Alexandru NEMOIANU: Limba română și folosirea ei

Cu câțiva ani în urmă am ascultat, doar pentru puțină vreme, o emisiune de televiziune în România.

Era un soi de dialog purtat de către un reporter și istoricul A.P. Tema discutată era în jurul oportunității ridicării “Catedralei Neamului” în Parcul Carol, în București. (“Catedrala Neamului” este un proiect al Bisericii Ortodoxe Române de a ridică o biserica monumentală în București, că sediu al Patriarhiei și memorial al victimelor regimului bolșevic).

Istoricul era gras, de fapt umflat dizgrațios, cu față buhăită și acoperită de o barbă sărăcăcioasă, foarte mulțumit de sine și răspândind un duh lumesc neplăcut. Cu cea mai mare nepăsare se exprima împotriva ridicării acestui monument și cu aceiași nepăsare și nesimțire repeta “argumentul lui Iuda”. Nu este bine să se risipească bani care ar putea fi folosiți la ajutarea săracilor. Acestui argument, umflatul istoric, îi adăuga și inexactități jalnice gen, ”îmi pare că se imită exemplul vecinului de la răsărit”. Un penibil apropos rusofob care nu ținea seamă de faptul că între România și Rusia există o distanță de peste o mie de kilometrii și o țară enormă, Ucraina.Același puhav scârbos repeta cea mai mare biruință a sorosismului în România, streotipurile rusofobe. Căci aici nu este vorba de a “crede” sau nu în Rusia, este vorba de împrejurarea că pentru România pericolul sunt USA și slugile, ”imperiul sodomit”, sinistra ideologie “globalistă”, cea care așează semnul egal între “bine” și “rău”, cea care promovează un anti-creștinism de prost gust și o promiscuitate morală degradantă. De fapt obezul bărbos nu făcea decât să dea glas ideilor seculariste vehiculate în România prin tot soiul de organizații obscure, vernacular cunoscute și ca “sorțarii” și “sorosistii” și sinistrele Organizații Ne Guvernamentale. Dar nu despre neghiobiile rostite este vorba ci despre felul în care erau rostite, despre limba românească folosită.

La o superficială analiză părea că A.P folosește un “grai” vechi, armonios. El rostea, “îmi da gândul cât va fi fiind în vistieria Patriarhiei”, “interesul de obște”,etc. Dar de fapt, mai profund analizat, rezulta cu totul altceva.
Puhavul istoric caută să mimeze, să imite, graiul aristocrației (boierimii) muntene și nu reușea, căci el nu aparținea acelei categorii nici în obârșie și nici în duh.

Acel grai este absolut superb și am avut privilegiul să îl aud vorbit de către câțiva reprezentanți ai acelei categorii sociale ( Dr. Elena (Nutzi) Mateescu-Mănescu, Domnica Negulescu, Dr. Alecu Mănescu și la un bunic al lui Mihnea Berindei). Acești reprezentanți ai familiilor de viță veche (cele care păstrează conștiința libertății originare, care ține de persoană și din care se hrănește libertatea politică și constituțională), vorbeau autentic și cuminte. Prin felul cum vorbeau acei oameni dezvăluiau una dintre cele mai mișcătoare caracteristici ale neamului românesc, care leagă demnitatea de modestie și modestia de elegantă.
Imitația “istoricului” era penibilă. Ea dădea la iveală un suflet de lacheu. Un suflet de neo-ciocoi. El dovedea că nu înțelege și nu respectă limba română și nu are sentimentul acestei limbi. Căci, așa cum superb arătase Sextil Pușcariu, ”limba nu e numai un vehicul care este subordonat gândirii, ci este și un stăpân al ei. Este adevărat că omul vorbește ceea ce gândește dar el gândește și după modelul în care s-au deprins să vorbească strămoșii lui. Căutăm, sau ar trebui să căutăm, cele mai potrivite forme de exprimare pentru a ne spune gândurile. Dar folosim modelele de vorbire anterioare, prin care s-au arătat cugetele strămoșilor noștri și astfel se alcătuiește o formă mentală națională”. Aceasta este o concluzie care se aplică tuturor limbilor pământului și nu întâmplător, în înțelesul vechi, ”limba” însemna neam.

Ignorarea spiritului “limbii”, batjocorirea “cuvântului” are urmări profunde și unul dintre ele este ieșirea din “neam” și alăturarea la cei pentru care ȚARA și Neamul sunt doar oportunități și sursă de folos vremelnic.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

10 februarie 2019

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală -Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi/ Anul XIX(2019), nr. 390(16 –31 Ianuarie)

Dragii mei enoriași!

Scrisoare către Eminescu(II)

    Bădie Mihai!

    S-a scurs mai mult de o jumătate de veac de când trăgeai clopotele de alarmă prin versul Domniei-Tale și făceai cunoscut lumii de-atunci pericolul mare și hăul spre care se îndreaptă atâția corupți ai vremii. Stâlpii de taverne, înțepeniți pe scaune, cu ochii buimăciți, cu minte-mprăștiată și gândul rătăcit, copiii națiunii lipsiți de orizonturi, bălăcărindu-și viața în glodul decăderii  te biciuiau pe suflet, te zgârâiau pe creier. Străbunele glorii le fluturai în versuri, nutrind speranța sfântă  că doar-doar o renaște în inimi înecate în tone de alcool dorința de-ndreptare și pofta de-a fi OM.

 Eroii de-altădată luptând din greu să apere un hotar, sihaștrii vlăguiți de post și rugăciune, atâția prometei înlănțuiți de propriile lor idealuri, țărani săraci nădăjduind culesul erau doar câteva modele de viață, ce le propuneai prin scrierile tale tinerilor fără tinerețe. Rămâneai dezamăgit, bădie, căci prea adesea vorbeai la niște stârvuri, uneori putregaiuri fără speranță de odrăslire. Cu mintea ta isteață vedeai în viciul acesta al beției pericolul ce paște o generație, o națiune chiar!

S-a scurs mai bine de un veac, bădie, și piesa este aceeași! Eroii s-au schimbat. Tavernele se înmulțesc, bețivii de asemenea: În fumul gros de mahoarcă se îngrămădesc mulți, tot mai mulți, și tineri și vârstnici. Idealurile sunt firave, realizări deloc, pungile tot mai goale, copiii tot mai triști. Femeile-s bătute și alungate la ore târzii, pâinea lipsește de pe masă, hăinuțele sunt rupte, de cărți nu mai sunt bani.

Prin șanțuri ne zac junii, alcoolul duhnește de departe. Înjurături le sunt vorbele alese din gura împuțită, din sufletul lor sterp. Flăcăi vânjoși ca bradul se ofilesc degrabă, când Bachus îi adoptă ca fiii săi pe veci. Dușmană le e lumea, părinții, copiii și frații, iubirea lor e sticla, și halba, și paharul. Se-nchină doar lui Bachus, în cârciumă-și pierd vremea și toată agonisita o duc la cârciumar!

De te-ai face astăzi și-ai încerca să numeri cârciumile răsărite pe pământ românesc, ai înnebuni. Guri de iad, bădie, guri de iad, prin care șerpii gheenei ne înghit vlaga națiunii, ne tulbură orizontul, ne îngreunează zborul!

Se repetă istoria, bădie, și, din păcate, se repetă mai întâi prin tot ce are mai murdar, mai josnic și mai morbid!

Cu bine, bădie, pe curând!

Popa Alexandru de la Bârda-Mehedinți.”

*

  Sfaturi părintești. Din cartea Trăiri ale dumnezeiescului har a Sfântului Nectarie de Eghina selectăm câteva rânduri privind puterea rugăciunii. Să vă fie de folos!

,,Puterea întregului suflet stă în rugăciune. Şi după cum trupul se împuterniceşte prin mâncăruri şi prin diferitele îngrijiri pe care i le dăm, tot astfel şi sufletul vrea mai întâi de toate rugăciune, citire, cuvânt duhovnicesc, pildă duhovnicească să vadă, şi astfel, încetul cu încetul se deşteaptă. Pentru că dacă îl vei lăsa să doarmă, atunci îl va stăpâni uitarea şi nesimţirea.

După cum atunci când facem focul, suflăm în el ca să-l aprindem, tot aşa are nevoie şi sufletul. Pildele sunt suflările de aer care alungă cenuşa, care este uitarea, şi aceste suflări aprind cărbunii care nasc căldura. Astfel, pleacă nesimţirea care naşte rătăcirea, încât omul crede că este bine, fără să fie însă aşa.

Aşadar tu, micul meu copilaş, acum că ai vreme, plânge, ca să te umpli de bucurie, străpunge-te, strigă, îmbrăţişează icoana Preasfintei, ca şi cum ai îmbrăţişa-o pe însăşi mămica ta, şi strig-o ca un micuţ copilaş pe maica noastră: „Măicuţa mea, ajută-mă, dă-mi ceea ce-mi este de folos sufletului, precum ştii!” Spune-i multe alte cuvinte şi vei atrage harul mângâietor asupra ta de fiecare dată când o vei chema în rugăciune. Vei dobândi astfel iubirea.

Ea îţi va dărui şi rugăciunea, ea va aprinde flacăra şi iubirea pentru Hristos, pentru că mijloceşte către Fiul ei, şi toate cererile ei El le împlineşte, pentru că este Maica Lui, şi nu îi trece cu vederea nici o dorinţă. Aşadar, ceea ce vrei de la ea, să ceri ca un copilaş care cere de la mama lui ceea ce doreşte şi se agaţă de fusta mamei, îi sărută poalele, o îmbrăţişează, o umple de lacrimi.

Fă aşadar precum îţi scriu şi, în scurt timp, vei vedea câtă iubire vei afla de la dulcea noastră Măicuţă. Cu multă simplitate să mergi înaintea ei, ca să afli curăţia sufletului. Simplitatea este reuşita mare a sufletului.”

*

          Sinuciderea și sinucigașii. În paginile acestei publicații am mai scris despre sinucidere și sinucigași de multe ori. Din păcate, nu au citit cei care aveau nevoie de cele scrise acolo. Câteva cazuri de genul acesta petrecute de-a lungul a peste patruzeci de ani ne determină să revenim asupra acestei probleme. Drept urmare, vom reda mai jos cuvântul plin de înțelepciune al Părintelui Ierom. Serafim Rose din cartea sa Sufletul după moarte. Capitolul este numit sugestiv: Păcatul înfricoșător al sinuciderii. Sperăm să fie de folos multora:

         „Sărmani pătimitori, sinucigașilor!.. Voi n-ați primit răscumpărarea prin scurtele suferințe curățitoare de pe pământ, suferințe dulci pentru cel care le îmbrățișează – o, mult mai dulci decât plăcerile nălucite de dorul cărora ați murit. Da, stătea în puterea voastră ceea ce v-a șoptit puterea răului, care atunci n-avea nici o stăpânire asupra-vă, dar tot în puterea voastră stătea și să nu faceți asta. În puterea voastră stătea să știți că Dumnezeu există, că El nu-i doar expresia cea mai înaltă a Dreptății mai presus de înțelegerea noastră, ci chiar mult mai mult decât toate aceste firave concepții omenești. În puterea voastră stătea să înțelegeți că Dumnezeu nu poate să dea Cruce și să nu dea și puteri, că în puterea voastră stătea să vă întoarceți la Dumnezeu, să vă mântuiți prin chemarea Numelui Său…

         Înainte de sinucidere, sinucigașii nu știu deloc că în preajma lor stă duhul rău, nespus de scârbavnic, care-i silește să își ucidă trupul, să sfarme prețiosul „vas de lut”, care păzește sufletul până la soroacele hotărnicite de Dumnezeu. Și sfătuiește acest duh, și îndeamnă, și stăruie, și silește, și-l înspăimântă cu toate spaimele, doar-doar va apăsa omul pe trăgaci sau va sări pe fereastră, fugind de viață, de chinul său cel nesuferit… Omul nici nu gândește că „chinul nesuferit” nu este de la viață, ci de la cel de unde vin și toate gândurile care „dau temei” uciderii de sine. Omul crede că el le cugetă pe toate și ajunge la concluzia sinucigașă — dar nu cugeta el deloc, ci prin gândurile lui vorbește cel pe care Domnul l-a numit ucigaș de oameni dintru început…

          Omul nu face altceva decât să-și dea în mod inconștient acordul la propunerea diavolului, să ia asupra sa, fără să vadă asta, păcatul diavolului, să se unească cu păcatul și cu diavolul…Un singur cuvânt de rugăciune cu pocăință, un singur semn al mântuitoarei Cruci, făcut măcar în gând, și o singură privire cu credința către ea — și păienjenișul răului este rupt, omul este mântuit prin puterea lui Dumnezeu de pieirea sa… Doar o scânteie mică de credință vie și de credincioșie față de Dumnezeu – și omul e izbăvit!

           Dar nu toți oamenii care s-au izbăvit uciderea de sine sau de un alt păcat pricep că în preajma lor stătea sau poate că sta încă ori se apropie de el câteodată scârbosul duh rău, ființa pe care o descoperă doar sensibilitatea duhovnicească și luarea-aminte duhovnicească ascuțită! Nici pe departe nu-și dau seama toți oamenii (fie creștini) de lucrările și manifestările duhurilor rele, despre care cu atâta putere și limpezime uimitoare vorbește cuvântul lui Dumnezeu. 90% din sinucigași fac ultimul lor pas sub înrâurirea nemijlocită a duhurilor ucigașe de oameni dintru început (Ioan, VIII, 44). Și, propriu-zis, mai fiecare sinucidere este ucidere a omului de către demon cu mâinile omului însuși.

            Iată o întâmplare, care s-a petrecut în viața cuviosului Leonida de la Optina, care a murit în 1841. Tatăl unuia dintre ucenicii săi, Pavel Pambovisev, a murit de moarte năprasnică, prin sinucidere. Fiul iubitor, a fost profund mâhnit la aflarea acestei vești și și-a vărsat durerea duhovnicului: „Moartea nefericită a tatălui meu este pentru mine o cruce grea. Da, eu sunt acum răstignit și voi duce aceste chinuri cu mine în mormânt. Îmi închipui veșnicia ca fiind cumplită pentru păcătoși, în care nu mai există căință și sunt chinuit de caznele veșnice care îl așteaptă pe tatăl meu, care a murit fără pocăință. Spune-mi, Părinte, cum îmi pot alina această durere?”

             Părintele a răspuns: „Ai încredere atât în tine, cât și în soarta tatălui tău, care se află în voia lui Dumnezeu, Care este Atotînțelept și Atotmilostiv. Să nu fii curios și nu încerca să afli tainele Celui Prea Înalt. Străduiește-te cu umilință și înțelepciune să te întărești într-o suferință pe care să o poți răbda. Roagă-te Atotbunului Ziditor și îndeplinește-ți datoria de iubire și obligația de fiu.”

            La întrebarea: „În ce fel se poate ruga cineva pentru astfel de oameni?”, răspunsul a fost: „În duhul oamenilor virtuoși și înțelepți, roagă-te astfel: „Caută, o, Doamne, sufletul pierdut al tatălui meu. Dacă este cu putință, ai milă! De nepătruns sunt judecățile Tale. Nu socoti această rugăciune a mea ca un păcat; ci facă-se voia Ta cea sfântă!” Roagă-te simplu, fără vreun model, punându-ți inima în mâna Celui Prea Înalt. De bună seamă că nu a fost voia lui Dumnezeu ca tatăl tău să aibă o moarte atât de năprasnică. Acum tatăl tău se află în voia Aceluia Care poate arunca atât sufletul cât și trupul lui în cuptorul de foc, care poate smeri sau înălța, încredința morții sau aduce la viață, a trimite în străfundurile iadului sau a ridica la ceruri. În același timp, El este milostiv, Atotputernic și plin de iubire, încât toate însușirile bune ale celor născuți din țărână, nu sunt nimic față de marea Sa bunătate. De aceea, nu ar trebui să suferi peste măsură. Vei spune: „Eu îmi iubesc tatăl și de aceea mă mâhnesc fără alinare”. Este adevărat. Dar Dumnezeu l-a iubit și îl iubește cu mult mai mult decât îl iubești tu. Și astfel, îți rămâne să lași soarta veșnică a tatălui tău în seama bunătății lui Dumnezeu, Care, dacă El vrea are milă, dar cine poate să se împotrivească Lui?”

          Și astfel, această rugăciune personală, care poate fi spusă acasă sau în chilie, așa cum a făcut-o Părintele Leonida pentru ucenicul său, având experiența duhovnicească, poate servi creștinului ortodox ca un exemplu de rugăciune pentru orice creștin neortodox, care îi este apropiat. De exemplu, creștinul se poate ruga astfel: Ai milă, o, Doamne, dacă este cu putință, de sufletul robului Tău (numele) care a plecat dintre noi în viața cea veșnică, rupt fiind de Sfânta Biserică Ortodoxă a Ta! De nepătruns sunt judecățile Tale. Nu socoti această rugăciune a mea ca un păcat, ci facă-se sfânta voie a Ta!”

