Georgeta NEDELCU: Copilărie fericită

Când grâul bătea în combină, eu băteam la porţile vieţii. Ziua când m-am născut nu a fost nici pe departe o sărbătoare. Mama m-a născut acasă, la bunici, asistată de bunica dinspre mamă şi o mătuşă. La interval de câteva minute, mama a mai născut încă o fată, sora mea geamănă. Era o zi caniculară de iulie. Intrasem cu stângul în viaţa tatălui nostru, deoarece el îşi dorea un băiat, băiatul pe care-l pierduse cu doi ani în urmă. O săptămână nici nu a dat pe acasă, de ciudă că are două fete. Habar n-avea el că mama dăduse mâna cu moartea…

   De mică făceam impresia unui copil cu personalitate foarte puternică. Până când m-am dus la şcoală, viaţa a curs liniştită. Când am mers în clasa întâi, ştiam deja să citesc şi să scriu. Mai târziu, aplecată la firul ierbii, mirosind flori, rosteam tăcută poezii cu litere încă arzând.

  Când eram domnişoară, căutam cu înfrigurare formele de viaţă miraculoase care să mă împace cu mine, cu lumea şi cu Tatăl Ceresc! Dar nu găseam nimic din toate astea, fiindcă îmi doream prea multe deodată. Voiam să fac atât de multe lucruri, care să sfideze timpul şi… moartea!

   Cu lumea nu mă prea împăcam, deoarece mi se părea că aşteaptă de la mine numai ceea ce eu nu îi puteam oferi. Nici cu Dumnezeu nu eram prea împăcată pentru că, de multe ori îşi întorsese faţa de la mine. Fără o familie a mea, întemeiată după nişte reguli sănătoase, nu puteam să am un sens în viaţă. Mă întrebam de multe ori: ,,Oare, voi fi eu atât de puternică, încât să sper atât de mult?” Fiecare zi însemna pasul făcut pe încă o treaptă a cunoaşterii, o nouă etapă de muncă pentru noul asalt.

  Mama trecuse prin multe greutăţi. La vârsta de douăzeci de ani îi moare primul copil, iar un an şi jumătate mai târziu, moare sora mea geamănă. După un an şi jumătate de la acest eveniment mai naşte o fată – Violeta. Căsuţa ei de atunci era o postavă. Ochii mamei o priveau cu multă dragoste. Era micuţă şi firavă. A trecut multă vreme până când a prins să meargă în brânci. Mai târziu a învăţat să păşească, ţinută de mânuţe. După un timp a pornit şi prin curte. Ar fi vrut să ajungă la poartă, însă a rămas pe loc, deoarece cei doi curcani ai bunicii se înfoiau la ea. Îşi puseseră în cap fesul roşu, iar moţul le atârna pe nas. Violeta a luat de jos o nuieluşă şi s-a îndreptat spre ei. Alungarea lor a fost prima ei victorie. Şi-a continuat drumul, vrând să treacă peste pragul de la poartă, dar nu a putut, fiind prea înalt. Gata de plâns, s-a aşezat jos şi cu nuieluşa a început să bată pământul, apoi şi-a dus palmele la urechi şi a stat aşa câteva minute. A mai privit odată spre poartă şi a zâmbit. În ochii ei frumoşi, râdea cerul!

   Creşteam şi nu ne doream nimic mai mult decât aveam: o casă, părinţi, bunici şi strada cu copii unde ne jucam zilnic. Părinţii noştri se respectau foatre mult. Îngrijeau de noi cu multă trudă. Niciodată nu avuseseră loc în casa noastră, certuri. Şi eram atât de săraci… Nu aveam lumină, ci lampă cu gaz, găteam pe godin… dar ne iubeam atât de mult! Acum, nimic nu mai e ca altă dată! Nici anotimpurile nu se mai desfăşoară întocmai. Doamne, ce curcubeu frumos răsărea după ploaie! Azi, rar dacă mai zărim aşa ceva. Nici cozonacul nu mai are gustul celui de atunci, când eram copii. Mama ne făcea cozonac în crăticioare mici şi după ce îl scotea din cuptor îl rupea, iar noi îl mâncam cu atâta poftă… Doamne, ce bun era!

  Unele întâmplări din viaţa noastră, în loc să ni se şteargă din minte, ne rămân fixate în memorie, cu o limpezime atât de clară în ceea ce priveşte detaliile în care ne angajează soarta, încât ai impresia că toate astea s-au întâmplat ieri…

   Era o zi superbă de primăvară. Pământul şi cu primăvara sunt două corpuri goale, ce stau încolăcite sub cerul larg. Tot văzduhul mirosea a iarbă, iar crângurile erau pline de violete. Soarele strălucea, aruncând suliţele sale aurii pe cerul senin.

