„Bunicul meu-reprezintă simbolul aspiraţiilor mele, idolul meu şi cred al unei largi mase de eroi şi de oameni de seamă ai Armatei Române! Şi ai României Întregite, cu care se mândrea atât de mult.”

(Olga Macarie-nepoata Mareşalului)

   Dacă Ortodoxia este arhetipul Creaţiei divine, al lumii fireşti prin puritatea naturalului, arhetipul renaşterii hristice întru realizarea îndumnezeirii, cu siguranţă este DACOROMÂNUL ca MODEL, ca  AXIOMĂ a devenirii FRUMUSEŢII veşnice.

   Este foarte adevărat că Neamul nostru primordial a fost înzestrat şi hărăzit de Dumnezeu cu toate darurile, de care însă s-au molipsit şi toate relele: neunirea,  invidia, clevetirea, nerecunoştinţa, nepăsarea, uitarea, necinstirea, ingratitudinea.

   Marele istoric Gheorghe Buzatu-supranumit Mareşalul Istoriei noastre sublinia, ca de altfel şi mulţi alţi vizionari, că soarta „tuturor antemergătorilor legendari ai neamului românesc”, vine din istorie şi rămâne în istorie.

   Soarta lor, previziunea pentru care sunt chemaţi vine din istorie, dar ALEGEREA, asumarea vocaţiei şi misiunii lor urcă din istorie în HRISTOS-ISTORIA veşniciei.

   DACOROMÂNUL a fost chemat şi aşezat de Dumnezeu în ISTORIE sub sinaxarul tradiţiei, sub tiparul culturii, sub retorica dascălului-pedagog, în orizontul bunului simţ, în clepsidra dăruirii, în apoteoza eroului, în potirul jerfirii martirice, în hrisovul dăinuirii dreptei credinţe, în rotirea continuităţii milenare, sub sceptrul dreptăţii dacice, în păstrarea atitudinii autenticităţii, în nemăsurata lui omenie, sub arhipelagul voinţei de fier, pe tărâmul profund al simţirii carpatine, sub oblăduirea unei clime prieteneşti, sub tăria cugetării, în zenitul luminii adevărului, în veşnicia libertăţii, în nemărginirea iubirii unde sufletele înveşmântate în frumuseţea dumnezeiască răspândesc lumină şi bucurie pentru bunătatea văzătoare a celor din jur ori pentru farmecul naturii în întregul ei din care se desprinde dăinuitoarea limpezime a Creatorului peste Carpaţi.

   Omul Mare nu poate ajunge decât cel care vede în toate Măreţia lui Dumnezeu!

   Omul Frumos este acela care în întreaga Creaţie vede Frumuseţea lui Dumnezeu!

   Omul Iubirii este numai cel care îşi trăieşte plenar Dragostea sa întru Dumnezeu!

   Omul Viteaz este cel în care biruiesc toate virtuţiile dăruite de Bunul Dumnezeu!

   Întotdeauna Ucenicii împrumută din personalitatea, din caracterul, din demnitatea, din onoarea, din nobleţea, din aura măreţiei Mentorului sau Eroului lor.

   Prin urmare înalţii ofiţeri-autori Grigore Stamate, general-locotenent (r), dr. şi Mihai Hodorogea, colonel (r), inginer care evocă marea personalitate a primului Mareşal al Regatului Român, Constantin Prezan, prin exemplul vieţii, prin vocaţia militară, prin înaltul profesionalism, prin profunda aspiraţie patriotică, prin autoritatea ştiinţifică, prin prodigioasa activitate publicistică, prin modelul care îl lasă urmaşilor militari ori civili se circumscriu la rândul lor Pantheonului MARILOR ROMÂNI CREŞTINI.