*

          File de jurnal – 14. Iun. 1982. ,,În această perioadă de două săptămâni am lucrat la arhiva I. A. S. – Dealul Viilor și a I. A. S. – Tr. Severin. Trebuie să scot zilele lucrate de tatăl meu ca zilier în perioada 1949-1979, în vederea întocmirii dosarului de pensionare. La I. A. S. – Dealul Viilor situația arhivei este deplorabilă. Responsabilă cu arhiva este Doamna Lungu, soția directorului. Situată în beciul casei mareșalului Averescu, arhiva a suferit serioase avarii. Pereții burdușiți de igrasie, pâraie de apă peste tot, umezeală și aer de cavou. Dosarele situate pe rafturile de lângă pereți sunt, în mare măsură, mucegăite. Am găsit în unele dosare cuibare de șoareci. În dosare e o dezordine îngrozitoare. Erau într-o vreme vreo 32 de ferme dependente de I. A. S. Dealul Viilor. Tot felul de hârtii venire de la aceste ferme erau puse la nimereală. Nu poți ști că unul e dosar de casă, altul de bancă, altul de corespondență etc. Pe fiecare lună sunt câte 10-15 dosare și pentru ca să găsești un biet ștat de plată, trebuie să cauți până amețești.

          La I. A. S. – Tr. Severin situația e mai bună. Arhiva e situată la etaj, actele frumos ordonate, dosarele legate. Se poate lucra bine acolo. Atât doamna Lungu, cât și domnul Pârvulescu, inspectori la serviciul personal al celor două unități, m-au băgat în arhivă și m-au lăsat acolo să lucrez. Eu caut prin dosare și, în momentul în care-l găsesc pe tăticu într-un ștat de plată, pun semn, iar la sfârșitul programului vin dumnealor și-și iau notițe în vederea întocmirii adeverinței pe care mi-o vor da la sfârșitul investigației.

          Alaltăieri am avut un parastas la Dumitru Ploștinaru din Bârda. A venit și fiul său cel mare, care a fost detașat câțiva ani ca profesor de matematică în Mexic. Printre altele,  i-am reținut câteva afirmații, care m-au ajutat să-mi pun ordine în gândurile-mi destul de răvășite: ,,Când ți se oferă un prilej de a pleca în străinătate, nu-l rata! Nu se știe dacă te mai întâlnești vreodată cu el!”   ,,La plecarea din țară, vameșii percheziționează cu atenție, ca nu cumva să ai asupra ta vreun manuscris; la venirea în țară, aceiași vameși te urmăresc dacă nu cumva ai adus cu tine biblii și literatură pornografică!” Grozavă alăturare! ,,Preoții sunt niște indivizi suspecți și periculoși. Experiența cu Calciu-Dumitreasa ne-a dovedit-o. Asemenea și situația din Polonia!” ,,E bine să râzi, căci râsul ne-a rămas!” ,,N-are rost să-ți faci complexe, totul trebuie considerat ca ordine firească a lucrurilor; orice împotrivire, încercare de declanșare sau altele asemenea sunt frunze în vânt”. ,,Un medic a ajuns la saturație sub aspect material. El primește de la pacient tradiționalul plic, cu convingerea că acesta-i un antidot. Pacientul crede că astfel va fi mai bine tratat, mai bine îngrijit. Pe de altă parte, medicul își spune în sinea sa că plicul reprezintă diferența dintre ceea ce-i dă societatea și ceea ce ar merita în realitate”. ,,Se înregistrează la noi un flux tot mai mare de materie cenușie spre Occident. Am pierdut oameni de mare valoare, dar nu ne sinchisim, căci s-au găsit imediat destule nulități ca să le ia locul!”

*

           Uite mortul, nu e mortul! Un eveniment nefericit a marcat bucuria Sfintelor Sărbători de anul acesta. În seara zilei de 14 dec. 2018, la ieșirea din Malovăț, în marginea șoselei județene, a fost găsit un om mort. Era un om în vârstă, cu îmbrăcăminte asemănătoare cu a celor din satele de munte. Poștașul l-a găsit și a dat imediat telefon la 112. Până la sosirea poliției și a salvării, s-au adunat la fața locului primarul și  15-20 de consăteni. O asistentă medicală ivită ca din minune i-a făcut resuscitare mai bine de o jumătate de oră, dar degeaba. Nimeni dintre cei prezenți nu l-au cunoscut. Echipajul de la salvare și cel de la poliție au luat mortul și duși au fost. Peste vreo săptămână, Tărăbâc Vasilică din Malovăț a anunțat poliția că unchiul său, Tărăbâc Traian, nu a mai venit acasă. Autoritățile au făcut imediat legătura între mort și dispărut. Au venit la casa dispărutului și au luat amprente de pe obiecte. În urma investigațiilor, serviciul criminalistic a stabilit că amprentele mortului ar fi identice cu cele recoltate de la casa dispărutului.

        Vineri, 25 ianuarie, am fost sunat de către poliție. Am fost solicitat să ridic eu, în numele parohiei, trupul mortului de la morgă și să-i  facem o înmormântare creștinească, cu slujbă, pomană și toate cele cuvenite. M-au asigurat că cercetările sunt încheiate, identitatea stabilită, dar fiindcă familia n-are posibilități să-l îngroape, cade în seama comunității. Mi-au spus, de asemenea, că primarul nu are timp să se ocupe de această problemă, iar dacă îl va lua, îl va duce direct la cimitir. ,,E și el creștin, părinte, e fratele nostru!” Am trecut pe la poliție. Mi-au dat buletinul lui Tărăbâc Traian, pe care-l găsiseră acasă și mi-au spus care sunt pașii pe care trebuie să-i urmez pentru a definitiva formalitățile. Am mers în oraș, am cumpărat lenjerie, costum, încălțăminte. Am găsit coșciug și am stabilit cu  proprietarul magazinului să-l ducă a doua zi, sâmbătă, la morgă, și apoi să ducă mortul la Malovăț. Am luat legătură cu medicul legist și m-a asigurat că, deși e liber sâmbăta, va veni special, la ora 11 și-mi va elibera certificatul medico-legal și cadavrul. Am luat legătura cu o firmă de catering, am stabilit meniul, prețul și numărul de porții pentru pomană. Am venit în Malovăț și am găsit oameni care s-au angajat să facă groapa. Pe Vasilică Tărăbâc l-am convins să meargă cu mine a doua zi. Aveam de gând să-l las la morgă ca să-l îmbrace pe unchiu-său, în timp ce eu să merg la parchet ca să iau viza. Vream să facem înmormântarea duminică, după slujbă. Când am luat legătura cu primarul ca să-l rog să-mi permită să aranjez pomana în incinta căminului cultural, fiindcă era vreme rea, am aflat o realitate de care nu știam. Primarul a spus că nu recunoaște că mortul este Tărăbâc Traian din Malovăț. A trăit cu el în sat mai bine de 50 de ani, la fel și ceilalți consăteni care au fost la fața locului, și nu pot să accepte altceva decât ceea ce au văzut cu ochii lor. Mortul nu era maloviceanul nostru. A cerut să se facă analiză cu ADN(acid dezoxiribonucleic), dar nu s-a admis. Până nu se fac aceste analize, dânsul nu eliberează certificatul de deces. E de acord să suporte dumnealui taxa, numai să se descopere adevărul.

          I-am dat dreptate primarului. În locul lui dacă aș fi fost, și eu aș fi făcut la fel. Am luat legătura cu poliția. Au spus că nu pot cere aceste analize, pentru că nu au motive întemeiate, din moment ce analizele cu amprente au dat rezultat. Când le vine controlul și se stabilește că nu aveau motive întemeiate, le impută dumnealor cele 40 milioane, costul analizelor cu ADN. Am contramandat comenzile pentru sicriu, pomană și celelalte.

          Duminică am primit telefon de la Televiziunea Digi24 din București. M-au rugat să le relatez cazul și m-au întrebat dacă sunt de acord să dau un interviu luni, când va veni un echipaj al dumnealor în Malovăț. Am acceptat, cu condiția ca și primarul să fie intervievat, fiindcă are și dânsul ce să spună. A doua zi au venit reporteri de la trei televiziuni. Au luat interviuri de la mai multe persoane din Malovăț, de la poliție, de la procuratură și spital. Seara au dat reportajul pe posturile de televiziune, dar am constatat cu amărăciune că de fapt au urmărit senzaționalul și mai puțin adevărul.

           Până la încheierea acestei ediții, mortul n-a mai fost îngropat. Spitalul a făcut demersuri oficiale către primărie, ca-n termen de 15 zile să-l ridice și să-l înmormânteze, conform legii. Domnul primar a mers între timp în audiență la prefect și la comandantul poliției județene și a obținut aprobarea pentru a se face testele ADN asupra cadavrului. Nu știm deocamdată care va fi rezultatul. Cert este că undeva s-a strecurat o fisură. Cu siguranță că nimeni nu are interesul să denatureze adevărul. Nu a fost crimă sau accident de circulație, care să motiveze o astfel de manevră. Am speranța că se va găsi cât mai repede  o soluție. Cred că mai mult decât oricine o așteaptă mortul!

*

            Balada morții. Sub impresia evenimentelor descrise mai sus, mi-am amintit de poezia cu acest titlu a poetului George Topârceanu. Și eroul poeziei era un om sărman, necăjit, plecat de acasă din cauza grijilor, nevoilor, necazurilor, durerilor, dar n-a mai ajuns la destinație. Nici acela nu avea acte asupra lui. Cel decedat în Malovăț avea în buzunare o bucățică de pâine de mărimea unei bucățele de anafură. Aceea era toată averea lui…!

    

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală -Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi/ Anul XIX(2019), nr. 390(16 –31 Ianuarie)”

Dorel SCHOR: Invitație la expoziții

Ran Tenenbaum

Doresc în cele ce urmează să împart cu cititorii acestei rubrici invitaţia la o vizită virtuală a câtorva expoziţii de artă vizuală. Autorii sunt pictori cu bună reputaţie, cunoscuţi pentru atitudinea personală şi independenţă spirituală, încât impactul cu publicul este considerabil.

Yacov Agam

Într-o recentă expoziţie vernisată la Tel Aviv, reputatul sculptor şi artist experimental Yacov Agam, prezintă lucrări în  stilul op art, contribuţie remarcabilă la arta optică şi cinetică. El face parte din “familia” restrânsă a artiştilor care au creat în acest mod, devenind celebri, fiecare în genul său, cum ar fi Victor Vasarely sau Yehoshua Gibstein. De altfel, Agam şi-a  câştigat reputaţia internaţională încă din anii ’60 când a fost cooptat de Muzeul de Artă Modernă (MOMA) din New York.

Sami Briss

   La Paris, maestrul Sami Briss expune lucrări noi în care armonia şi bucuria vieţii sunt exprimate într-o frumoasă naraţiune modernă. Universul mitic şi arta poetică se nasc, ca întotdeauna, din cele trei izvoare de inspiraţie stenică: folclorul românesc, icoanele bizantine şi tradiţia iudaică. În plus, cea ce caracterizează pictura lui Sami Briss este “colecţia de idei” cu care îşi surprinde mereu admiratorii.

Arie Lamdan

   Prietenul nostru Arie Lamdan este şi un pasionat călător, înarmat obligatoriu cu creioane si bloc de desen. El a parcurs în ultimii ani ţări din trei continente – Europa, America şi Asia. Schiţele realizate le-a prelucrat cu talent şi inspiraţie, transformându-le în tablouri pictate în acrilic sau ulei. Cele mai reuşite dintre ele (şi nu sunt puţine) ne aşteaptă la expoziţia personală deschisă în oraşul Rishon Le Zion.

Miriam Gamburd

   Miriam Gamburd, desenatoare, sculptoriţă şi scriitoare, lector la Academia de Arte “Bezalel” din Ierusalim se prezintă cu o curajoasă expoziţie intitulată Homo Vulgaris în care combină iudaismul cu universul cultural, neezitând să menţioneze contradicţii, conflicte şi  inadvertenţe. Evenimentul este găzduit de Casa artiştilor din Tel Aviv.

———————————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

9 februarie 2019

Paul LEIBOVICI: Bistrița

Ce frumos sună!  Gâlgâitul literelor ca cele ale râului. Fiecare pietroi peste care treceau apele cristaline care coborau repede din înălțimea dealurilor și se îndreptau spre șes. Fiecare gâlgâit își avea sunetul lui aparte, culoarea  valurilor erau de un vernil albăstrui  în lumina care despărțea noaptea de zi. Cu trecerea minutelor, cerul se deschidea și  strălucirea lor părea uneori ca a   unor dungi  aurite, lansate de undeva din îndepărtări, pentru a îndruma pe cei care la orele  începutului de zi  cârmuiau plutele cu încărcătură. Când soarele își arunca razele peste valurile Bistriței, fie  încă la izvoare sau pe parcurs, ni se părea că ceva din fundul apelor se ridică, plutește și scoate din când în când sunete muzicale.

Privind-o de pe înălțimea dealurilor, de acolo unde buștenii erau împinși spre vale, Bistrița își avea personalitatea ei. Pornind din m-ții Rodnei, de sub Gargalău se remarca prin vioiciunea tinereții și murmurul unei melodii ondulate. O văd călătorind nestingherită până ce-și găsea odihna împreună cu surata ei mai potolită ,,Siretul,,. Nouă, ni se părea un strigăt, o chemare…! Așteptam cu nerăbdare să treacă iarna, să se desghețe apele, să-i ascultăm colbăitul care adesea se transforma într-o melodie când melancolică,când veselă .

Dacă mai adăugăm, că pe întinsul apelor, de-a lungul drumului Bistrița era vizitată de păsările care-și găseau uneori odihna pe un pietroi-bolovan ascuțit spre vîrf, dar înconjurat de un guler pământiu pe care puteau să se odihnească scurtă vreme. Bistrița e o gazdă primitoare și care, pe alocuri oferea câteva boabe de grânar adunate și păstrate cu deosebită grijă.

Pe unde râul era mai potolit, aproape de unele maluri lăsa să se întrevadă ca într-o oglindă broscuțe și viermișori, carapace colorate  din care urechiușele unei vietăți țâșneau și se retrăgeau ,probabil pentru a nu divulga ,,secretul,, pe care-l păstrau până la venirea ploilor. Atunci aceste mici vietăți,melcii se târau spre maluri, uitându-și căsuțele, în căutare de hrană și de ce nu! A unei odihne sub protecția razelor solare care le încălzeau corpurile pe cît de fragede, pe atât de sensibile.

Bistrița, s-a dovedit a fii un partener credincios și de mare folos. Doamne, câți pământeni de pildă ca vechiul și prea-credinciosul Chiriac cu feciorii săi Florin, Ștefan, Valentin și la nevoie chiar Lina o mândrie de vreo 14 ani se încăpățâna să plece cu ei la drum. Au mâncat o bucată de pâine de pe urma râului! Vorba vine ,,pâine,, că în sacul cu merinde ,mama Cristina le punea pe lângă făina gălbuie de porumb ,măcinat din toamnă la moara lui Petre din Holpuri, o bucată de brânză păstrată între foi de viță de vie, vreo zece ouă strânse de cu noapte din găitan, și dacă ieșirea în larg era în zorii zilei, de pildă marțea, mai avea păstrate în ascunzătoarea din bufetul bucătăriei câteva plăcinte cu vișine sau alt fruct pe care-l cultiva în livada din fața cerdacului. Și fiindcă, mă luase gura pe dinainte, c-am pomenit de merindele pentru călătorie, vă mai dau pe față ,,secretul lui Florin,,. Nu știu cât îi plăcea sau nu, dar cum ,,bălanul cu ochi albaștrii,, era nu numai cel mai iute la minte dintre frați, și cel mai îndrăgit de părintele său. Florin ascundea în ranița lui o sticlă cu pălincă, care o așeza la vremea mesei, lângă tat-său.

–  O înghițitură…drumul e lung și mai avem de tras greu în valea Roznovului, ….și dacă mai dă Doamne o ploicică, apoi…

Dacă plutele cu încărcătură treceau cu bine apele pârâului Cojoci, unde aveau de făcut un cot pe lângă satul Lunga atunci își ștergeau sudoarea cu cotul mâneci și se lăsau purtați până ce intrau în albia din zona păduricei. Aici mai totdeauna erau întâmpinați de gospodarii satului,care stăteau la umbra fagilor bătrâni și se cinsteau cu o cană de vin de-a crâșmașului Volodea.

2

Cei cinci plutași și cu Lina –șase- până ce ajungeau la Poiana Borcii –o așezare forestieră, trăgeau greul. Cum erau bine cunoscuți de gospodarii din Holda, ca să nu mai vă povestesc cei din comuna Fracasa. Aici a avut odată o mare surpriză Lina.

Cum pluta a tras la mal, că cei cinci erau obosiți de atâta sucit și învârtit, ca nu cumva să nu se proptească dihania pe care erau încărcate tonele de butuci care, fără greș erau așteptate la Bacău, au tras la mal. În traistă mai erau alimente așa că au hotărât să se înfrupte, nu de alta dar le suna cam gol pe dinăuntru.

Lina, cum era șugubeață și chiar zvăpăiată se urcă pe o movilă și-și îndreptă privirea spre sat.

– Ia uitați-vă la bisericuța aia!!! Nici nu au apucat frații să-și întoarcă privirile, când zvăpăiata o luă la fugă spre…

– Lino!..Lino…

Lina observase biserica de lemn, s-a apropiat de portița lucrată din împletituri și apoi dăduse deoparte ușa Sfintei biserici. Rămase, un timp cu privirea spre zugrăveala cu fel de fel de Sfinți. Apoi, își înălță privirea spre candelabrul care străjuia plafonul proaspăt văruit.

Fracasa, nu era un sat ca oricare, căci în afara bisericuței-monument, mai deținea și o istorioară în care numele lui David Creangă, bunicul lui Ion Creangă, era cinstit așa precum se cuvenea.

