Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme

Păcătosul

Un păcătos nu iartă pe nimeni,
nu se iartă nici pe sine,
în această lume fiecare iertare
se face de cel cu har
de aceea el îşi ascunde intenţia
şi faptele uită vorbele.

Pe drumuri bătătorite aşteaptă răul,
pornirea nefirească,
o cădere la pământ
de unde nu se mai ridică om.

În spatele său stăpâneşte întunericul,
ochii nu mai au ţintă
doar un blestem vine din interior
şi produce dispreţ
în care se pierde fără să vrea.

Lumina pare o anihilare duşmană,
să-şi caute mijloacele,
numai Dumnezeu mai poate face ceva
dacă nu e prea târziu.

Cu mâini de lumină

Întorc gândurile până se uscă cum fânul,
devin moi aromate,
în tinereţe am adormit pe căpiţe
şi am rămas îmbătat de mirosul copt.

Acum învârt ideile şi le las să germineze,
caut esenţe de trăire vie,
merg mai departe şi-mi evaluez posibilitile
de a fructifica rodul
care să-mi umplă viaţa
cu mireasma răcoroasă a nopţilor de mai.

Doamne, în universul atât de înălţător
picură-mi din harul tău cîte puţin
până mă trezesc om
cu mâini de lumină.

Poate nu ştiu să adaug zilele frumoase,
dar ceva din suflet am să pun
până va înflori din el recunoştinţa.

Mă-ntunec Doamne

Mă-ntunec Doamne, iar mă-ntunec,
de atâtea ploi şi vânt
nici umbre nu mai sunt, nici bucurie,
rostogoliri duşmane de ape peste case,
dar nu vreau să mă înec
ci să trăiesc în lume pe pământ
fără de teama plumburie
ce mi-a intrat în carne şi în oase,
de încep de-acum s-alunec.

Continue reading „Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme” →

Vasile COMAN: La urma urmei…ce e un tată?

La urma urmei…ce e un tată?

La urma urmei, ce e un tată?
– E cineva…mi-a zis bunica…
E omul ce e foc şi vatră
E cel ce nu cunoaşte frica.

E cel ce-n brațe…
-Atunci când plângi-
Te ține ca pe un mister,
E cel ce-ți zâmbeşte…şi râzi…
E stâlpul casei- drug de fier.

Un tată poate fi impunător,
Te ceartă când incalci vreo lege,
Un tată-i om- îi spunem dor
Şi drept in toate a culege.

E omul ce stă să te prindă,
Chiar înainte de-a cădea,
El e cuvântul ce abundă
Bătrân…tăcând în casa sa…

La urma urmei…ce e un tată?
E omul cu nădragii groși,
E cel ce m-aştepta la poartă,
Într-un baston…cu ochi frumoşi.

Şi dacă azi…de multă trudă
Ferit de ochii orişicui…..
Mai las o lacrimă să curgă,
Mi-e dor de tata…dar el…nu-i.

——————————–

Vasile COMAN

Ploieşti

12 octombrie 2017

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Reflecţie şi poezie (proză scurtă)

Doamne iubito, cum îmi pun eu nădejdea în tine ca într-o nălucă spre care alerg cu braţele pline de grădini cu flori şi tu fugi mai departe fără să te ating. Ochii mei văd ce nu se poate vedea, urechile-mi aud freamătul sufletului tău ca o pădure de zadă, trupul meu aleargă odată cu trupul tău pe miriştile soarelui şi te locuieşte fără chirie. Spune-mi dacă totul este o poveste şi tu eşti cea din copilăria mea, de la marginea orizontului unde râuri de cleştar îşi aşteptau cai înaripaţi să se adape. Unul din căpriori aş fi putut fi eu ca să nu zic cerb când tu treceai pe poteca asfinţitului spre casa cu stâlpii de lemn ciopliţi în inima unui popor care nu-şi recunoştea arta. Şi acum păstrez poza aceea cu fulminantele tale treceri călare pe un cal roib, prin ierburile înalte spre podul de piatră căruia îi stăteau de strajă păduri de liliac înflorit, lângă un câmp de narcise. Dar dincolo de toate acestea, braţele tale arcuite m-au cuprins pentru prima dată, mi-au lăsat legătura cu acele frângii nepieritoare care-mi cuprind inima şi pieptul în strânsoarea minunată ce nu se uită. Nu pot să cred că totul a fost real şi lumea în care mă mişc mi se pare o forfotă dezarticulată fără minunea care ar fi putut să continue. Lumea în care se umple sufletul cu trăiri nu ne desparte de amintiri, imagini şi persoane dragi, ele cu timpul se estompează şi devin ca un văl aşezat peste ochii noştri gata să vadă dincolo de realitatea prezentă. Ei fotografiază realitatea din trecut plină de întâmplări, o redau în gând cu aceeaşi acurateţe, ba mai mult o încarcă cu un fel de nostalgie care exacerbează frumosul şi-l fac prezent cu o undă de duioşie şi înţelegere. De aceea orice clipă simţită face parte din zestrea noastră lăuntrică şi capătă o aură de lumină ce se varsă ca o lacrimă peste timpul trecut, îl înfăşoară în purpură fină. Acum sau niciodată cuvintele îşi caută rostul pentru a strânge şi păstra filonul de aur al iubirii noastre, de mă întreb cum am putea vieţui fără acestă iubire care musteşte prin toţi porii şi-şi caută astâmpărul şi echilibrul în persoana de lângă noi. Sigur convergenţele şi divergenţele au curbele lor de întâlnire şi despărţire, au ca axă iubirea şi prietenia statornicită. Nimeni nu ne poate îndepărta de la calea dumnezeiască a cuvântului prin iubire şi simţire a aproapelui cel mai legat de inimă şi suflet. Iubindu-ne între noi îl vom iubi şi pe Dumnezeul nostru. Dimineţile dăruite aşteaptă cu bucurie răsăritul soarelui, nu numai pe pământ ci şi în suflete. Şi ce poate fi mai minunat decât o rază dătătoare de lumină şi încredere chiar şi atunci când cerul este acoperit de nori şi se prefigurează o furtună. Întotdeauna după furtună se limpezesc apele şi gândurile oamenilor, fiecare capătă un alt imbold în realizarea activităţii. Tenebrele se ascund şi suflul muncii şi al creaţiei îmbracă valenţe noi, se valorizează ideile şi conceptele profunde, arta cuvântului împreună cu celelalte arte îşi dau mâna şi apropie copia creaţiei omului cât mai mult de creaţia perfectă a naturii. Credinţa îşi adaugă şi ea dimensiunea aceea înalt umană de dragoste şi apropiere faţă de noi înşine şi prin aceasta faţă de Dumnezeu. Lumea se zbate în aceeaşi paradigmă a înţelegerii de sine împreună cu scopul şi sensul aspiraţiei sale spre găsirea locului pe care să-l ocupe în spaţiul şi timpul destinat. Caută permanent resursele care pot izvorî din interior şi posibilităţile de folosire intensivă a celor existente în exterior, fără să fie afectat datul naturii de a se regenara singură. Atmosfera în care ne naştem, ne formează şi educă în spiritul tradiţiei şi moştenirii culturale specifice, ne înscrie în spirala evoluţiei fizice şi spirituale, al adăugării la datul preexistent al destinului sau sorţii, al câştigului dobândit prin expierenţă şi învăţare a cunoştinţelor strict necesare ori superioare, a perceperii conştiinţei de sine şi a rolului şi locului la care trebuie să aspiri în societate. Omul nu se confruntă cu natura ci se integrează-n ea şi se situează într-un univers al său care-l plasează-n universul mare, infinit. E ca şi cum ai spune că infinitul mic existent în noi se distribuie în infinitul mare. Poezia este un mod inefabil de a reflecta sentimentele şi trăirile omeneşti şi a le transmite prin scris, cu tot ce înseamnă forma cuprinderii lor în cuvânt şi prin rostire ori citire, comunicate către ceilalţi semeni care au cultura şi sufletul deschis pentru formele cele mai înalte de percepere a realităţii transfigurate în forme sensibile ale artei cuvântului. Prin poezie ca şi prin celelalte arte fără excepţie căpătăm deprinderile înfrumuseţării noastre ca spirit, ne apropiem de inepuizabilele posibilităţi de creaţie ale demiurgului şi ele devin hrana noastră binecuvântată. Nimeni nu trebuie să ignore oferta de a se clădi pe sine după legile naturale ale creaţiei divine şi lucrarea devine opera sa.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