   Oltence prin naştere şi trăire, eu şi sora mea plecăm din Craiova, împreună cu părinţii la bunici. Trecem Jiul aproape secat, iar după câţiva kilometri de asfalt, şoseaua devine o spinare osoasă acoperită cu mult praf. Maşina goneşte pe drumul pietruit de ţară. În vârful dealurilor se zăresc perii solitari, la umbra cărora oamenii îşi lăsau desaga cu mâncare atunci când se duceau la lucru pe ogor. La prânz, satul este toropit de căldură. Casele din chirpici sunt spoite cu pământ galben amestecat cu paie şi sunt atât de joase, încât poţi să te uiţi deasupra lor din oricare pom.

   Rămase drept zălog pădurii, câteva pete de lumină mai licăreau stinghere în apele adormite ale izvoarelor. Sprintene, ca nişte căprioare, eu şi Violeta înaintam printre copaci şi păream rupte din întuneric… La marginea satului, unde deseori ne petreceam copilăria, mă desfac de umbre, rămânând o vreme încremenită lângă un dud.

   Satul Mârza este satul unde locuiesc bunicii noştri. Acest sat este unul dintre puţinele localităţi doljene în care nu există biserică. Locuitorii de aici sunt nevoiţi să parcurgă aproximativ 7 km, până la cel mai apropiat lăcaş de cult, situat în satul vecin – Mărăcine, pentru cele mai diverse ocazii: cununii, înmormântări, slujba de duminică şi altele. Iar elevii din sat trebuie să parcurgă peste 7 km pe jos până la şcoala din Tencănău unde învaţă, pentru că nu au la dispoziţie nici un mijloc de transport şi acelaşi drum trebuie să-l facă şi la întoarcere. Pentru a veni la oraş, bunicii veneau pe jos cale de 25 de km. Alteori veneau cu carul cu boi, dar plecau cu noaptea-n cap pentru a ajunge aici când mijeau zorii.

   Satul părea la fel de adormit ca şi pădurea. Uliţa pe care stau bunicii noştri e firavă şi goală. Numai pământ şi piatră. Şi e tăcută… Seara e tulburată de vacile şi oile care se întorc de la păşune. De departe zăresc casa bunicii, locul unde ne-am petrecut multe zile fericite. Acelaşi acoperiş, aceleaşi ziduri ca altă dată. Totul este neschimbat. Am împins poarta care a scârţâit prelung şi m-am îndreptat spre casa bunicilor, dar am fost întâmpinată de aşteptări neîmplinite. Atunci, am ciocănit de câteva ori în uşă.

– Cine-i acolo? – se auzi dinăuntru, glasul bunicii.

– Eu sunt, bunico!

   Zăvorul clămpăni scurt şi cu puţină opinteală, lunecă hodorogit, iar în pragul uşii luminată slab de pâlpâitul lămpii, apăru bunica.

– Ei, bată-te să te bată! Tu eşti, Gabriela! se  minună ea de cum dădu cu ochii de  mine.

– Eu, bunico… Sărut mâna şi bine v-am găsit!

– Cu cine ai venit?

– Cu mami, cu tati şi cu Violeta. Dar bunicul ce face?

– Intraţi şi fiţi bine veniţi! zise bunica şi i se umplură ochii de lacrimi. Bunicu-tău doarme, dar se va trezi când îţi va auzi glasul – fii fără grijă.

  În casa bunicilor aceeaşi tăcere blajină. Bunica, cât ai clipi din ochi, a aşternut masa cea cu trei picioare, pe care a pus brânză, şuncă şi saramură de pui cu mămăligă rece. Mămăliga o taie cu aţa. După ce ne-am potolit foamea şi setea ne-am aşezat la taifas vreme de vreo două ceasuri, apoi am ajutat-o pe bunica să strângă masa şi să aştearnă paturile pentru a ne odihni.

   În depărtare, luna apărea printre nori ca un licurici. Spre seară, pădurile deveneau fumurii, iar glasul păsărelelor străpungea desimea tainică a aerului. Îmi plăcea să le ascult până toamna târziu, când pe uliţă şi în curţile oamenilor se ardeau grămezi de frunze şi gunoaie, iar cocoşii cântau prelung.

   Începuse să bată vântul tot mai tare şi, ca din senin, s-a pornit o ploaie măruntă şi rece care brăzda pământul cu stropii ei mari şi grei. Adăpostite sub plapumă, cu ochii închişi, eu şi Violeta ne simţeam atât de bine! Priveam clipind spre razele lunii, care ne lumina camera. În noaptea de afară, tăcerea cuprindea tot satul. Răpuse de oboseală am adormit, în timp ce vântul puternic deschidea porţile şi le trântea cu repeziciune. Furia vântului s-a potolit până spre dimineaţă.

   Pe la prânz, părinţii noştri au plecat, iar eu şi sora mea am rămas la bunici. La chindie, soarele strălucea şi toată valea, cât cuprindeai cu ochii se acoperise cu o broboadă sângerie. Se apropia luna septembrie.  Toamna era pe aproape. O simţeai în culesul roadelor bogate. În grădină, o furtună scurtă dar puternică biruia crengile pomilor.

