Alice PUIU: Un vers uitat de zei

Dincolo de fruntariile îndoielii
se preling pe frunzele umbrelor
amurguri din letania țărânei tăcute.
Atinși de-oglinda,
ce-n rotocoale stacojii de lună
ne-a cuprins,
ne toarce timpul,
iederă ferecându-ne
în oasele albei uitări.
Încolăciți de glezna cerului
ne-a-mbrățișat un vis iernatic,
zăpadă despletită-n nuferi de somn.
Dar cuvinte pulsează-n venele ceasului,
prin strigătul nisipului ne adâncim,
tăciuni ai deznădejdii sub tălpile goale,
respirăm zborul,
aripi prinse-n joc himeric
de-un cer rotit în deșertul de ceară,
adieri ale vântului ce-nnoadă
și plânsul și râsul,
ne pierdem în lacrima unui vers
uitat de zei în cartea inimii.

—————————–

Alice PUIU

Februarie 2018

Imagine: LuAnn Ostergaard – „Iridescent Spirit”

Cristian Gabriel VULPOIU: De Dragobete

DE DRAGOBETE

 

Zorii mi-aduc primăvara peste sat,
Ne zâmbesc iar ghioceii de sub rouă
Săruta iubito acest val înmiresmat
De dragobete iubirea îmbracă haină nouă.

Ascult un dor nebun doinind pe vale,
O lacrimă căzu, se transformă în rază
Ca prin vis simt sărutarea dumitale
Și mângâierea-ți dulce care mă veghează.

De dragobete ești în strai de sărbătoare,
Te-ai prefăcut în vers și-n poezie
Cântec ai făcut din razele de soare
Din razele de lună, caldă nemurire.

Citesc iubirea ta pe cerul de azur,
Te regăsesc doar într-a florilor corole
Simt parfumul iubirii tale peste tot în jur
Te pictez în zori doar în divine acuarele.

—————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

22 februarie 2019

Ioana CONDURARU: Mama

Mama

 

Lângă vatră, mama toarce
Fir frumos de borangic,
Iar în inimă-i răzbate,
Dorul dinspre infinit
Căci, ai ei copii plecaseră
Colo-n zarea de cobalt
Și de atunci, nu este pace
Nici hodină de aflat.
Tristă e și noaptea parcă,
Doar prin geamuri mai zărește,
Cum luceafărul se lasă,
Peste lumea de poveste.
Vântul bate printre ramuri
Sunând rece a pustiu,
Iar din lampă scade gazul:
,, Doamne, s-a făcut târziu!”
Tresărind mirată spune
Luând cleștele de jos,
Ridicând cu dreapta cruce,
Spre icoana Lui Hristos.
Învelește bine focul
Punând portița încet:
,, Uite, ăsta ți-i cojocul
Ce-i cu tine jos pe, pled?”
Buchisind într-una plânge
Cu atâta înverșunare,
Parcă i-a venit sorocul
Și cerșește îndurare.
Lângă ușă stă păzind-o
Ursu, câinele isteț,
Privind curios să vadă,
Stelele la cabaret.
Întunericul se lasă
În căsuța cu cerdac,
Iar prin somn, Măicuța sfânta,
Cu, copiii stă la sfat.
Geana-i lăcrimează încă
Pe obrazul îmbătrânit
Și-n noapte, șăgalnic sună,
Orologiul răgușit.

———————————-

Ioana CONDURARU

21 februarie 2019

 

Anatol COVALI: Hai

Hai

 

Hai, inimă, să te îmbrăţişez,
să-ţi mulţumesc c-ai fost al vieţii miez
şi că atunci când soarta rea te-a nins
ai scuturat zăpada şi-ai învins.

Hai, suflete, să te sărut cu drag
c-ai stat de pază pe-al ursitei prag
şi n-ai lăsat să calce drumul meu
durerile ce m-au pândit mereu.

Hai, trupul meu, bolnav şi istovit,
să-ţi mângâi orice loc ce-a fost lovit
şi să-ţi aduc cel mai superb prinos
pentru că-ai fost tot timpul curajos.

Hai, mintea mea, ce toate le-ai condus,
să-ţi spun ce niciodată nu ţi-am spus,
că ţie-îţi datorez tot ce-am făcut
în viaţa-n care-ai fost şi arc şi scut.