26 septembrie, 2018

Cezarina ADAMESCU: Poet – între cuvinte nerostite

VIOREL BIRTU PÎRĂIANU,

Tic-tac, tic-tac…,

Editura Singur,

Târgoviște, 2017

Titlul acestui volum, ”Tic-tac, tic-tac…” relevă legătura dintre măsura incomensurabilă a timpului și tăcerea poetului, cu fiecare bătaie a ornicului interior. De ce simte poetul inutilitatea cuvântului și nevoința de a tăcea, pe măsura trecerii timpului. Demersul liric i se pare uneori, zadarnic? Și totuși, el e arcul peste lumi, peste zări, e tot ce rămâne din ființa terestră, urma vizibilă care îl proiectează în veșnicie. Așadar, tac, cu fiecare secundă…Un ritm impus de bunăvoie. Din care se iese arar și doar atunci când are ceva imperios de comunicat omenirii.

Există unii creatori care, chiar și atunci când tac, spun ceva. Tăcerile lor grăitoare sunt, cu atât mai semnificative, cu cât trăirile lor sunt mai acerbe. Sunt tăceri roditoare, fecunde, bogate în gânduri, în amintiri, în visuri și în cuvinte vechi, nefolosite încă. Cuvintele nerostite își cer, însă, drepturile legitime. Nașterea de cuvinte e ca o facere de Lumină, țâșnită din adâncul ființei, la tăierea clipei în două bucăți gemene. Trebuie să așezi o piatră măcar, la altarul timpului rostogolit fără întoarcere. Nici amintirile nu au destulă memorie, în zborul lor fără de spațiu. Se cuvine răbdare și veghe. Poate că ar trebui – alt aluat pentru aripi, să învelești îngerii, noaptea, în parcelea de cer unde își au sălașul.

Autorul acestui volum, cu titlu implacabil, dorește să ne amintească faptul că întunericul nu durează o veșnicie, oricum se destramă și, la capătul lui, se ițește Lumina.

Trei repere fundamentale caută poetul în ochii iubitei: ”adevărul, lumina și viața”. În loc de acestea, poetul se perindă uneori, prin ”Amurgul pustiu”, constatând trist că: ”totul e tăcere, lacrimi și durere”. Însă, datorită iubirii, depășește această stare de pustietate sufletească.

S-ar zice că Viorel Birtu Pîrăianu este un poet care pune mare preț pe suflet, căruia îi atribuie însușiri antropomorfice. În poezia lui întâlnim: arca sufletului, tălpile sufletului, lacrima sufletului, aripile sufletului, pajiștea sufletului, văpaia din suflet, pleoapele sufletului, faleza sufletului, ”pe pereții scorojiți ai sufletului”; ”sânii tăi uitați pe perna sufletului”; etc.

Personificarea este o modalitate de expresie des folosită. Adeseori ea se transformă-n metaforă. Astfel, vântul sărută, amurgul plânge, plânge ploaia (poate cea mai verosimilă), pașii unui gând, pe lacrima gândului, pe buzele iubirii, brațul timpului, surâsul zărilor, palma râului, țipătul luminii, buzele gândului.

