Sper ca acest eseu să vă poarte într-o călătorie scurtă, dar placută, prin viața mea, o călătorie în care vom descoperi împreună unul dintre miracolele naturii umane, taina scrisului. Păşiti cu mine pe calea prăfuită al trecutului, unde oameni deosebiţi și timpul călător mi-au influențat spiritul și viaţa.

Am fost norocoasă nu numai să cresc in oraşul florilor, sau „mica Vienă”,  cum i se spunea orașului Timişoara, dar si într-o atmosferă magică, înconjurată de cărți și creativitate artistică. Tatăl meu, poet si sculptor, avea darul de a raspândi o energie plăcută în jurul lui, o energie născută din creativitate artistică, din pasiunea de a sculpta și de a scrie. Adesea stătea la masa, privind în aer, părând pierdut într-o lume necunoscută. Eram micuţa, nu ştiam să citesc, dar îi vedeam strălucirea feţei, şi simţeam că arta de a scrie este ceva foarte special și magic, ceva care te face să strălucești ca o stea intr-un univers nou, necunoscut.

Zilele pline de creativitate artistică petrecute cu tatal meu și pasiunea lui de a cizela cuvinte frumoase sub dalta inspirației, mi-au aprins flacăra dorinţei de a citi și de a scrie. „Întinde mâna să atingi un munte,/ Şi stelele să urce către frunte…/” spunea tatăl meu într-o poezie dintr-un album scris în 1974 cu dedicaţia „Fetiţa mea cînd vei citi,/ Aceste rînduri aurii,/ Să zbori cu inima spre soare,/ Spre generaţii viitoare,// Să duci cu tine mai departe,/ Şi gîndul meu,/ Și-această carte.//” Poeziile tatălui meu m-au învaţat că scrisul nu este numai un talent care mocneşte în adîncul fiinţei noastre! Scrisul este o revelaţie care lasă amprenta sufletului pe hîrtie.

Am început să citesc cărți la o vârstă fragedă. Biblioteca vastă a tatălui meu a fost un început aventuros și promițător. Primele mele aventuri în universul lui Ion Creangă, Petre Ispirescu, Ioan Slavici, apoi Rudyard Kipling… unde aproape m-am pierdut în jungla indiană, urmate de Jules Verne și mulți alţii, au rămas de neuitat. Prin acei scriitori am descoperit că lumea e mare, provocătoare și minunată, iar prin modul lor natural și însuflețit de a scrie am înțeles că arta scrisului trebuie fie o experiență aventuroasă, sublimă. Dar am inţeles şi că după ce colindăm prin universuri literare, după ce citim creaţii care ne inspiră, ne întoarcem acasă, acolo unde spiritul ne luminează drumul înspre imaginaţia noastră, imaginaţie considerată a fi infinită.

Într-o seară, am intrat în bucătăria noastră micuta. Era întuneric, dar lumina lumânărilor era suficientă pentru a ilumina masa unde tatăl meu scria. În tăcere, m-am așezat la masă lângă el, am luat o hârtie și un stilou și am început ca și el, să privesc undeva, prin aer. După numai câteva minute, cuvinte frumoase au început să izvorască sfioase din lumea mea interioară, revărsându-se armonios pe hârtie într-un poem, un mini-monolog despre viață. Tatăl meu a ramas surprins, mândru, fericit, citind prima mea poezie şi descoperind în mine o scânteie de iubire pentru arta de a scrie. Aceste momente au rămas neşterse în memoria mea – a fost ultima seară din viața tatălui meu.

Plecare tatălui meu din viaţă a lăsat un gol imens în jurul meu; m-am simţit pierdută într-o lume rece și necunoscută. Am continuat să citesc, înfometată de a găsi înțelepciune și mângâiere în lumea cărţilor, căutând-i sufletul printre rafturile prăfuite ale bibliotecii. Cărți memorabile de Caragiale, Victor Hugo, Alexander Dumas, m-au scos din solitudine și m-au inspirat pe o cale veselă – aşa am început să mă joc cu purceii în vacanţe la bunici, simulând lupte cu sabia și jucând scene de muschetieri cu prietenii pe „cale” în Bucerdea Vinoasă, un sat aproape de Alba Iulia. În special in acea parte a vieții, cărțile au jucat un rol major în dezvoltarea pasiunii mele pentru scris. Scriitorii m-au învăţat că a citi şi a scrie nu este un proces mecanic, este ceva mult mai presus, este o manifestare liberă a  spiritului nostru în universuri cotidiene, o manifestare care uneori provoacă acțiuni mărețe în lumea din jurul nostru. Prin poeti eminenţi precum  Eminescu, Coşbuc sau Nichita Stănescu, am înţeles că arta de a scrie este similară picturii – creăm cuvinte care oglindesc imagini și emoţii vii – unele imagini dispar, se pierd, iar altele intră în eternitate. Pe lângă literatură, pasiunea de a scrie era încă o primăvară timpurie! Poeziilor mele le lipseau esenţa, erau numai muguraşi al unui pom care a dat fructe mult mai târziu.