————————————–

Anatol COVALI

București

22 februarie 2019

Florentina SAVU: Ce echilibristică!

CE ECHILIBRISTICĂ!

Merg pe sfoara timpului
Și-mi car viața după mine,
Cine-o să mă tragă-n jos?
Inimă? Creier? Poți spune?

Fac echilibristică
La o mare înălțime,
Inima e curajoasă,
Creierul o va susține?

Sfoara sper să nu se rupă!
Oare greutatea mare
E la creier ori la minte?
Asta da, e-o întrebare!

Inima bate nebună
Și pare puțin mai grea
Dar creierul se opune,
Altfel, nici nu se putea!

Simbioză între ele
Rareori o să-ntâlnești,
Sunt când „cea”, și sunt când „hăis”,
Ura vrei să le strunești!

Inima vrea infinitul,
Creierul zice: – Nu-i bine!
De n-o să te stăpânești,
Răul peste tine vine!

– Hei, tu creier de nimic,
Te dai întruna deștept,
Eu fac lumea fericită,
Ce spun acum, nu e drept?

Tu o-ndemni să se oprească,
Să își cheme moartea-ades,
Ești și crud, și egoist,
Și mânat de interes!

– Hm! De-atâta bubuit,
Într-o zi o să plesnești,
Vei lăsa în urmă jale,
Vorbele tale-s povești!

– Tu le cam iei mințile
Și-i înnebunești pe mulți
Cu depresii și psihoze,
Mai bine ai fi din câlți!

– Ce spui, soro? Fără creier
Ai fi o simplă legumă,
Dar de un’ să știi tu asta
Când trăiești doar în furtună?

Bați întruna și jelești
Relele din lumea toată
În loc să iei atitudini
Și să-ntorci a vieții roată,

Norocul este la mine
Iar gândirea tuturor
Este condusă de creier,
El e-atoateștiutor!

– Fără mine n-ai valoare,
Oricât de mult te-ai făli,
De n-om uni în iubire
Poate le vom potrivi,

Tu dă-mi minte, eu simțire,
Să echilibrăm balanța,
Lumea fi-va fericită
Să-și reclădească speranța!

– Știi ceva? Ce zici, zici bine,
Chiar așa proastă nu ești,
Dumnezeu ne-o cununa,
Vom trăi ca în povești!

– Oamenii s-or bucura,
Vor cunoaște armonie,
Ața vieții-o fi de aur,
De-acum până-n veșnicie!

———————————–

Florentina SAVU

22 februarie 2019

Imagine Internet

Nicu GAVRILOVICI: Nopțile copilăriei noastre

În nopțile copilăriei noastre stelele cădeau atinse de bumerangurile îngerilor ce se jucau pe bolta senină. Nu îi vedeam dar le auzeam șoaptele, le simțeam mirosul în părul tău de culoarea spicului copt, le căutam pașii pe apele retinei tale… Pentru că îngerii obosiți de zbor, întotdeauna pășesc moleșiți pe ape iar albastru ochilor tăi îi atrăgea precum becul din curtea bunicilor fluturii.

În nopțile copilăriei noastre privighetorile cântau în duzii de la marginea satului iar tălpile ne erau sărutate de pulberea drumului neasfaltat, licuricii ne căutau printre rândurile viilor întinse pe sârmele dintre stâlpii de beton, unde hălăduiam pentru a asculta concertul nocturn al greierilor. Erai la fel de fragedă ca cei dintâi ciorchini dați în pârg, poleiți de argintul lunii, la fel de aromată precum iagodele (cum spuneau cei de acolo dudelor) ce se coceau primele în duzii lângă cruce. Oamenii credeau că este un miracol…

Tot astfel credeam eu despre tine strecurându-mi viclean degetele sub ia de culoarea zăpezii sub care începuseră să înflorească crini.

Doi mânji sălbatici eram, ce tocmai descoperisem câmpiile iubirii și alergam inspirând umbrele ce zburau sfioase pe lângă noi. Uneori ne cățăram în nucul înalt din capătul grădinii bunicilor încercând să înhățăm de anteriul de argint luna ce tocmai se cuibărise în vârf. Dar speriată de chicotelile noastre aceasta se înălța lăsându-ne doar bucuria de a ne umple retina cu imaginea Dunării ce curgea domol, ca un râu fermecat ce avea în undele lui apa vieții.