   GRIGORE STAMATE, General-locotenent (r) este membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte, membru al Societăţii Scriitorilor Militari, membru fondator al Asociaţiei Române de Drept Umanitar, triplu licenţiat în ştiinţe militare, juridice şi economice, doctor în Drept, absolvent al cursului post-academic superior de stat major şi al cursului de limbi străine al Academiei Militare, precum şi al unor cursuri de specialitate externe. Autor şi coautor a numeroase lucrări de referinţă printre care şi cele trei volume închinate Mareşalului Întregirii Neamului, Constantin Prezan.

   MIHAI HODOROGEA, colonel (r), inginer este autorul volumului de largă audiţie internă şi externă The End of Quantum Theory, exponent şi expert al gândirii procesuale privind abordarea şi înţelegerea lumii materiale, publicist şi editor  de ziare, reviste şi cărţi cu tematică diversă: artă, beletristică, economie, film, filosofie, istorie, medicină, poezie, psihologie, religie, sport, ştiinţă.

   Volumul I, al Vieţii Mareşalului cu trăsătura definitorie: Profesia de a fi român se deschide cu Cuvântul Înainte al prof. univ. dr. colonel Theodor Repciuc, membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte, Cuvânt care conturează Icoana Mareşalului din care se reflectă strălucirea marelui Ostaş, a marelui Patriot,  a marelui Român.

   Şi marele nostru filosof creştin PETRE ŢUŢEA se lăuda cu Profesia de a fi Român.

   Alături de Cuvântul deschizător, autorii au aşezat o pagină de Aur din Amintirile Înălţătoare ale fostului aghiotant al Mareşalului, colonelul Dimitrie Rădulescu: „Mareşalul Prezan personifică figura marilor căpitani: cultivat, corect, de o rară exactitate şi înaltă moralitate, cu doi ochi ce pătrund până-adâncul sufletului, plin de bunătate şi de îngăduinţă. Felul său cumpănit de a  vorbi era de o rară politeţe; cu toată lumea ştia să facă în anumite clipe gesturi care nu se pot uita. Lipsit de ambiţie sau făţărnicie, leal cu adversarii, sincer cu subordonaţii, pe care niciodată nu i-a privit de sus.” (Colonel D. Rădulescu, Mareşalul Prezan-Amintiri înălţătoare, Tipografia „Mitropolitul Silvestru”, Cernăuţi-1936, p. 4)

   Domnul Generalul-locotenent dr. Grigore Stamate în loc de Prefaţă, ne introduce în austeritatea Conacului ce poartă pecetea şi amintirea încă vie a Mareşalului.

   Conacul Mareşalului, cocoţat pe Dealul Comorniţei vasluiene a păstrat din aura bravului ROMÂN simplitatea, decenţa, autoritatea, taina, grandoarea, gloria, misterul, smerenia, chibzuinţa, bunacuviinţă, convingerea neclintită, tactul, liniştea, farmecul.

   „ La început, discret, apoi, din ce în ce mai profund, până la contopirea cu intimitatea. Păduri înalte, livezi întinse şi, pe alocuri, petice restrâns cultivate cu porumb ori cu plantaţii de vie acoperă văile şi viroagele, care numai se presupun. Nici urmă de cărare, nici ţipenie de vietate. Totul, ca într-un eden atipic, în care predomină smaraldul frunzei de stejar şi, la orizont, îngemănarea aceea bruscă cu imensitatea de un albastru nepământesc. Între care subzistă şi astăzi liniştea, tăcerea aceea ireală, tainică şi fermecătoare care parcă aşteaptă ca cineva ori ceva să-i scormonească dedesupturile.”   GRIGORE STAMATE/  MIHAI HODOROGEA- VIAŢA MAREŞALULUI PREZAN Profesia de a fi român, Ed. Axioma Print, Bucureşti-2015, p. 13)

   Primele două volume: VIAŢA MAREŞALULUI PREZAN Profesia de a fi român şi

   BĂTĂLIILE MAREŞALULUI  PREZAN între autoritate şi modestie, mi-au fost oferite cu mărinimie de domnul General-locotenent, dr. Grigore Stamate, unul dintre autori.