   Grădina bunicii era plină de pomi fructiferi, iar curtea de bujori albi şi roşii, de crini şi lalele. După treburile zilei, ochii umezi ai bunicilor priveau poarta sau uliţa de unde apăream noi, obosite, după fuga împreună cu fluturii de toate culorile. După ce paşii noştri treceau pragul casei, ne spălam pe mâini şi fiecare ne aşezam pe scăunelul preferat. Bunica ne punea pe masă tot ce avea mai bun, iar noi nu mai conteneam cu sporovăitul. Ochii lor înlăcrimaţi de bucurie ne sorbeau cuvintele şi bucuria noastră îi molipsea şi pe ei.

   Revăd imagini cu mine, când mică fiind, mă duceam dimineaţa cu cănuţa în mână după bunica atunci când mulgea vaca, să-mi pună lapte şi îl beam direct de la ,,sursă” şi după ce mă săturam, luam răţuştile şi le băgam cu capul în cană să ,,pape” şi ele lapte. Până să vină bunica, omoram vreo două – trei.

    Într-o dimineaţă m-am trezit cu temperatură. Asta însemna medicamente, pază, griji… Numai eu aveam temperatură; parcă surorii mele i-a fost lene să se îmbolnăvească. Bunica a pus-o să aibă grijă de mine, să nu mă dezvelesc, ca să transpir. La un moment dat, am auzit-o oftând şi am întrebat-o:

– Ce ai surioară de oftezi?

  Violeta tăcea, iar eu mă uitam la ea a întrebare. Până la urmă s-a îndurat să îmi răspundă:

– Of! Ce greu e să fii sănătos!

– Să nu mai zici una ca asta niciodată! – răsună de dincolo glasul bunicii.

  Bunicul oftează şi el.

– Tu de ce oftezi, Nicolae? – vine glasul bunicii, ca tunetul.

   Bunicul nu-i răspunde. Aprinde o ţigară şi zâmbeşte pe sub mustaţă.

– Ce faci Nicolae? – se aude de dincolo, glasul bunicii.

– Nu-mi găsesc ochelarii, Leno. Nu i-ai văzut pe undeva?

  Uitându-se la el, bunica îşi face cruce şi-i spune zâmbind:

– Sunt pe nasul tău, nu-i mai tot căuta. Offf! Ai îmbătrânit, de tot…

   Şi bunicul râde pe-nfundate. Bunica se retrage în cameră şi se culcă. Somnul bunicii seamănă cu joagărul din pădure. Nu ştiu cum poate dormi bunicul cu ea. Noi continuăm să vorbim în şoaptă.

– De ce nu te culci, Nicolae? Ce aveţi de discutat atât – tu şi Gabriela? Nu vezi cât este ceasul? – zice bunica deodată.

   Bunicul s-a speriat atât de tare, încât i-au scăpat ochelarii din mână. Şi noi care credeam că doarme…

– Ei… punem ţara la cale…

– Gabriela, nici tu nu ai somn?

   Îl sărut pe bunicul şi plec în vârful picioarelor în camera unde doarme sora mea. Iau o pară şi muşc din ea. Stropii dulci se rostogolesc din miezul moale, udându-mi bărbia şi rochia. După ce termin de mâncat para, îmi iau cămăşuţa de noapte şi mă aşez în pat lângă Violeta care doarme de o oră.

Motanul se culcă la picioarele mele, acoperindu-mi-le cu lâna toarsă din fuiorul lui. Stelele de pe cer strălucesc şi noaptea începe să zâmbească. Ceasul din perete ticăie atât de tare, încât îmi astup urechile să nu-l mai aud şi abia adorm.

Noapte bună, noapte!

                                                                                *

   E duminică. Dimineaţa mă trezesc mai devreme decât dacă aş fi la Craiova. Mă scoală din somn orătăniile din curte şi sunt atât de somnoroasă… Sora mea încă nu s-a trezit. Afară ninge ca în basme! Cu toate că e cam ger, o mulţime de copii se dau cu săniile la vale până în dreptul cooperativei sau se bat cu bulgări de zăpadă.

   Ajuns acasă, bunicul îşi scoate cizmele de cauciuc şi le lasă în prispă. Îşi ia o ţigară şi o aprinde direct din sobă. Eu cu bunica aşternem masa să mâncăm. Vine şi sora mea somnoroasă, frecându-se la ochi. După ce mâncăm, bunica ne îmbracă cu hăinuţe groase să ieşim la derdeluş. Ne suim amândouă în sanie şi ne dăm drumul la vale. Fulgii ne intră în ochi, în gură sau se topesc în palme. Oriunde te-ai uita, nu vezi decât o întindere albă!

   Continue reading „Georgeta NEDELCU: Copilărie fericită”

Maria HOTEA: Te-am iubit

Te-am iubit

 

În clipa în care din întâmplare ne-am zâmbit,
Iubirea magică în sufletele noastre am simțit
Ne-am revăzut apoi și împreună am decis,
Pașii în viață să ne poarte spre același vis.

Prin ploi și viscol am rămas mereu uniți,
Nimic nu ne-a fost obstacol, noi fiind neclintiți
Ca în clipa de început ne-am iubit neîncetat,
Jurămintele făcute au rămas în minte de neuitat.

