Basarabia (1848-1914)

 

În perioada aceasta, procesul de rusificare se accentua, totuşi Basarabia a mai continuat o vreme să-şi păstreze denumirea de oblastie,  provincie privilegiată a Rusiei, reducându-şi dimensiunile în 1856, când cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail) au fost restituite  Moldovei. Dar, în 1871, din oblastie, Basarabia a fost transformată în gubernie, fiind asimilată celorlalte teritorii ruseşti, iar tradiţiile şi obiceiurile locale, drepturile şi privilegiile unor stări n-au mai fost respectate. Integrarea provinciei în structurile imperiale era deja finalizată, iar limba română era eliminată din administraţie, şcoală şi biserică.

Marea majoritate a locuitorilor Basarabiei, românii, alcătuia o masă rurală şi depindea de agricultură, încât ţăranii reprezentau categoria cea mai numeroasă a provinciei. Dintre ţărani, cei mai mulţi erau dependenţi, economic şi social, de moşieri (boieri), înainte de emanciparea lor. Ei nu posedau propriul lor pământ, ci munceau pe loturile obţinute pe baza unui soi de arendă ereditară de la mănăstiri şi boieri, în schimbul plăţii unui obroc şi al prestării barscinei. Totuşi, spre deosebire de iobagii ruşi, ţăranii români basarabeni erau liberi ca persoană încă din secolul al XVIII-lea (1749), iar dreptul de a se muta de pe o moşie pe alta le-a fost întărit în mod repetat de legislaţia anterioară. Dar puterea şi influenţa stăpânilor de moşii limitau adesea aceste drepturi. O altă categorie semnificativă a ţărănimii române din provincie o formau răzeşii, care locuiau în centrul Basarabiei şi, înainte de 1861, constituiau 12% din locuitorii satelor. Majoritatea lor erau mici proprietati liberi, independenţi, dar pământurile erau râvnite de moşieri şi arendaşi. În 1861, înainte de eliberare, boierii şi alte categorii deţineau 90 000 de deseatine de pământ, adică 40% din proprietăţile acestora.

Masa populaţiei rurale avea puţine contacte cu stăpânirea ţaristă, iar satul tindea să-şi administreze treburile după legile şi practicile tradiţionale. Bătrânii satului îşi menţinuseră autoritatea (răspunderea) pentru stabilirea şi strângerea impozitelor, şi hotărau chiar cum trebuiau duse la îndeplinire instrucţiunile autorităţilor. În administrarea justiţiei, sătenii ocoleau de obicei instanţele de judecată, conduse de alogeni, în care erau aplicate norme legislative ruseşti, iar nu cele româneşti. Tot ei, ţăranii, locuitorii satelor, rezolvau moştenirile şi alte cazuri civile, în conformitate cu obiceiul străvechi şi în propria lor limbă.

Desfiinţarea iobăgiei şi înfiinţarea zemstvelor, consecinţe ale înfrângerii Rusiei în războiul Crimeii, au întreţinut iluzia autonomiei şi a liberalizării regimului politic şi administrativ rusesc. După războiul Crimeii, problema Basarabiei a devenit o problemă europeană, fiind dezbătută în presă, au fost alcătuite memorii, s-a născut o mişcare naţională iredentistă chiar şi pe teritoriul provinciei.

Printre reformele introduse în Rusia s-a numărat şi înfiinţarea zemstvelor, în 1864, aplicată în Basarabia, în 1869, care stabilea autonomia provincială, judeţeană şi comunală, prin alegerea unor consilii (,,dume”) locale.  A fost introdusă în acelaşi an şi reforma justiţiei, apoi desfiinţarea pedepsei corporale (1863), a fost adoptată noua organizare a oraşelor (1870) şi s-a introdus serviciul militar obligatoriu (1874).

Dar reforma fundamentală, care le-a atras pe celelaltele, a fost desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea ţăranilor, prin ucazul ţarului Alexandru II, din 19 februarie 1861, însă în Basarabia aceasta s-a aplicat mai târziu. Decretul de emancipare al iobagilor din 1861 nu a avut efect şi asupra ţăranilor români basarabeni, deoarece sub incidenţa acestuia au intrat numai 12 000 de iobagi, aduşi din Rusia şi angajaţi în diferite ocupaţii. Pentru ţăranii români din provincie, mult mai important a fost Statutul din 14 iulie 1868, principalul act de reformă pentru Basarabia. Actul avea în vedere structura proprietăţii funciare şi prevedea modul de răscumpărare a pământului obţinut prin împroprietărire, însă suprafeţele primite de ţăranii basarabeni erau mult mai mici decât cele atribuite coloniştilor ruşi. Astfel, în 1877, gospodăriile sub cinci deseatine reprezentau 37,6% din totalul acestora. În preajma emancipării ţăranilor din 1861, răzeşii din provincie, care predominau în zona centrală a Basarabiei, formau 12 % din populaţia satelor.dintre Prut şi Nistru. În perioada anterioară, vreme de o jumătate de secol, aproximativ 40 % din suprafaţa proprietăţilor răzăşeşti intrase sub stăpânire străină, astfel încât o treime din numărul răzeşilor a decăzut, în cele din urmă, în rândul ţăranilor dependenţi.