Coboram julindu-ne genunchii și alergam spre dânsa, copii nebuni evadați pe fereastră înainte de miezul nopții, când toți ai casei își odihneau oasele trudite de munca aspră a zilei la CAP-ul satului. Săream îmbrăcați în valuri preț de un minut-două apoi o rupeam la fugă înapoi, de teama grănicerilor, făcând prin grădinile oamenilor drumul înapoi, știind că nu vom fi urmăriți pe acolo.

Era atâta inconștiență și nebunie în noi încât până și cocoșii amuțeau speriați, uitând să anunțe ora 3 din noapte. Mai stăteam preț de căușul unei palme dintr-un ceas pe lespedea din fața casei plănuind aventura următoarei nopți apoi ne despărțeam sărutându-ne pe pleoape. Patru săruturi, două ale mele, două ale tale, ce zburau apoi înspre punctele cardinale trâmbițând de curând înflorita noastră iubire, spre bucuria stelelor ce clipeau emoționate. Te urmăream cum te strecori, tânără felină, pe geamul întredeschis apoi cu pieptul plin de miresme de înger dădeam ocol celor câteva case și alergam pe cărarea nisipoasă înspre râu pentru a verifica vârșiile puse de cu seară pentru capturarea peștilor. Eram atât de fericit încât mi se părea că de aș fi ridicat brațele puteam atinge luna căreia tocmai îi destăinuiam ceea ce uitasem să îți spun ție, încredințat că de nu vei fi adormit încă, o rază a ei îți va bate în geam transmițându-ți.

Pentru că în nopțile copilăriei noastre, totul era posibil…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

22 februarie 2019

GEORGE Anca: Înainte de tragedie

Vă scriu din aceeaşi puşcărie. Ce vreţi de la mine? Morală, apoi antropologie, apoi literatură. Oi fi vorbit singur înainte de tragedie. La urmă, plutitor, oi fi fost crunt de generos delăsător inspiraţionist. Începem lipitura decapitării. Vă spuneam ce se va întâmpla. Palimpsestul tuturor originilor, identificarea cu Ovidiu, credinţa aruncată-n zăpadă. Dacă vă scriu pe voi, cine e ăla, care, mă, uite-l, dracu, ăla mic, Movilă, mă, ce dracu, fata măritată cu subofiţerul, Senghor după contabilă, analecte, mai tare nu pot, nu faceţi gălăgie, bucurii, plăceri şi tragedii în familie, limba distincţiei şi eleganţei, totem, les hommes e la mort, les hommes de la danse.

         Iubirea de holocaust e un zid, Eminescu vs Eminescu din groapa antisemiţilor. Mă, băiatule, ce-ai avut cu mine? Îmi împrumuta Logica de Maiorescu, beam cafele duminica. Să-mi mai pieptăn temperamentul. Căutaţi autorul la sinagogă. Ne împăcăm prin abandon.

         Chiar atâta întuneric, etaje de tren, civilizaţia nemaicultură. Nu vezi unde eşti, gări antilună, căţeaua cărămidă roşie, primordiu. Plătesc să-mi plimb luna. Intraţi aici să vă scriu cuvintele. Ochiul somnoros se trezi, unde eşti, Ioanoo, aicea, sunt şi băieţii mei. Mergem urinar. Cât şi la popie. S-a urcat din mers. Dă-te mai aşa, domnişoară. Să moară mă-ta şi tac-to, de-ai manelelor, cu foaia de arbitraj, se opreşte şi iar o ia de la cap. Ne burichează cezariana piculină. Toată lumea vineri, eu joi. Dacă eram băiat plecam în fiecare seară. Fă bine ochii tăi frumoşi. Să vină pe camaraderie. Ce, mă, crezi că mi-e frică de mucioasele astea? Ştii că v-am futut. Plecară cu vaporul. Mai repede cafea în gară. Ce mână albă au.