Chiar și când fără voie amândoi am greșit,
Trecând prin îndoieli am iertat și ne-am iubit
Cu o caldă adiere de vânt lacrimile ne-am șters,
Pe drumul vieții unul lângă altul mereu am mers.

Parfumul florilor în zori încărcați de cristale de rouă,
Ne-au trezit și atunci când cu tristețe ne plouă
Dar am iubit cu înfrigurare ca și-un răsărit de soare,
Ce dăruia prin raze căldură și în suflete alinare.

Când razele lunii magice ne înveșmântau în noapte,
Ne-am dăruit în tandre îmbrățișări sărutări în șoapte
Nu am uitat că iubirea pentru noi e mereu acasă,
Ea dăruindu-ne starea de bine de suflet aleasă.

——————————-

Maria HOTEA

15 februarie 2019

 

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Să nu uităm asfințitul

Să nu uităm asfințitul

 

Să ne îmbrățișem în pragul nopții,
să nu uităm asfințitul,
imagine afișată-n memorie.
Ochii păstrează și ei pe retină
frumosul pe care-l absorb și-l cultivă
în fiecare poem ce-l voi scrie.

Tu te supui acelorași uși ce trebuie deschise
pe fiecare hol dintr-un spital
crezând că acolo este ultima salvare
din pânza de paianjen în care te-ai încurcat
aruncat în aer de propriile greșeli.

În piele nu se vede durerea coaptă-n interior,
nimeni nu privește pe geam afară din suflet,
trupul și el se schimbă cu anii
se-mbracă-n aura îngroșată de prejudecăți
ce induc teama de moarte.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

15 februarie 2019

Elena NEAGU: Aripi parcă’aveam demult…

Aripi parcă’aveam demult…

                                                    „Oamenii, nu trebuie să fie perfecți.
                                                    Singurul lucru pe care îl au de făcut, e să rămână aceeași oameni care spuneau că        sunt  atunci când ne-am îndrăgostit de ei.”

 

Simt sub rană șaua zilei ,
nori de plumb mi-apasă cer ,
muguri încă dor în palme ,
ce ți-am fost , tăcut mister.
Etern meșter în zidiri ,
tu Manole și eu Ană ,
cărămizi in mănăstiri…
Aripi parcă’aveam demult …
nu mai știu de’am fost și zbor ,
mi’amintesc numai o toamnă …
dor zălud ca un țipăt de cocor…
Încă simt cum zidul strâns,
tot mai doare ca o lacrimă din plâns…
Veșnic meșter în zidire ,
tu Manole și eu Ană …
azi, legendă-n mănăstire …

————————-

Elena NEAGU

15 februarie 2019

Lilia MANOLE: Pe Grig Poetul nu l-am întâlnit

PE GRIG POETUL NU L-AM ÎNTÂLNIT

 

Pe badea Grig, c-așa a fost numit
Mai Marele Poet de pe la noi,
Eu, din păcate, nu l-am întâlnit,
De parcă în tara mea a fost război.

Dar, ca să știți, războiul e și acum,
Nu doar acel din patruzeci și unu,
Ei între noi făcut- au mare fum,
Să nu se bucure copilul, nici străbunul.

El, Grig, însă, la școala m-a adus
Și părintește mi-a deschis Abecedarul,
Și tot de atunci mă măgulea un drum-
Spre o casa, unde-s cărțile-i de aur…

Anume azi portretul clasic i-l admir-
De peste ani, cumva altfel ma cert,
Având un glonte în piept și un elixir
I-l cer de la Poet, ca de la tata drept…

Poete Grig, Poete, – i frig în Țară,
Și nu se-ntoarce rostul irosit,
Noi am avut mai multe zile-n care
Ne- am fi și cunoscut, și întâlnit.

Însa, la o adică, când și azi te caut,
Înnebunindu- mi ochii de străjer,
Tot deschid o carte, nu altfel mă laud,
Și te redescopăr același giuvaier…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

14 februarie 2019

Ioana CONDURARU: Zi de iubire

Zi de iubire

 

Mă cuibăresc în gândurile tale,
Mă cuibăresc în dorul tău suav,
O clipă blândă și înfloritoare
E-această zi și se numește azi.

Mă cuibăresc în visurile toate
Și mă îmbăt cu mirul din priviri,
Aș vrea aici, să fim eternitate
Înflorind în mii de trandafiri.

Mă cuibăresc în sufletul gingaș
Ce-l dăruiești cu-atâta frumusețe!
Brațul mă cuprinde mai poznaș
Înnopilând a vieții tinerețe.

Zi de iubire tu așa îi spui
Acelui vis ce viața înflorește!
Amoru-ți tantru-mi este căpătâi
Mergând încet către bătrânețe.