Cât o fi stat și privit, admirat fiecare colțișor! Lina se pierduse printre icoanele și zugrăvelile pline sfinți. La numai o alergătură, era crîșma lui Ion Voievod. O încăpere construită din lemn, văruită proaspăt în cinstea nunții norei primarului cu locotenentul Cîrlig,un tânăr din comuna Poiana Teiului. Șopronul, pe care de abia încăpeau cele câteva scaune în jurul unei mese cu picioarele în formă de X. Patronul, de îndată ce veneau câțiva oaspeți, punea mai întâi într-un coș de nuiele câteva felii de pâine proaspătă și pahare.  Dar cine din oaspeții care poposeau, ținea cont de spațiul limitat al crâșmei!? Mai toți oaspeții pălăvrăgeau, politică, sau probleme de familie. Odată, povesti patronul a oprit o mașină din care au coborăt cîteva persoane care mai întîi vizitaseră ,,Bisericuța,, Unul din aceste fețe necunoscute, după ce le amintise colegilor, de răposatul Creangă, scoase o cărțulie din care a dat citire:

Pe Bistrița, cântând/ O tânără fecioară /În vînt având vestmântul /Și-n păr vuindu-i vântul. / Cu pluta ei ușoară /Trecea-n amurgul zilei / Pe Bistrița cântănd.(George Coșbuc)

Printre ciocnirile paharelor cu vin, se puteau auzi comentariile oaspeților. Aburii ciorbei, le-au acoperit obrajii, dar între două sorbituri continuau comentariile.

Ion Voievot-crâșmarul, își făcuse numele cunoscut departe de satul său. Mămăliga cu brânza de burduf, sau în toamnă-Cașul proaspăt și urda pe care o aducea de la stâna a cărui stăpîn era după ce primise drept zestre de la Podeanu Gabriel-socrul, fost chiar primar al comunei. …și țuica-produs unic, cunoscută în toată Moldova, i-a adus faimă.! Până și propietarii fabricei de hârtie de la Bacău, dumineca, sau de sărbători Doroșănenii, opreau docarul tras de doi cai vânjoși, se așezau în fața crâșmei și înfulecau cu poftă.

3

Acum, celor cinci plutași, le mai rămaseră puțină vreme. Lina veni într-o fugă și cu respirația tăiată le povesti fraților despre cele văzute la bisericuța ,,Creangă,, De certat,nu o certau căci era ,,draga familiei,, așa că au pornit-o la vale spre pluta încărcată cu butuci. De cum au desprins-o s-au îndepărtat pe apa lină a Bistriței. Se putea auzi doar șuierul lung al vântului…razele serii se lăsau peste valurile ca niște baloane care la lumina apusului de soare, păreau mai mult mângâiate de pasările care însoțeau călătorii plecați din zorii zilei.

Privind în urma ei,

Vedeam cum dânsa trece

Râzând pe lângă stâncă-

De nu venea adâncă

Din ceruri noaptea rece…..

—————————–

Paul  LEIBOVICI 

Rehovat, Israel 

10 iunie 2018            

 

Florica PATAN: Halldor Laxnes, „Sub Ghețar”

Astăzi să ne imaginăm că „nimic nu este mai firesc decât absurdul” omului care-și caută nemurirea. Nichita Stănescu

Pentru cei/cele care puteți accepta fabulosul în unele momente, fie ele de visare sau contemplare, vă propun un roman miraculos, ce vine parcă dintr-o altă lume, cu o lectură ce ne solicită intens imaginația și spiritul de acceptare, fără spaime, fără angoase.


Halldor Laxnes, Trebuie să devin un mare scriitor sau mor”
„Sub Ghețar”
(1968) este un roman fantastic-vizionar, filozofic, asupra căruia vrem să ne oprim.
Fantasticul este o categorie estetică, ce se situează între miraculos și straniu. În miraculos, supranaturalul este justificat, totuși eroul are o reacție de respingere. În spațiul straniului, faptele aparent supranaturale, sunt acceptate, ca aparținând normalității. În modernism, absurdul este o aventură existențială, ilustrând reversul realului, cu o tipologie specifică a personajului absurd, care poate avea o doctrină personală, după cum spune unul din presonajele scriitorului Halldor Laxness :

„Mi se pare că e prea devreme să folosim cuvintele, ar trebui să așteptăm până când lumea va fi fost creată” . Geneza e în  deplină desfășurare.” Spune pastorul Jon Primus, din romanul absurd, „Sub Ghețar”.

      Când, la 18 ani, își spunea că „Trebuie să devin un mare scriitor sau mor”, Halldor Laxness ( 23 aprilie 1912 – 8 februarie 1998), avea deja un roman publicat și intuia că se află pe drumul cel bun „spre o cunoaștere a oamenilor și a lumii”. Iar la 43 de ani, în plină glorie literară, cu o creație literară vastă, alcătuită din poezie, dramaturgie, eseuri, traduceri și, mai ales, proză, din care amintim câteva titluri de romane : „Sub  Muntele Sfânt”, „Marele țesător din Kașmir”, „O istorie din Islanda”, „Oameni independenți”, „Timpuri grele”, „Stația atomică”, „Clopotul din Islanda”, „Fericiții războinici”, „Paradisul dorit”, „Sub Ghețar” (roman ecranizat de fiica sa, regizor), Halldor Laxness, cel născut în mijlocul unei națiuni atât de adâncite de secole în poezie și tradiție literară,  primește premiul Nobel pentru literatură, „pentru forța epică vie prin care a reînnoit marea artă narativă a Islandei” (1955).

       Credința, cu manifestările ei într-o comunitate mică, îndepărtată, excentrică și fabuloasă,  constituie punctul de pornire al romanului ce cuprinde raportul sau darea de seamă a emisarului episcopului din Islanda, trimis cu o misiune specială în strania parohie de la Snaefellsjokull.

 1.Primii pași spre absurd. Acolo, sub Ghețar, în parohie, nu se mai respecta tradiția, acolo se întâmplau lucruri ciudate, într-o primăvară care pare a nu mai fi renașterea lumii, ci într-un mod absolut ciudat, „anotimpul între iarbă și fân este dintotdeauna cel în care se sting și animale, și oameni”.

       Călătoria tânărului emisar, care este și nu este chiar un teolog, în înțelesul deplin al cuvântului, ne introduce ușor, ușor, prin descrieri de peisaje, în specificul acelui ținut straniu :

Munții din dreapta șoselei au culmile negre. Din loc în loc, troiene de zăpadă, versanți arși, vaste ținuturi mlăștinoase, cenușii, între munte și țărm. Dar există pe râuri și lacuri o lucire stranie…  „Ghețarul” aduce uneori cu o strachină de pământ întoarsă cu gura în jos, cu smalțul un pic albăstrui, iar alteori cu porțelanul chinezesc translucid, cu margini aurii”. Nimeni de pe-aici nu se îndoiește că ghețarul este centrul universului. Privindu-l, dispare corpul  deloc spectaculos pentru alpiniști și „rămâne sufletul înveșmântat în aer”. În anumite momente ghețarul e iluminat de o „iradiere specială și se scaldă într-o strălucire de aur cu o puternică aureolă de raze”, iar noaptea el devine „o siluetă liniștită care s-a retras în sine și răsuflă peste oameni și animale cuvântul niciodată, care poate că înseamnă mereu.”

  1. Personaje ciudate, gesturi paradoxale și fapte absurde
    Domnișoara Hnalltora
    afirmă tânărului emisar Empi, înarmat cu un carnet pentru notițe sau stenografieri, precum și cu un magnetofon pentru înregistrări, că aici „nu i se-ntâmplă nimănui nimic niciodată. Nimeni nu a văzut niciodată nimic.” Dar aici morții sunt „neglijați”, eventual vreunul este dus la Ghețar, copiii nu sunt botezați, de Crăciun nu este slujbă, iar pastorul Jon Primus se dedică potcovitului cailor, și aceasta e o treabă cam absurdă, din moment ce se circulă tot mai mult cu mașina.

       Biserica aflată în paragină, cu ușa și ferestrele bătute în cuie, este o ruină, are „podeaua umflată ca o mlaștină”. Stranele bisericii au fost arse în timpul crizei de lemne din primăvara marilor zăpezi. Pastorul, „aflat într-o funcție înaltă”, după cum afirmă, si-a ars și el atunci mobila personală și cărțile, iar în ultimă instanță, ușile casei parohiale. Cauzele acestor stări de lucruri sunt, în viziunea lui „copiii, Vremea, Legea Gravitației și Timpul. Nimeni nu le poate ține piept”.

Pastorul Jon Primus, personajul central, referitor la episcopul Islandei, spune că „nu cădem de accord în nicio privință. Dar totul e să cazi de acord să nu cazi de acord”. Așa că „o să cădem de acord să nu fim de acord și o să rămânem prieteni buni ca înainte” ; aceasta este filozofia lui de viață. Consideră potcovitul ținând de vindecarea sufletelor.
El abia așteaptă să adoarmă cu ghețarul, să se trezească dimineața lângă el, iar moartea să-l elibereze din funcție și să intre în ghețar, căci cimitirul este aproape inexistent, toate crucile fiind căzute.
Are percepția vieții ca joc : „Să spunem că aceasta este o casă și eu mă prefac că mă cheamă pastorul Jon”. Nu are viață personală, consideră că femeile sunt un miracol, poate pentru că mireasa lui a fugit cu prietenul său chiar la propria nuntă.

      Doctrina lui este, desigur, bizară :  istoria este o născocire, și încă una proastă, crede el. Căutând una mai bună, a găsit teologia, deci tot o născocire, s-ar părea.

      Și are o teorie pe care Empi o consemnează: diferența dintre un romancier și un istoric constă în faptul că primul spune minciuni în mod deliberat și doar în joacă, „”istoricul, în naivitatea lui, spune minciuni și își închipuie că spune adevărul. Toată istoria, inclusiv istoria lumii este o născocire. Iar timpul este supranatural, el nu este nici energie, nici materie, nici dimensiune, cu atât mai puțin funcție. Și cu toate acestea, este începutul și sfârșitul Creației lumii.”

      Este momentul în care Empi gândește, fără a consemna: „Se prea poate ca unele dintre ideile pastorului să aducă o ușoară atingere, pe alocuri, teologiei creștine… Codul etic care ordonează comportamentul pastorului Jon poate fi identificat în teologia compasiunii a secolului al doisprezecelea”.

      Cantorul Tumi Jonsen, personaj pitoresc și el printr-un absurd al  afirmației și negarea ei în fraza imediat următoare, cu inserția lucrurilor în ambiguități, într-o ceață de nepătruns : despre sicriul misterios urcat pe ghețar, spune că „este o bârfă indecentă” , aruncă umbre de îndoială asupra poveștii spuse , nu face niciun efort să descrie lucrurile, alunecă pe lângă punctele principale ale subiectului, tăinuiește anumite detalii, găsește anumite justificări personale, cum ar fi : „În linii mari, există diverse lucruri la Ghețar pe care e greu să le-nțelegi…”

Helgi
, numit Langvetningur este „un bărbat care „a venit spre mine cu un zâmbet radios, direct din spațiul cosmic”. El știe că potrivit clarvăzătorilor unele locuri sunt mai predispuse la prezențe spirituale decât altele. „Din locurile în care s-a născut Numai-gândul, inteligența umană are acces la Supracomunicare. Islanda este una dintre sferele pentru această prezență specială, este un loc în care focul devine pământ, pământul devine apă, apa devine aer, iar aerul devine spirit. Aici la Ghețar, boul divin al nemuririi va fi înhămat la plugul sufletului, suntem în supracomuniune și originile vieții sunt în puterea noastră”.

  1. Narațiunea este țesută în ițele ei complicate prin formule memorabile, cu o notă de autenticitate și umor. Ele dau savoare și oralitate stilului, într-o proză fluentă, plăcută, cu o artă a dialogului viu, deși absurd, prin care personajele își transmit gândurile și stările, se acceptă în acea dizarmonie ascetică și absurdă, o proză care-l antrenează pe cititor în a urmări desfășurarea faptelor. Formule precum : „zic unii” , „n-aș îndrăzni să bag mâna în foc pentru adevărul acestei povești”, „se spune”, „eu doar duc mai departe ce mi s-a spus și mie”, „există savanți demni de încredere care au afirmat”, „o tradiție în care cred”,  „unii ar zice că-i un pic cam ciudat”, „ca să nu lungesc vorba”,  „cronicile spun”, „lumea e nesigură…”

       Apoi, este remarcabilă maniera de ocolire a răspunsurilor și de introducere a cititorului în obscuritatea faptelor. Iată câteva consemnări din raportul emisarului : „Întrebat cu privire la biserică și la viața parohială ; răspuns – despre alimentația presurilor de zăpadă și potcovirea cailor.” „ Întrebat  cu privire la călătorii suspecte, posibile funeralii, sus, pe ghețar ; răspuns – despre un cadavru care s-a sculat din morți gol-pușcă și a copt pâine pentru cei care-i purtau sicriul.”  „În ceea ce privește starea civilă a pastorului din parohie, mi se dau informații despre o nobilă spaniolă care a fost alăptată toată viața, până când bărbații i-au făcut un copil. Răspunsuri instructive, dar mai degrabă tangențiale”.

       4.Absurdul împins în fantastic.  Snaefellsjokull beneficiază de comunicare astrală.

Dr. Syngmann afirmă că grupul său insuflă viață. „Transferăm viață dintr-un corp în altul, biotelekinezie. Sau, între planete, astrobioradiofonie. Suntem pe punctul de a transfera oameni în pești și pești în oameni. Sperăm să reușim să conservăm viața până la trei mii de ani și poate că într-o zi o să trezim la viață mumiile din Egipt Totul e așezat pe funcții cosmobiologice. Am reușit comunicarea intergalactică. ”   
Personajul însă se stinge din viață. Rămâne însă întipărită în conștiința cititorului problematica ființării omului în univers, ideea de nemurire, pe care Halldor Laxness o abordează aici în manieră fantastică. Epipemides este un personaj fabulos, nemaiîntâlnit : „Nu vorbește. Doarme de cincizeci și șapte de ani. Nu vorbește nici măcar în somn Dar în somn cheamă la viață sau ucide insectele cu ochii. Când se va trezi, va vorbi.”

 

  1. Vocile auctoriale Romanul este scris la persoana I, însă personajul-narator, își dă numele Empi, și vorbește despre el la persoana a III-a. Alteori, fiind vorba de un Raport scris, se adresează și cu „Subsemnatul” – „eu”, dar și „el” Vorbind despre „unele lucruri care s-au întâmplat sau mai degrabă nu s-au întâmplat”, se referă la sine, cu persoana a III-a : „Are subsemnatul autoritatea de a-i solicita unui pastor de parohie o dare de seamă asupra unei chestiuni personale, care n-a fost niciodată prilej de controverse, dar care ar putea constitui un caz pentru poliție… ?”

  2. Mesajul
    Vorbim de o dizarmonie absurd-ascetică, acolo, sub Ghețar, pastorul Jon nu-și mai îndeplinește obligațiile pastorale, trăiește chiar dorul de contopire prin moarte cu Ghețarul, nu ni se spune de ce se întâmplă toate acestea, dar intuim, arătându-ni-se imaginea somonului congelat în pachetul „de cristal”, că soluția de conservare prin congelare după moarte, a acelor oameni, ar însemna, într-un mod cu totul fabulos, o formă de prelungire a existenței, un fel de nemurire. În plus, Dr. Syngmann și ai lui sperau la o conservare a vieții până la trei mii de ani, nemurirea însăși… Este un spațiu firesc în miraculosul său pentru comunitatea de sub Ghețar, dar halucinant și atât de straniu, încât Empi fuge încercând să se salveze și să găsească șoseaua principală, care, în plan simbolic, ar fi ideea de normalitate, în sensul biblic.
  3. Citate din instrucțiunile episcopului pentru Empi, din care răzbate ușor un parfum paradoxal :
    „Pur și simplu trebuie să spui și să faci cât mai puțin cu putință. Fii cu ochii-n patru. Vorbește despre vreme. Întreabă ce fel de vară a fost anul trecut și în cel de dinainte. Spune că episcopul are reumatism. Nu  încerca să îndrepți nimic – asta e treaba noastră, la Ministerul Afacerilor Ecleziastice, cu condiția să știm ce este în neregulă. Îți cerem doar un raport, nimic mai mult. Lasă-I să vorbească, nu-I contrazice! Iar dacă sunt tăcuți, ce anume trec sub tăcere. Notează orice e relevant. Să nu fii personal, fii sec! (…) Nu ne pasă câtuși de puțin ce crezi tu despre toate astea. (…) Niciun fel de verificare ! Dacă oamenii spun minciuni, așa să fie ! Să nu uiți că puțini sunt cei care ar mărturisi mai mult decât o mică parte din adevăr. Cuvintele rostite constituie fapte prin ele însele, fie că sunt adevărate, fie că sunt false. Când vorbesc, oamenii se dezvăluiesc pe ei înșiși, fie că mint, fie că spun adevărul.  (…) Să nu ponegrești pe nimeni în raport. Ține minte, orice minciună ți se spune, chiar și premeditat, poate fi adesea o faptă mai importantă decât orice adevăr spus cu toată sinceritatea. Nu-i corecta și nici nu încerca să-i tălmăcești. Asta e responsabilitatea noastră.”
    —————————-

    Florica PATAN

    Alba Iulia

    8 februarie 2019

Marin BEȘCUCĂ: într-o doară !

într-o doară !

