I. Creştinismul daco-roman (secolele IV-VI)

Despre originea apostolică a creştinismului românesc. O problemă controversată este aceea privitoare la apostolatul Sf. Andrei în Scythia (Dobrogea). Cum s-a născut această tradiţie? După cum rezultă din cuprinsul epistolelor, regiunile sud-dunărene învecinate au fost evanghelizate direct de Sf. Apostol Pavel şi ucenicii săi. În ceea ce priveşte ţinuturile noastre, Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu arată că, după o tradiţie consemnată de Sf. Ipolit (170-226), Sf. Apostol Andrei a vestit evanghelia „sciţilor şi tracilor”. Ideea aceasta-prezenţa Sf. Apostol Andrei în Scythia – este amintită şi într-un pasaj din Istoria bisericească a lui Eusebius din Caesarea (265-339), unde scrie că acesta a propovăduit şi în Dacia Pontică, viitoarea provincie Scythia Minor (Dobrogea). Eusebiu citează pe Origen, Comentarii, III, Facere. Tradiţia conform căreia Sf. Apostol Andrei a predicat la sciţii din Pontul Euxin a fost reluată mai târziu şi de alţi scriitori bisericeşti, precum călugărul Epifanie (sec. VIII), în „Viaţa Sf. Apostol Andrei”. La noi, tradiţia referitoare la Sf. Andrei a fost consemnată, pentru prima dată, de mitropolitul Dosoftei, în „Vieţile sfinţilor”. El mai adaugă că în sprijinul evanghelizării Daciei Pontice vin şi unele colinde şi creaţii folclorice din Basarabia şi Dobrogea, care amintesc de trecerea Apostolului prin aceste ţinuturi, ca şi unele toponime precum peştera Sf. Andrei, pârâul Sf. Andrei ş.a. Pe baza acestor surse, Pr. Păcurariu scrie: „creştinismul românesc este de origine apostolică”.

 Unii istorici, precum Zeiller, consideră „ambiguu” pasajul scriitorului bisericesc Eusebius din Caesarea, „o simplă posibilitate” de propovăduire a legii noi în provincia romană Scythia Minor (Dobrogea). Mulţi teologi şi istorici români echivalează Scythia cu ţinutul dobrogean, cu zona coloniilor greceşti vest-pontice, unde Apostolul Andrei ar fi întemeiat primele comunităţi creştine. Alţi cercetători manifestă reţinere faţă de eventualitatea prezenţei apostolului în ţinuturile româneşti, fără a o respinge, iar unii istorici apreciază informaţia lui Eusebiu ca fiind „dificil de verificat”, iar tradiţia constituită în jurul misionarismului Sf. Andrei în Scythia „frizează legenda”. Geneza şi evoluţia tradiţiei scythice a misiunii Apostolului Andrei este interesantă. Astfel, în cea mai veche scriere apocrifă, „Acta Andreae”, din a doua jumătate a secolului al II-lea d. H., se spune că Apostolul Andrei s-ar fi îndreptat spre popoarele „din jurul Mării Negre”, spre Scythia. Dar conform actului apocrif, traseul apostolului a fost Thracia (Philippopol), Macedonia (Thessalonic), apoi Achaia (Grecia), cu oraşele Corint, Megara şi Patras, unde a fost şi răstignit, aşadar, nu apare nici o menţiune despre prezenţa lui Andrei în Scythia. Prin urmare, o tradiţie explicită despre evanghelizarea Scythiei de către Sf. Apostol Andrei nu este menţionată în cele mai vechi scrieri apocrife. În acelaşi timp, Origen (184-253) nu menţionează nicio tradiţie asupra misiunii Apostolului Andrei în „Scythia”. Deci, în nicio lucrare anterioară „Istoriei bisericeşti” a lui Eusebius (secolul IV), nu se face menţiune la o tradiţie certă privitoare la vestirea Evangheliei de către Apostolul Andrei în Scythia. Ca pentru a întări această concluzie, istoricul D. M. Pippidi a făcut o analiză istoriografică şi filologică a fragmentului din Eusebiu, în care este menţionat Apostolul Andrei în Scythia, din care rezultă fără echivoc că „şubredă şi izolată, tradiţia păstrată de Eusebiu despre o misiune a apostolului Andrei în părţile dunărene nu rezistă criticii”.