———————————-

Ioana CONDURARU

14 februarie 2019

Monah IUSTIN T.: Iubirea şi nemurirea nu se aşteaptă…

Să facem un joc cu timpul. Şi cu iubirea. Fiindcă timpul a ajuns cea mai rea măsură a vieţii noastre. Şi a iubirii. Şi a lui Dumnezeu însuşi. După timp ne măsurăm fericirea, după timp ne închipuim nemurirea, după timp aşteptăm chiar iubirea lui Dumnezeu.
Dar dacă nu jucăm jocul bine? Dacă fricile şi spaimele noastre vin chiar din asta? Nu am lăsa orice să învăţăm să jucăm corect, să devenim liberi, împăcaţi şi iubiţi?
Hai să învăţăm să jucăm jocul în timp. Dar fără el…
Să descoasem un pic nemurirea. De câte ori ne gândim la nemurire, forţăm reprezentarea ei să încapă într-un timp al minţii noastre. Ne gândim mai degrabă la o „prelungire” a timpului vieţii noastre, sau la un „timp” în care vom fi nemuritori. Ca şi cum există un timp confecţionat, în care meseria noastră va fi nemurirea, dar care încă nu a venit. Între timp, nu ne rămâne decât un fel de grijă sentimentală a nemuririi, o aşteptare vagă pe ceas, ca un fel de emisiune la ora 20.00. Dar o nemurire „în viitor” e tot timp şi tot angoasă. Nu e de mirare că fugim din răsputeri de o astfel de nemurire şi de însăşi gândul la ea, chiar dacă am şti c-o primim ca răsplată. Nu avem ce face cu ea decât să stăm cu „grija” ei. De aceea gândul la o nemurire viitoare n-are nimic de-a face cu nemurirea. Ba chiar e una din sursele noastre de spaimă zilnică, adoptată ca o condiţie ca moralitate şi de pioşenie. Tocmai de aceea fugim în adâncul nostru de moralitate şi de pioşenie. Sau cel puţin de versiunea lor contrafăcută. Nu! Nu poţi să fii nemuritor şi să fii îngrijorat că eşti nemuritor. Şi nu poţi să aştepţi nemurirea pe secundele ceasului. Singura nemurire de care te poţi bucura cu adevărat este aceea deja aici şi nu încă
Nemurirea este strâns legată de iubire. De câte ori ne gândim la iubirea lui Dumnezeu, o plasăm într-un loc astfel încât să putem fugi de ea. La fel ca şi nemurirea, o aşezăm ca răsplată fie la capătul vieţii noastre, fie la capătul unui timp moral, fie la capătul unei virtuţi. Iubirea lui Dumnezeu trebuie să întârzie până s-a împlinit acea virtute, acel timp moral sau viaţa însăşi. Iubirea trebuie să vină „după”, e un after-school după ce ţi-ai făcut toate temele, şi de-aici motiv pentru noi, din scrupulozitate, să ne apărăm de ea la nesfârşit. Căci frica noastră cea mai mare este ca nu cumva să fim iubiţi acum, în slăbiciunile noastre, printre păcatele noastre, între-timpul zbaterilor noastre. Păcatele vor aduce inevitabil suferinţe şi dureri, dar nu am şti ce să facem cu Iubirea dintre ele şi mai presus de ele. Acea Iubire nu va valida niciodată greşelniciile noastre, ea ne va îmbrăţişa de dragul a ceea ce suntem, în pofida a orice! Căci avem un Creator minunat care găseşte timp să ne iubească printre păcatele noastre. Fiindcă timpul dintre oricare două păcate e al Lui, şi e nesfârşit, ca iubirea Lui.
Şi aici ajungem al cuvântul încuietor de minte al părintelui Rafail Noica. Zice Dumnezeu omului: „Nu aştepta să fii desăvârşit ca Eu să te iubesc…”. Dar de ce? Ce rost are să mă iubeşti dacă nu sunt desăvârşit? Toate astea le-ar obiecta raţiunea noastră morală. Şi ce rost mai are strădania pentru virtute, după care ne măsurăm vieţile? Însă înţelepciunea acestui cuvânt este aceasta: „Nu înceta să vrei să fii desăvârşit (dar nu aştepta să fii), ca să te iubesc…”. Sau: „Nu înceta să vrei să fii vrednic de iubirea Mea, dar nu aştepta să fii vrednic de ea…”. Ce metaforă mai năucitoare şi mai paradoxală decât aceasta? Nu înceta şi nu aştepta! Între aceste două minuni de gând se măsoară viaţa noastră. Înaintea nemuririi şi a iubirii.
Altfel spus… Nu aştepta să fii nemuritor, ca să trăieşti… Nu aştepta să-ţi crească copiii şi să ajungă „la casa lor”, ca să-ţi împarţi viaţa cu ei… Nu aştepta să-ţi termini ratele la bancă… Nu aştepta să te muţi la casă nouă, ca să trăieşti sub Cer… Fiindcă veşnicia încape între oricare două clipe din viaţă, între oricare secunde pe ceas. Este nesfârşit timp de trăit între evenimentele vieţii noastre şi printre ele. Un răstimp. La fel ca Iubirea. Nu înceta şi nu aştepta rugăciunea de seară, pentru ca Eu să te iubesc… Nu înceta şi nu aştepta să te laşi de fumat, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta să te vindeci de boală, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta să redai examenul la anul, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta să nu mai fii singur, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta rezolvarea problemelor căsniciei, pentru ca Eu să te iubesc…
Şi la urmă de tot. Nu aştepta terminarea Crucii vieţii tale… Nu aştepta Raiul… Nu aştepta nici măcar nemurirea… pentru ca Eu să te iubesc! Fiindcă iubirea Mea este însăşi Raiul şi nemurirea!
Joc frumos şi neaşteptat!