 

…!!…
pe fundul cănii din inox,
întocmai ca oglinda !
îmi apar,
după ultimele sorbituri,
în penelul zaţului,
femei … ce se despoaie !…
uau !
cu părul răvăşit,
cu sâni colerici,
gâfâind !
la văzându-mă holbat,
cu coapse aproape deşănţate,
până către rid,
şi tălpi cu furnicări belşug,
şi-un ultim sorb,
iar pata se coboară, se coboară …
mi se înghesuie în gât !
ah !
o pleată mă gâdilă în omuleţ,
o buză mi se răstigni în olfactivi,
un umăr se propti în cerul gurii,
mai-mai să-mi spargă podul palatin,
un sân!
şi-aproape de buric …
dar zorii-mi bat în geam,
aţi vrea şi voi ?!… întreb,
tăcută le răspunde cana,
iar eu i-aud plângând,
şi dintre şoapte ce despoaie lacrimi,
parcă mi-ar moşmondi:
de-ai şti câte vedem noi atâtea zile,
de-am înveşnicit,
şi nici măcar mângâi,
şi nici …
veniţi de luaţi cana, le mai spun,
într-un sughiţ,
şi pare că adorm,
cu sânii despletiţi la margine de vis !

chiar acum un mare editor mi-a refuzat acest tip de poezie,
asta e viața !
pe umărul cui să merg !?

—————————–

Marin BEȘCUCĂ

7 februarie 2019

Adrian BOTEZ: Cea mai prezentă absență! – glose la volumul BREAKING NEWS PENTRU ABSENŢI, de Constantin Stancu[1]

Breaking news” înseamnă, pe româneşte, “știri de ultimă oră(“<<Este vreo boală>>, gândeam şi tăceam în mijlocul muşuroiului,/ înconjurat de termitele / obişnuite cu breaking news…” – cf. Termitele, p. 71).

Mai toţi televizioniştii, de azi, stau cu ochii, cât cepele, în faţa televizorului (în definitiv, analfabeţii contemporani nici n-au altă şansă, azi, decât televizorul…şi internetul…) – să vadă şi audă ce catastrofe s-au mai întâmplat…şi din care catastrofe, ei, televizioniştii analfabeţi, cu pricina –  au scăpat…”Mulţam Ţie, Doamne!

Prinţul continuă să privească oraşul,/apoi oamenii dispar brusc din piaţă,/ cineva i-a şters cu un burete,/ca-ntr-O LECŢIE PENTRU ANALFABEŢII STRUCTURALI” (cf. Ultima cetate, p. 39).

Dar…vor veni, teribil de curând, altele…alte catastrofe, apocaliptice (văzute de Marii Vizionari ai Lumii – şi vestite de mult, dar crezute de mult prea puţini!), neînchipuit mai mari…dacă…dacă ne facem că nu înţelegem niciun mit, niciun semn dumnezeiesc…ci doar încercăm, la modul meschin, strict şi scandalos-egoist, să ne protejăm EXCLUSIV pe noi înşine (dar fără vreun succes remarcabil…) – …adică, hoitul lepros şi pulberea : „În moarte am descoperit că murisem în locul altuia / lepra invadase ţesătura fină în care mă legănam, / placenta în care mă învelise moartea” – cf. Moartea de o mie de ani, p. 63 !!!

Dumnezeu te iubeşte („Oamenii ştiu că Dumnezeu îi iubeşte aşa cum sunt” – cf. Îngerii nu plâng, p. 19) şi Dumnezeu te vesteşte…dar, ce folos, dacă nu ţii cont de SEMNE (făcute cu MÂNA DEMIURGICĂ – „mâna dreaptă”!) şi de VOCEA DIVINĂ : „Dumnezeu te strigă pe nume şi-ţi face semne disperate/ cu mâna dreaptă, doreşte să-ţi şteargă sudoarea de pe frunte/ şi cuvintele din memoria pliabilă” – cf. Galeria chipurilor, p. 27.

…Prin volumul pe care-l am în faţă (Breaking news pentru absenţi, Editura Pim, Iaşi, 2018 – BILINGV! – cu deosebit simţ artistic, şi fără prea multă „trădare” semantică, stihul românesc este transpus, chiar obligat să sune, la modul „stancian” – ŞI în modulările limbii engleze…), subtilul şi autenticul Poet haţegan (dar şi eminent prozator, critic literar de forţă, harnic eseist şi ziarist etc.), CONSTANTIN STANCU, a ajuns (dacă nu mă-nşeală memoria) la al optulea volum de Poezie.

Volumul de faţă (92 de pagini, cu stihuri „molcomind” dublu LOGOS-ul, în româneşte, ca şi-n englezeşte) nu are cicluri, părţi etc. – ci doar câteva obsesii

Poate la fel, cel puţin la fel, precum poemele, încărcate de mito-plasmă, din volumul Ethemenanki…despre care muţi afirmă că este piscul creaţiei poetice „stanciene”. Nu suntem deloc de-acord : trebuie să vorbim despre „un MASIV Constantin Stancu” – pentru că, în felul lui, fiecare volum „stancian” este un PISC…uluitor ideatic şi temerar străbătător de ceaţă diversionistă (acumulată şi stimulată, „de sus”…!), întru o troglodită aculturalitate/aculturalizare daco-valahă, din contemporaneitatea isterizat-nevricoasă, anxioasă şi cronic-maladivă !

I-am urmărit, lui CONSTANTIN STANCU, rafinarea continuă, cvasi-calofilică, a Poeziei, de-a lungul timpului. De la primul până la ultimul volum orfico-poetic, Poetul haţegan este unic în expresie, în cizelarea uluitor-acribioasă a expresiei, unic în viziune. Şi, totuşi…

Şi, totuşi, optimistul, mitologia şi indiferentismul faţă de un social-politic vulgaro-brutal-materialist capitalisto-mercantil – sunt înlocuite (parţial!), în acest volum, printr-o revoltă socială sarcastică, deşi, oarecum, camuflată („caută europoeme corecte estetic, politic, biopoeme crescute lent”, „pe angrosistul de vorbe, pe agentul de vânzări…”, „sfârşitul de unică folosinţă”, „s-au obişnuit cu moartea din tranzacţiile lor”, „memorie corectă politic”, „moartea e doar o afacere pentru bancheri, misogini şi egoişti”, „oglinzile furate de revoluţii”, ”„se lăudau cu…banca lor de spermă”, „un câine alb de apartament/care dă din coadă de fiecare dată când au loc alegeri europarlamentare”, „E tipul…[care] deasupra capului are drept dumnezeu un tirbuşon de-argint/ de cea mai bună calitate”, „asfixiaţi de/ monoxidul de carbon şi de corectitudinea politică din secolele trecute” etc.)  – şi, lucru de subliniat : prin problematizarea Morţii

Este Moartea un fenomen banal?….este o realitate?…este o prejudecată fatală?…

Ce înseamnă „a fi absent”? Înseamnă, oare, „a fi mort”? Dar, oare, morţii ar mai avea nevoie de… “breaking news”-ul terestru ?

„[O nouă iertare] mă face mai tânăr cu o viaţă şi vă pot explica/pe îndelete ce se întâmplă cu adevărat : / ce viaţă izbucneşte în pomii care mor în picioare, / cu fruntea ei ating arcadele frigului, / ÎN RĂDĂCINI CU MINERALELE ABSENŢELOR NOASTRE” – cf. O nouă iertare, p. 45.

Deci, la o primă analiză, “absenţa” există ca o nouă stare  de … “agregare spirituală” (inventată de CONSTANTIN STANCU!). “Absenţa” este LA RĂDĂCINApomilor care mor în picioare”. Este ESENŢA DEMNITĂŢII. Prin Tăcere Minerală, dar şi prin Densificarea Minerală a Spiritualităţii Pure. “Absenţa” este “lapis philosophorum”/piatra filosofală, pentru toţi cei ce învaţă, ori, deja, ŞTIU semnificaţia transfiguratoare (stimulatoare spre transcendenţă) a SUFERINŢEI-“ARCADELE FRIGULUI”. “Absent” aici – “înscris” dincolo, în lumea Duhului…

Toamna, deci (…bătrâneţea, îmbătrânirea umano-cosmică…) este o STARE INIŢIATICĂ, întru divinitatea pură a IERNII…iar nu o “decădere/degradare” a timpului şi a fiinţei.

Este, înseamnă, oare, toamna, aşa ceva ? Cel puţin, POATE FI / ÎNSEMNA…pentru “cei puţini şi aleşi”!!!

…Faptul că nu ne-am înşelat, în descifrarea…”cifrului” semantic al lui CONSTANTIN STANCU, ni-l confirmă şi

1-finalul poemului Bătrânul îndrăgostit (p. 47) : „Vine o locomotivă veche, cu abur, trece prin mine,/ trage după ea nopţile ratate şi/ ABSENŢELE DE ESENŢĂ TARE…” – deci, „absenţa-esenţă” este redenumită TOT în TĂRIA spiritului „mineralităţii mistice”!

2-„ (…) pentru unele dintre ele [naraţiunile mele] / au murit cei mai buni poeţi, cei mai buni soldaţi,/ cei mai buni profeţi, CEI MAI FRUMOŞI ABSENŢI…” – iată cum “absenţii” sunt puşi în rând cu “cei mai buni soldaţi” (adică, Eroii NeamuluiMILITARI, dar şi MARI RUGĂTORI ! – Luptători în Văzut şi în Nevăzut!), cu “cei mai buni profeţi” (Vizionarii Neamului şi Apărătorii, Mediatorii, între Neam şi Nevăzutul Sorţii!)…da, “absenţii” sunt…”frumoşi”, sau, chiar, “CEI MAI FRUMOŞI”! Nu neapărat în sensul luciferic, cât în acela de Truditorii-Lucrătorii-Ţesătorii (din rădăcini!) ai destinului unui Neam sau, chiar, a Umanităţii…!!!

…Şi, deci, da, pentru a-şi împlini această datorie, necesită să fie “informaţi” (întru “Breaking news”!) … – …dar, în niciun caz, de către reporterii şi crainicii TV – ci, doar, de către Cavalerii-Poeţi, Cavalerii Mistici ai CUVÂNTULUI !!!

…Drumul Vieţii este unul iniţiatic, precum al lui Făt-Frumos şi al Ilenei Cosânzeana / Apollon-Artemis (deci, “un drum întru ABSENŢĂ în terestricitatea materială” şi de “PREZENŢĂ întru eliberarea spirituală”) – prin care afirmă (“colectând” o celebră expresie a lui Geo Dumitrescu – aceea care dă şi titlul unui volum al acestuia din urmă : Libertatea de a trage cu puşca!) – CONSTANTIN STANCU revelează mistica acestui Drum : „Pe drum NU NI SE TOCESC PICIOARELE, / PRIVIREA NU SE TOCEŞTE, PE DRUM AJUNGI SĂ VORBEŞTI LIMBA DUŞMANILOR TĂI ŞI EI SE MIRĂ şi / îşi iau libertatea de a trage cu puşca / spre peronul gării din care au alunecat în tablourile lui Adrian Ghenie ” – cf. Toate drumurile încep la Ierusalim, p. 79. Şi Mesagerul o porneşte „spre alte zări”, „în mintea lui îngheaţă mesajul / pe care-l poartă mai departe spre alt imperiu”… – cf. O nouă iertare, p. 45.

…Moartea nu are Drum. De ce ?  – din două motive straşnice :

1-ciocnirea lui Thanatos de EROS, „zeu dinainte de toţi zeii” (Hesiod, Theogonia, p. 6), Cel dinaintea Începutului Lumii (şi care se va înfăţişa şi la Judecata de după lume!), în faţa căruia Moartea, de fiecare dată, cedează şi…se transfigurează, absolut siderant, pentru neiniţiaţi în Misterele eleusine: „Te iubesc la fel de la începutul lumii” – şi : „Apoi moartea s-a relaxat, a scos picioarele pe fereastră/ şi a zâmbit la noi…” – pentru că FEMEII i s-a încredinţat, de către Dumnezeu-HRISTOS, misiunea SOTERIOLOGICO-DEMIURGICĂ (sau : RE-DEMIURGICĂ!)misiunea de a<<înmulţi PÂINILE>>, CUVINTELE LUMI-CHIPURI-MITURI” („femeia cu o mie de trupuri, cu o mie de legende,/ toate proaspete, aburind de cuvinte, / abia scoase din piatra zdrobită de piciorul grădinarului, în dimineaţa/ aceea în care am înţeles/ ce singurătate este naşterea ŞI CE ABSENŢĂ ESTE IUBIREA” – cf. Femeia cu o mie de trupuri, p. 15) – iar, în definitiv :

2-„MOARTEA E DOAR O AFACERE PENTRU BANCHERI, MISOGINI ŞI EGOIŞTI”, adică…”ANTIHRIŞTI”! Căci Iisus Hristos este IUBIRE-DE-FACERE („livrează lumea într-un univers paralel”) – cf. Moartea a scos picioarele pe fereastră. Şi…”se pare că trecuse Iisus pe acolo / pentru că unii înviau în urma lui…”.

Şi, iată cum o teorie străveche, negată, la un moment dat… –  …devine, acum, normalitate şi „leac” împotrivamorţii” (…devenită, din „realitatea cea mai înspăimântătoare” – o simplă NOŢIUNE…): TeoriaUNIVERSURILOR  PARALELE”…INFINITE!!!

DEMIURGIA, dar, simultan (logic!), şi VIAŢA – devin…infinite, întru Veşnica Re-Înviere.

Evident, în ipostaze schimbate, perpetuu dinamice…

Afară de iresponsabilii, care împrăştie lepra  EGOISMULUI/INDIFERENTISMULUI CRIMINAL – pentru care este „rezervat” un NEANT cât se poate de REAL : ŞTERGEREA DIN PLANUL COSMICO-DIVIN

E ca şi cum n-ai fi existat nicicând-niciunde…!

…Forţa CUVÂNTULUI este Forţa Poetului. Ştim că, fără Cuvânt, fără „ghiers” de „GHITARĂ-POEZIE” („un om cu o ghitară ţine albul deasupra zăpezilor, pentru a nu se ridica la cer…” – cf. Breaking news pentru absenţi, p. 11), ori fără de PIAN-POEZIE, nu se împlineşte MINUNEA VIEŢII…şi, dacă nu ni se revelează MINUNEA VIEŢII, dacă nici Cuvântul Orfic al GHITAREI nu „ţine albul deasupra zăpezilor”, apoi încep să năvălească, din bezne, de sub Pământ, ÎMPOTRIVA Cerului, monştrii de carton (dar extrem de credibili!) ai Morţii…dar şi viscolele NEANTULUI REAL : „Aştept să aşezi sub gutui PIANUL şi fulgi mari să atingă în cădere / CLAPELE ALBE, CLAPELE NEGRE” (cf. Toamnă barbară, p. 51), sau : „Îmi faci în ciudă, eşti mai tânără, iar ai făcut o minune, / şi-mi vorbeşti de PIANELE uitate pe ierburi crude, / a venit toamna” (cf. Pianele şi toamna, p. 29).

CUVÂNTUL, vorba lui Esop, „sparge cetăţi”, dar „cuvântul lui Dismas îl re-îndumnezeieşte, ÎN ULTIMA CLIPĂ,  pre acest fost tâlhar şi pocăit ucigaş”. Cartea lui CONSTANTIN STANCU începe, cum e şi firesc, pentru un autentic Poet, cu EMINESCU ŞI FORŢA CUVÂNTULUI (..a sa şi a urmaşilor săi, întru ORFISM!) – atrăgând atenţia că Poetul este urât de către cei…urâţi, tocmai pentru funcţia lui taumaturgo-cristică…cea care SCADE PROFITULbancherilor, misoginilor, egoiştilor”… – ”cultivatorii” şi propovăduitorii Morţii…Calpe  :

„(…) Atât vă mai zic: / Nu pe voi vă urăşte lumea, nici pe Eminescu,/ Sunteţi cu toţii mărci industriale precum numele sfinţilor / din zilele de pe urmă./ Lumea urăşte pe FABRICANTUL DE CUVINTE,  / PE ANGROSISTUL DE VORBE, pe agentul de vânzări,/ pe VINDECĂTORUL care are o ambulanţă,/ plină cu acele cuvinte de lux, cu diacritice” – cf. Biopoeme crescute lent, p. 7.

Vindecă-te, daco-valahule, prin întoarcerea la CERUL HRISTIC („Am înţeles că trecuse Iisus pe acolo” – cf. Moartea a scos picioarele pe fereastră, p. 75)…sau la CERUL KOGAIONIC (vârful lor a fost KOGAIONON – cf. Sărbătorile fixe, p. 25) – …TOTUNA!

RE-AMINTIŢI-VĂ…PE VOI ÎNŞIVĂ…VISELE VOASTRE MONTANO-PARADISIACE (…GOLGOTA-DE-DUPĂ-GOLGOTA…sau KOGAIONUL…) – pe care numai UITAREA VOASTRĂ DELĂSĂTOR-IRESPONSABILĂ le-a zdrenţuit şi prăbuşit în derizoriu, în banalitate oarbă şi-n umilitor…în NEANT… – …urmând, fireşte, „plata şi răsplata”  – CATASTROFALULINTUIBIL…după ce a fost chiar şi „VIZIONAR” (deci, de gloate uitat şi nerecunoscut…devenit, acum, o „mică surpriză sacră”…şi nu prea plăcută…de care „te sperii şi ţipi”!): „Privesc MUNŢII, sunt aproape de mine, / nereal de aproape, MĂ SPERII ŞI ŢIP, vârful lor a fost KOGAIONON / şi se zăresc toate aripile căzute cândva peste stâncile / călcate de copitele caprelor negre în zori / când oamenii au vise pe care / nu reuşesc să şi le reamintească”… – cf. Sărbătorile fixe, p. 25.