După secolul al IV-lea, cultul Sf. Andrei se va amplifica-datele diferitelor tradiţii din literatura populară, din apocrife, din Istoria lui Eusebiu au fost juxtapuse şi substanţial îmbogăţite. Însă cultul consacrat lui nu indică o veneraţie aparte acordată Sf. Apostol Andrei în zona Dobrogei (Sciţia Minor). În teritoriile din nordul Dunării, cinstirea Sf. Apostol Andrei, în secolul al IV-lea, este pe deplin confirmată de un fragment de calendar gotic, redactat în Tracia, unde în 29 noiembrie se menţionează: „În Goţia, dincolo de Dunăre, apostolul Andrei”. Zeiller se întreba: „Această menţiune a Sf. Andrei n-ar putea fi un ecou al tradiţiei, care face din el apostolul Traciei şi Scythiei”? În secolul al VII-lea se naşte cea mai „politizată” dintre tradiţiile alcătuite în jurul apostolului Andrei: sfinţirea de apostolul Andrei a primului episcop de Constantinopol, legendarul Stachys. Această legendă a sfinţirii acestuia a avut drept rezultat reluarea legendei despre misiunea Sf. Andrei în Scythia. Tradiţia scythică revine, din secolul VIII, constant în scrierile ecleziastice sau istoriografice bizantine,  Sf. Andrei ar fi hirotonit ca episcop, la Odessos (Varna), pe Ampliat, însă Zeiller a arătat că nota din Sinaxarul Bisericii din Constantinopol este nulă, lipsită de orice valoare. În continuare, inspiraţi de literatura apocrifă şi cultă, Simeon Metaphrastul (secolul X) şi Callistos Xantopulos (secolul XIII), autori şi a altor mistificări, au menţionat predicarea Evangheliei de către Sf. Andrei în „pustiurile scythice” – Dobrogea, părţile răsăritene ale Daciei sau sudul teritoriului ei.

Apoi, simplu, din literatura bizantină, tradiţia scitică a trecut în literatura populaţiei supuse Constantinopolului. Tradiţia apostolatului Sf. Andrei în Scythia, neverificată, a generat, la rândul ei, legenda creştinării de către acesta a românilor, ruşilor, gruzinilor şi altor popoare din zona Mării Negre. Pe de altă parte, în onomastica medievală, numele Andrei lipseşte, iar Sf. Andrei nu i s-a dedicat nicio biserică. Pornind de la toate cele enumerate mai sus, Petre Ş. Năsturel ajunge la următoarea concluzie: tradiţiile populare ce fac din Apostolul Andrei evanghelizatorul românilor sunt lipsite de orice valoare documentară şi trebuie respinse din rândul mărturiilor invocate în acest sens. Repetată de reprezentanţii bisericii, popularizată prin diferite mijloace de informare, tradiţia scythică a misiunii apostolului Andrei a devenit o componentă a conştiinţei comune şi cu greu va putea fi dislocată. Mai mult, tradiţia a trecut în istoriografie, riscând să se transforme dintr-o chestiune de identitate naţională într-un alt mit. Nici Sf. Filip, aşa cum s-a susţinut, n-a fost în Scythia. Prin urmare, cf. lui D. M. Pippidi, Petre Ş. Năsturel şi N. Zugravu, apostolii Andrei şi Filip n-au predicat niciodată în Scythia, acestea sunt doar tradiţii legendare, aşadar, creştinismul daco-roman din spaţiul carpato-dunăreano-pontic nu are o origine apostolică. Problema prezenţei Sf. Apostol Andrei în Scythia Minor rămâne deschisă, urmând ca cercetări ulterioare să facă lumină în această privinţă.