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

16 februarie 2019

Anatol COVALI: E cineva în stare?

E cineva în stare?

 

Mi-e sufletul bolnav. Urâte bube
ca nişte mari ciorchini de el atârnă.
Sunt plin de catacombe şi de hrube
în care orice gând este o bârnă.

Şi urlu în zadar din suferinţă
cu inima de deznădejde plină,
fiindcă iubire nu e cu putinţă
de este noapte-adâncă în lumină.

Când îmi zăresc ursita spulberată,
nu mai suport să tot privesc destinul
cum în fiinţa mea nevinovată
îşi varsă, bucurându-se, veninul.

Dar pus la zid şi răstignit pe vatra
regretelor vă voi striga atunce:
E cineva în stare să ia piatra
şi-n poezia mea să o arunce ?!…

————————————–

Anatol COVALI

București

15 februarie 2019

Alexandru NEMOIANU: Despre Renașterea Isihastă

După căderea Constantinopolului și ocuparea întregului Orient Apropiat și Europei balcanice de către Turci,această zonă geografică, culturala ortodoxă, a intrat în criză. Era rezultatul asupririi otomane și a sărăcirii creștinilor din acest teritoriu.

Cele două țări române, Moldova și Țară Românească, au fost cele care au menținut economic Locurile Sfinte și toate așezămintele Ortodoxe din teritoriul pomenit.  Acesta a fost un rol istoric colosal și cu urmări istorice decisive. Un rol pe care țările române l-au împlinit fără larmă, fără fală, ca mărturisitorii Ortodocși desăvârșiți. Noi nu putem ști ce fel de răsplată vor primi Românii pentru ceea ce au făcut. Dar știm că Dumnezeu nu i-a uitat niciodată pe cei care au mărturisit pentru El.

Dar criza de conștiința și nevoile sub care se zbăteau creștinii au făcut ca intensitatea vieții spirituale să scadă. Mânăstirile Ortodoxe au început să aibă tot mai puțini viețuitori. Chiar Muntele Sfânt, Athosul, ”Grădina Maicii Domnului” se afla în criză. Athosul era apăsat de cerințe fiscale tot mai mari cerute de Otomani și numărul de viețuitori scădea dramatic nu numai în cifre dar și calitativ. Tot mai puțini erau cei care știau și urmau rânduielile vechi, ale vieții contemplative profunde. Aceiași criză, din motive diferite, exista și în spațiul ortodox vast care era Imperiul Rus.

Din motive politice, pentru a avea stăpânire deplină,Împăratul Petru “cel Mare”, desființase Patriarhatul Rus și în loc instaurase o autoritate “sinodală” în care cuvântul decisiv îl avea trimisul imperial. Iar Împărăteasa Caterina a ÎI”a,”cea Mare”, a dezlănțuit o persecuție anti-monastică a cărei virulenta a fost în totul asemănătoare celei din vremea lui Stalin. Multe mănăstiri au fost închise, proprietăți mănăstirești au fost confiscate, călugării tineri au fost alungați din mănăstiri, doar cei trecuți de cincizeci de ani mai primeau încuviințare să intre în viață monahală. Era o criză monastica profundă și generalizata.
Această criză spirituala se manifesta în Răsăritul Europei în condițiile în care în Apusul Europei “iluminismul”, mișcare anticlericală și masonică, surpa din temelie ultimele rămășițe de trăire spirituala de acolo. Veacul al XVIII-lea părea că lichidează viață monastică.
Dar în același timp aceste forțe ale răului nu puteau schimba ceea ce a fost și a rămas sensul istoriei. Iar sensul istoriei este acela ca Popoarele să afle, să deslușească, rostul pentru care Dumnezeu le-a adus în existenta. În momentele de maximă criză, când acest înțeles pare a se pierde, au loc evenimente fulgerătoare, aparent fără explicație: ele sunt manifestări ale voinței divine, izbucniri ale transcendentului în lumea văzută.
Un asemenea eveniment a avut loc în lumea ortodoxă în a două jumătate a veacului al XVIII-lea și el a fost Renașterea Isihastă.

Isihasmul a fost răspunsul la dorul esențial al credincioșilor de a zări un ‘pod” între lumea aceasta și cea viitoare. Călugării și teologii Răsăritului Ortodox au aflat răspuns, iar cel care a așezat temeinic învățătura isichasta a fost Sfântul Grigore Palama, Arhiepiscopul Thesalonikului.