…Ce-aş putea eu a vă mai zicere, acum, întru încheierea gloselor de mai sus ?

Doar atât : „IUBIŢI ŞI ASCULTAŢI POETUL PYTHIAC! –  CĂCI, ÎNTRU HRISTOS, PE PĂMÂNT, DOAR EL, POETUL,  A MAI RĂMAS CU FUNCŢIE MÂNTUITOR-LECUITOARE ŞI ANAMNEZICĂ !  IAR PRE ACESTA DINTRE FIII LUI EMINESCU, PRE CONSTANTIN STANCU –  MAI CU OSEBIRE!

                                                                                      prof. dr. Adrian Botez

[1]Constantin Stancu, Breaking news pentru absenţi, Editura Pim, Iaşi, 2018.

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ALEXANDRU IOAN CUZA-un DESTIN, o CONŞTIINŢĂ, o CRUCE, reflectat în viziunea spiritualităţii publicistice a lui Mihail Eminescu!

„Porți un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun.

   Să trăieşti dar mulţi ani, o Doamne! ca prin dreptatea Europei, prin desvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele tale patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiei noastre, când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor din Bizanţ că România nu are ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia sa.

   Să trăieşti, Măria ta! ”  

(MIHAIL KOGĂLNICEANU)

 

   În sânul fiecărei epoci, în pieptul fiecărei generaţii sunt coborârile şi suişurile acelui context social-istoric în care limba, religia, cultura, tradiţia câştigate şi păstrate prin jertfele milenare ale sângelui sfânt, Neamul, Naţiunea, Poporul nu trebuie doar să vieţuiască, ci să rămână cu voia Domnului suverane destinului suzeranităţii lor .

   Gândul, cuvântul, fapta, menirea, năzuinţa, lupta, jertfa, mărturisirea trebuie să aparţină doar Fiinţei Unităţii Naţionale a Românilor-PANROMÂNISMUL.

   Prin Tudor Vladimirescu, Revoluţia de la 1821, a încercat instituirea Dreptăţii sociale, astfel ca Patria să devină norodul…,iar Statul să fie românesc şi fiecare liber.

   Revoluţia de la 1848, a încercat să pună lângă libertate şi noţiunea de proprietate, astfel ca pasul următor să uzurpe vasalitatea de sub jugul străin pentru a se putea înfăptui visul măreţ de aur al Unirii Principatelor Române.

   Orchestrarea şi dirijarea Revoluţiei de la 1848 a aparţinut masonilor, printr-o subtilă sugestie s-a indicat în programul revoluţionar din Ţara Românească şi art. 21, care prevedea: „emanciparea israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă.”

   În Ţara lui Ştefan cel Mare programul revoluţionar: „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”  a fost elaborat de boierul-cărturar Mihail Kogălniceanu care, la art. 27, se stipula: „emanciparea graduală a israeliţilor moldoveni.”

    Unitate în cuget, în idei, în simţire, în credinţă, în dreptate, în faptă, în mărturisire, în dorinţă politică, pentru ca toţi românii să devină Fiinţa naţiei creştine româneşti al cărei trup politic să fie Statul naţional coslujitor fidel naţiei sale.

   Cauza unităţii unei naţiuni este întotdeauna o cauză sfântă şi se cuvine ca toţi fiii ei să o împărtăşească, ca pe Pâinea cea de toate zilele.

   „Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere şi noi românii nu vom putea fi puternici până nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp politic. Unitatea naţională dar e singurul principiu de viaţă, singurul principiu de mântuire pentru noi.” (Nicolae Bălcescu, 65/ II, 107-113)

   După destrămarea idealului politic Daco-România, înfăptuit de Mihai Viteazul, ideea refacerii unităţii politice a Daco-României are o cromatică vlaho-ruso-austriacă. Ţarina Imperiului rus Ecaterina a II-a i-a scris în această privinţă împăratului austro-ungar Iosif al II-lea la 17 Septembrie 1782, în Messager de Vienne:

   „Va trebui cred de a se stabili de mai ’nainte şi pentru totdeauna că între cele trei imperii (cel balcanic cu secundo genitură rusească la Constantinopol, cel rusesc şi cel austriac) va trebui să existe un stat autonom, totdeauna neatîrnat de cele trei împărăţii limitrofe. Acest stat despre care e vorba de a-l reconstitui, şi care a existat altădată sub numele de Dacia, va putea cuprinde Moldova, Ţara Românească şi Basarabia sub guvernul unui monarh creştin, aparţinînd ritului ce domneşte în aceste posesiuni şi asupra calităţilor personale şi a devotamentului căruia cele două Curţi imperiale să se poată întemeia pe deplin. E bine de a se stabili totodată că noul stat, al cărui suveran va fi ereditar, trebuie să rămîie cu totul neatîrnat şi că nu va putea fi nicînd anexat nici la Austria, nici la Rusia şi asemenea că aceste două imperii nu vor permite nicicînd ca acest stat să fie cîndva supus unei alte puteri.

   Graniţele acestui nou stat vor trebui să fie delimitate despre partea Poloniei şi Rusiei prin Dnipru şi  Marea Neagră, iar despre Austria prin linia de achiziţiuni pe care le-am garantat M. V. Împ. printr-o clauză secretă a tratatului nostru, şi apoi prin Olt, până unde el se varsă în Dunăre. Despre Turcia noul stat ar avea drept graniţă Dunărea până la gurile ei.” (Apud., Mihai Eminescu, Publicistică, Chişinău, Carte moldovenească-1990, p. 295)

   Iosif al II-lea răspunde că în principiu este de acord, doar că această dorinţă o poate decide numai „soarta armelor.” „La acestea caută să adăugăm că Iosif II avea de gînd a uni acestui stat şi Ardealul, a da în el preponderenţă elementului românesc şi de a-l ţine întreg în atârnare de Austria. Singurul punct care-l supăra era confesiunea greco-orientală a românilor; de acolo încercări de-a cultiva repede poporul şi de a-l apropia de catolicism.” (ibid., p. 296)

   Bogdan Petriceicu Haşdeu, alt mare boier-cărturar, os domnesc, titan al enciclopediei şi rafinat condeier al publicisticii româneşti, cercetând direct în Colecţia legilor ruseşti, tomul 18, p. 44, descoperă că de fapt ideea reînfăptuirii Daciei Mari a aparţinut vlaho-dacoromânilor.

    Pe la 1767, Muntenia şi Moldova erau încă sugrumate de jugul grecilor-fanarioţi, iar Ardealul gemea sub biciul habsburgic care le sfâşia trupul şi viaţa. Sub această povară a deznădăjduirii vlahii s-au orientat spre o mână regală salvatoare, trimiţând soli la Petersburg în susţinerea cerinţei idealului lor.

   „Aşadară mai mulţi locuitori din câteşitrele ţări s-au înţeles unii cu alţii şi, alegând deputaţi, i-au trimis în Rusia la împărăteasa Ecaterina cea Mare, cerând ca ea să le acorde undeva aproape de Kiev un teritoriu întins, unde ei să fundeze o republică românească sub protecţiunea Rusiei, însă cârmuindu-se după legile româneşti, în limba românească şi având magistraţi naţionali români. Între celelalte, articolul 19 din acest act cerea următoarele: <<Rugăm pre înalta graţie imperială ca să ne acorde o diplomă de garanţie; însă numai neamului nostru românesc, sub care se înţeleg locuitorii a câteşitrei principate, anume moldovenii, muntenii şi transilvănenii, popor de o limbă şi o credinţă.>> (Apud., B. P. Haşdeu, Opere IV. Publicistică politică. Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Univers enciclopedic, Bucureşti-2007, p. 134)

   Prin urmare cred că lucrurile s-au desfăşurat sub norma raţionamentului lor: deputaţii vlahilor au venit la Petersburg cu actul propunerii alegerii unui Principat autonom pentru ei, dar frumoasa şi înţeleapta ţarină Ecaterina a II-a, a cântărit îndelung, alegând varianta cea mai bună şi mai nobilă pentru ambele părţi şi s-a pronunţat după cum am văzut în scrisoarea trimisă monarhului Iosif al II-lea.

   Ţarina Ecaterina a II-a, a fost poate cel mai mare monarh pe care l-a avut  Rusia în întreaga ei istorie, demonstrând alături de caracterul de cremene, de natura ei complexă, veselă, veşnic îndrăgostită, veşnic iubitoare de viaţă, suverana artei, culturii şi modernizării urbane, conştientă de regalul ei Destin. Pe lângă această Corolă de calităţi rare, avea şi o extraordinară calitate de adaptare, aşa cum o rezuma prinţul Wiazemski: „Multe lucruri din istoria noastră se pot explica prin faptul că un rus, adică Petru cel Mare, s-a străduit să facă din noi nişte germani, în timp ce o germancă, Ecaterina cea Mare, a vrut să facă din noi ruşi.” (Vladimir Fedorovski, Viaţa Secretă a Ţarinelor. Trad. N. Constantinescu, Ed. Bogdana-2001, p. 105)

   Procesul de modernizare istorică a societăţii moderne româneşti descende în contextul „renaşterilor”  naţionale privind autodeterminarea şi întregirea etnică.

   Graţie tratatului de la 30 Martie 1856, al Congresului de la Paris s-au pus noile baze ale organizării legislative a Principatelor Române în cele două vestite capitale: Iaşi şi Bucureşti, ambele sub cupola Cetăţii Focşanilor unde s-au îmbrăţişat Muntenia şi Moldova, întru aşezarea fiecărui român în posesia dreptului său legitim garantat, care s-a făcut auzit printr-o dorinţă unanimă în vocile Adunării Ad-hoc. Conferinţele de la Paris nu s-au identificat cu dorinţele Principatelor Române, dar „zarurile fuseseră aruncate” şi oamenii politici români au trecut Rubiconul spre Unire, cu două mari deziderate: unul de excepţie, românesc-Unirea Principatelor sub un Regat Român, altul de inepţie, cosmopolit, ocult: prinţul străin care, a fost amânat până după detronarea Românului Cuza, perioadă ce a culminat cu epoca prea aplecării noastră către străini, exerciţiu de repetaţiune şi astăzi.

 Stindardul Constituţiunii putea aşadar, îmbrăţişa toţi românii din ambele Principate.

   Înainte mergătoare măreţului eveniment al alegerii Domnului Unirii, s-au cernut două profeţii ale unui român iubitor de Moşie, aduse la lumină românilor de unul din numărul foii României din anul 1858:

   „Cine ni s-a alegi de Domn nu o va gâci strigătul partidelor, ci o vroinţă din sus care, când timpul ei va fi sosit, însufleţi-va inimile deputaţilor prin sloboda-nţălegere şi sfătuire fiecărui dintr-înşii cu ceilalţi ş-a tuturor împreună. Acea voinţă din sus nu va alege de Domn p-unul din acei ce se sprijină de vuietul partidelor împuindu-se-şi ţărei, ci p-un român ce nu ţinteşte la scaunul domnesc, însă, alegându-să, va priimi-ncredinţata lui povară cu frica lui Dumnezeu…”

   Şi cea dea doua proorocie, ca toate proorociile s-a împlinit asemeni celei dintâi:

   „… Va muri pentru sine şi pentru rudele sale, pentru prietenii şi cunoştinţele sale, pentru duşmanii şi rău-voitorii de-nainte, va-nvia pentru a se jertfi-n tot ceasul binelui ţărei!”

   Să trăiască Măria Sa Vodă!

   (Apud., B. P. Haşdeu, Opere IV. Publicistică politică. Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Univers enciclopedic, Bucureşti-2007, p. 13)

    Dacoromânul are caracteristica sa genetică ancestrală întrupată întru credinţă, omenie, libertate şi adevăr:„Rău sau bun, românul e adevărat. Inteligent fără viclenie, rău-dacă e rău-fără făţărnicie; bun fără slăbiciune; c’un cuvînt ni se pare că atît calităţile, cît şi defectele românului sînt întregi, neînchircite; el se arată cum este.” (M. Eminescu, Articole politice, Ed. Minerva, Bucureşti-1910, p. 89)

   Clasa politică dominantă în Regatul Român s-a distins prin absoluta ei improductivitate. Dacă mama, ţăranul, meseriaşul, negustorul, învăţătorul, preotul – clasa pozitivă a societăţii prestează munca lor în valoarea beneficiului naţional, avocatul propriului beneficiu, demnitarul propriilor interese, arheologul fără o urmă a descoperirii sale, filologul academician cu o consacrare închipuită sunt angrenaţi doar în tulburare şi dezordine socială, neputând întemeia un stat adevărat naţional.

   „O populaţie flotantă nu poate reprezenta stabilitatea instituţiilor, nu poate reprezinta sentimentul înrădăcinat al ideiei statului, al armoniei şi solidarităţii intereselor naţionale.” (Mihail Eminescu, Opere Complete Colecţia Opera Omnia, Coordonator Gheorghe Buzatu, Tipo Moldova, p. 559)

 

   Gena politică a roşilor-liberali descende din funesta Dinastie fanariotă, primind parcă testamentar caracterul nemilos de exploatare viscerală a poporului, făcând cu uşurinţă jocul celui ce le aduce foloase şi tot cu uşurinţă debarasându-se apoi de el.

   „… nici cînd roşii n’au venit la putere prin propriile lor forţe, ci totdeauna sub o firmă străină… totdeauna însă ei s’au introdus sub auspiciile şi protecţia unui om de Stat străin de partidul lor, pentru a-l înlătura mai pe urmă, a dizolva adunările cărora îşi datorau venirea la putere şi a alege, cu toate mijloacele nelegitime, altele, din partea cărora să fie siguri, stăpîni absoluţi, necontrolaţi de nimenea.” (Mihail Eminescu, Opere Complete…, p. 560)

   Nenorocirile repetate căzute asupra poporului român sunt puse în scenă de distribuţia intrigilor străine, cu prestarea figurativă a liderilor români politici care acceptă rolul unei politici-economice internaţionale în defavoarea celei naţionale.

   „Partidul roşu din ţara noastră este o creaţiune a politicei străine căci tuturor le trebuia un element incult şi demagogic de care să poată uza. În această calitate partidul acesta a pus mîna pe aceste idei şi le-a exploatat ca un mijloc comun de agitaţie politică contra elementelor sănătoase şi cuminţi ale ţării.”

    (Mihai Eminescu, Publicistică, Chişinău…,  p. 295)

   Liderii roşii: C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu şi-au slujit propriile interese, pe cele ale apusenilor, ale oculţilor şi când n-a mai rămas nimic şi pe cele ale românilor.

   Programa politică a lui C. A. Rosetti, agent rus infiltrat în Revoluţia de la 1848,  dictată de „conaţionalii săi transdanubieni”, s-a circumscris unui singur scop: „de-a înlesni tuturor străinilor din ţară libertatea de a exploata, căci libertatea de a munci n’a cerut-o nimeni, de vreme ce-a existat totdeauna.” (Mihai Eminescu, Opera Politică 1880-1883, Ed. Eminescu, Bucureşti-2000, p. 482)

   Desigur şi I. C. Brătianu şcolit la Paris, uns de masonerie a avut şi el rolul său special în Revoluţia de la 1848, apoi în detronarea lui Cuza şi aducerea pe tron a lui Carol Hohenzollern, domnind politic şi economic alături de rege ca un mare Vizir.

   „Sigur d. Brătianu a spus în senat, că cestiunea drumurilor dumisale de fier se trata fără participarea ţării între Berlin şi Viena. Dar orice cestie, orice fleac de cestie devine în timpul guvernului roşiilor o întrebare de existenţă sau de neexistenţă a ţării.” (Mihai Eminescu, Publicistică, op. cit., p. 216)

   Cât de fidel se reflectă astăzi la aproape un veac şi jumătate partidul roşu-liberal din vremea profetului Mihail Eminescu şi partidul domnilor Johannis Werner Klaus şi Ludovic Orban. Deşi par patrioţi ei n-au fost, nu sunt şi nici vor fi. Deşi par campionii anticorupţiei ei au acumulat averi peste averi, dar nu prin muncă, ci prin chibzuinţa afacerilor veroase. Deşi par cu ifose şi aere de carte, ei sunt lipsiţi total de cultură.

   „Arate-ni-se, în adevăr, un învăţat în şirul roşilor, un autor însemnat în orice ramură, un economist, un juristconsult? Nu e nici unul… Singura raţiune e incapacitatea fundamentală a roşilor… Ce le lipseşte dar? Totul, afară de număr şi un organizator.” (Mihail Eminescu, Opere Complete…, p. 560)

   Astăzi, „bogaţii” de ei în „intelighentie”, nu au nici număr şi nici organizator măcar.

   Ei reprezintă o formaţiune hibridă, pretinzându-se română, dar ajutaţi de elementul alogen încredinţează puterea străinilor. Naţionalitatea nu aparţine doar limbii, ci în mod expres şi imperios moralei creştine, spiritului-religios şi culturii Naţiunii. „Geniul neamului românesc e o carte cu şapte peceţi pentru generaţia dominantă.”