Din nefericire, discriminarea naţională s-a evidenţiat şi în ceea ce priveşte distribuirea pământului, ţăranii români primind suprafeţe mai mici prin comparaţie cu alte categorii. Mai grav este faptul că, din cauza condiţiilor din Basarabia, mulţi ţărani români au fost siliţi să emigreze din provincie în alte locuri din Rusia, unii ajungând până în Siberia (,,o altă modalitate de desnaţionalizare”-Gh. Platon). Această discriminare în repartiţia pământului devine evidentă, în primul rând, din raportul existent între marea proprietate şi cea ţărănească: în timp ce în nordul provinciei (Hotin, Soroca, Bălţi, Orhei, chiar Chişinău), raportul este 54,3% la 37,2%, în sud (Akkerman, Ismail şi Bender) acesta era de 33% la 59%. Ţăranii împroprietăriţi pe moşiile particulare, care reprezentau 3/5 din gospodării, stăpâneau 37,9% din pământ, răzeşii, reprezentând doar 4,8% din gospodării, deţineau 1/25, iar foştii colonişti şi cei împroprietăţi pe moşiile statului, care reprezentau 1/4 şi 1/10 din gospodării, aveau 1/3 şi, respectiv, 1/4 din suprafeţele ţărăneşti.

În acelaşi timp, coloniştilor le revenea 16,3 deseatine de gospodărie, ţăranilor împroprietăriţi pe domeniile statului 8,6 deseatine, răzeşilor 5,3 deseatine, iar celor împroprietăriţi pe moşiile boiereşti 4,9 deseatine. Potrivit ucazului din 1861, împroprietărirea, care era înfăptuită prin despăgubire, s-a efectuat pe lotul aflat în folosinţă de la proprietar, care nu putea să depăşească 13 deseatine şi 1768 stânjeni pătraţi. Pământul repartizat pentru împroprietărire intra în posesia obştei săteşti, fiind considerat inalienabil, dar existau şi dispoziţii speciale privitoare la condiţiile înstrăinării. Termenul de răscumpărare era fixat la 20 de ani şi se făcea prin învoiala între părţi. Dar, în scurt timp, lipsa pământului a început să se resimtă acut în rândul ţăranilor împroprietăriţi pe moşiile particulare, ceea ce a avut drept consecinţă contractarea unor împrumuturi oneroase, pierderea pământurilor şi emigrarea multor ţărani români.  ⁹⁵

Consecinţele pe termen lung ale acestor relaţii de proprietate au fost o stratificare socială mai mare la sate şi o dezvoltare mai rapidă a relaţiilor comerciale din agricultură. Efectele reformei agrare s-au resimţit negativ asupra ţăranilor. Ei au beneficiat puţin de noua împroprietărire înfăptuită de Stolâpin, în 1906. Totuşi, pentru provincie, important a fost ucazul din 9 noiembrie 1906, prin care se îngăduia ţăranilor să iasă din obşte (,,mir”), şi să stăpânească pământul în proprietate individuală. Această măsură a reprezentat ,,una din cele mai mari şi mai radicale reforme din Rusia ţaristă” (I. Nistor), care a permis circulaţia bunurilor rurale. Legile agrare introduse de către prim-ministrul Piotr Stolâpin, între 1906-1911, au accelerat caracterul comercial al agriculturii.

În Basarabia, micile gospodării ţărăneşti deţineau suprafeţe reduse şi erau puţin numeroase, în timp ce a crescut numărul celor  mari. Astfel, numărul gospodăriilor de 15-20 deseatine a crescut de la 5 395 la 11 493, pentru ca, în 1905, să înregistrăm 7 101 gospodării, care deţineau între 20 şi 300 deseatine. Moşiile nobililor reprezentau, la sfârşitul secolului, jumătate din întregul pământ, suprafaţa medie a unei moşii fiind de 600 deseatine, dar cele mai mari, precum cea a familiei Sturdza, se întindea pe 20 000 deseatine. În acelaşi an, 1905, 23 % din ţăranii basarabeni nu aveau deloc pământ ( În sfârşit, în preajma războiului, structura proprietăţii funciare în Basarabia prezenta date interesante, chiar dacă nu sunt riguros exacte. Astfel, din 3 835 000 deseatine, adică suprafaţa cultivabilă a provinciei, ţăranii deţineau 1 864 000 (48 %), 315 000 deseatine (8 %) erau în proprietatea statului şi a aşezămintelor bisericeşti, iar 1 656 000 deseatine (44 %) erau deţinute de cei 1 741 mari proprietari. Din cauza lipsei pământului, numeroşi ţărani au emigrat spre Crimeea şi Caucaz, Tobolsk, Tomsk, Amur, dar mulţi au revenit acasă.