La Viorel Birtu Pîrăianu, arderea cea mai intensă este iubirea. Buzele ard, inima arde, obrajii ard, trupul, la fel, mângâierile sunt aprinse. Însă voluptatea, patima, nu întinează, ca la unii îndrăgostiți, ci purifică. Și întrebările ard, și tăcerea. Este manifestarea cea mai intensă a sentimentului: ”în arșița sentimentului / atingeri fine, line / cu întrebări / ce ard, ce dor / cu buzele gândului / în țipătul pământului / iubește-mă femeie, în noapte, / iubește-mă cu patimă, cu foc, / să ardem, să ardem, / cu focul divin al iubirii / respir iubire, / în tine, cu tine / tu, lacrimă și dor / dor nebun, călător / pe cărările sufletului / pășesc în mângâieri aprinse / de nimeni cuprinse, / de nimeni stinse / picură stropii de rouă / de ziuă nouă / pe buze uscate / te învelesc în lacrima sufletului”(În arșița iubirii). Iubirea se consumă așadar, ”în arderi nebune, sublime, pe pământ / suspină patima / țipă dorul / în acorduri pure, fine / fiorul se alintă / între fierbinți sărutări / adânci, în trup, în spirit și în gând”(Chemări).

Este interesant de remarcat, că aceste arderi, ”în focul divin al iubirii”, transformă persoanele, le face mai curate, mai pure. Este vorba aici și de focul sacru, cel fără de cenușă, focul purificator.

Despre iubirea ideală, se poate spune că poetul încă nu a întâlnit-o, de vreme ce spune: ”poate ești aceea/ pe care o aștept în ani”, în timp ce ”pânze de tăcere / se întind pe drum”.(Amurgul pustiu).

Tonul este adeseori elegiac, buzele rămân rătăcite ”pe țărmuri de dor”, amurgul se scurge, iar surâsul iubitei devine și el ”dor curgător”(În arșița iubirii), în timp ce sufletul rămâne ”sub pașii sărutului”. Poetului nu-i rămâne așadar, decât să scrie pe nisip, ceea ce și face:”scriu pe nisipul fierbinte/ cu o scoică / cioplită de gânduri / cu ochii deschiși către ape / povestea noastră de amor / pășind cu tine în eternitate / sorbind din apa pură a iubirii”(În arșița iubirii).

Ceața este un element aproape omniprezent în poeziile lui Viorel Birtu Pîrăianu. De altfel, intervin în acest decor ambiguu, și elemente fantomatice, care țin mai curând de metafizic: ”plec la o întâlnire / ce nu va avea loc / în față o ușă / ce nu există, / e doar o părere, nu…” (Un gând trecut). Și altăoară cheamă ”ecoul rătăcit în ceață”; ori,”las în urmă / murmurul ceții”.

Și tot ceața îi apare poetului ca un ”abis necuprins”, generator de vise, de fantasme, de miraj, drept pentru care se întreabă:”să plec sau să rămân, în vis?”(Un gând trecut). Poetul spune, la un moment dat: ”Sunt atât de obosit de viață / de mersul orb, prin ceață”(Aștept).

Iubirea, deși aparent voluptoasă, este idealizată adeseori, proiecție a unui vis ori a unui dor care nu se știe dacă se va împlini: ”captivă în iubire / înmugurești în fiecare clipă / suavă te deschizi în zori / sub sărutul gândului / în matca sufletului / aștept să desfac în noapte / șoapta unui trup / să pătrund în taina nemuririi / cu tine femeie / strop de iubire”(Șoapta unui trup).

Marea calitate a poeziei lui Viorel Birtu Pîrăianu este muzicalitatea, ritmul interior, deși se înscrie în linia modernă, liberă de canoanele teoriei versificației. Cantabilitatea, rima întâmplătoare, bogăția mijloacelor de expresie, paleta de sensuri oferite, o fac plăcută și căutată. Poetul reușește în mod exemplar să creeze o armonie benefică a cuvintelor. Dar, cu câtă modestie afirmă poetul, în pofida atâtor avuții spirituale pe care le posedă: ”caut să fiu / doar un om între oameni”(O lacrimă într-un suspin). Și cu o luciditate specifică oamenilor care știu ce vor, autorul afirmă:”eu azi mai sunt / acel ce nu mai sunt”(Epistolă).

Sintagme arhicunoscute, trecute prin filtrul sensibilității poetului, devin oaze proprii de încântare și desfătare sufletească, înnobilate de prezența hieratică a iubitei: Ex. În ”iarba verde de acasă”, unde jocul dragostei devine sublim: ”ne iubim în pat de flori / împodobit cu zări / culese din tainice depărtări / ce frumos ardeam amândoi / în fiorul iubirii dintâi / atât de puri, atât de goi/ doi nebuni amândoi / vorbeam, trăiam, visam, pluteam, / pe aripile dorului / ți-am sărutat lacrima / încet-încet / ai tresărit înfiorată, întâia dată”. Dar, dragostea devine unică, prin faptul că este imortalizată în memoria clipei:”clipa tăcea / ascunsesem limbile ceasului / în buzunarele rupte ale lumii / timpul uitând să mai treacă / eu am rămas să aștept femeia / pe peronul unui timp/ uitat în tăcerea cuvântului” (În iarba verde de acasă).

Iubirea este aureolată de sublimul purității imaginii: ”sărutând abisul unui gând”;”dulce chemare / în pașii dorului”; ”am sărutat prima oară glezna unui vis”;”tremurai feciorelnic în noapte”;”dimineața te-ai învelit cu alge / pășind pe țărmul solar”; ”aroma ultimului suspin”;”pe buze purtam crini”; ”lăsasem pe țărm / cioburi de stele / culese din Calea Lactee”, etc. (Cronica unei iubiri).

În căutarea frumosului imortalizat în cuvânt, acest poet al cumsecădeniei asumate, e însetat de Lumina pură a Începutului.

Cu toate acestea, autorul traversează și stări dramatice, populate de ”cuvinte incoerente”; de ”întunericul lumii”; ”un copac uscat”; de ”tragicul țărm”;”gânduri amputate”;”lumina tremură de frig”;”de griji, nevoi, întrebări”,”piatra albită de sânge” și peste toate, ”pe cer o privighetoare / cânta la un pian imaginar”, care ar putea fi ieșirea din labirintul tristeții. Deși, privighetoarea, nu are nevoie de un pian imaginar, cântecul ei neasemuit, acoperind orizontul.