  (Mihail Eminescu, Opere Complete…, p. 575)

   În perioada domniilor demnilor Voievozi, a lungii Dinastii voievodale, Geniul românesc era parte integrantă, cu o limbă românească literară, cultă, frumoasă şi definitorie a dacoromânismului suveran şi suzeran. „Nicolae Bălcescu e de altminterea o dovadă că în limba românească pe vremea lui şi-nainte de dînsul era pe deplin formată şi în stare să reproducă gîndiri cît de înalte şi simţiri cît de adînci, încît tot ce s-a făcut de atunci încoace în direcţia latinizării, franţuzirii şi a civilizaţiei <<pomadate>> au fost curat în dauna limbii noastre.” (Mihai Eminescu, Publicistică. Chişinău, Carte moldovenească, 1990, p. 79)

   Totul se împlinea ca prosperitate şi spirit: populaţie, progres, limbă, religie, cultură.

   Muntenia sub Matei Basarab atinsese 3 milioane de cetăţeni, iar cultura creştină se revărsa bogată şi frumoasă peste marginile ţării. Misiunea Domnului valah pentru Neamul şi Moşia sa lăsată de Dumenzeu, Dacilor era conştientă şi asumată: „Doamne!-veniră străinii în moşia noastră şi’şi spurcară mîinile lor cu mite şi îndrăzniră a vinde şi a cîrciumări sfintele Tale şi a goni pe moşneni şi în avutul lor a băga pe străini, fum de ruşine vecinilor noştri… oameni străini nouă, nu cu legea (religia) şi cu neamul, cu limba şi cu năravurile cele rele.” (Apud., Mihail Eminescu, Opere…, p. 575)

   Distincţia pe care o face Domnul nostru muntean este destul de limpede între „lege” şi „rasă”, între „confesiune” şi naţionalitate!

   Uzurparea Dinastiei voievodale cu ajutor boieresc autohton prin substituirea elementului străin, samavolnic, fanariot a strivit totul: aristocraţia românească, populaţia, bunăstarea, tradiţia, rânduiala, cultura. „În scurt timp populaţia de trei milioane a Ţării româneşti scade la 700.000, şi aceasta într’o mizerie ne mai auzită.” (Mihail Eminescu, Opere…, p. 575)

   După pedeapsa jugului secular al grecilor-fanarioţi, Domnul din Cer S-a îndurat şi ne-a trimis pe Domnul Tudor, cu pandurii şi cu revoluţia dreptăţii sociale, sub care: „populaţia creşte repede, limba se dezbracă în mai puţin de două-zeci de ani de cuvintele greceşti, turceşti, etc.,…progresul real şi repede al rasei române o face matură pentru unire… Se va observa că în timpul de la 1821-1866, se tipăreau şi se citeau cărţi, că rasa română este cea setoasă de cunoştinţe şi capabilă de a pricepe adevărul. Ei bine, după 1866 se ivesc tot fenomenele ce se constată pentru epoca de la 1700-1821. Populaţia autochtonă scade şi sărăceşte; cărţi nici se tipăresc, nici se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române n’are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul… Un adevărat sediment de pungaşi şi de cocote. (Mihail Eminescu, Opere…, p. 575-576)

 

     Ţăranul român valah a rămas reprezentantul muncii lui cinstite şi harnice cu rădăcinile adânc înfipte în Tradiţia strămoşească, în credinţa creştin-ortodoxă, în moşioara sau bucăţica lui de pământ. El nu şi-a dorit mai mult, decât focul în vatră, icoana pe perete, crucea încrustată în pâine, în port, casa doldora de copii, iarba verde din curte, un petic de pădure şi un ogor de semănat. Nu râvnea la celălalt!

   Se spune că în vremea domniei marelui Voievod cult Matei Basarab, Vodă nu se ocupa numai de cultură, ctitorii, diplomaţie, ci şi de Moşia cea Mare a Ţării, nelăsând străinul să devină stăpân în Patrie lui, dându-se pildă de adevărat Stăpân: „care, dacă afla că un străin cumpărase o moşie în ţară, scotea numai decît banii din pungă şi i-o răscumpăra numaidecît, pentru ca nu un străin să fie proprietar în ţară.”

 (Mihai Eminescu, Publicistică. Chişinău, Carte moldovenească, 1990, p. 216)

 

   Ţăranul nostru n-a căutat în altă parte decât la vatra lui şi la cea a Neamului. El n-a umblat decât în portul regal naţional mulţumind lui Dumnezeu şi Maicii Sale în graiul dulce şi sfânt al limbii dacoromâne pe care a cântat-o cu sufletul său frumos pururea.

   După ce ţăranii au scăpat rupţi, sfâşiaţi, sfârtecaţi, împuţinaţi din luptele cu vrăjmaşii străini, au ajuns ca vita de povară, de jug sub greul car al roşilor, care după ce le-a luat şi puţinul ce le-a mai rămas, le-a strâmbat credinţa şi le-a stâlcit limba noastră sacră cu păsăreasca lor răpitoare, cu croncănitul unei sintaxe cosmopolite.

   „Niţică franţuzească învăţată de la vr’un coiffeur sau de la v’ro guvernantă, rătăcită prin Bucureşti, cetirea de romanuri rele şi de scrisuri beletristice asupra Statului, iată cultura oamenilor ce pretind a voi să discute cu noi probleme serioase de Stat şi de la cari am putea jura, că n’am auzit nici cînd un contra-argument serios la vr’una din întâmpinările noastre. Sofisme (deşertăciuni n.a.) cîte vreţi. Panglicării retorice, generealizări de ceea ce s’a susţinut în parte, strîmbări a tezelor ce s’a stabilit în genere, întortocheri de cuvinte, jucării cu înţelesul îndoit pe care-l poate avea o expresie lexicală, d’astea cîte vreţi. Nici odată, dar nici odată un argument ad rem, dedus din natura lucrurilor, dictat de iubirea de adevăr.” (Mihail Eminescu, Opere…, p. 572)

  

   Voievodului Grigorie Ghica, care făcuse din Iaşi capitala culturii, adunase în jurul său ilustre personalităţi: Alecsandri, Ioan Ghica, Hurmuzachi, Kogălniceanu, Laurian, Mavrogheni, Negri, Panu, Ralet, Sturza ş.a., fiind un înflăcărat militant al Unirii.

  „Anastasie Panu, care a văzut în Grigorie Vodă Ghica pe adevăratul promotor atât al Unirii cât şi al tuturor ideilor de reformă politică şi socială, l-a proclamat în Ad-hoc <<marele om al României>>.” (Eminescu, Opere VII. Publicistică. Coordonator ediţie: acad. Mihai Cimpoi, Ed. „Gunivas”, p. 347)

   Cei doi fii-prinţi ai Voievodului Ghica, Ioan, general de divizie, deputat în Adunarea Ad-hoc şi Constantin consilier la Curtea de Casaţie au votat pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Unirii Principatelor Române. Ioan a primit demnităţile Afacerilor străine, a Ministerului de război, a elaborat alături de C. Negri proiectul secularizării averilor mănăstirilor patronate de greci, iar după alungarea lui Cuza a devenit vicepreşedinte al Constituantei. Ca ambasador la Viena, Constantinopol şi la Sankt-Petersburg a pus mai presus de toate, de viaţă, de familie, prestigiul României sale dragi şi frumoase.

   Faţă de poporul român, respectiv de ţăranul român smerit aşezat în firea lui şi prea cuminte rânduit de Creator, n-a prea cutezat nimeni să-l restitue dreptăţii creştine din sfera politicului, afară doar de – „singurele reforme mai mult sau mai puţin priitoare treptei ţărăneşti le-a făcut un domn absolutist, Cuza-Vodă, Dumnezeu să-l ierte!”

   (Mihai Eminescu, Publicistică. Chişinău, Carte moldovenească, 1990, p. 201)

   După anul revoluţionar 1848, liberalii-roşii prin fraze pretinse patriotice s-au erijat în revoluţionari, în formatori de epocă. În perioada mandatului lui Cuza Vodă, roşii au stat pe tuşă, până când le-a reuşit lovitura de stat de la 1866, când l-au substituit pe Domnul pământean cu un principe străin, acaparând capitalul realizat sub Cuza, la reuşita cărora, ruşinoasă şi laşă au contribuit şi parte a conservatorilor.

   Din vremea Voievodului favorabil Unirii Grigore Ghica, în sânul conservatorilor s-a născut partidul unionist, care a favorizat alcătuirea divanului Ad-hoc, care după unire s-au identificat cu năzuinţele tradiţionale ale poporului român.

   Primejdiile cele mari, nenorocirile grele s-au abătut atunci când grindina şi furtuna au căzut în interiorul ţării, provocând marile avalanşe distrugătoare ale străinilor.

   Superficialitatea, pasivitatea, uşurinţa, nesocotinţa, reaua credinţă, falsa religiozitate, absenţa majoră a moralei, a culturii, toate aceste stări nefireşti cuibărite în sânul poporului, marcate de micimea inşilor politici provoacă astfel marea Dramă şi profunda Tragedie ce covârşesc un popor cu o natură creştină, omenoasă, demnă, eroică, martirică, darnică şi mult prea iertătoare.

   Misiunea unui stat naţional într-o societate modernă creştină trebuie să ţină cont permanent de însuşirile caracteristice tradiţionale, milenare ale Neamului.

   „Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei; aceasta e singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri…Legăturile de sînge şi identitatea individualităţii naţionale faţă cu unii, comunitatea tradiţiunilor istorice şi identitatea vederilor religioase faţă cu alţii ne deschid şi netezesc calea înrîurirei pacinice şi binefăcătoare pe care trebuie să păşim cu cea mai deplină buna-credinţă.” (Mihai Eminescu, Publicistică. Chişinău…, p. 213)

   Ideea clară a reunirii ţărilor române în Trunchiul-Mamă Dacia Mare înfăptuită de Mihai Viteazul a fost aprinsă permanent în sânul ţăranului credincios, al clerului, al marilor boieri ai condeiului, foarte puţin în rândul Voievozilor şi deloc în rândul ierarhilor Bisericii Ortodoxe.

   Dincolo de graniţă Ideea Unirii a fost sprijinită de împăratul Napoleon al III-lea care, vrând să îndepărteze influenţa rusească din Imperiul Otoman şi să ridice în Orient prestigiul Franţei a sprijinit, dar nu cu multă tărie Unirea Principatelor Române.

   Conflictul între ruşi şi turci s-a declanşat în anul 1853. Trupele ţariste au uitat de voinţa fostei mare suverane Ecaterina cea Mare, din 1782 şi au invadat fără opunerea cuiva ţările române, silind retragerea din scaune a lui Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica. Salvarea noastră a survenit în urma coaliţiei franco-anglo-piemonteze care au declarat război ruşilor, obligându-i să se retragă din Principatele române.

   Au plecat ruşii de la noi, dar au venit austriecii tot ca invadatori, preocupaţi mult de grija ocrotirii noastre, gândind că vor rămâne până la urmă stăpâni.

   Conflictul militar s-a mutat în Crimeea, unde aceeaşi coaliţie a înfrânt trupele ţariste ocupând Sevastopolul, obligând ruşii să ceară pacea care s-a încheiat la Paris în 1856, patronată de Napoleon al III-lea. Privitor la clauza românilor, Tratatul sublinia următoarele: Sudul Basarabiei-Cahul, Bolgrad şi Ismail revin trupului moldav, Marea Neagră devine neutră, Regulamentul Organic desfiinţat, iar Principatele Moldova şi Ţara Românească rămân sub suzeranitatea otomană, înlăturându-se astfel protectoratul rusesc.

   Împăratul francez a dorit chiar atunci Unirea Principatelor, dar s-a opus diplomatic Austria insinuînd că românii nu vor să se unească. Puterile garante au lăsat ţările valahe pe seama dorinţelor românilor care au fost consultaţi prin adunările Ad-hoc.

   Turcii au numit în Principate doi caimacani: Alexandru Ghica în Muntenia, favorabil Unirii şi Teodor Balş, iar după moartea lui, bulgarul Vogoridi în Moldova, omul austriecilor, înverşunat Unirii, falsificatorul alegerilor privind divanul Ad-hoc moldav.

   Convenţia de la Paris-1858, a pus în balanţă soarta românilor, sprijinitorii Unirii fiind: Franţa, Prusia, Rusia; iar duşmanii Unirii: Anglia, Austria, Turcia. Astfel stând lucrurile s-a convenit că Principatele se pot numi Unite, dar cu doi domni pe viaţă, două capitale, două guverne, desfiinţarea privilegiilor boiereşti, Principatele rămase tot sub suzeranitatea Porţii şi sub protectoratul Puterilor garante, având în comun legile, o curte de casaţie, o comisie electorală, toate la Focşani.

   UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

 

   În Moldova trei grupări boiereşti îşi disputau favoritul la domnie: una îl dorea pe fostul domn Mihail Sturza, a doua pe fiul acestuia Grigore Sturza, iar a treia în fruntea căreia se aflau Mihail Kogălniceanu şi Costache Negri îl susţinea pe boierul de viţă colonelul Cuza, prefect de Covurlui, sub Vogoridi şi vicepreşedinte al Divanului Ad-hoc în Moldova. La 5 Ianuarie 1859, Adunarea legislativă l-a ales Domn.

   În Muntenia erau de asemenea mai mulţi candidaţi, dar cum favorit era Gheorghe Bibescu-fost Domnitor, s-a amânat alegerea lui în vederea pronunţării Moldovei. Cel care a înclinat balanţa în favoarea alegerii tot a lui Cuza a fost boierul doctor în Drept Vasile Boerescu, un eminent orator al epocii sale, care şi-a electrizat auditoriul:

  „Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri? Pentru ce ne numim noi şi voi? Au nu suntem toţi români? Au nu avem toţi aceeaşi patrie? Au nu suntem toţi fiii aceleiaşi mume?... Să ne unim dar toţi asupra principiului de Unire, asupra acestui mare principiu ce are să reînvieze naţionalitatea noastră. Să ne dăm mâna ca fraţii şi să cugetăm că suntem muritori, că avem să mai trăim câţiva ani şi că copiii şi strănepoţii noştri au să moştenească un viitor glorios creat de noi! A ne uni asupra principiului unirii este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezentă acest principiu! Astă persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei.” (Apud., Gheorghe Adamescu, Elocuenţa română, Ed. Librăriei Alcalay & Co., Bucureşti, f.a., pp. 122-124)

   Lupta pentru întâietatea puterii politice se purta între vechii boieri conservatori ai lui Barbu Catargiu, mare orator, mare patriot dar împotriva împroprietăririi ţăranilor şi roşii-liberali capitalişti conduşi de C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, aserviţi străinilor.

   Conservatorii erau aristocraţi, patrioţi luminaţi, jertfitori pentru ţară, în timp ce roşii-liberali erau iluminaţii care jertfeau ţara pentru scopurile lor cosmopolite.

   Cuza nu-i suporta decât pe ţărani şi tocmai de aceea voia să domnească autoritar.

   Doi ani de zile Cuza a domnit peste cele două ţări valahe, conform Convenţiei de la Paris. Ca să unească cele două ţări într-una singură îi trebuia aprobarea Porţii.

   Inspirat Cuza l-a trimis la Constantinopol pe diplomatul Costache Negri, care a reuşit. Însuşi Cuza l-a vizitat pe sultan în 1861, fiind primit cordial şi cu mari onoruri. Turcii au făcut un pas mai departe convingându-şi aliaţii să accepte şi să respecte Unirea definitivă. Congresul de la Paris-1856, Conferinţa de la Paris-1858 şi Convenţia din 1858, prevedeau în Principate: drepturi politice pentru creştini, iar pentru celelalte culte „dispoziţii legislative.”

   Cuza, deşi a rămas în legalitate faţă de Puterile Garante, cercurile israelite din ţară şi din afară nu l-au iertat, punând şi ele umerii la detronare Domnului Unirii.

   Ca să poată înfăptui reforma agrară, Cuza a trebuit să dea lovitura de stat în 3 Mai 1864, asmuţându-şi mai tare vrăjmăşia duşmanilor politici interni.

   Domnia lui Alexandru Vodă Cuza a fost scurtă, fiindcă duşmanii l-au împuns în coastă tot timpul, pentru că a făcut greşala fatală de a se debarasa de omul cel mai puternic, cel mai inteligent, cel mai folositor lui şi ţării, sfetnicul-prieten Mihail Kogălniceanu, iar ca domnie a fost lipsit de autoritatea unui adevărat suveran.

   (Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1990, p. 292-300)

   Complotul urzit împotriva Domnului pământean ales al Unirii.

 

   La ţesătura urzelii meschinei uzurpări din luna Mai 1864, s-au ostenit: mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu, cu binecuvântarea, directorul ziarului liberal Românul, politicianul roşu C. A. Rosetti, soţii dr. Lamberti, medicul Mitropoliei, deputatul Panait Balş şi ministrul Constantin Şuţu. Ultimii doi complotişti în cazul reuşitei lovituri, aveau deja în mânecă Asul Chintei roiale: Constantin Şuţu, principe-caimacan de Valahia şi Panait Blaş, principe-caimacan de Moldova.

   Trădarea nu este completă dacă nu participă şi un înalt ierarh ortodox la ea.

   Frământătura Drojdiei iudeo-fariseico-greco-fanariot în rândul Clerului superior ortodox român-ispravnic pe Moşia lui Hristos, a dospit aluatul trădări.