Populaţia. Basarabia, cuprinsă între Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră, are o suprafaţă totală de 45.629,9 km2 (adică 4 516 331 ha). Catagrafia din 1817 înregistra, în Basarabia, o populaţie de 482 630 locuitori, din care români 419 340 români (86%), ucraineni (6,5%), evrei (4,2%), lipoveni (1,5%), greci, armeni, bulgari, găgăuzi (sub 1%). În tot cursul secolului al XIX-lea, românii au reprezentat majoritatea absolută a populaţiei Colonizările şi imigrările masive cu populaţie alogenă sau emigrarea silită a unui număr însemnat de români nu au putut schimba acest raport demografic. Statisticile ruse denaturează raportul dintre populaţia românească şi celelalte naţionalităţi: în timp ce populaţia Basarabiei a crescut de la 872 868, în 1850, la 1 319 000, în 1879, la 2 041 100, în 1900, şi la 2 686 600, în 1915, numărul românilor este în continuă scădere, de la 86 %, în 1834, la 66,4%, în 1859, 56%, în 1897, şi 48 %, în 1912, la o populaţie estimată la 2 496 054 locuitori.

Astfel, cea mai izbitoare trăsătură de-a lungul secolului de stăpânire rusească a fost descreşterea constantă a numărului (procentajului) de locuitori români. În 1856, la mai puţin de jumătate de veac de la anexare, tromânii scăzuseră la 74 % (736 000, din 990 000 locuitori), în timp ce ucrainenii şi evreii crescuseră la 12 % şi, respectiv, 8 %. În 1918, în anul unirii, populaţia Basarabiei era estimată la 2 725 000 locuitori. Statistica oficială rusă din 1897 înregistrează 56 % români (1 092 000, din 1 935 412), 18,9 % ucraineni şi ruşi (373 000), 11,7 % evrei (229 000), bulgari 5,3 % (103 492), găgăuzi 2,9 % (57 045), iar restul de 15 % era reprezentat de alte naţionalităţi (polonezi, germani, armeni, greci, ţigani). Aceste date statistice erau voit denaturate, fapt probat de constatările şi recomandările lui Bateşkov, înalt funcţionar însărcinat de ţarul Alexandru II, în jurul anului 1890, să cerceteze cauzele pentru care rusificarea Basarabiei nu a dat rezultatele scontate de autorităţi. El constata că, în Basarabia, în parte chiar şi la Chişinău, populaţia a rămas ,,întreagă românească” şi, pentru ca provincia să nu ajungă obiectul dorinţelor şi agitaţiilor românofile, ,,trebuie să ne grăbim a face ca măcar jumătate din ţăranii moldoveni să devină ruşi”.   

La rândul lui, P. Dicescu, membru al Consiliului imperial din Petrograd, contestând veracitatea statisticii din 1912, raporta Ministerului Instrucţiunii Publice că numărul românilor din Basarabia reprezenta peste 75 % din întreaga populaţie. De asemenea, Butovici, director al învăţământului din Basarabia, observa, în 1916, că, după o sută de ani de dominaţie rusă, ,,limba internaţională” în care se înţeleg locuitorii provinciei continua să fie cea română. Aceste mutaţii demografice, creşterea accentuată a numărului alogenilor, se datorau în primul rând imigrării din provinciile vecine, încurajată de către autorităţile ruseşti. Românii alcătuiau o majoritate compactă, covârşitoare, în centrul Basarabiei, dar, în ţinuturile din nordul şi sudul îndepărtat al provinciei, erau depăşiţi ca număr de alte grupuri etnice. Aşa se face că, potrivit statisticilor oficiale, la începutul secolului al XX-lea, românii reprezentau aproximativ jumătate din locuitori (48 %!).

În preajma unirii, Basarabia număra 2 725 000 locuitori, care trăiau în 12 oraşe şi 2576 sate. Populaţia urbană a Basarabiei a rămas redusă pe tot parcursul secolului al XIX-lea, până la război, de pildă, în 1912, doar 14,7 % din populaţie locuia în oraşe. Cel mai mare oraş al provinciei era Chişinăul, centrul administrativ şi economic, a cărui populaţie a crescut de la 87 000, în 1861, la 100 500, în 1897, şi la 128 000, în 1915. În oraş, se aflau 40 de sinagogi, 20 de biserici ortodoxe, 1 catolică şi 1 luterană, 140 şcoli, din care 10 secundare. Alte oraşe, precum Akkerman (Cetatea Albă), Bender, Ismail, îşi datorau creşterea în primul rând comerţului şi funcţiei lor de centre administrative locale. Populaţia urbană era în cea mai mare parte neromânească: în 1912, 37,2 % evrei, 24,4 % ruşi, 15,8 % ucraineni şi doar 14,2 % români. La Chişinău, înainte de 1900, românii constituiau doar 17 % din populaţie, la Bender (31 800), reprezentau 8 %, iar la Akkerman doar 0, 8 % din locuitori. Prezenţa modestă a românilor în meşteşugurile urbane, în comerţ, printre specialişti şi funcţionari explică acest procentaj scăzut.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

16 ianuarie 2019