La Viorel Birtu Pîrăianu – tăcerea doare și ”arde durerea ultimului cuvânt” – de intensitatea trăirii. Între privirea orizontală și cea verticală e cale de o cruce: ”privesc la cer / mă uit la viață” (Printre gânduri amputate). Și în timp ce viața picură, se scurge ”implacabil în gol / gol, ruină, nămol”, poetul, numărând zilele în gând, spune: ”visez o floare”, chiar dacă ”floarea a înghețat în zare / lumina a trecut”. Deși e conștient că: ”merg pe picioare amputate / rostesc cuvinte frânte / adun cuvinte din cioburi de gânduri / Și tac printre rânduri”(Printre gânduri amputate). Adeseori, tăcerea este echivalentă cu tristețea: ”mă ascund în tăcere și plâng” (Poarta).

Autorul face aici, legătura dintre Cuvântul prim, al doilea sistem de semnalizare și smerenia omului față de măreția copleșitoare a Universului, a creației universale. Eul liric își caută loc în acest Univers îndepărtat, iar atunci când nu-l găsește, se cercetează pe sine. În fața lui, a Universului, nu poți decât să taci. O tăcere germinativă, însă, deși poetul se simte stingher și copleșit, în micimea lui. ”privirea străpungea tăcerea timpului / în lacrima crudă a gândurilor / sfâșiate dintr-un suflet rătăcit pe pământ / nu reușesc să evadez dintre gânduri / un pas la limita durerii / cuvintele spală despărțirile / nu cer nimic / sunt vis sau nălucire / aici doar clopotul mai dă de știre / ding-dang-dang / bate-bate în neștire / e clipa să plec sau nu / în iarnă am rămas cu moartea / de vorbă pe o stradă / murdară de sânge / lovit de semenii mei / poate este ziua aceea / și dacă nu este / am pășit către sfârșit / deși sfârșitul / era de mult sfârșit / nu am văzut/ eram ocupat / cu începutul sfârșitului / într-o lume hâdă și moartă”(Începutul). Însă poetul preferă ”aroma pură a iubirii”. Și totodată:”mă-mpiedic de lacrima unui gând”(Parfum de orhidee), gândul fiind primordial. Într-o poezie, autorul se exprimă astfel despre gânduri: ”cu mâna murdară de gânduri”(Tu dormi).

Preocupat de transmiterea ideii, autorul a decis să renunțe la forma clasică a poeziei și chiar la rigoarea semnelor de punctuație care nu ar aduce nimic în plus mesajului său. Folosirea minusculelor la început de frază sau vers este, în acest caz, îndreptățită.

Se remarcă, în toată această căutare a idealului, preferința pentru puritate, ”în roua pură a dimineții”; ”aroma pură a iubirii”; ”în răsăritul pur de soare”.

Din imperiul floral, poetul a ales nufărul alb, floarea nobilă – orhideea, dar și maci roșii, simbolul dragostei aprinse, parfumul suav de iasomie, lotusul, ș.a.

El a ridicat iubirea la înălțimea altarului, prin aceasta, eternizând-o. Și totuși, profesiunea poetului își spune cuvântul prin folosirea unor termeni medicali: valva mitrală, cordul, ”mă dor oasele sufletului”.

Apelativele pentru iubită sunt: draga mea, mândra mea, femeie, ș.a.

Adeseori, poetul induce un fel de ambiguitate pentru a spori misterul poetic:”sunt un absent prezent”;”parcă dorm, parcă visez”;”să stau, să pier / în universul efemer”; etc.

În contrapondere cu gândul și cuvântul, apare des, tăcerea, care ia diferite aspecte, adeseori cuplată cu singurătatea și cu dorul: ”tăcere și multă singurătate”;”tăcerea dorului nestins”;”tăcerea a îmbrăcat totul/ în haine de gală”;”ascult clipocitul tăcerii”; ”ascult tăcerea pământului”; nu reușesc să evadez dintre gânduri”.

Despre sine, poetul spune că e:”cocor rătăcit într-o lume” (Aștept). Și despre intențiile sale creative: ”voiam să cioplesc universul/ cu un vers”(Vorbe). Și: ”De mă vei întreba vreodată ce sunt / îți voi răspunde simplu / sunt un copac / pe țărmul unui gând / lovit de oameni, timpuri / curg și curg / sunt singur pe o stâncă / trec clipe, trec ani / în zori / eu înverzesc mereu / doar pentru voi” (Copacul). Iar altădată, spune: ”eram prea viu / aici, între voi”(Vorbe). Recunoscându-se un romantic autentic, poetul spune: ”sunt trubadurul rătăcit / pe țărmul unui vis” (Sărutul în noapte). Și într-o altă ipostază, ludică, poetul afirmă: ”dansez, dansez / cu cerul, cu luna / sunt trubadur sprințar / ce plutește iar și iar / fără gând, fără habar / prin lume, printre fete, printre toate / mă rotesc în joc nebun/ pingelele sunt rupte / cine stă să le asculte / muzica cântă, cântă / fecioara pășește în pași de visare / în dans etern / prin timpuri de zadă / ce dans cu foc / petreceri de-a pururi să fie / dimineața,/ mă lovesc zorile în față / în brațe nu-i nimeni / nu-i înger de fată / pe pernă a rămas / o lacrimă”(O lacrimă de fată). În alt loc, autorul spune despre sine că e: ”trubadurul zărilor / menestrelul zorilor”(Cine-i).

Aici, poetul se lasă condus de ludic, de muzicalitate, de ritm, ca în poezia clasică. Dar totul se dovedește a fi numai un vis.