   „D. dr. Lamberti, soţul doamnei Lamberti şi medic al casei sâtei mitropolii, a fost aginte principal al unora, din răi-cetăţeni, cari aveau de scop a aduce prin luptele lor din întru căderea Domnului Alexandru Ioan I, iar prin stăruinţele din afară de a dobândi rumperea Unirii şi numirea d-a dreptul a doi Domni, unul în Bucureşti şi altul la Iaşi.” (Monitorul oficial, 10 Mai 1864)

                                 

   Partizan adevărului, spirit franc, dârz, capabil, român, inimos cu ţărani cărora le-a dat a cincea parte din teritoriul ţării: „Cuza Vodă a alungat acele adunături de bizantini sodomiţi, punerea în luptă cu biserica naţională, oploşiţi aci nu pentru răspândirea creştinătăţii, ci pentru a populariza uzura, adulteriul, concubinajul şi păcatele Gomorei. Acea lepră imorală de greci n-o putea scoate decît Cuza din ţară. (Mihai Eminescu, Publicistica. op. cit., p. 396) 

 

   Aşadar, în capul lui Cuza au sărit pe rând: israeliţii din lăuntru şi din afară, grecii bizantini, grecii fanarioţi, roşii-liberali şi o parte din uzura conservatorilor.

   „Monstruoasa coaliţie”: liberalo-conservatoare înzestrată cu ranchiună politică, ranchiună ocultă, orgoliu, laşitate şi trădare şi-a urzit diabolicul complot, reuşit în 11/ 23 Fenruarie 1866: silirea sub ameninţare vitală să abdice; silirea părăsirii ţării, neîngăduirea să mai vină vreodată în ţară, aducerea unui principe străin, „de bună voie şi nesilită de nimeni,” constituind astfel în istoria noastră naţională un „blam politic fără precedent. Beneficiarul, străin, al tronului, prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen nu i-a mai permis niciodată lui Cuza revenirea în ţară, pe pământul căreia poate ar fi dorit să moară. A „îngăduit”, doar, să fie adus în sicriu, de la Heidelberg şi să fie înmormântat la moşia lui, Ruginoasa, în 1873.” (Conf. univ.dr. G. D. Iscru, Istoria Modernă a Româmiei, vol. 2, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti-1998, p. 79)

   Prin lovitura de stat „monstruoasa coaliţie” a călcat în picioare voinţa naţiunii, punînd în pericol Statul, Unirea, Românitatea creştină, economia, ţărănimea, comerţul, meseriile tradiţionale şi aducând un surplus de ciocoime, un surplus al datoriei publice, un surplus de exploatare, un surplus de demagogie politică, un surplus de imoralitate în stratul gros al bogaţilor, o infuzie a „plăgii postulantismului”, întreţinerea a 40-50 000 de postulanţi: „boieri noi, săraci, dar fudui şi pretenţioşi”, căţăraţi în spinarea înconvoiată a ţărănimii. (E. A., IX, p. 343)

   După detronarea lui Vodă Cuza de către liberalii-roşii, cu fiecare clipă, cu fiecare zi, cu fiecare an, pătura ţăranilor, întreaga natură românească prestatoare de bunuri naţionale a devenit sub monarhia străină tot mai asuprită, tot mai apăsată de import.

   „Astăzi patrusprezece ani era mare mişcare în Bucureşti şi în ţară. O conspiraţie se urzise în contra lui Vodă Cuza, care n’ar fi izbutit nici când dacă o seamă de naturi criminale, care spre ruşinea ţării şi a oştirii, făceau parte din puterea armată, n’ar fi ridicat cu laşitate mâna lor nelegiuită contra Domnului ţării. Mişcarea care purta în fruntea-i stigmatul trădării de Domn, a unuia dintre domnii cei mai patriotici din câţi au fost vre-odată în ţările Dunării române, cată să aibă în caracterul ei întreg sămânţa unor rele şi mai mari… Clase numeroase, cari aveau un drept la muncă şi cari azi sunt lipsite de ea, fiindcă, fideli teoriei <<om şi om>>, le-a pus să concureze cu universul întreg, persistă şi azi în aceeaşi veche orbire, ameţite de fraze liberale-cosmopolite, ca şi când fraza ar fi fost cândva un echivalent al muncii reale şi al câştigului real.” (Mihai Eminescu, Opera Politică 1880-1883, Ed. Eminescu, Bucureşti-2000, p. 21-22)

   Fărădelegea complotului din 11 Februarie 1866, s-a impus prin stigmatul celei mai odioase laşităţi politice. Pe obrazul fiecărui Român: soldat, ofiţer, general, ţăran, învăţător, profesor, preot, gânditor, om de cultură vor curge lacrimi de ruşine faţă de crima, fărădelegea, laşitatea, mişelia „monstruoasei coaliţii”, liberalo-conservatoare.

   „Actul de la 11 februarie însă, participarea gardei palatului la răsturnarea Domnului e o infamie şi o laşitate.” (Mihai Eminescu, Publicistica. op. cit., p. 396)

   Se spune din Bătrâni că suntem ca Neam, ca Naţie, ca Popor o SEMINŢIE a CONTROVERSELOR, a PARADOXULUI, a ANTINOMIILOR: aleşi şi abjecţi, biruitori şi învinşi, credincioşi şi cruzi, divini şi diabolici, erudiţi şi nărozi, frumoşi şi farisei, generoşi şi avari, hotărâţi şi mişei, iubitori şi iude, înălţători şi învinşi, jertfitori şi jalnici, karmici şi atrofiaţi, liberi şi sclavi, martiri şi mişei, nobili şi proletari, ortodocşi şi atei, patrioţi şi apatrizi, răbdători şi aprigi, suverani şi vasali, şoimani şi şovăitori, temerari şi trădători, ţanţoşi şi obedienţi, universali şi uşuratici, verticali şi versatili, walahi şi venetici, ziditori şi uzurpatori.

   Altfel, spus dacoromânii au toate darurile cereşti şi toate deşertăciunile pământeşti!

   „Pe cât de mare fu curajul şi clarviziunea strămoşilor ce înfăptuiră unirea la 1859, alegându-şi Domn pământean pe ALEXANDRU IOAN CUZA, pe atât de inexplicabilă fu acceptarea trădării înfăptuită de inamicii coalizaţi.” (Petru Gheorgheoni, Năzuinţi şi Dejnădejdi. Ed. „Gândirea Românească”, Bucureşti-1993, p. 170)

 

   Cel mai marcat, îndurerat de acea infamie, de odioasa laşitate a rămas Eminescu.

    […]„Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului sau la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn…Trădarea lui Vodă Cuza, o pată pentru vecii vecilor pe steagul ţării. ” (Timpul, 27 februarie 1882)

 

   Asupra trădătorilor şi laşilor complotişti de la 11 Februarie 1866, împotriva Domnului Unirii, marele poet Vasile Alecsandri a aruncat blestemul său şi al ţării:

   „Blestemul ţării tunând să cadă/ Pe capul vostru nelegiuit.”

   Domnul pământean a domnit conform timpului său între democraţie şi autoritarism.

Poetul, filosoful, profetul Mihail Eminescu l-a cunoscut direct pe Alexandru Cuza la Dobling-Viena, în ultima zi a anului 1869, pe când era la studii universitare în Austria.

   Prin cumnatul lui Cuza, Theodor Rosetti, Eminescu ştia tot ce intenţiona Domnul, diplomaţia sa şi tot ce se năpustea asupra lui din lăuntru şi din afară: înverşunarea roşilor-liberali, ostilitatea Marilor Puteri, care nu-i puteau ierta faptul că Domnitorul român şi boierii săi i-au învins, alegându-l Domn, contrar prevederilor lor, chiar a doua zi după finalizarea Tratatului de la Paris şi mai ales obţinerea suveranităţii absolute în relaţiile interne, dreptul dinastic ereditar ş.a. (E. A., XI, p. 20)

   Clarvăzătorul vremurilor Eminescu, îl considera pe Domnul Cuza, una dintre marile personalităţi emblematice voievodale ale românilor, preţuindu-i măsura domniei: „istoriceşte cea mai însemnată de la fanarioţi încoace”…, care prin „actele de suveranitate au adus imense foloase materiale şi morale statului.”(E. A., IX, p. 343)

      Micile fapte, ispite omeneşti inerente, nu l-au tras în jos spre cădere pe Cuza Vodă, ci faptele copleşitoare ale înfăptuirilor sale privind modernizarea societăţii româneşti, prin numeroasele sale reforme în: armată, justiţie, administraţie, economie, sănătate, învăţământ, finanţe, presă, împropietărirea a 40.000 de ţărani, Constituţia-Statutul Organic, legea instrucţiunii publice, prin care învăţământul primar devenea pentru prima oară gratuit şi obligatoriu, organizarea Curţii de Conturi, propăşirea culturii, extirparea corupţiei, secularizarea averilor bisericeşti străine neamului românesc, recâştigarea autonomiei Bisericii Naţionale, impunerea unei rafinate diplomaţii în plan extern, înfinţarea unei şcoli în Bucureşti pentru Românii din Macedonia şi Pind, intensificarea acţiunii de a înlătura jurisdicţia consulară, sancţionarea politicianismului corupt, laş şi perfid a liberalismului roşu antiromânesc.

   Alexandru Ioan Cuza a privilegiat neamul nostru cu înfiinţarea la Iaşi a primei Universităţi româneşti în Octombrie 1860, spre slava lui şi a românilor.

   Ion Ţiriac, marele sportiv, marele antrenor, marele magnat, marele român, care a cinstit România şi tricolorul ei pe întreaga planetă, a bătut timp de 15 ani la porţile străinilor, totuşi încântaţi de năzuinţa sa, apoi la porţile românilor, preşedinţi, premieri, lideri de partid socio-democraţi, roşi-liberali, care au încremenit când braşoveanul de aur le-a propus pe banii, munca, truda şi bucuria sa înfiinţarea unei Mega Universităţi româneşti care, să fie suverană tuturor universităţilor lumii.

   Aşa ceva se întâmplă o dată la 1000 de ani în istorie, şi ei, epigonii, cosmopoliţii, fanarioţii, nedezminţindu-se, rămân duşmanii Neamului nostru creştin ortodox.

   Alţii, precum guvernatorul B.N.R., Isărescu a luat cu japca Arenele Naționale de tenis obligându-l să organizeze turneul București la Budapesta !

   Astăzi în societatea contemporană domneşte ipocrizia, impostura, infantilismul.

   Dacă vine un Român să dăruiască mult Ţării lui este alungat. Dacă vine un străin să ia degeaba ori prin fraudă fiscală sau juridică pământ, provincie, ţară este bine primit!

   Toţi PRIVILEGIAŢII harului întru Hristos şi Neam sunt PROSCRIŞI de politicieni!

   Prin energia, capacitatea, voinţa, iubirea sa de Patrie, Domnul Cuza s-a dorit arbitrul conlucrării între conservatori şi roşii-liberali, înclinând balanţa democraţiei înspre autoritarism, măsură impusă de ordinea şi stabilitatea naţională, de adversităţile „roşilor” aşezate în calea reformelor domneşti.

      Profetul Mihail Eminescu care, s-a născut, a crescut, s-a întărit în lupta demnităţii şi a jertfirii pentru binele poporului său, a văzut în Cuza pe marele Bărbat de Stat, înzestrat cu voinţă, răbdare, inteligenţă, curaj, fermitate, excelent organizator, credinţă, onoare, jertfă, dragoste. Scuturând din temelii moşierimea, Cuza a înlesnit promovarea celei mai numeroase, celei mai reprezentative, celei mai jertfitoare pături a naţiunii, ţărănimea-forţa naţională cea mai productivă.

   Marele gânditor şi înţeleptul publicist Mihail Eminescu şi-a folosit Timpul în sprijinul Vremii domniei naţionale a lui Cuza, acuzând însă dur pătura „roşilor”-liberali care boicotau reformele, nesocoteau eforturile de aşezare a stabilizării sociale (cesiunile, desele schimbări de guvern), subminau drepturile Domnului, obligându-l astfel să-şi impună lovitura de stat: „ [… ] este dat a vă rosti dacă ţara trebuie să fie şi în viitor lăsată pradă agitaţiunilor deşerte care de mai mult de 5 ani desconsideră naţiunea, compromite securitatea ei şi împiedică orice progres, [vă este dat-n.n.] de a hotărî dacă naţiunea română este demnă de libertăţile publice cu care am voit şi voiesc a o înzestra şi pe care o majoritate privilegiată i le refuză.” (Monitorul oficial-2 Mai/ 1864)

   Cu spiritul său profund, cu erudiţia sa ce trece dincolo de lucruri, în chipul evidenţei, Gazetarul de Aur-Eminescu nu se aventurează în polemica politică, ci face o distincţie netă între autoritarismul naţional a lui Cuza şi absolutismul liberal al lui Ion C. Brătianu-Vizirul:

   „Absolutismul nu este pururea şi pretutindenea o nenorocire […] absolutismul sincer, întemeiat ca atare pe dreptul public al poporului, absolutismul nu se ruşinează de sine însuşi şi care crede că, prin o birocraţie energică, cu învăţătură de carte şi incoruptibilă, se poate produce mai mult bine decât prin discuţiile adese sterpe ale unor parlamente inculte. Dar a avea un absolutism bazat pe minciuna parlamentară însemnează a avea o companie de esploatare în capul ţării, care, păzind cu ipocrizie formele esterioare ale parlamentarismului, e despotică nu în folosul statului şi a populaţiunilor, ci în folosul [a] o mână de oameni lacomi de avere şi moraliceşte putrezi.” (E. A., XIII, p. 190)

   Nici regele Carol I, adus plocon de Vizirul-Brătianu cu masoneria română dirijată de cea internaţională nu scapă de justiţiarul Eminescu, care punând pe talerele dreptăţii: regimul pământesc al lui Cuza şi cel străin german al lui Carol de Hohenzollern, ultimul înclină balanţa sub greutatea corupţiei: „[…] faţă cu guvernul de emancipare politică şi socială a lui Vodă Cuza se va ’ncepe de-acum înainte, în zilele lui Carol îngăduitorul, a doua ediţie a domniei fanarioţilor.” (E. A., XIII, p. 279)

   Demnitatea comportării Domnului uzurpat de liberali, în exil a fost edificatoare: refuzul de a se alătura opozanţilor lui Carol I, refuzul de a onora cele două mandate de senator de Mehedinţi-semn al preţuirii sale de către românii de seamă.

   Pentru Eminescu şi pentru posteritatea sănătoasă la minte şi la suflet a naţiunii, Cuza Vodă s-a aşezat în Phanteonul ROMÂNILOR CREŞTINI ORTODOCŞI, ca emblemă de intransigenţă şi model de democraţie autoritară.

   Interzicerea revenirii în ţară în timpul vieţii şi nu după moarte a Domnului pământean Alexandru Ioan Cuza, de către regele străin Carol I este ceva fără precedent care, pur şi simplu te lasă mut, stupefiat, interzis de o atare fără de lege.

   -Cât de mult se aseamănă liderii germani politici între ei!

  ŞI era Vodă aşezat în sicriu, într-un vagon deschis, împodobit cu cununi de flori şi cu perdele negre

„S-a aflat atuncea prin sate că are să-l aducă pe Vodă Cuza cu trenul, pe la Burdujeni… Era vară, cald şi frumos, şi câmpiile numai o verdeaţă…Şi cum s-a dat vestea prin sate, a început a porni norodul de pretutindeni, ca să iasă înaintea trenului, prin gări…Am umblat şi eu noaptea două poşte şi m-am dus să-l aştept, în gară la Liteni…Era atunci într-o Duminică, şi lume de pe lume, norod mult se strânsese într-o parte şi-n alta a drumului de fier…Şi-am aşteptat noi, am aşteptat, şi într-o vreme s-a arătat şi trenul, venind încet, încet, ca la înmormântare…Şi oamenii tăceau cât vedeam cu ochii în lungul liniei şi toţi stăteau cu capul gol…Trecea trenul şi pe urmă se luau şi ei încet în urma lui…Dar în gară la Liteni s-a oprit…Şi era Vodă aşezat în sicriu, într-un vagon deschis, împodobit cu cununi de flori şi cu perdele negre…Şi cum s-a oprit vagonul, a început a sui norodul: bătrâni, femei,copii, bărbaţi, toţi se suiau ca să-l vadă şi să-l sărute…M-am suit şi eu,-şi l-am văzut cât era de frumos, de voinic, şi tânăr încă…parcă dormea…şi parcă zâmbea, ca atunci, în sara ceea când a stat în faţa vornicului şi a zâmbit…M-a pălit aşa o jale pentru părintele nostru, că am început a plânge…Şi toţi pe câţi i-a făcut el gospodari pe pământul ista, toţi la câţi făcuse dreptate şi erau acolo-toţi lăcrămau…Şi tot se petrecea lumea, şi-l sărutau şi i se închinau…Şi după aceea iar a pornit trenul acela, cu sicriul, printre ogoarele pline de holde, ogoarele oamenilor, de dânsul dăruite.” (Mihail Sadoveanu, „Cuza Vodă”în „Povestiri de sară”-1910)

 

   Astăzi ne găsim ca pe vremea uneltitorilor roşii împotriva lui Cuza, cu o Românie a lor, răvăşită de morală, spulberată de sărăcie, lipsită de cultură, absentă de cult, inundată de farisei, plină de obedienţi, de laşi, de trădători, de mişei, de impostori, saturată de minciuni, fărâmiţată de politicianism, impregnată de populism, lipsită de aristocraţia elitelor creştine, de oamenii de caracter, de demnitate, credinţă şi iubire.

   O ROMÂNIE LIPSITĂ DE ROMÂNIA!