Sfântul Grigore Palama a arătat că după o perioadă de “praxis”, nevoință călugărească intensă, ființa interioară se regenerează, se apropie de “starea dintâi” și în unele clipe, poate zări”lumina taborica”, lumina văzută de către ucenicii la Schimbarea la Față a Domnului. Către acest drum și spre vederea acestei Lumini neapropiate, esențială era folosirea necontenită a “rugăciunii inimii”, ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milieste-mă pe mine păcătosul”. Concentrarea asupra acestei rugăciuni și, cu ajutorul lui Dumnezeu, coborârea ei în “inimă” (centru esențial al finite omenești) conducea spre vederea Luminii neapropiate. Foarte limpede Sfântul Grigore Palama arăta diferența dintre “esența” lui Dumnezeu, care nu poate fi văzută și “energiile” divine, care sunt manifestările Dumnezeirii,deci nu sunt create,între care este și Lumina neapropiata. Deci clar se arată că “esența”,”ființa” lui Dumnezeu nu putea și nu poate fi văzută de creaturi,dar poate și pot fi văzute”energiile”Lui,’prezența”Lui lucratoare,iar aceste “energii” nu sunt create sunt manifestare deplină a lui Dumnezeu. Această învățătură și înțelegere a făcut cu putință ca pentru Ortodocși lumea această să fie resacralizata și cu putință de a fi mânuită.Este de reținut că cele mai vechi mănăstiri românești poartă hramul “Schimbarea la Față”, exact datorită faptului că fuseseră întemeiate în duh isichast și mai trebuie reținut că “sihastru”, vine de la “isichast”. Pământul românesc a trăit isichasmul în chip fierbinte și nu întâmplător din acest pământ a țâșnit renașterea isichasta din veacul al XVIII-lea.

Învățătura isichasta,în condițiile istorice dramatice de care am pomenit,fusese uitată și se mai păstra în câteva mănăstiri ortodoxe.
În veacul al XVIII-lea această învățătură a fost din nou răspândită,în toată lumea ortodoxă,prin efortul a doi Sfinți: Sfântul Nicodim Aghioritul, pentru lumea ortodoxă grecească și Sfântul Paisie Velichikovschi pentru lumea ortodoxă slavo-română.

Sfântul Paisie Velichikovschi,cu nume de botez Platon,s-a născut în 20 Decembrie,1722 la Poltava.El a învățat la academia teologică din Kiev și și-a făcut ucenicia monastică la mănăstirea Lavra Pecherska și în jur de 1743,pentru a dezvolta viață lui spirituală el a plecat în Moldova și Țara Românească, unde a stat sub ascultarea unuia dintre puținii cunoscători ai “rugăciunii inimii”,Sfântul Vasile cel Mare de la Schitul Poiana Mărului. În 1746 se așeaza la Muntele Athos unde duce o neobosită muncă de adunare a scrierilor sfinte și mărturiilor marilor părinți atoniti.Tot atunci este sfințit ca preot monah sub numele de Paisie. În 1764 Paisie Velichikovshi revine în Moldova, se așează,cu câțiva ucenici,la Dragomirna,iar în 1779 la Neamțu, și începe colosala sa activitate de înnoitor al vieții monahale ortodoxe. Textele patristice și de învățătură aduse de la Athos au fost traduse și tipărite,în slavonă și română.Acolo s-a alcătuit și Filocalia. Iar un exemplar tipărit la Neamțu a fost purtat de către Părintele Arsenie Troiepolski,vestitul”pelerin rus”, care a contribuit enorm la răspândirea, de înaltă trăire duhovnicească de tip isichast, în tot spațiul ortodox.

În 15 Noiembrie,1794 Sfântul Paisie Velichikovschi a trecut la viața de veci.
Urmările activității lui au fost colosale. Ca singure exemple pomenesc că mișcarea “stareților” de la Mânăstirea Optina, cea care a condiționat întreaga gândire teologică rusească din veacul XIX și XX, a fost pornită de către Părintele Feodor Ushakov, un ucenic al Sfântului Paisie, și că un alt ucenic al Sfântului Paisie, Dosoftei de la Lavra Pecherska, l-a povățuit la începutul vieții sale monastice,pe Sfântul Serafim din Sarov . În spațiul românesc influența mișcării de renaștere isichasta a fost colosală. De fapt renașterea isichasta a fost pentru spațiul românesc și pentru sufletul românesc o mișcare definitorie, esențială. Importanța acestei renașteri, cu mare grijă ascunsă de către cărturari secularist-masoni, nici nu are egal în istoria Românilor.

La Neamțu Sfântul Paisie ajunsese să aibă peste o mie de călugări în ascultare. Nenumărate cărți de învățătură au fost tipărite și modul de viață și rugăciune isichast s-a întins peste tot spațiul românesc. Acest duh a fost și este viu și lui îi este datora apariția unor mari teologi ca Nichifor Crainic sau Dumitru Stăniloae, apariția unor mari părinți duhovnicești și apariția cutremuratoarei mișcări “Rugul Aprins”.

De fapt întreaga viață ortodoxă românească a stat și stă sub semnul renașterii isichaste înfăptuită de Sfântul Paisie Velichikovchi și urmașii lui.

