DU-MĂ VÂNTULE…
Suflă, vântule și du-mă câți poți tu mai departe,
Ne-om îndrepta spre-al universului obscur hotar…
Din tot ce mă apasă, smulge, deșiră și împarte
Și ce crezi că-i mai bun, îmi lasă mie deoparte,
Să trag o linie, să-mi fac al vieții mele inventar,
Să nu mă-nșele la cântar…
Du-mă vântule, cu soare sau cu timpul mohorât,
Poartă-mă prin adevăruri sau, chiar și prin iluzii…
Turnul, ce-o viaț-am făurit, zace la poale doborât,
Mă sugrumă neputința, mă îneacă un nod în gât,
Aleargă-mă din realitate, mai bine prin confuzii,
Eu și tu-mpreună, ca zăluzii…
Poartă-mă-ntr-o lume, nebună, nebună de extaz,
Că-s sătulă să cârpesc viața și găuri să-i astup…
Usucă-mi lacrima amară, scursă-n șănțuit obraz,
Ridică-mi povara ce o port, ca Atlas pe grumaz,
Sădește-mi aripi chiar de ceară și de pene-n trup,
Barajul sunetului să-l rup…
De coama timpului năuc, să mă prind la repezeală,
Prin noianul clipelor, să mă afund și să m-ascund,
Că, știu… nestăvilit ne curge, nu stă la tocmeală…
Am un ”Acuma” de trăit, necugetand la osteneală,
Un „Prea tarziu” îngrădit, ce nu mă lasă să pătrund,
Și-un „Poate-o fi”, să mă scufund…
MINTEA DIN URMĂ, NE FIE DINTÂI…
Motto : Ce-ai vrea să faci la urmă, fă-o dintâi,
Bucuriile de-aduni, pune-le la căpătâi…
Viața m-a-nvățat s-o cercetez bucată cu bucată…
Pe cât cred c-am putut, am evitat calea abruptă…
Și-aș zice că, într-un fel, cu mine-aș fi împăcată,
Cât bine, rău făcui, nu știu, de le-am la judecată,
Dar, conștiința mea, mereu pe muchie de luptă,
M-a istovit, de vlagă suptă…
De multe ori simții, că seva de la rădăcini e-uscată…
Că, parcă șubred calc, gata de-a cadea-n bulboană…
De-mi mai-nmugureau fiorii, mă pitulam înfricoșată
Lăstarii dorului lăsându-mi, de sânge inima secată
Și, ce câștigai la urmă toată, din lauri vreo coroană ?
La goana vieții campioană ?
Drept să spun, pe calea ei, n-am alergat, am ațipit…
S-a-nchis pleoapa-n somn adânc, lenevit pe geană…
Un „Nu se cuvine”, ce trebuie și ce nu, m-a cotropit,
De judecata de apoi, m-am temut sau, m-am pripit,
Lăsându-mi clipe să se spulbere, așa, ca de pomană,
Neștiind să prind viața de sutană…
Și-acum, aș vrea să pot să-ntorc anii fragezi înapoi,
Cu mintea de acum, oprind piedici, dând din coate…
Să smulg din pomul vieții, fructul dulce, să-l despoi,
Sorbind nesățioasă divin nectarul parfumat și-apoi,
Fără teamă de un mâine, cu gândul fără a socoate,
Bucuria s-o-ntrezăresc în toate…
—————————–
Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU
Atena, Grecia
16 ianuarie, 2019