Autorul nu se dă înapoi de la voluptatea unei clipe eterne de iubire: ”arzi într-un sărut / mereu neînceput / dezmierd fiorul unui dor / cu pana unui gând / sau un sărut / ascuns, furat, mușcat, cerut, / aș vrea / câte aș vrea / să te cuprind, să strâng / în noaptea cu căderi de stele / un vis mereu neînceput, / de terminat / cine mai știe / eu am rămas / pierdut în reverie”(Clipa de iubire).

Un tablou idilic, aidoma unui pastel, emoționează prin frumusețea imaginii create din elemente simple, naturale:”lângă fântâni / pâlpâie licuricii și țipă păunii / un cuib / rășină, miros crud de brad, / brusc, țâșnește o minune / printre lăstuni / o căprioară / cu ochii cruzi / cocorii strigă în zare, a chemare / pe o stradă, doi măgăruși apatici / pe chei, sirenele mă cheamă / în larg / acolo, dincolo de zare / în port, pescarii / coșuri pline / raci, țipari și o broască țestoasă / prea curioasă / în vale / o moară, toarce agale / la întâmplare / la asfințit / în jocul amurgului / ziua s-a sfârșit / umbre pe cer / mângâie genele / nu am plecat / să fug printre stele / am rămas / adormit între ape / pe țărm / o femeie / o inimă singură / așteaptă”(Pași).

În general, titlurile sunt sintetice, alcătuite dintr-un cuvânt sau două, el rezumând o stare, de fapt, lumea văzută cu ochi de poet. O afirmație neașteptată ”cuvântul meu / are vârsta sufletului, a singurătății”(Un om printre stele). E vorba, desigur, nu de vârstele biologice, ci de vârstele spiritului. Dar cuvântul poate împrumuta și alt veșmânt, cel mai puțin luminos:”în absența ta / cuvântul s-a îmbrăcat în întuneric / căutând viața / la sânul gol al cunoașterii”(Pe câmpiile dorului).

Un întreg bagaj de elemente magice completează tabloul suprarealist: tărâmuri de vrajă, corăbii de vânt, sirene cu voci duioase. Din peisaj nu lipsește trubadurul cu chitara, care-și execută repertoriu ce cuprinde: ”chemare, iubire, uitare” – peste valul ”ce se sparge de timpuri”(Cuvânt peste ape).

Femeia, în viziunea poetică a autorului este ”fărâmă pură de suflet / izvor de albă lumină”(Pe câmpiile dorului). Altădată, femeia este ”floare de lotus închis”.

În toate ipostazele propuse, apare lumina care ia diferite aspecte: lumina a îmbătrânit, crinii hohotesc ”loviți de țipătul luminii”. O altă ipostază a luminii: ”lumina a coborât / pe pământ / să își răcorească / trupul fierbinte”(În neliniștea timpului). Și: ”Vocea ta emană lumină”, spune poetul.

Realismul, luciditatea trec uneori, dincolo de mirajul închipuirii și poetul se trezește pierdut în marasmul vieții, în ”circul cotidian” constatând că ”e vremea marelui nimic” (Vremuri vechi, vremuri noi).

Și totuși, având cuvântul drept pavăză și acoperiș, poetul capătă îndreptățire să spună:”mă plec gârbovit peste ani / printre plopi și castani / la margine de drum / pe unde trec / ieri, azi, acum/ unde sunt nu știu / de ieri, de mult / ascult tăcerea pământului / uneori mă ascund în tăcere să plâng / aștept în neliniștea timpului / un semn / cu mâinile rănite de întrebări / în noapte / mă voi cățăra / în geana gândului / să urc către cer / acolo voi găsi adevărul / de viața asta / nu-mi mai pasă / mă dezbrac de dureri, tristeți / privesc pe unda timpului ce trece / în poartă / o tânără femeie / poartă în pântec / sensul nostru pe pământ / aprinde făclia luminii / să lumineze calea / la poarta întunericului / peste timp, peste ape”(Poarta).

Dovadă că și-a înțeles rostul în astă lume, poetul spune: ”scriu și scriu / cu pana gândului și sângele trupului / pe scoarța sufletului”(Scrisoarea).

Așteptarea, visarea, dorul, plăsmuirea, tăcerea, lacrima de pe obraz, dezamăgirea și chiar trădarea, sunt ingrediente care compun iubirea. Din toate, poetul alege femeia, cu care poate să recompună lumea de la început:”eu vreau femeia/ doar atât/ nu vreau statui sau falnice zeițe / nici zâne, nici crăiese / te vreau pe tine / nu tăceri / eu știu / și bine știu / iubirea noastră este sfântă”(Lacrima iubirii).

Sunt clipe când strigarea poetului devine patetică, rod al unei exasperări existențiale căreia nu-i găsește ieșire:”plutesc pe râul Lethe / uitarea o caut / cerul mi-e pernă / și marea veșmânt / în mână port o lampă / lumina sufletului / să-mi poarte dorul departe / să uit de lume, de toate / să-mi beau bătrânețea / din ulcioare de lut / să beau, să beau / din noapte în zori / sub lacrima zorilor și păcatele nopților / să sparg ulciorul / de pereții uscați / lăsați-mă să beau nebunia din mine / ploaia a tăcut / am înțeles că sunt acel / care nu mai sunt / se contopiră toate / azi am plecat cu luntrea / condusă de Charon / trupul să-l poarte pe Styx / în larg dragi pescăruși / privesc ultimul drum”(Drumul).

Unele poeme sunt incantații murmurânde, în care sugestia, repetiția iscusită, uneori inversată pentru a obține efectul scontat, eufonia, crează cadrul unei povești de iubire. Astfel, poeziile devin mici secvențe decupate și apoi puse cap la cap, ca-n jocul puzzle, pentru a realcătui un episod romantic.

