vară, când proprietarii erau la serviciu, băiatul, rămas singur cu fetița acasă, imediat după ce părinții au plecat la slujba lor, el a intrat în camera servitoarei, a tăbărât pe ea și a violat-o cu sălbăticie.  Fetița l-a respins, s-a opus cu îndârjire, dar el a bătut-o și neputându-se apăra, a profitat de ea, amenințând-o că dacă îl pârăște părinților, o va omorî. Asta s-a întâmplat zile de-a rândul , în toate vacanțele, iar părinții tânărului nu știau și nici măcar nu bănuiau nimic. Așa au trecut câțiva ani, încasând deseori bătăi la orice încercare, până când, într-o bună zi, fata și-a luat inima-n dinți și l-a pârât pe agresor mamei lui care, cu tristețe, i-a înțeles necazurile slujitoarei sale. Când dânsa împlinise paisprezece ani, stăpâna casei i-a adus fetei pe un flăcău chipeș de la țară, acesta fiind fiul unor rude mai îndepărtate care căutau o fată bună; și s-a căsătorit cu ea. Numai că nici acesta nu s-a dovedit un om de omenie, căci îi plăcea să stea mai mult prin cârciumi. De la el, prima mare bătaie a căpătat-o imediat după nuntă, când a descoperit că mireasa nu fusese fecioară, apoi bătăile s-au repetat luni în șir, până ce jandarmii i-au adus vestea că soțul ei a fost ucis la o cârciumă într-o altercație cu alți bețivi cuțitari. Cu soțul alcoolic a avut o fetiță care a murit la câteva zile după naștere, căci se născuse cu niște malformații congenitale grave. Atunci ea a decis să rămână toată viața singură și așa au trecut peste ea valuri de ani, trăind din munca de simplă spălătoreasă.

Totdeauna această victimă nevinovată a considerat că ființa care i-a distrus viitorul a fost acel băiat răutăcios care a violat-o și a ținut-o deseori în bătăi, terorizând-o ca să-și satisfacă poftele cu ea.  Numai de la el a pornit tot răul și tot ghinionul întregii sale vieți.  De aceea, doar pe el l-a blestemat tot timpul. Ceilalți indivizi răi nu meritau atenție. Dar nici acea familie nobilă la care a slujit înainte nu a rămas prea multă vreme ferită de necazuri, deoarece mama băiatului agresiv a devenit și ea văduvă, căci soțul dânsei a dispărut într-un subit atac de inimă, iar soția lui, femeie frumoasă fiind, a fost mai târziu cerută în căsătorie de un foarte cumsecade și înțelept preot văduv care nu avea copii.

La spovedania ei, bătrâna i-a relatat preotului duhovnic toate aceste amănunte, cu simplitate, fiindcă alte detalii nici nu prea mai știa, iar părintele Onufrie, în cele din urmă, o asculta cu atenție, chiar parcă cu o prea exagerată atenție… După ani și ani de zile, fosta servitoare nu mai aflase deloc ce altceva se mai întâmplase cu acel tânăr – și nici nu ar fi avut cum și de unde să afle, deoarece și ea și familia preotului își schimbaseră de câteva ori domiciliile prin țară. De pildă,  bătrâna nu avea de unde să știe că preotul recăsătorit cu mama băiatului s-a preocupat în modul cel mai serios de fiul adoptiv rămas orfan, descoperind că el era totuși extrem de inteligent, că era pasionat de filosofie și deosebit de ambițios să devină cineva în viață.  De aceea, prin metode educative deosebit de iscusite și prin exemplul lui personal,  preotul l-a orientat cu succes pe tânărul adoptat de dânsul pe o cale creștină solidă și luminoasă, reușind să-l schimbe radical, mai ales după ce a observat că băiatul se maturiza repede și avansa spiritualicește cu vizibil succes de la o zi la alta.

       – Marioara? A întrebat-o deodată bătrânul preot călugăr Onufrie pe bătrăna ce-și depănase șirul amintirilor  ce-l lăsase cu ochii în lacrimi.

       – Da, cuvioase părinte.  Știu că aveți puterea să cunoașteți dinainte numele oamenilor și tot ce este în sufletul lor.

       – Marioara Dorogan?

       –  Eu sunt, sfinția ta. Chiar eu…

        Părintele a închis cartea cu mâinile tremurânde, și-a scos ochelarii să-i șteargă de lacrimi, a făcut trei cruci peste anteriul de pe capul femeii și cu voce stinsă a rostit după tipicul ortodox:

       – Te binecuvântez în Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh ! Iertate îți sunt păcatele, sora mea minunată. Amin!  Haide, ridică-te… Și a ajutat-o să se ridice privind-o în ochi, după care a continuat: Îți  amintesc ce-mi spuseseși mai înainte, când mi-ai zis că în blestemele tale contra tânărului acela rău îi ceruseși lui Dumnezeu așa: „Bate-l, Doamne, cum m-a bătut și el pe mine și schimbă-l,   Doamne, și fă-l bun ca mine…” Cam așa spuneai că prin vorbe din astea te-ai răzbunat pe el… Dar află că Dumnezeu te-a auzit și a lucrat cum numai El știe să lucreze în viața și la inimile oamenilor. Privesc acum în urma mea și mă minunez, căci nici eu, nici tu nu mai suntem ce am fost. De aceea, dacă Dumnezeu te-a iertat pe tine, Îl rog acuma în fața ta să mă… Să mă  ierte și pe mine, căci… trebuie să-ți spun… Căci, de fapt, eu sunt acela care… Și te rog să mă ierți și tu, fiindcă eu am fost acela care…