Dupa terminarea liceului de Filologie-Istorie, am emigrat în 1990, cu un grup de prieteni, în Germania. A fost o etapă de luptă pentru existență, un timp în care fiecare acţiune mi-a croit drumul în viaţă. La început, am fost incapabilă să mă exprim în limba germană, împiedicîndu-mă la fiecare pas de cuvinte reci, necunoscute. Spiritul meu se simțea ca un prizonier închis într-o cameră obscură a necunoscutului. Prietenii mei români s-au decis să plece mai departe, prin alte locuri străine, iar eu am rămas acolo, în Speyer, un orăşel german aproape de graniţa cu Franța. Poate că cel mai dureros în acele timpuri a fost faptul că nu mai puteam vorbii în limba mea, în modul meu hazliu, melancolic sau filozofic… cu acent timişorean, sau aşa cum îmi plăcea uneori ‚să vorovesc’ în graiul bunicilor mei, în dialect ardelenesc. În acele timpuri, o mare parte din identitatea mea de român a amorţit, tot ce conta era numai stăpânirea limbii germane, căci numai prin

ea mi-a fost posibil sa-mi construiesc în acea ţară un viitor.

Cu un dicționar în mână, am început să citesc cărţi în limba germană, oprindu-mă de multe ori să traduc, să înțeleg și să reflectez asupra cuvintelor. Am plutit în spațiu și timp, în istoria filozofiei, pierdută în întrebări, hotărâta să găseasc răspunsuri călăuzitoare. Prin ele mi-am amintit de energia răcoritoare a cărţilor, de gustul lor plin de filozofie, un gust deja câștigat din cărțile tatălui meu. Jostein Gaarder de exemplu, credea că „există un mister divin în tot ceea ce există” (1991). Iar pentru mine, taina scrisului a fost întodeauna unul dintre cele mai frumoase mistere ale vieţii. Am început din nou sa scriu, în limba germana, texte simple despre viaţă, despre trăirile sufletului departe de mediul meu familar, despre oamenii pe care i-am cunoscut.

Viaţa nu este un concert de dorinţe, cum spune un proverb german. Iar eu m-am adaptat cerinţelor vieţii cotidiene, terminând studii economice si apoi muncind într-o lume rece și competitivă a business-ului, unde modul meu de a scrie era academic, lipsit de emoţii. Pentru un timp îndelungat, a fost numai imaginea clară a intelectului care s-a oglindit în tot ceea ce scriam.  În acel timp, presată de necesitatea de a vorbi limba germană cât mai corect, limba română a devenit un prieten singuratic uitat într-o cameră a amintirilor. Au trecut mulţi ani pâna am avut posibilitatea să mă reîntorc la pasiunea mea de a scrie într-un mod creativ.

In 2007 am început studiile în literatura germană și jurnalism la Hamburg. Literatura germană este bogată și versatilă și oferă o perspectivă clară asupra istoriei și culturii germane. Am învaţat lucruri preţioase din cultura lor, din tainele scriitorilor ca Stefan Zweig, care mi-au readus aminte de frumuseţea scrisului, inspirându-mă în acelaşi timp să reflectez din nou asupra realităţilor vieţii. Zweig spunea că „oamenii și evenimentele nu ne dezamăgesc, ci modul nostru cum vedem realitatea.” L-am crezut! Experiențele sale, ca evreu, din timpul războaielor mondiale i-au dat substanță suficientă pentru a scrie din evenimente reale. Studiul în jurnalism mi-a dat multe ocazii nu numai să citesc, dar şi să practic arta scrisului generat din evenimente cotidiene… Am început să scriu interviuri, articole pentru ziar, texte de critică și eseuri.