         Mie-mi dă mâna să mănânc var, poiana păscută. Gri, ca Leana. Mie-mi place culoarea albastră. Las spaţiul, mă apuc de timp. Căciulă neagră pe păr alb. Să văd dacă ai tu abonament, dă-mi numărul, e număr de cartelă, ia vezi, mă, se cercetează, breton de plopi, uliţe preperiferice, ai credit la fel ca mine, chirăi şi ce-ai, faci aicea galerie, hai, fată, stai, du-te-n pizda mă-tii, stau eu, de unde ştii, mă, ce frumoasă sunt, ce călătorie fără suflet altunde, toţi în cameră, draci, Adi la Rahova. Nu poţi să spui că ai bateria descărată, ai ajuns la destinaţie, vezi să te uiţi pe geam că sunt lipită, eşti slab rău, ce mănânci, banane, ie-te cum merge ăla, zici că are tijă, om cu câinele după el, masa de Crăciun. Cred că scrie pe altă foaie mai multe teme. Dă-i şi tu un sandviş lu călugăru’ ăla.

         Dante şi Ţepeş. Contrastaţi comedia peste podul Mihai Viteazu. Crima de a fi oraş istoric. Regiuni de antiromânism sovietic. Când îţi spune omul bătrân să nu bei apă rece că faci gâlci. Cronica de familie din Petreşti, ce Ursula, ce Davida. Nu mai ai cu ce-ţi întreţine copiii mari. Asta e singura naţie lăsată de dumnezeu fără niciun drept la viaţă. E inutilă. De-aia ne termină. Mahavira. Sprijinindu-ţi bătrâneţea pe braţul unui nemernic şudra. Rebreanu.

         Spre Piteşti mergeţi. Bastonbills. Neam dialect. Ceferistul a murit de doi ani, Oancea şi ăla, cu Oiţă m-am întâlnit, Nicu Croitoru a murit demult, avea o fată şi vine s-o ia conductorul, Pielelungă trăieşte, Codreanu e mort, a murit o sumă de oameni din Prăduleşti. Baciu s-a dus cu ciocăneala lui. Dugos om era până-n revoluţie. Nu mă dau la vorbă, vine triajul, a trecut. Vorbitul serios pe orice subiect. Profitabilă stanţă găsindu-mă şi subiecţii cum voi nota în biblie. Socoteală cu perlele. Ce-o mai fi făcând p-aicea blocuri. Staţii, aşteptări prin moleculele vitezei nedilatabile. Urâtă caligrafie pe imnificare. Ierarhi în oaste. Nu mai poţi să mănânci găină. Nu se restrictează clauza întârzierii. Oi fi aşteptat anume ziua altor carabine întomnate. Pleacă omu’ de-acasă spre ţăranii lui îngropaţi. Destinul nu te duce oriunde, te pomeneşti, doamnă, fără sine. Şi Parisul tău e o tarla.

         Acum în brânci, datoria mea să stau în capul mesei, să mă distrez, nu să mă pun la lucru. Vă sporovăiţi situaţii aproape rituale, amănunte împărtăşite. Să-i fi cumpărat scrisul. N-am decât să capitulez. Morţi de-am fi, ne-ai duce mai repede. Vorbeşte româneşte, fonfule. Mă privează gerul de gânduri explicite. Şi ce dacă se moare în fiecare zi? Nu prea văd bine cu ochelari. Iapa verde miez de foc ploaie-n cozoroc. Chişiţă jumate strop jumate fum. Aşa e neamul cabalin nu se deprinde cu puţin. Vedeam cu ochii acel gherghef din Ghergheşti. Acolo am copilărit, am adolescentit. Să ieşim din acest impas. Bun augur a fost revista. Prima şi ultima greşeală. Poertret scris pe galbene frunze.Om din care pasărea o să cânte. Să nu ne miroase gura şi literatura. Smuls din peisaj cârlovian, în lumea lui Mercur, frate pur. Parsec.