   CONSTANTIN PREZAN a văzut lumina sufletului românesc a părinţilor săi Constantin şi Alexandrina şi a fraţilor, lumina albă, serafică strecurată cu smerenie printre faldurile mătăsoase ale generoşilor fulgi de nea din noaptea dintre 26-27 Ianuarie 1861, care au înveşmântat satul Sterianului de Mijloc al comunei Butimanu, plasa Snagov a judeţului Ilfov, când Regatul Principatelor Române se afla ocrotirea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ulterior trădat de boierii români iluminişti.

   Odorul COSTICĂ venea al patrulea în şirul mare al celor 11 copii adoraţi, binecuvântaţi: 4 băieţi şi 7 fete, ai onorabilei şi distinsei familii nobiliare creştine.

   Constantin Presan-tatăl, ofiţer, consilier şi moşier cu 250 ha de pământ arabil, descendent din vicontele Georges de Presan, care alături de fratele său Jean l-au slujit ca ofiţeri regali pe monarhul Ludovic al XVI-lea cu un sfârşit tragic.

   Revoluţia iluministă francmasonică din 1792-1793, sub sceptrul ghilotinei, care reclama: libertate, egalitate, fraternitate, i-a determinat să părăsească în grabă Franţa. Georges s-a oprit la Galaţi, încropind o afacere cu comerţ şi s-a căsătorit cu Cassandra Trigava, fiica adoptivă a lui Ghica Vodă, înzestrată de Voievod cu moşia de lângă Sterianu. Aceasta i l-a dăruit pe Constantin- tatăl Mareşalului, iar Jean a ajuns în Grecia, unde s-a căsătorit cu nobila Matsa, care i-a născut pe Antoine şi Maria.

   Alexandrina Scodrea-mama era fiica moşierului G. Scodrea din care au mai răsărit frumoasa Smărăndiţa căsătorită cu celebrul arhitect Cristofi Cerchez şi Vasilică primul viceamiral al Marinei româneşti.

   Ramura Scodrea s-a înrudit prin căsătorie cu distinsele familii: Brătianu şi Golescu.

   Autorii celor trei volume închinate Mareşalului Prezan, militari de carieră şi autori de rezonanţă, l-au venerat pe acesta în integralitatea fiinţei şi persoanei sale unice, lucrarea apropiindu-se destul de fidel, prin maniera artistico-literară aleasă, de eleganţa unui rafinat eseu creştin dar ţesut într-o broderie ştiinţifică spre slava Mareşalul Reîntregirii Neamului Românesc.

   În Dumbrava copilăriei sale, Constantin întrezărind predestinarea de mai târziu a marelui comandant de oşti, frământa lutul ogrăzii sale în forme de soldaţi de elită…

   Apoi porneşte la drum, mai întâi din clasa întâi primară cu coroniţa pe cap, cu pas sigur, firesc, domol, normal, natural, mai târziu grăbit, cu inima aprinsă de jarul junei Rodica, răsfrântă în emoţia angelică a trecerii pe sub „Teiul lui Eminescu” – când fiorul adolescentin ţâşneşte din mireasma sufletului frumos al purităţii îndrăgostiţilor.

   „Ca şi satul său natal, ca şi copilăria sa, ca şi adolescenţa, ca şi mai toate etapele vieţii sale rămase pentru totdeauna într-o depărtare acceptată, fără ca cineva să-i fi cerut şi consimţământul. Şi, cei mai frumoşi dintre ani, cernuţi prin sita altor rigori: ordine, regulamente, reguli stricte, jurământ, datorie, onoare, disciplină, spirit de sacrificiu. În care, peste toate, se impuneau noţiuni de supremă excelenţă: patrie, popor, rege, armată, drapel.” (ibid., p. 46)