Iar această învățătură isichastă are o importantă încă mai mare în zilele pe care le trăim. De fapt această viață spiritual și înțelegere isichastă a lumii este opțiunea care ne poate mântui din mizeria politică și culturală pe care o străbatem și îi suntem martori.

În primul rând trebuie să înțelegem că actuala stare din lume este datorată crizei spirituale. Niciodată nu păcătuiește “materia’ împotriva spiritului, ci spiritul împotriva “materiei”. Iar criza de care pomeneam este actul de “profanare” al omului, a propriei finite și a mediului înconjurător. Rupând legătura firească, legătura cu transcendental, omul s-a deschis voinței negativității pure, a “necuratului”. Iar această profanare s-a petrecut relativ recent, din veacul XVIII încoace. Iar în momentul de față profanarea a luat dimensiuni planetare și tot mai deschis forma satanismului. Iar satanismul nu poate face decât rău sub trei forme principale:parazitismul, impostură și parodia. Le vedem la tot pasul. Amenințătoare din punct de vedere tehnic și goală spiritual, actuala lume condamnă omul la izolare deplină, într-un univers unde rachetele balistice caută să înlocuiască îngerii și în care tot mai deslușit se aude tunetul mâniei lui Dumnezeu. Vedem aceasta în sinistra urâțenie care domină. O urâțenie diabolică, lipsită de conținut, pur formală, cadaverică și monstruoasa, pentru că este mincinoasă și parazitară; este impostura care ascunde lipsa de conținut; perversiunea existențială și confuzia supremă. Confuzia în relația cu Dumnezeu, care se repercutează și reflectă în planul fizic și în căderea în cea mai cruntă confuzie: homosexualitatea, care atentează la cea mai clară distincție existentă,cea dintre bărbat și femeie. Căderea de la “adevăr” conduce inevitabil la căderea morală, la păcat. Astfel pas cu pas se ajunge la forma, superb numită de înțelepciunea românească, ”omul care nu are nimica sfânt”. Sunt cei despre care limpede avertiza Proorocul Isaia:..”vai de cei ce zic răului bine și binelui rău;care numesc lumina întuneric și întunericul lumina;care socotesc amarul dulce și dulcele amar”(Isaia 5;20)
Din acest întuneric pierzător Ortodoxia și isichasmul ne pot scoate. Omul poate să ajungă din nou la starea “dintâi” și acolo, să aducă și lumea căzută. Dacă ne vom strădui și vom vrea din tot sufletul , deschisă ne va fi calea spre, “Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

16 februarie 2019

Poduri Literare: Sibiu-Chișinău-București/donație de carte

Publicul cititor de la Chișinău și din toate regiunile Basarabiei, precum și ale României, este invitat de Uniunea Scriitorilor de Limbă Română la o dublă sărbătoare de suflet:
– lansarea celor trei volume ale Antologiei „Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni”;
– lansarea cărții de poezie „Poeții nu știu să moară” de Tudor Gheorghe Calotescu de la București, membru al USLR, Redactor-șef adjunct al Revistei „Poduri Literare”.

Postul Popas TV va realiza de la întâlnirea noastră, o ediție a emisiunii „De la suflet, pentru suflet”.

Moderatorii evenimentului: Ștefan Sofronovici (Chișinău) și Viorica Toaca Osipova (Anenii Noi), colegi de la USLR.

Autoarea Antologiei, Mioara Hususan, moderatoare la Radio Romantic cu Bucurie și Armonie din Romania, a făcut un gest nobil, publicând gratuit, trei volume de versuri, cu ocazia Centenarului Marii Uniri. Printre beneficiarii proiectului, sunt mai mulți membri ai USLR.

Poetul Tudor Gheorghe Calotescu vine de asemenea cu un gest nobil – donație de peste 50 de exemplare ale noului său volum poetic pentru:
– Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu”
– Biblioteca Națională
– colegii basarabeni de la USLR

Din programul manifestării:
– Recital de versuri;
– Surprize muzicale de la tânăra interpretă Maria Onică;
– decernarea diplomelor de Excelență și a celor de Onoare;
– înmânarea primelor legitimații actualizate

Uniunea Scriitorilor de Limba Română (USLR) cu sediul la Chișinău, organizează evenimentul la inițiativa liderului Diana Ciugureanu-Zlatan.

Parteneri:

Popas TV, Chișinău, Director General – Svetlana Snegur
Radio Romantic cu Bucurie și Armonie;
Revista „Logos&Agape”, Timișoara, Director – Mariana Gurza;
Asociația pentru Civilizația Ortodoxă (ASCIOR), Buzău – Președinte – Nicolae Musat;
Revista ASCIOR „Orizonturile Bucuriei”;
Revista „Ferma”, București;
Revista USLR „Poduri Literare”;
Asociația Cultural-Ortodoxă „Poduri de Dor”, președintă – Diana Ciugureanu-Zlatan

–––––––––––

Diana Ciugureanu-Zlatan

Chișinău, R. Moldova

16 februarie 2019