         Te aprinseşi şi dumneata. Ziua iepei cu fătul. Ne-am decupat două cărămizi. Prin parc, pe frunze, ţi se cască gura. Şi vocea din scrisul de noapte. Tot la maşină vechii scriitori. Căţeaua de doi ani Salomeea. Neagră mai ca lumina Kali. Refuzasem votca. Casa descuiată, nu pentru moarte. Singur te-ai recunoscut (nu alţii). Veniţi cu replicile, gen terminat, găsindu-mă cu scrisul în aşternere, şi l-aş mai ţine de sine, orele întorsului, revers necurentat şi becul. Cum să fi dat Jeni Găeştiul pe Târgovişte. A dat foc la coceni. Tu cu poc mănâncă foc. Lasă centrul comunităţii, fost orfelinat. N-am mai ajuns nici la faliment. Uite, el e Alecu, pocăitul, nu e pocăit, zice el. Vă temperaţi verbozitatea. Coboară multă lume. Voi vă vizitaţi platforma. Chirăi tu tentativ. Cum m-aş fi dat cui te-am pus copiator de bipuri, ie-te câtă lume e aicea, ce mai fum când pleacă, mai mergem acum, lasă-le dracu’ de ţigări, păi ne face-n ciudă, să-mi rupă poalele Salomeea. Şi-a luat medical c-a murit unchiul ei. Spune că e jumătate creştin. Că pe ce timp a plecat fata la moartea tatălui. Canibalism. M-au speriat nişte frunze dacă n-am luat pomul la bătaie. Trecere repede, mii de expresii. Unde să pleci grabnicei petreceri. Săriţi, mă, la ţigară. Abia fumuri şi înapoi. Un concubinaj fumătoresc. N-ai pe nimeni să te filmeze, o pun pe Alysa, îţi plac evreicele, replicile de ieri cu Astalos.

         Alte picturi de Paris, şi tu Pacea, şi mai ce, ori că plecasem, şi de nu i s-ar întâmpla nimic. Plecare nefumului d-aicea. Mă incomodează tăietura asta, nu e tăietură, câte ce scrii, nu-mi mai spui bătăi şi pas de nu-ţi căzu în cap orchestra literelor mele, tren încolo, tren încolo, orice mişcare se transformă în replică. Nu mai am draci de nicio culoare. Noapte înghiţitoare de umbre. Am vorbit în picioare. Nu suntem în oraş, poate liceul, tradiţie răsturnată, am fi trecut atunci de Titu cu fumata voastră şi tragem a Bucureşti aromâneşte, nu poţi spune de perseide în Iaşi, cel mai cultural oraş românesc. O să conversăm întâmplător, apoi om concluziona pe linia procurorului, niciun tabiet, ambientalitate relaţională. Pică fisa, cad ele capete dacă nu se scarpină. Decât pulpe, în rest n-am avut altceva, poate la servici nişte pateuri, el e mai sensibil la stomac, nu-i plac cartofii de nicio culoare.

         Ordinele se opresc la Eminescu, pe cine să nu fi jignit, tu nu mai vii în tren, varza la încălzit, fac şi mămăliga, doar vorbisem, ne înţelesesem, şi dacă mai sunase şi pe inimă, anume uitată, ştampilată, că unde mi-e şoferul să-l puneţi la masă. Mă credeaţi încrezut. Te iubesc mai mult decât pe mine. Ştiţi voi distracţia. Seducţie senzorială-orchestrală-orientală. Nu veniţi p-acolo, păi hai că vin – din nerăbdare în ritm de transcriere pe ce s-o nimeri şi formatul şi pe ce cadavru a se mai sprijini, să nu poţi intra în gura lupului. Mi-ai plăcut de la Paris. Uitasem, altfel i-am zis că-l traduc în engleză. Ideea presei etnologice prea prozodic poetică pentru scenă, bună de video. Uite ăştia cum ne tratează, cine a început scandalul cu nebunele, întrebare-răspuns, eu îţi pun tichia Almei şi pingeaua pantofului de la radiolog, oarece oboseală şi măi-măi, chiar uitarea ştampilei, substitutul beţiilor renunţate, şoferul cravatei, nu cursă etnică, aşezarea descrierii de altă atenţie, dependent de perfuzia de replici, treceam şi drumul mai nestresat, urmăreşte-mi cincizecimea, duminică iau imbir, ne-om creaţiona. Am scăpat, mergem pe domenii, se îmbolnăvise de inimă, etnologie.

