Învăţământul românesc a progresat spectaculos în special la nivel primar, astfel, în 1900, din 312 şcoli primare, 115 (37%) erau româneşti, 137 rutene, 23 germane. În 1908, numărul lor crescuse la 492, din care 169 (34%) româneşti. Dar la nivelul învăţământului secundar şi universitar, situaţia era în defavoarea românilor, în 1899, din cele patru gimnazii, niciunul nu era românesc (abia în 1906, se înfiinţa un gimnaziu românesc la Cernăuţi), doar cel din Suceava avea două secţii, germană şi română. Din cei 2152 de elevi gimnazişti, doar 576 (27 %) erau români, iar în 1908, numărul lor crescuse la 844, dar ei reprezentau acum doar 22% din total (3853). Seminarul teologic ortodox era singura formă de învăţământ superior românesc, fiind încorporat (ca Facultate de teologie) în nou înfiinţata Universitate din Cernăuţi, în 1875, dar limba de predare era germana. Ulterior, a fost înfiinţată o catedră de istoria limbii române şi un curs de istoria românilor. În 1903, 125 de români (23 % din studenţi) frecventau universitatea.
Un rol însemnat în luminarea satelor l-au avut societăţile culturale naţionale, cea mai însemnată fiind Societatea pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina (1862), care avea propriile publicaţii, Foaia şi Aurora Română, acorda burse pentru elevi şi studenţi, a publicat cărţi româneşti, manuale, ziare şi reviste, întrunirile sale anuale devenind un forum naţional . Alte societăţi culturale au fost: Societatea academică ,,Junimea” (1878-1914), care publica ,,Junimea literară”, Societatea academică ,,Dacia”, ,,Şcoala Română”. În afara acestora, au activat şi societăţi cu scopuri manifest naţionale, precum ,,Societatea Autonomiştilor Români”, constituită în 1872, din exponenţi ai elitei politice româneşti, Hurmuzaki, Morariu, Sbiera. Activitatea sa a fost continuată de Societatea politică ,,Concordia”, înfiinţată la Cernăuţi, de un grup de tineri intelectuali, care a reluat tradiţiile societăţilor anterioare, ,,Arboroasa” şi ,,Junimea”, pentru trezirea românilor la o ,,nouă viaţă naţională”.
Biserica ortodoxă din Bucovina a avut un rol însemnat în apărarea identităţii românilor şi în cultivarea valorilor naţionale. Supusă unor puternice presiuni de autorităţile imperiale, deposedată de bunuri materiale, Biserica a reuşit, la începutul anului 1873, să obţină separarea de centrul de la Karlowitz, constituindu-se în Mitropolia Bucovinei şi Dalmaţiei. Biserica a avut o contribuţie de seamă la viaţa culturală românească a provinciei, prin sprijinul pe care l-a acordat şcolilor şi învăţătorilor, prin înfiinţarea Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Cernăuţi. Datorită aspectului său multinaţional, Biserica nu a putut servi exclusiv mişcarea naţională românească (precum în Transilvania), rutenii solicitau posturi în administraţia bisericească şi o împărţire a veniturilor, în timp ce românii se străduiau să păstreze caracterul naţional al bisericii.
În 1880, a fost ales ca mitropolit Silvestru Morariu, sub păstorirea căruia a fost înfiinţată, în 1883, prima tipografie românească, unde au fost tipărite publicaţii valoroase (,,Candela”, 1882, ,,Deşteptarea”, 1893), dar şi sinteza bisericească, ,,Istoria bisericii ortodoxe române din Bucovina între anii 1775-1893” (1893). Sub oblăduirea mitropolitului Silvestru, au fost refăcute şi înălţate numeroase biserici, printre care Catedrala ortodoxă şi Complexul mitropolitan, ridicate din veniturile Fondului Bisericesc, a crescut numărul parohiilor. Dar, spre sfârşitul secolului, sub păstoria noului mitropolit, Arcadie Ciupercovici, în urma intervenţiei autorităţilor imperiale, funcţii din conducerea Bisericii ortodoxe au fost preluate de clerici ruteni. În preajma războiului, din cele 283 biserici, 101 erau ctitorite de Fondul Bisericesc, 107 de alogeni, iar restul de ctitori români sau alogeni. Să observăm apoi că 54 biserici din nordul Bucovinei aveau drept ctitori mari proprietari şi arendaşi evrei, deoarece toate cele 25 domenii ale Fondului Bisericesc (cu o excepţie) au fost arendate pe termen lung unor arendaşi străini, 19 dintre ei fiind evrei. Conform recensământului din 1910, populaţia Bucovinei pe confesiuni se împărţea astfel: ortodocşi (68,5%), catolici (12,3%), mozaici-evrei (11,6%), greco-catolici (3,2%), în total erau 10 confesiuni, printre care protestanţi şi pravoslavnici de rit vechi .