M-am întors la filozofie prin Richard David Precht, care ridică întrebări despre etică, despre fericire și dragoste. De ce mi-au placut cărţile scrise de Precht? Poate că este onestitatea gândurilor în căutarea adevărurilor vitale, care m-a impresionat cel mai mult. Când găsim un răspuns, o nouă parte existentă în noi devine activă, tangibilă și acea parte continuă să ne îmbucure și să ne călăuzească în viaţă. Prin descoperirile vieţii, arta scrisului are o altă dimensiune, devine o creaţie proaspătă, plină de adevăr.  Am continuat sa scriu mai departe. Un articol aparte scris în limba germană este „Timișoara”, un documentar despre istoria, valorile şi schimbările prin care a trecut acel oraş în ultimele decenii.

Vizita mea în 2008, de Paşti, la Alba Iulia  a fost încoronată de surprize. La ceremonia de la Catedrala din Alba Iulia, în faţa miilor de credincioşi au fost prezenți regele Mihai și regina Ana. Personalitatea regelui Mihai m-a impresionat profund, chiar m-a tulburat. Oamenii măreţi radiază o energie deosebită, memorabilă, de neuitat. M-am intors în Germania şi am început sa fac cercetări, am citit articole despre viaţa lui. Am constatat cu o oarecare tristeţe că guvernul român a fost singurul din lume, care nu a ştiut niciodată sa îl aprecieze şi să-l respecte. După ce am terminat cercetările, am scris un articol. Când îmi aduc aminte îmi vine şi astăzi să zâmbesc. Profesorul de Jurnalism, pe atunci editor la revista Der Spiegel, mi-a lăsat un mesaj după ce a corectat articolul: „Dragă Laura, mi-a venit sa muşc din masă de supărare cînd am văzut că ai scris mai mult decît ţi-am cerut, asa că îţi dau numai o distincţie”. Cred că taina scrisului am găsit-o în acel timp în flacăra curiozităţii care s-a aprins în mine, mi-a luminat gîndurile, m-a instigat să cercetez şi să scriu despre fapte și adevăruri.

Decizia de a mă muta în Australia în 2014 a fost culminată de sărbătoari, dar și de încercări mari ale vieţii. Departe de mediul familiar, mediu care l-am creat cu multă pasiune și efort în cei 24 de ani trăiţi în Germania, viața mea anterioară a devenit din nou un castel de nisip suflat de vântul destinului. Din nou, am fost încurcată, ca o insectă într-o pânză de paianjen, într-o limbă nouă, incapabilă să-i înțeleg cuvintele. Cuvintele sunt atât de importante; uneori sunt fluturi care ne poartă visele, alteori sunt scoici care conţin perle prețioase de înțelepciune, iar câteodată sunt izvoare care revarsă o energie învioratoare în lumea din jurul nostru. Dar prin toate încercările și obstacolele noi, în fiecare zi, am simțit nostalgia, dorința arzătoare de a mă întoarce în lumea mea, în lumea cărţilor și a  scrisului. De-a lungul vieții mele, scriitorii au devenit prietenii mei cei mai apropiați: ei m-au lăsat în cartile lor, în lumea lor spirituala, să mă odihnesc, să ma regenerez; mi-au oferit roadele înțelepciunii lor, emoțiile lor, m-au inspirat să înţeleg și să iubesc taina scrisului.

Prin studiul la universitatea Griffith am continuat să scriu, dar într-o limbă nouă, limba engleză. Prima poveste de ficțiune în limba engleză, o poveste de dragoste din timpul revoluției române din 1989, a fost ca și o eliberare a sufletului din locurile tăcute ale entității. În timp ce scriam, cuvintele cădeau ușor pe pământ, ca și o ploaie de vară, eliberând în lume gânduri răcoritoare, emoții tangibile. Iar anul acesta (2018), cu ajutorul Academiei Româno-Australiane pentru Cultură, una dintre poeziile mele scrisă în limba română a fost publicată în mai multe reviste culturale românești, precum și în Timișoara. Cred că acea publicaţie mi-a revigorat ideintitatea mea de român. Dar și mai mult, după 28 de ani, sufletul meu s-a reîntors în locul în care m-am născut, a atins biblioteca tatălui meu, șoptind printre rafturile pline de cărţi: „Mulțumesc, tată drag. M-ai învaţat două valori inestimabile – pasiunea pentru lectură și iubirea de a scrie”.

Mulţumesc, drag cititor pentru compania plăcută în scurta călătorie în timp și spaţiu!

––––––––––––-

Laura Anișoara MUSTEȚIU

Sydney, Australia

26 noiembrie 2018