Un portret admirabil al femeii se află în poezia ”Inelul”: ”femeie / diamant din celulele iubirii / giuvaier de tainice gânduri / ascunse, de nimeni atinse, pătrunse / gura poem / iar ochii / stele în noapte / trupul tău, miezul durerii”. Pentru poet, dragostea are ca finalitate, purcederea împreună la altarul iubirii, pentru a-și așeza, unul altuia, inelul de dor. Într-un joc al contrastelor care duce cu gândul la Lucian Blaga (”Așa-s de negri, ochii tăi, Lumina mea”), Viorel Birtu Pîrăianu spune: ”tu, albă stea / în negura nopții”(Inelul).

Folosind în special fondul comun de cuvinte, într-o economie a mijloacelor de expresie, poetul reușește să obțină efecte neașteptate și mai ales, să transmită emoția, ceea ce este esențial în poezie. Aici se cuvine să amintim, acele jocuri ritmice, bazate pe repetiție:”de azi, de ieri, de unde vrei, / să ceri, să iei / sunt parte dintr-o parte / găsită ieri în altă parte / de cine / de cine vine / la masă, la cină / și uneori la mine / dacă mai vine / marea un râu/ pierdut într-o apă / pete albe pe cer / sunt nori efemeri / de azi, de nicăieri / sau pescăruși în zbor / spre țărm / de drag, de dor / timpul curge mereu înainte / eu merg mereu înapoi / la capăt a ajuns timpul / eu m-am rătăcit / în celălalt timp / aștept, aștept un timp, în răstimp”(Timp rătăcit).

În adorația lui nedisimulată, poetul vede femeia, de multe ori, în chip de înger,”fecioară / vis alb și pur / pe tărâmuri de vis”; ”gingașă floare” (sintagmă comună); ”mirifică fecioară”; ”femeie, înger dintr-un vis” (Visul).

De dragul sonorității, eufoniei, în rima întâplătoare pe care o practică în vers alb, poetul acceptă și sintagme comune: nisipuri ce ard, pașii sufletului, zbuciumul gândului, suspinul timpului, țărmuri de vis, cenușa timpului, tărâmuri de vis, flăcările sufletului, dor călător, cuvinte de amor, lacrima iubirii, lacrimă în noapte, lacrima tăcerii, fierbinți sărutări, vis aprins, steaua iubirii, țipătul gândului, pasul timpului, sărutul zărilor, șoaptele iubirii, ușa sufletului, licăr de șoapte, potecile-s pustii, clipe eterne, buzele arse de dor, fluturii iubirii, zbor etern și pur, ș.a.

Volumul se încheie în chip optimist cu o speranță că, înaintând pe drumul drept, pas cu pas, ne îndreptăm spre fericire: ”am acoperit trupul cu frunze / să vindec rănile din suflet / trec dincolo de uitare / din frunze cresc muguri / dimineața pășesc prin roua primăverii / vara așez pe frunte / coroana de flori a luminii / toamna rătăcesc prin vălul timpului / iarna trăiesc din plăsmuiri / mângâi depărtările / timpul înflorește mirific / sub șoaptele iubirii / o imagine proiectată / într-o mie de clipe / a strâns cuvântul în palme / sărut universul / pășind ușor spre fericire”(Un pas spre fericire). Întreaga lirică a acestui prodigios poet se învârte în jurul iubirii, care ia diferite chipuri, iubire de cuplu, iubire curată, iubire de sorginte divină ș.a. Cântând și omagiind iubirea, poetul nu face altceva decît să înalțe imnuri vieții, în tot ce are aceasta mai sublim. Și dacă, poetul a ales, cu fiecare măsură a timpului să tacă, așa cum reiese din titlu, poezia lui vorbește, aclamă, cheamă, îmbrățișează, unește sufletele și induce o stare de bine, care nu poate veni decât de la Dumnezeu.

–––––––––

CEZARINA ADAMESCU

4 Răpciune 2018

Mariana COCIERU: Un eveniment cultural inedit în Anul Centenarului

La 10 septembrie 2018, în incinta Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova din Chişinău, a avut loc o manifestare culturală inedită graţiei câtorva puncte-cheie. Evenimentul a găzduit, de la bun început, inaugurarea Filialei ASCIOR-CHIŞINĂU, de către reprezentanţii Asociaţiei pentru Civilizaţie Ortodoxă, cu sediul la Buzău, România.

Ulterior, publicul spectator a savurat cu o deosebită satisfacţie lansarea a două cărţi de poezie: Părinţii ca sfinţii, autor Ştefan Ștefan Sofronovici, şi Dragii mamei copilaşi de Efrosinia Sofronovici, mama poetului, în vârstă de 92 de ani.

Momentul de graţie l-a constituit, totuşi, lumea bună venită de pe ambele maluri de Prut, cu reprezentanţi ai Academiilor, dar şi ai Uniunii Scriitorilor din Bucureşti şi Chişinău, capitalele celor două State Româneşti: România şi Republica Moldova. Manifestarea culturală s-a produs în Sala de Conferinţe „Alexe Rău”, fiind moderată de Maestrul în Artă Pavel Popa şi organizată prin implicarea directă a colaboratorilor Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova (Chişinău), a conducerii Asociaţiei ASCIOR (Buzău) şi a Uniunii Scriitorilor de Limbă Română.

Cu un mesaj de salut la inaugurarea evenimentului a venit părintele Andrei Caramalău, arhimandritul Mănăstirii „Sfântul Apostol Andrei”, mănăstire ce aparţine Mitropoliei Basarabiei, amplasată în oraşul Durleşti, suburbie a Municipiului Chişinău. Sfinţia sa a binecuvântat adunarea şi a rostit o rugăciune după obiceiul creştinesc. Ulterior cuvânt i s-a oferit domnului inginer Nicolae Muşat, preşedintele-fondator al ASCIOR (Buzău), şeful delegaţiei din stânga Prutului. Dumnealui a prezentat membrii delegaţiei şi a informat publicul cu privire la statutul şi activitatea asociaţiei pe care o conduce, trecând în revistă realizările obţinute. În discursul său, s-a referit în mod deosebit la tipărirea revistei Orizonturile Bucuriei: revistă de credinţă, atitudine, cultură şi civilizaţie ortodoxă, apoi la realizarea Antologiei ASCIOR 2017 (unde au fost publicaţi mai mulţi autori basarabeni) ş. a., anunţând deschiderea spre colaborare atât celor prezenţi la eveniment, cât şi tuturor oamenilor de cultură şi ştiinţă, interesaţi de promovarea valorilor spirituale creştineşti.