  Fond de carte bibliofil DUMITRU IONESCU

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 9 februarie 2019

 

Maria FILIPOIU: Multiculturalitatea – Glasul Conștiinței Colective

    Motto: 
    „Pasiunea este umbra spiritului artistic din zestrea testamentară a Divinității în zapisul sorții, ce înnobilează sufletul omului cu aura creativității spre tezaurizare culturală.”
     Maria Filipoiu 
 
       Când spiritul cunoașterii te poartă prin pelerinajul vieții la „Templul Artei, Științei și Religiei – În căutarea drumului comun”, unde îți deschide porțile un jurnalist de talie mondială, cu nume legendar – Mioara Avram, ce te invită la ospățul ofrandelor spirituale,  devi dependent de nesațul veșniciei.
   Străbați cărările gândului până la „Cina Cea de Taină” a sfinților, așteptând momentul în care cei înfometați de mireasma ofrandelor adună firimiturile ca pe cuminecături, spre a-și potoli foamea pasiunii.
    Pentru împătimitul de artă, nimic nu este mai prețios decât ofrandele spirituale – hrana sufletească ce-i asigură viabilitatea spirituală.
    Ajungând prin acest pelerinaj la „Interferențe Culturale – Izvorul comun de inspirație”, din 11 februarie, 2019, ora 20, pe calea undelor la „Radio ProDiaspora-În Direct”, îmi călăuzesc pașii gândului cu vibrații în pulsul identității ancestrale, prin conexiuni existențiale cu timpul prin care străbate destinul meu pământesc, încercând să formulez răspunsuri la întrebările reporterului Mioara Gram:
  1. „Este puterea învățăturilor marilor învatați ai antichității aceeași cu puterea învățăturilor marilor învățați ai timpului în care trăim? De ce?” 
 
    Puterea învățăturilor marilor învățati a constituit fundamentul pentru Cetatea Înțelepciunii, înălțată de gânditori, înțelepți și exegeți ai Cuvântului, spre dăinuire veșnică, întucât:
La început era Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.” (Evanghelia după Ioan – Noul Testament)
   Cuvântul reprezintă factorul care coordonează evoluția culturală pe calea vieții spirituale din toate generațiile și lumina harică necesară definitivării actului artistic.
Omul, ca operă a creației divine, este înrâurirea înțelepciunii ce nutrește arborele cu scoarță cerebrală, lăsându-și rodul pasiunii în idei memorabile pe papirusul timpului. Însuflețesc această idee cu dictonul proverbial:
  „Pomul se cunoaște după roade, iar omul, după fapte.” 
 
  2.  «Ce înseamnă noțiunea de „original” și până unde poate fi ea extinsă?»
 
  Roadele culturii artistice sunt personalizate și tezaurizate în Cultura Universală, de fiecare generație, spre revigorarea rădăcinilor originare cu revelații originale, încadrate  într-unul dintre curentele litere și artistice: clasicism, modernism sau postmodernism, mai mult sau mai puțin influent, determinat de influxurile energetice ale memoriei transcendentale și capacitatea concnitivă a spiritelor harice la aceasta.
   În plan cultural, detașarea ideii de original presupune ruperea de rădăcinile ancestrale, care au generat-o, și prăbușirea ei în neant, creația fiind apanajul ucenicilor Creatorului suprem, al Universului planetar, Cel ce a înzestrat Pământul cu viață și înteligență în specia umană – creatia primordială după chipul și asemănarea Lui, pe care a însuflețit-o printr-o „suflare de viață”, omul identificându-se prin El:
   
   „Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea; cum fără eu nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume”.  (Mihail Eminescu)
3. „Care sunt factorii care definesc o minte creativă și originală?”    
Creativitatea este similară cu originalitatea, iar factorul definitoriu este talentul intrinsec.
Mintea creativă este mintea genială – capacitatea de a crea prin perseverență divină, în spiritul uman aureolat cu veșmântul haric, imaterial.
Geniul este talentul de a inventa ceea ce nu poate fi nici predat, nici învăţat.”
„Geniul este dispoziţia înnăscută a spiritului uman prin care natura dă artei regulile sale.”
   (Immanuel Kant) 
 
Forţa de a inventa, iată geniul!” (Eugene Delacrois)
Genialitatea este perseverenţă divină.” (Woodrow Wilson)
„Geniul, în zdreanţă sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne!”
           (Mihai Eminescu) 
 
4. „Ce modele de interferențe culturale cunoașteți? Daca sunteti unul dintre ele, împărtășiți-ne din experiența și câștigul valoric obținut din această interferență.” 
 
    Modele de interferențe culturale sunt conexiuni în care spiritul artistic rezonează cu factorii care conduc la definitivarea actului artistic, în proiecte culturale comune, mediatizate prin cuvântul scris (manuale școlare, cărti, jurnale, reviste), vorbit (conferințe, cenacluri, spectacole, prelegeri) sau pe calea undelor electro-magnetice (telefonia, radiofonia, televiziunea).
   Mă regăsesc în toate modelele enunțate anterior, fiind autor a 6 volume, coordonator a 5 volume antologice, coautor în peste 90 de antologii și volume colective, colaborator în zeci de reviste culturale și dețin peste 25 de premii și distincții literare, naționale și internaționale, de la competițiile la care am participat, precizând că primul premiu mi-a fost acordat de scriitorul George Pruteanu, după Revoluția din Decembrie 1989, într-o emisiune TVR – Cultural, moderată de Ioana Drăgan. 
 Toate m-au îmbogățit spiritual și mi-au lărgit orizontul cunoașterii artistice pe întreg mapamondul, prin colaborări cu scriitori consacrați și artiști din toată sfera culturală.
   Cea mai recentă colaborare, care mi-a captivat interesul în fiecare ediție, de când mi-a fost propusă este Radio ProDiaspora – În Direct, din Texas-Houston, USA, cu emisiunea: Artă, Sțiință și Religie – În Căutarea Drumului Comun, realizată de Mioara Gram – Houston, Texas, în colaborare cu: Lili Lazăr – România, Anca Cheaito – Beirut (redactor cotidianul „Orient Românesc”) și Val Răzeșu – România. 
Ei formează o echipă de profesioniști inimoși, ce se străduiesc să aducă în casa sufletului fiecărui patriot român conectat pe lungimea de undă fără frontiere, bilunar, fiecare ediție având o temă culturală de interes multinațional, menit să mediatizeze cultura română pe toate meridianele Terrei.
     Despre câștigul valoric, obținut personal din „Interferențe Culturale – Izvorul Comun de Inspirație se poate deduce din parcurgerea expunerii în fiecare participare interactivă, pe calea undelor, în care sunt prezentate articolele originale, încheiate cu creatii în versuri, încadrate ideatic în tema propusă dezbaterii.
      Închei articolul editiei din 11 februarie, 2019, cu poemul „Ofrande spirituale”, din volumul „La Poarta Divinitătii” publicat in anul 2017, la Editura Publishers, București România și „Recurs la Unire – Centenarul Marii Uniri”, cărți aflate pe site:
Amazon
Librăria Coresi: 

OFRANDE SPIRITUALE

 

Cu sufletul mă contopesc pe gânduri,

Prin toamne ruginite și brumate,

Când razele din ochi se scurg în rânduri,

De-a lumina priviri întunecate.

 

De aripile speranței mă agăț

Cu brațele de gânduri plutitoare,

Când suflet flămând privește la ospăț,

Râvnind ofrande imateriale.

 

Îngenunchez și cu mâini de gând adun

Firimituri în marama unui nor,

Pe masa Divinității să le pun;

Că le-am purtat în sufletul călător.

 

Aromele pe gânduri impregnate,

Din privire se scurg în călimară;

Iar cuvintele în condei răscoapte

Îmi duc rodul toamnei în primăvară.

 

Divinității voi duce rodire

De ofrande uscate pe cuvinte,

Pentru a gândului însuflețire;

Să rodească-n ramuri înmugurite.

 

Ofrande în poem las moștenire

Cu mir din candela sufletului meu,

De-a lumina cărări de veșnicire

În rug binecuvântat de Dumnezeu.

 

Prin geana timpului privind în suflet,

Văd înflorit copacul poeziei.

Cu beteală de cuvinte leg buchet,

Să îl duc în Edenul veșniciei.

 

La umbra gândului îmi adăpostesc

Belșugul roadelor spirituale

Din copacul destinului pământesc

Și Domnului le duc în osanale.

 

Dar ascultând un recviem îngeresc,

Să-mi fie daruri binecuvântate,

Pe labirintul visului mă trezesc

Și văd ofrande pe slove pictate.

 

 

DORUL DE PATRIE 

 

 

 

Pe suflet arde dorul de țară,

În confrați strămutați de pe glie,

Când simt gustul de pâine amară

Și de robie.

 

 

Cu scrumul inimii-n călimară,

Români rătăcind în pribegie,

Scriu iubirea pe ritm de fanfară,

Pentru patrie.

 

 

Se scurg tristeți pe lacrimi de ceară

Și duc speranța în veșnicie,

Eroilor rupți țărișoară

Plătind simbrie.

 

 

Că-n grai străin au primit ocară,

Numai sufletul oprimat știe,

Când pe chip livid lăsa povară

În agonie.

 

 

Dorul din suflet nu vrea să piară

Nici când e pe-a cerului câmpie,

În rouă pe flori de primăvară

Să reînvie.

 

 

Ghimpi dintre hotare să dispară,

Arde speranța-n flacără vie,

Până ce Unirea-i milenară,

Spre armonie.

 

Maria FILIPOIU 
 
 
INTERFERENȚE CULTURALE: IZVORUL COMUN DE INSPIRAȚIE
Luni, 11 Februarie, 2019
Ora 20:00 (RO)
    În lumea culturii fiecare clipă inregistrează pulsul indentitații noastre; aceasta zvâcnire vibrantă care ne motivează să ne întelegem rădăcinile și conexiunile existente între ele, care ne ajută să ne armonizăm cu timpul în care trăim și să alegem conștient fraternitatea fară frontiere, și care ne semnalează că direcția de dezvoltare si adaptare la condiția prezentă a vieții este una și aceeași pentru întreaga omenire.
   Stimați ascultători și mult iubiți prieteni, considerată drept preambulul editiei din 11 februarie, 2019, editia: „Rumi și Eminescu: Interferențe Culturale” își continua demersul cultural cu o reflecție, de data aceasta, asupra subiectului: „Interferențe Culturale: Izvorul Comun de Inspiratie”. Vă propunem, așadar, să descoperim împreună factorii determinanți care au făcut ca învățăturile umane să-și păstreze, de-a lungul timpului, viabilitatea, prospețimea și eficiența lor ce au condus la progresul omenirii. Ne vom ajuta, în continuare, de o parte din întrebarile editiei din 14 ianuarie, 2019:
1. Este puterea învățăturilor marilor învățați ai antichității aceeași cu puterea învataturilor marilor învățați ai timpului în care trăim? De ce? 
2. Ce înseamnă noțiunea de „original” și pană unde poate fi ea extinsă?
3. Care sunt factorii care definesc o minte creativă și originală?
4. Ce modele de interferențe culturale cunoasteți? Dacă sunteți unul dintre ele, împărtășiți-ne din experiența și câstigul valoric obținut din această interferență
Ca de obicei, vă așteptăm colaborarea dvs. și răspunsurile la întrebările editiei pe Grupul de Facebook Radio Prodiaspora-În Direct.
Emisiunea „Artă, Știintă și Religie – În Cautarea Drumului Comun” poate fi ascultată folosind link-urile: http://tunein.com/embed/player/s106078/
sau folosind fisierul de ascultare pe care il puteti descarca aici: http://prodiaspora.de/prodiaspora.
Mioara Gram 

Alexandru NEMOIANU: Este vremea să ne trezim!

Frecvent este exprimată și se vădește o esențiala neînțelegere a conceptului de “adevăr”.
Deși este adesea folosit (de fapt prea de multe ori), înțelesul conceptului este aproximativ și fluid. În esență este un simptom al nepăsării față de “cuvânt” și față de importanta lui în general. Este o ispită a vremii pe care o trăim. Este uitat faptul că realitatea văzută există și se menține prin “cuvânt”. Este nesocotit însuși elementarul truism după care “cuvintele au înțeles”. Acest simptom este încă mai dureros căci deliberat se caută “relativizarea” adevărului. ”Globalismul”, sordida ideologie care domină puterea actuala, ”imperiul sodomit”, se întemeiază pe relativism, pe confuzia noțiunilor, pe schimbarea înțelesurilor și așezărilor din veac. Sunt cei care limpede au fost avertizați:” “Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumina; care socotesc amarul dulce și dulcele amar! Vai de cei care sunt înțelepți în ochii lor și pricepuți după gândurile lor! Vai de cei viteji la băut vin și meșteri la făcut băuturi îmbătătoare! Vai de cei ce dau dreptate celui nelegiuit pentru mită și lipsesc de dreptate pe cel drept!“ (Isaia,5, 20-23).
Cu aceste gânduri este de folos să ne reamintim că în primul rând “adevărul” nu este suma unor concepții sau evenimente și, încă mai puțin, ”adevărul” nu are nici o relație cu părerea “majorității. Adevărul este o Persoană. Iar această persoană este simultan: ”Adevărul și Calea și Viața”; deci existența, devenirea în existența și starea în existența.
Într-o asemenea înțelegere este imperativ că toți și fiecare să căutăm să ne raportam și să căutăm să ne asemănăm Adevărului. Încă mai stringent este acest imperative în anii maturității și ai senectuții, când nu mai există scuză pentru acțiuni prostești sau pentru râzgâiala.
În acei ani timpul se “contractă”, se grăbește, nu mai are răbdare. Este procesul care se petrece și în interiorul ceasurilor cu nisip. Prin deasă întrebuințare, boabele de nisip se aplatizează și curgerea lor este mai rapidă, ”timpul” devine mai scurt. La fel și în anii maturității și bătrâneții, repetivitatea face vremea mai “scurtă”. Este vremea când ultimele decizii pot fi luate, sunt pregătirile finale înaintea unei călătorii într-un tărâm veșnic. În față se deschide un spațiu infinit și, oricât ne-am codi să o spunem, necruțător. Fără directive și fără reper, aproape sigur ne vom rătăci în el. Iar această se deslușește, cred, în felul următor.
În tot cursul vieții si mai ales al copilăriei și tinereții, care este nespus de scurtă și relativă, uneori conștient, uneori inconștient, uneori din joacă, ne complacem în numeroase iluzii și roluri. Nutrim nenumărate păreri de sine și de multe ori ajungem să credem în ele cu strășnicie, suntem incapabili să avem despre noi o imagine minimal obiectivă și legată de “adevăr”.
Până la un punct acest lucru poate fi înduioșător și de înțeles, dar foarte adesea această stare, sentimental-plângăcioasă, în cel mai bun caz, și trufaș-ridicolă cel mai adesea, este o stare periculoasă.
Nu trebuie uitat că “iluzia” este singurul lucru pe care îl poate oferi negativitatea pură, altcum zis, necuratul, prin “iluzie” ne poate condiționa și stăpâni. Lămurit arată acest lucru Ernst Junger atunci când avertizează că trebuie să ne ferim, ” să construim planuri și scenarii negative căci, prin ele, oferim modele destinului.”
Revenind la idea anterioară, este deci necesar ca în anii maturității, și încă mai bine mult mai devreme, să căutăm să ne aflăm în referință și în asemănare cu Adevărul. Răspicat ne spune acest lucru Apostolul Neamurilor: ”Căci de vei mărturisi cu gura că Iisus este Domnul și vei crede cu inimă că Dumnezeu l-a înviat pe El din morți,te vei mântui”(Sf.Pavel,Români,10,9).
Este limpede că asta înseamnă concordanță între vorbă și faptă, între gând și realitate. Nu este suficient să avem sentimente înalte, este imperativ să le și trăim sau, minimal, să nu le contrazicem prin fapte. Într-o înțelegere mai largă acest lucru este cerut de însuși actul Întrupării. Dumnezeu cel neajuns, făcătorul cerului și pământului, văzutelor și nevăzutelor, se face om și sălășuiește între noi. Ce concordanță mai mare între “inimă” și “mărturisire” ar putea să existe? Mai înseamnă ceva, la această vârstă a deciziilor finale, ”teama”, ”prudenta” politică, compromisurilor sunt rușinoase. Este ultimul ceas în care mai putem spune ceea ce după cunoștință și conștiința noastră este adevărat. Este ultimul ceas în care mai putem mărturisi, ”crezut-am și pentru aceea am și grăit”.(Sf.Pavel,ÎI Corintieni,4:13). Iar la cele arătate mai trebuie menționat un lucru.
În ceea ce facem să nu ne luăm cu totul în ‘serios”, să nu adaptăm figuri solemne și mai ales triumfaliste, să ne ferim ca de foc de părerea de sine și de credința că cineva este de neînlocuit. Fiecare trecem prin epoci de “vârf”, de autoritate și, tot fiecare, trecem prin vremea când suntem obligați să ne smerim, vremea când ne este arătat că suntem vremelnici în lumea asta, fragili, marginalizați și pulbere. Să ne acceptăm cu seninătate și pace aceste “vârste” și să nu ne încredem în lumea asta și în ce poate ea oferi. Casa noastră veșnică este în altă parte.

Iar alernativa, legănarea în iluzii poate avea urmări dramatice. Vorbind despre “rătăcirea” care ne pândește, este oare “Altzheimer sau demența senilă o boala sau este altceva. Nu cumva este o rătăcire în spațiul existențial? Și putem crede că aceasta stare o va rezolva un Extraveral sau mai știu eu ce altă pastilă?
Este o vreme pentru toate și cu aceasta trebuie sa fim împăcați și în voia lui Dumnezeu.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

7 februarie 2019