   Află de la amicul său Sandu Pavlo, care a urcat până la demnitatea de general de divizie, că Armata este „ca o femeie frumoasă, tainică şi interesantă, care te prinde în mrejele sale de la prima întâlnire. Şi, odată căsătorit s-a zis cu tine…” (Grigore Stamate/ Mihai Hodorogea- Viaţa Mareşalului Prezan Profesia de a fi român…, p. 34)

   Îndemnul lui Eros trece în plan secund, căci junele Constantin analizează, frământă, surprinde, pătrunde sub vârtejul marii ispite-Armata Română, în întregul ei regal, fascinant, temerar, auster, miraculos, intrând în cadenţa militărească cu pas apăsat de responsabilitate, cu ritmul armonios de mândrie, cu sufletul înflăcărat de Patrie, cu inima doldora de tranşee, de atacuri, de surprize, de frângeri, de biruinţi până la încoronarea meritorie cu diadema de Mareşal. Primul nostru Mareşal.

     „Mareşalul Constantin Prezan nu este deloc un personaj aparte, nici măcar unul principal în măreaţă operă de reîntregire a neamului românesc. El este mult mai mult, decât mulţi şi-ar putea închipui vreodată. Este un adevărat simbol, un etalon de fapte şi o chintesenţă de circumstanţe ale timpului său.” (ibid., p. 17)

   Războiul de Independenţă-1877, l-a implicat emoţional prin flacăra efervescenţei şi instinctul predicţiei, ancorându-l definitiv spre supremul ideal, marea sa chemare ostăşească peste care s-a pogorât cel mai înalt rang militar.

   Mareşalul CONSTANTIN PREZAN a conferit  MÂNDRIA MÂNDRIEI DE ROMÂN !

   Mândria de a fi ROMÂN trebuie să fie Testamentul fiecărui dac creştin-ortodox !

   În această MÂNDRIE creştin-ortodoxă se reflectă de fapt cunoaştere şi preţuirea de sine, ce se adaugă ca o îmbrăţişare Dragostei întru Dumnezeu şi Iubirii de Neam.

   Tocmai, această MÂNDRIE creştină a dreptei credinţe dacoromâne ne îndatorează cu DARUL sfânt al cinstirii veşnice a ÎNAINTAŞILOR ÎNAINTAŞILOR NOŞTRI.

   Întru cinstirea lor, aducând deopotrivă adorare lui Dumnezeu şi venerare Fecioarei.

   În Dicţionarul enciclopedic român 1962-1966, trudit de corul celor 31 de voci, 28 cei mai ascuţiţi, îndârjiţi-academicieni între care mulţi tenori şi baritoni sovietici, sub bagheta dirijorului Athanase Joja, în spectacolul celor 3695 de reprezentări-paginate, numele celui mai înalt MILITAR – MAREŞALUL ÎNTREGIRII CONSTANTIN PREZAN n-a fost o dată chemat la rampa RECUNOŞTIINŢEI. (Academia RPR, Dicţionar enciclopedic român, Ed. Politică, Bucureşti-1967)

   Uluire! Consternare! Încremenire! Stupizenie! Nimicnicie! Slugărnicie! Laşitate!

   De fapt, ce ne mai miră această ne-simţire prelungită în timp şi peste timp, ce s-a derulat pe lângă drama DEZERTĂRII şi TRĂDĂRII românilor în istorie, atunci când n-au fost PREZENŢI la APĂRAREA sau RĂZBUNAREA marilor lor REGI-VOIEVOZI, EROI-MARTIRI: BUREBISTA, DECEBAL, GELU, DOJA, VLAD ŢEPEŞ, IOAN VODĂ cel VITEAZ, MIHAI VITEAZUL, HORIA, CLOŞCA, CRIŞAN, AVRAM IANCU, CONSTANTIN BRÂNCOVEANU, TUDOR VLADIMIRESCU, ALEXANDRU IOAN CUZA, ION ANTONESCU şi Voievodul naţionalismului creştin-ortodox venerat de pământul şi cerul dacic.