În Moesia Inferior şi Dacia, la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui de-al IV-lea, spiritualitatea păgână prezenta condiţii similare, tendinţe apropiate, orientări comune, aceasta continua să aibă adepţi, mai ales în zona rurală. În ceea ce priveşte începuturile şi ascensiunea creştinismului în spaţiul ponto-dunărean, în epoca romană, o problemă controversată este aceea a izvoarelor privitoare la aceste începuturi. Am văzut mai sus că ideea originilor apostolice ale creştinismului daco-roman este şubredă. Opinii divergente au generat şi datele transmise de doi autori creştini, Tertulian (160-240) şi Origen (184-253). Referitor la urmele creştine în zonă, cele mai vechi monumente creştine de pe teritoriul României  provin din aşezările situate pe limesul dunărean şi litoralul pontic: în Moesia Inferior (Dobrogea), Dacia romană, teritorii din afara sa. În perioada creştinismului timpuriu, în spaţiul românesc asistăm la începuturile „penetraţiei păgâne” în creştinism. Limba primară a creştinismului, a evanghelizării şi a liturghiei celor mai vechi comunităţi din Orient şi Occident a fost greaca comună (koine). Abia din secolul II, în provinciile latinofone, limba latină a început să se substituie limbii greceşti – din acel moment, creştinismul devine un „factor de latinizare”. În spaţiul românesc, situaţia era asemănătoare: în oraşele greceşti din provincia Moesia Inferior, predicarea Legii Noi a început şi s-a făcut constant în limba greacă, dar în mediul latinofon din teritoriul moesic al Dobrogei şi al sudului Moldovei, şi mai ales în Dacia, provincie occidentală prin administraţie, orientare economică, compoziţie etnică, statut lingvistic, tablou religios, latina a devenit, în secolele II-III, limba liturghiei. Petre Ş. Năsturel:daco-romanii au avut, la un moment dat, o liturghie latină, fapt probat şi de existenţa în limba română a termenului „meserere”, ce provine din latinul miserere. Primii creştini din spaţiul românesc împărtăşeau învăţătura cea dreaptă, fapt ce se deduce din afirmarea divinităţii lui Iisus Hristos, numit cu titlurile „Domn” şi „Mântuitor”. În contextul religios al secolelor II-III, dominate de păgânism, are loc penetraţia şi asimilarea unor elemente păgâne de către creştinism, iar autori cunoscuţi precum Ignatie Teoforul, Tertulian, Clement Alexandrinul, Iustin Martirul, Origen scriu despre creştini, care încă nu se debarasau de vechile credinţe, consumau carnea victimelor sacrificate idolilor, nu respectau învăţăturile Mântuitorului, aveau îndoieli sau păreri greşite despre unele practici sau se întorceau la credinţele tradiţionale. Descoperirile creştine din spaţiul românesc conturează aceeaşi imagine: noua credinţă a preluat practici păgâne ce primesc semnificaţii noi, creştine.

O stelă descoperită la Tomis prezintă un interesant sincretism de idei păgâne şi creştine. Valori noi sunt exprimate în termeni vechi, asistăm acum la un adevărat amalgam de concepţii, toate denotă o atmosferă de sincretism al ideilor, întrepătrundere a credinţelor, de comuniune a simbolurilor. În Dacia, imaginea Bunului Păstor de pe unele geme evoca creştinilor episoade din mitologia orfică sau cea a lui Hermes, era popular cultul zeiţei egiptene Isis. În provincia nord-dunăreană, figurile fantastice, şerpii au contribuit la fundamentarea „iconografică” şi chiar lingvistică a „dracului” românesc, pe care V. Pârvan l-a derivat din toţi „idolii şi demonii păgâni” combătuţi de creştinismul în ascensiune. Din secolul al III-lea, a început să se generalizeze şi sensul creştin al termenului înger, din latinul angelus, la care au contribuit nu numai concepţiile creştine, ci şi influenţele orientale şi cele greco-romane. Însuşirea unor acte, gesturi şi lexeme creştine a fost facilitată de realităţi similare din cultele păgâne din Moesia Inferior şi Dacia. O dată cu ascensiunea treptată a cultului Fecioarei Maria, a fost asimilată şi vechea terminologie păgână, Născătoarea de Dumnezeu îmbracă aspecte particulare în spiritualitatea românească, iar L. Blaga se-ntreba: „Nu devine Maica Domnului uneori o zeiţă a fertilităţii”? O dată cu dezvoltarea cultului martirilor, printre ruralii nord-dunăreni, după 350, se generalizează termenul sânt din latinul sanctus. Sunt şi alte vocabule specifice universului spiritual păgân care au contribuit la închegarea terminologiei creştine româneşti, în teritoriile Moesiei Inferior (Dobrogea) şi Dacia: monumentum – mormânt, tacere – a tăcea, comendare -a comânda, basilica -biserică, Domine Deus – Dumnezeu. Concluzie: începuturile creştinismului popular românesc datează încă din perioada preconstantiniană.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

13 februarie 2019