La aceste cuvinte bătrânul s-a oprit și a izbucnit în hohote de plâns…

         – Mircea?…  Mircea Ionescu? – a întrebat deodată bătrăna, făcând ochii mari și acoperindu-și gura cu ambele palme. Chiat tu? O, Doamne !  Nu se poate!  Nu-mi vine să crez… O, Doamne Dumnezeule!  Ce minune! Și ce schimbare! Ce schimbare minunată!  Cum s-a putut asta?!…

        – Iartă-mă, micuță Marioara!  Eu sunt… Eu am fost tânărul acela ticălos și nemernic care mi-am bătut mult timp joc de tine și te-am chinuit… Cât te-am batjocorit !  Dar eu am fost… Eu am fost ticălosul și nemernicul fără minte și fără bunăcuviință… Toată viața să știi însă că m-a mustrat cugetul de răul ce ți l-am făcut… N-am avut deloc liniște… Nu am avut. I-am cerut Părintelui Ceresc iertare, dar totdeauna mi-am regretat marele păcat față de tine și totdeauna ți-am cerut în rugăciunile mele și în gând iertare, deși nu știam dacă mai existai sau nu. Aș fi dat orice să știu dacă mai trăiești. Și aș mai putea chiar să-ți spun că în dorința de a-mi repara acel păcat, acea crimă, din ce în ce mai mult simțeam  îndemnul să mă retrag în pustnicie și să o repar printr-o viață de monah… Și iată am făcut-o, iar Creatorul m-a ajutat, în sfârșit,  acum să te descopăr și pe tine să-ți cer în mod nemijlocit iertare. Venirea ta aici eu zic nu a fost întâmplătoare. Ea a fost o minune, un răspuns la rugăciunile mele.  De aceea, te rog acum din tot cugetul să mă ierți, să mă ierți! Și să mai știi că fără acel preot minunat care mi-a arătat calea spre lumină, nu cred că aș fi devenit ceea ce sunt. Și preotului aceluia,  trecut demult la Domnul  trebuie să-i mulțumesc, dar lui nu am de ce să-i cer iertare. Acum iată că am nevoie în primul rând de iertarea ta. De ea am nevoie și din nou te rog să mă ierți, micuță Marioara!

        – Te iert, părinte Onufrie… Sigur că te iert, Mircea. Fiindcă eu zic că… Fiindcă eu văd că ești… Că ești acum un alt om, o ființă omenească mare, superioară mie. Și sunt convinsă că ești altul, cu adevărat. Că ești un om sfințit, un om al lui Dumnezeu!

         – Da, Marioara. Mircea nu mai există. Sunt un alt om, pentru că Dumnezeu m-a renăscut și m-a transformat, măicuță Marioara. Pe toți El îi poate transforma dacă ei ar vrea…

         – Doamne, ce minune mare! Ce minune!  Ce om mare ai ajuns! Să-i mulțumim cerului, rosti bătrâna făcându-și cruce – și-l îmbrățișă pe bătrânul preot călugăr. Amândoi aveau lacrimi în ochi. Iartă-ne, Doamne, pe amândoi, mai zise bătrâna, ținându-l de braț.

        – Măicuță Marioara, soră Marioara. Aș mai avea o mică rugăminte. Așteaptă-mă puțin să duc Psaltirea în altar și să-ți aduc de acolo ceva…  Preotul a intrat și s-a întors cu o cutie măricică în brațe pe care i-o înmână bătrânei spunându-i:  Ține cutia asta de la mine și de la sfânta mănăstire, căci eu nu mai am nevoie de ea. Mie nu îmi mai trebuie, și am să te rog să nu o deschizi deloc până ajungi acasă și să nu lași pe nimeni să o deschidă. Îmi promiți?

        – Da, promit. Nu o deschid decât acasă. Și îți mulțumesc, părinte Mir… părinte Onufrie…

De fapt, preotul Onufrie îi oferise vechii lui cunoștințe cutia în care păstra acolo o mare sumă de bani, bani mulți cu care bătrâna și-ar fi putut cumpăra o casă mare, o casă splendidă. O luă fără să bănuiască ce este în ea, iar preotul o îmbrățișă cu brațele lui largi. Chiar atunci cei  trei tovarăși de drum ai bătrânei au intrat în biserică și văzându-i pe cei doi îmbrățișați, s-au apropiat de ei și cu multă nedumerire au îngenunchiat pentru câteva clipe la picioarele lor, apoi s-au ridicat cu fețe zîmbitoare în timp ce unul din ei și-a dat cu părerea:

       – N-am știut că sunteți rude. Coana Marioara nu ne-a spus asta. A vrut să ne facă o surpriză.

       – Suntem frați ! i-a răspuns bătrâna cu voce înlăcrimată. Da, el este fratele meu!…

–––––––––––

Cristian Petru BĂLAN

Glen Ellyn,  Illinois, SUA

31 ianuarie 2019