Printre realizările esenţiale obţinute de asociaţie au fost enumerate inaugurările mai multor filiale, printre care cea de la Tulcea, Bucureşti, Orhei, Cernăuţi, Soroca ş. a. Filiala ASCIOR-CHIŞINĂU este a şaptea la număr, a menţionat domnia sa. În calitate de preşedinte-fondator al filialei de la Chişinău a fost aleasă doamna Diana Ciugureanu-Zlatan, care este şi Preşedintele Uniunii Scriitorilor de Limbă Română, iar vicepreşedinţi au fost desemnaţi poetul Ştefan Sofronovici, arhimandritul Andrei Caramalău şi juristul Diána Hristisean.

Mesaje de salut au acordat şi ceilalţi membri ai delegaţiei: dr. Angelica Stănciuloiu, economist, director integrare ASCIOR, poeta Olga Văduva-Grigorov, preşedintele filialei ASCIOR-TULCEA şi dr. Mihail Popescu, prof. universitar, vicepreşedinte ASCIOR-BUCUREŞTI. Publicul s-a arătat interesat de activităţile întreprinse de asociaţie şi filialele acestora, iniţiind un dialog interactiv cu invitaţii şi mulţumindu-le pentru intenţia de a deschide o filială şi în municipiul Chişinău.

Startul lansării celor două cărţi l-a dat Academicianul Mihai Cimpoi, numit de către mulţi intelectuali de la Chişinău, Patriarhul Culturii Româneşti din Basarabia, în calitatede prefaţator al celor două volume de poezie prezentate. Domnia sa a accentuat ca semnificativ faptul că acest frumos eveniment cultural are loc în Anul Centenar, apreciind drept fericită coincidenţa inaugurării filialei ASCIOR-CHIŞINĂU cu lansarea celor două cărţi de poezie cu profund conţinut religios şi patriotic.

În prefaţa cărţii Dragii mamei copilaşi, întitulată Mărturia critică a unei ţărance, remarcabilul critic literar a evidenţiat la justă valoare că autoarea: „Efrosinia Sofronovici iese din uriaşul con de umbră al Cântăreţului anonim şi îşi pune versurile şi cântecele pe hârtie. Poeta-ţărancă, înzestrată cu darul rostirii de cântec, de recitativ baladesc, vine cu o mărturie sinceră despre propria viaţă, despre familia numeroasă pe care a avut-o, despre vremurile pe care le-a trăit. Mai potrivite pentru definirea a ceea ce ne propune ea sunt mai vechile mărturisenie şi mărturiseală, care sunt înrudite cu spovedanie” [Sofronovici Efrosinia. Dragii mamei copilaşi. Chişinău: Pontos, 2017, p. 3].

Menţionând că tematica patriotică este o adevărată rara avis în poezia de azi, exegetul a atras atenţia că poeţii americani, după sângerosul atentat din 11 septembrie 2001, au început a aborda mult mai temeinic această temă. În încheiere, referindu-se la cel de-al doilea volum de poezie lansat Părinţii ca sfinţii, academicianul a citat un fragment din prefaţa cărţii întitulată sugestiv Cărarea cea dreaptă a vieţii şi a poeziei: „Ştefan Sofronovici se bucură că renaşte credinţa, că «renasc Biserici albe din ruină – izvoare de demult cu apă vie», se bucură de faptul că Dumnezeu ne mai călăuzeşte şi ne îndreaptă pe calea cea dreaptă, că «Putna în
iubire ne adună». De aceea, îmbracă versurile în formă de rugăciune, de acatist, de comunicare şi cuminecare, de invocare a harului divin, care să-i facă altar inima, de dialog cu aproapele, care antrenează duhul folcloric al versului («Lacrimi sunt apele,/ Înstrăinatele,/ Plângem cu-aproapele/ Jertfele plaiului,/ Patima graiului…»)” [Sofronovici Ştefan. Părinţii ca sfinţii. Chişinău: Pontos, 2018, p. 4].

În discursul său, academicianul Nicolae Dabija a amintit publicului-spectator că a semnat o prefaţă la prima carte a lui Ştefan Sofronovici, Noi nu avem pământ de dat, apărută în anul 2001, menţionând prospeţimea poeziei acestui autor, graţie tematicilor religioase şi patriotice, atât de imperioase pentru cultivarea spiritului militant al tânerei generaţii aflate în confruntarea zilnică cu pierderea valorilor naţionale spirituale, istorice şi lingvistice. Scriitorul s-a referit cu o deosebită satisfacţie la vecinătatea satelor de baştină Codreni, de unde îşi trage propriile rădăcini, şi Batâr, satul copilăriei şi al adolescenţei protagonistului Ştefan Sofronovici.

Domnia sa a accentuat rolul credinţei în soarta poporului român şi a menţionat faptul că documentele mai vechi dezvăluie informaţii inedite privind destinul istoric al satelor din îngemănarea Codrilor cu Stepa Bugeacului, cum sunt Batârul şi Codrenii, în care, cu secole în urmă, pe timpul năvălirii tătarilor şi a turcilor, bisericile erau construite pe roţi, iar în momentul diverselor intemperii barbare erau deplasate de către locuitori satelor în ascunzişuri.

Academicianul a mărturisit cu o deosebită satisfacţie că prezenţa protagonistei Efrosinia Sofronovici i-a adus alături chipul şi blândeţea mamei sale, mulţumindu-i atât pentru seninătatea privirii de mamă-model, păstrătoare a credinţei strămoşeşti, cât şi pentru versurile scrise cu aleasă dragoste de oameni şi de cei apropiaţi.