         Întunecat mă duci spre ziuă, personalule. Pucioasa inter-city. De zece ori mai mult meritam. Umblu pe drumul meu. Dacă uit pungile cu cărţi, se aruncă. Ieri, 190 de ani Andrei Mureşanu. Tarlalele mi se luminează. Merităm să trăim în provincie. Cred că aici urcă tineretul. Ochi de audiţie. Nu-mi mai caut cuvintele, să mă caute ele. Streinu mi-a fost pacient. Poezia ta i-a fost pacientă. Chiar luminaţi turnuri pe revista omului în haină de piele. O brună pe plantaţie, tot de trestie, tot în mlaştină. Comentaţi oprirea. O să mă ajungă popia. Îşi face cruce şi spune rugăciune în diferenţă în oglindă. N-am subiecte aşa devreme, nu vă faşaţi. Tu n-ai murit, chiombule, băi javrelor, unde aţi plecat, am treabă cu tine azi, n-aţi şti întreţinerea de-o rafală protectoare, corturară, nu vă cunoaşteţi, haideţi băieţi la cazinou.

         Cine mai supravieţuieşte, neamule, or mai apărea caractere, chinuri, hai ai voştri pe-a noastră, ori patana diferenţiatoare, la teoria internaţionalizării, abatere de la comparaţie, liberă cale, găinile dansează, minţii se liniază nealbi, s-o fi adunat şi ziua de ieri, o pun pe Maia să semneze. Se zbat engleze, plăcere cântecul când ţi-l auzi. Mă prinse de pe urmă mecanicul de locomotivă de 71 de ani, cu băiat general la SPP, şi el a făcut armata tot la securitate, fata colonel, tot cu general.

——————————–

George ANCA

București

Maria FILIPOIU: Dragobetele în obiceiuri și tradiții românești

Cea mai frumoasă și populară sărbătoare, care s-a transmis din cele mai vechi timpuri este Drgobetele, sărbătorită pe 24 februarie, despre care se spune că ar fi o sărbătoare păgână, nefiind recunoscută de biserică. Tradiția arată că sărbătoarea este dedicată reînvierii naturii, a primăverii, a împerecherii, a bucuriei, a renașterii, cu rădăcini dacice și închinată unei zeități uitate, Dragobetele este sărbătoarea dragostei la români și însemna sentimentul de dragoste împărășit de o comunitate largă.

 

Dragobetele este la origini sărbătorea iubirii manifestată în spații largi, deschise și ample.

În această zi, în mediul rural, femeile nu sacrificau animale, atingeau un străin de sat – ca să le meargă bine și se spălau cu zăpadă pe față, să rămână rumene în obraji tot anul.

Bărbații trebuiau să fie tandri și drăgăstoși cu ele și să peteacă împreună toată ziua, să rămână îndrăgostiți tot anul.

 

Scriitorul Bogdan Petriceicu Haşdeu povestea în scrierile sale despre acest obicei că fetele și flăcăii porneau să adune primele flori apărute, aprindeau focuri pe dealuri și curtau fetele în văzul lumii. Obiceiul este păstrat și astăzi în multe localități rurale. Sărbătoarea de Dragobete se metamorfozează cu timpul în Dragobete – flăcăul avid după sărutul fetelor – „Dragobete pupă fete”, un tânăr frumos, vesel, seducător, hoinărind la începutul primăverii, peste văi și dealuri în căutarea iubitei.El este simbolul protector al renașterii vieții în fauna și flora naturii, dar și a ființei umane. Personaj mitologic, Dragobetele era fiul Babei Dochia, cea cu nouă cojoace, sau ciobanul Dragomir ce o însoțea pe baba legendară pornită cu oile spre primăvară.

Dragobetele ca sărbatoare rurală ce dădea viață satelor cu bogătia ei de obiceiuri și semnificații, riscă să-și piardă tradiția prin depopularea satelor. Numai mediatizarea tradițiilor le poate salva pe acestea de la dispariție.

 

Ca simbol al iubirii, preluat de la vechii daci, Dragobetele românesc este similar lui Eros – al vechilor greci și lui Cupidon – al romanilor. Personaje mitologice, ele oficiau în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, „naș cosmic”, tradiție care s-a extins, cu timpul, în specia umană, tradiție perpetuată de fiecare generație într-o efervescență magică a iubirii. De aceea, Dragobetele este: Logodnicul Păsărilor, Cap de Primăvară și spiritul năvalnic de Ziua Îndrăgostiților – 24 februarie. Se consideră că Dragobetele este și o sărbătoare agrară, de acum începând a se trezi natura la viață, păsările a-și căuta perechea, procreația, ce se manifestă la toate formele de evoluție: regnul vegetal, animal și unan.