   „Noi, românii, în istoria noastră, deseori, mărturisea marele istoric Gheorghe Buzatu, ne-am „ucis” eroii ori i-am ponegrit, înainte de a o face alţii. Chiar dacă fără convingere. Am făcut-o aşa, ca să dea bine în relaţia cu alţii. Cu deosebire, a puternicilor lumii, de la acel moment.

   Obedienţa, bădie!…

   Obedienţa şi interesul. Niciodată, naţionale.

   Procedând astfel, de cele mai multe ori, ne-am trădat neamul şi am terfelit idealuri sfinte…” (Extras dintr-o discuţie purtată cu prof. univ. dr., Gheorghe Buzatu istoric, senator, vicepreşedinte şi membru al Biroului Permanent al Senatului Parlamentului României, Bucureşti, iunie 2003)

   La fel de indignat, plin de durere a fost şi Generalul-maior ing. Marin Popescu:

   „Pecinginea roşie, adusă de la Moscova, trebuia să convingă acest popor că nu are bărbaţi de seamă, ci tot ce s-a făcut până atunci a fost în dauna sa şi că tot ce este bun-inclusiv lumina unor zori noi şi fericite-ne vine de la Răsărit.”  (Un mare act reparatoriu, în „Armata României” , revista Ministerului Apărării Naţionale, fost „Observatorul militar”, nr. 24 (131), 17-23 iunie 1993, p. 2)

   Noroc cu Moşia cerească lăsată de Mântuitorul HRISTOS, celor chemaţi şi aleşi:

   Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor!

   Noroc cu prezenţa de spirit a ilustrului ziarist PAMFIL ŞEICARU, care avertiza pe toţi Românii cu măsura bunului simţ: „Cu mareşalul Constantin Prezan dispare încă un martor şi un participant al războiului unităţii naţionale. Fără să ne dăm seama, sfârşesc supravieţuitorii unei epoci. Încercăm o tristeţe evocând o lume care ne-a dat cel mai frumos capitol al istoriei poporului român.” (Pamfil Şeicaru, Universul, nr. 235 din 29 august 1943, p. 1)

   Nici, Istoria militară a poporului român, vol. V, Ed. Militară, Bucureşti-1989, n-a rămas mai prejos de funestul dicţionar al academicienilor  saturaţi de ei înşişi.

   Cu reţinerea deplin justificată privind sursele bibliografice, cei doi înalţi ofiţeri-autori mărşeluiesc în cadenţa ostăşească mai departe, mai apăsat înspre Adevăr.

   După absolvirea Şcolii Fiilor de Militari-Iaşi, cu bravura de „elev guard” tânărul subofiţer Constantin Prezan păşeşte în rândul armei de geniu a Şcolii de Infanterie şi Cavalerie, devenind sublocotenent. Apoi locotenentul de geniu Constantin Prezan s-a înscris la Şcoala Militară de Aplicaţie pentru Artilerie şi Geniu-Fontainebleau-Franţa, la propunerea premierului I.C. Brătianu făcută regelui Carol I, după care urmează altă preţioasă specializare la Magdeburg în Germania.

   Prin ospitalitatea boierului-premier, Vizirul Brătianu, ofiţerul Prezan a cunoscut o serie de Români de seamă ai viitoarei Românie Mari.

   Ajuns căpitan şi profesor la Şcoala care l-a format în Aplicaţii de Artilerie şi Geniu, comandantul Şcolii, colonelul Constantin Poenarul îl preţuia deosebit: „Prea bun ofiţer, serios şi cu instrucţie solidă; serveşte cu multă competenţă şi se ocupă de progresul armei sale… Excelent oficer sub toate raporturile.” (Foaia personală, pe anul 1887, octombrie 25, AMR, fond DCI/ 1974)

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Grigore Stamate / Mihai Hodorogea – Viața Mareșalului Prezan. Profesia de a fi român” →