Acţiunea politică naţională în Bucovina nu a avut coerenţa şi intensitatea pe care o întâlnim la românii din Transilvania, iar organizarea politică nu poate fi echivalată cu cea de acolo. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în anii 60-70, se distingeau două curente politice de bază printre românii din provincie. Centraliştii, adepţi ai amalgamării teritoriilor austriece, conduşi de fraţii Hurmuzaki, care au avut un rol proeminent în mişcarea de la 1848 şi în lupta pentru obţinerea autonomiei (1849-1862). Acest curent includea majoritatea boierilor români şi mulţi intelectuali, dar ei nu erau populari printre naţionalişti, deoarece se pronunţau pentru egalitatea românilor cu rutenii şi germanii. Federaliştii sau Autonomiştii, al doilea curent politic, includeau acei boieri şi intelectuali care accentuau caracterul istoric românesc al Bucovinei şi doreau menţinerea identităţii separate a acesteia. Cele două curente nu au reuşit să constituie un partid politic, neavând încredere în ţărănime şi clasa mijlocie, fiind promovaţi de autorităţile provinciale, cu care tratau.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, asistăm la diverse încercări de organizare politică viabilă. Spre sfârşitul secolului, se constată o intensificare a acţiunilor politice la românii din Bucovina, iar în 1885, a fost constituită ,,Concordia”, de către Ioan Bumbac, profesor la gimnaziul din Cernăuţi, nemulţumit de ,,aristocraţi” (fraţii Hurmuzaki!), el îşi propunea să trezească interesul marii mase a populaţiei pentru viaţa politică naţională. Scopul lui Bumbac şi al susţinătorilor săi era ,,armonia naţională”, prin reconcilierea între boieri şi ţărani, între preoţi şi intelectuali, având sprijinul ,,Revistei politice”, apărută la Suceava, între 1886-1891, prima publicaţie politică românească, după interzicerea gazetei ,,Bucovina”. Treptat, generaţia paşoptistă făcea loc, spre sfârşitul secolului, noului val al tinerilor, care urmăreau să antreneze noi pături sociale în viaţa politică. În cele din urmă, în 1892, elemente politice disparate, membri ai ,,Concordiei”, centralişti şi puţinii federalişti care mai rămăseseră, s-au organizat în Partidul Naţional Român. Noul partid avea în frunte pe Iancu Zotta (fruntaş al ,,Concordiei”), iar ,,Gazeta Bucovinei”, care apărea la Cernăuţi, din 1891, a devenit organul oficios al formaţiunii, până în 1897, urmată fiind de ,,Deşteptarea”.
Ei au proclamat solidaritatea naţională a românilor din provincie, au pledat pentru menţinerea autonomiei Bucovinei, pentru ,,individualitatea ei istorică şi politică”, cerând consolidarea elementului românesc, prin extinderea şcolilor şi introducerea limbii române în administraţie şi justiţie. Pentru a contracara acţiunea politică a românilor, guvernatorul Anton Pace (1891-1892) a iniţiat constituirea a două partide etnice ostile, al rutenilor şi al polonezilor. Dar reconcilierea şi unitatea din rândul Partidului Naţional a fost de scurtă durată, în 1897, ,,tinerii”, fervenţi naţionalişti, în frunte cu Iancu care a fost plasat pe un nou făgaş, acordând mai multă atenţie nevoilor ţăranilor şi vorbindu-le într-o limbă accesibilă. Această încercare de a ralia toate elementele societăţii la cauza naţională a fost susţinută de noul oficios al partidului, ,,Patria” (1897-1900), eitat de Valeriu Branişte (1897-1900).86
Imediat după 1900, prin 1902, Aurel cavaler de Onciul, avocat şi înalt funcţionar în administraţia publică, a fondat Partidul Ţărănesc Democrat. El a cercetat condiţiile de trai ale ţăranilor şi a insistat asupra apărării intereselor naţionale ale românilor, dar el colabora cu alte naţionalităţi şi s-a aliat el însuşi cu rutenii şi evreii, promiţându-le autonomie naţională. Dar loialitatea faţă de Austria şi colaborarea cu grupurile etnice l-au adus în conflict cu Partidul Naţional. La începutul secolului, s-au constituit şi alte formaţiuni în Bucovina: Partidul Creştin Social Român (1908), care vedeau în evrei o ameninţare la adresa românismului, Partidul Social-Democrat (1906), condus de George Grigorovici, Partidul Ucrainean Progresist (1907) ş.a.
Între 1900-1914, două probleme i-au neliniştit mai ales pe naţionaliştii români, cea mai urgentă şi mai supărătoare era chestiunea ruteană, fiindu-le teamă de o ,,submersiune” a românilor în ,,propria lor provincie”. Potrivit statisticilor demografice, pericolul apărea mai mult decât evident, recensământul din 1880 constata sec faptul că sunt 239 690 ruteni şi 190 005 români, iar raportul acesta se va menţine până în 1914. Numărul rutenilor a crescut mai întâi datorită imigrărilor permanente din Galiţia vecină, însă naţionaliştii erau nemulţumiţi, românii fiind singurii locuitori autohtoni, ei acuzau autorităţile imperiale că încurajau emigrarea rutenilor şi că îi favorizau în dauna românilor, pentru a slăbi legăturile cu Regatul român . O altă problemă însemnată pentru români, la început de secol, era iredentismul. Ei se simţeau în defensivă de o bună vreme, în cadrul bisericii faţă de ruteni, în învăţământ şi serviciile publice faţă de germani, în viaţa economică faţă de evrei. Mai mult, ei făceau răspunzător guvernul austriac pentru situaţia lor vulnerabilă, acuzându-l că divizau naţionalităţile pentru a-şi menţine dominaţia politică. În preajma războiului, de fapt, erau puţini români iredentişti, în pofida acţiunilor Ligii Culturale şi a unor personaşităi din România, care susţineau unitatea politică a tuturor românilor .
——————————-
Prof. Ioan POPOIU
8 ianuarie 2019