 

Dragobetele nu este consemnată în calendarul creștin, nefiind o sărbatoare cu influență religioasă, ci una folclorică. În ultima perioadă românii folosesc numele de Valentin și Valentina, ca fiind Sărbatoarea Iubirii, corespunzătoare anumitor sfinți martirizați în ziua de 14 februarie – Sfântul Valentin, patronul îndrăgostiților. Deși nu este Dragobetele o sărbătoare creștină, rămâne cea mai autentică sărbătoare a iubirii, reprezentativă poporului geto-dac, moștenită până în zilele noastre, și așa ar trebui să rămână în tezaurul folcloric românesc.

 

Maria Filipoiu

 

DOR DE DRAGOBETE

(sonet de Dragobete)

 

Cu visul primăverilor de ieri

Ai răsărit în inima rănită,

Prin neaua de ghiocei cernită;

Ca să-mi aduci lumină în tăceri.

 

De dragoste-n suflet înflorită,

Iubind, la fericire poți să speri;

Dezbrăcat de nostalgice poveri,

Vei fi Dragobete cu iubită.

 

Îmbracă-ți sufletul în petale

Și iubirea nu-ți va fi în zadar,

Ci-nvăluită-n raze de Soare.

 

Cu dragostea prin neguri de cleștar

Vei lumina pe-a vieții cărare,

Și pașii te vor duce la Altar.

 

https://m.youtube.com/watch?feature=share&v=v2nRQKF6uDM

VersuriMaria Filipoiu

Videomontaj: Dor Nemărginit

Elena NEAGU: Suntem fluturi încă…

Suntem fluturi încă
și ne ardem neputința-n crezul unui vers .
Bate toaca de vecernii,
suntem ruga ce se înalță ,
ca să-nduplece întregul univers ,
să ne prindă zori ținându-ne de mâini,
să ne spunem tot ce încă nu ne-am spus,
să ne dăruim și aburul din pâini
până nu ne rătăcim într-un apus..
Suntem fluturi încă
și ne doare existența efemeră
și fântâni ne suntem,
ciuturi pline-ochi cu apă vie ,
eu ți-am fost un dans de baiaderă,
tu îmi ești o lume întreagă ,mie…
Suntem fluturi încă ,
zbor năuc sub cerul nostru, înviat albastru
și „ne doare -un cal măiastru.. ”
Suntem fluturi încă
și sfioși ne poposim în palme, până când ne doare sufletul de dor
obosiți de atâta depărtare și de nenoroc
și ne regăsim din nou în zbor ,
până nu ne pune moartea sub obroc .

————————-

Elena NEAGU

22 februarie 2019

Dorel SCHOR: Pisica neagră (ziceri)

* Ai șanse mici pentru o funcție mare, dar șanse mari pentru o funcție mică.
* Vedem viata în roz, uneori cu picatele.
* Raul e și el relativ. Și când e foarte relativ, e relativ bine…
* Multi critica, dar puțini încearcă să schimbe ceva.
* Înaintea venirii noastre, lumii nu-i lipsea nimic. După plecarea noastră, nu-i va lipsi nimic (Omar Khayam).
* Apreciem disciplina și conștiinciozitatea (mai ales) când le constatam la alții.
* Adevărul se afla la mijloc, între minciuna din stânga și cea din dreapta.
* De obicei, alegem din ce ni se oferă.
* Banii sunt, în ultima instanță, politici.
* Timpul e un învățător perfect, dar din păcate el își omoară elevii (Hector Berlioz).
* Din oua clocite nu ies pui aromați.
* Prostului nu-i ajunge o viață să-și demonstreze toată prostia.
* E foarte greu să găsești o pisică neagră într-o cameră întunecată. Mai ales dacă în cameră nu e nici o pisică.
* Și lipsa de inteligență poate fi sclipitoare.
* Fericirea înseamnă o sănătate bună și o memorie proastă (Albert Schweitzer).
* Mai bine mai devreme decât niciodată…
* Extremele de stânga și de dreapta sunt cele mai faultate. Ca așa e în fotbal…
* Ridicolul nu te omoară dar nici nu-ți prelungește zilele.
* Dragostea și tusea nu se pot ascunde (Ovidiu in „Heroides”).
* N-ar fi rău dacă am scrie mai puțin și am citi mai mult!

———————————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

21 februarie 2019