Poetul, dramaturgul şi folcloristul Iulian Filip, coleg cu Ştefan Sofronovici la Sectorul de Folclor al Institutului de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei, a amintit de colaborarea fructuoasă încă de la Teatrul Etnofolcloric „Ion Creangă”, de prin anul 1988, unde a lucrat şi regretata Tatiana Sofronovici.

Cuvinte de laudă a găsit Domnia sa şi în adresa Efrosiniei Sofronovici, care are o zestre folclorică rarisim de bogată, dânsa fiind nu doar un bun informator de folclor, dar, mai ales, un veritabil promotor de tezaur folcloric în calitatea sa de interpretă şi dansatoare.

Prieteni şi invitaţi ai celor doi protagonişti au adresat cuvinte de profundă apreciere muncii şi talentului depus în cele două volume. Menţionăm, în acest context, discursurile susţinute de către:

Diana Ciugureanu-Zlatan, poet şi ziarist, preşedinte al Uniunii Scriitorilor de Limbă Română;

Veronica Pirlea-Conovali, profesoară de istorie, vicepreşedinte al USLR;

Victor Ignat, Artist Emerit al Republicii Moldova; Diana Hristisean;

Victor Celan, actor; dr.

Tatiana Butnaru, folclorist ş. a.

În semn de înaltă apreciere a creaţiei poetului Ştefan Sofronovici, câţiva elevi de la Gimnaziul Durleşti, ghidaţi de bibliotecara Ţurcan Elena, au recitat poezii din creaţia protagonistului. Cu aceleaşi consideraţii a venit şi compozitorul Olga Trudov-Mațarin, care a interpretat câteva melodii pe versurile poetului.

Publicul a fost încântat să o contempleze pe mama Efrosinia Sofronovici, care, la o vârstă înaintată, îşi recită cu aleasă profunzime şi dăruire propriile versuri, dar şi pe cele învăţate în îndepărtata copilărie, precum şi să audieze cântece folclorice în interpretarea protagonistei, deţinătoare a unei voci remarcabile.

O surpriză a produs şi Mihai Sofronovici,fiul mai mare al Efrosiniei Sofronovici, interpretând cântecele Barbu Lăutaru, Car frumos cu patru boi (autor Vasile Militaru) şi a unei creaţii muzicale proprii despre destinul tragic al Basarabiei.

Nelipsiţi de la eveniment a fost Ansamblul folcloric Ţărăncuţa din or. Durleşti, conducător artistic Ştefan Sofronovici, conducător muzical Veaceslav Adam, şi nepoata celor doi protagonişti, Ana Granaci, solistă a ansamblului, care au propus spre atenţia publicului câteva cântece populare, inclusiv culese de la Efrosinia Sofronovici.

Inedita manifestare a culminat cu o sesiune de autografe şi cărţi dăruite participanţilor la eveniment. La mai mult şi la mai mare, dragă coleg Ştefan Sofronovici şi scumpa noastră mamă Efrosinia!

————————————–

Dr. Mariana Cocieru,

şef al Sectorului de Folclor

Septembrie, 2018

Galina MARTEA: Ţinutul Hotin, de Valentin Tomuleţ

De la bun început este vorba de o lucrare monumentală, o lucrare dedicată în exclusivitate poporului român din Basarabia, poporului moldovean care, în timp, a cunoscut ce este sentimentul de inferioritate și conținutul de politică discriminatorie față de propriile valori naționale. La respectiva temă atât de dureroasă pentru meleagul basarabean, neobositul și talentatul scriitor/ cercetător Valentin Tomuleț (doctor habilitat în istorie, profesor universitar, savant, scriitor și istoric literar, sef al Departamentului Istoria Românilor, Universală şi Arheologie, Facultatea de Istorie şi Psihologie, decan al Facultăţii de Arte Frumoase, Universitatea de Stat din Moldova) vine și de această dată cu opinii și argumente de o valoare inegalabilă ce sunt relatate în monografia „ŢINUTUL HOTIN în surse statistice ruseşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea”, publicată recent la Editura Lexon-Prim, Chișinău, cu un cuprins de 1056 pagini. Ținem să menționăm că lucrarea în cauză a fost recomandată și aprobată spre publicare de către Departamentul Istoria Românilor Universală și Arheologie şi Secţia Istorie Modernă, Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei; Consiliul Ştiinţific al Facultăţii de Istorie şi Filozofie şi Consiliul Ştiinţific al Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei; iar Comisia de selecţie pentru editarea cărţii naţionale a fost prezentă cu contribuţia Ministerului Culturii din Moldova. În același timp, vom specifica că recenzenții lucrării sunt: Demir Dragnev – doctor habilitat, profesor universitar, membru corespondent al AŞM; Pavel Cocârlă – doctor habilitat, profesor universitar; Ion Eremia – doctor habilitat, profesor universitar; Ion Gumenâi – doctor habilitat, conferenţiar universitar; Constantin Ungureanu – doctor în istorie, conferenţiar cercetător; Andrei Emilciuc – doctor în istorie, cercetător ştiinţific superior.

Un lucru colosal de mare în realizarea unei asemenea opere științifice, dar și unei asemenea opere literare. Însă, în pofida efortului depus, cel mai important este că autorul cărții a avut curajul, voința și capacitatea intelectuală de a istorisi și a scoate la suprafață lucruri noi-adevărate din trecut (acestea fiind ascunse prin diverse arhive din mai multe ţări), care multe dintre ele nu au fost cunoscute până în prezent. Astfel, Valentin Tomuleț dedică această monografie poporului moldovean, poporului român din Basarabia și, nu în ultimul timp, cu o notă aparte, concetățeanului din regiunea Tabani, localitate unde este născut autorul (15 septembrie 1952, comuna Tabani, județul Briceni, Basarabia). Totul este realizat în scopul ca omul acestui ținut, în cele din urmă, să-și cunoască trecutul istoric care a fost plin de umilință și trădare, astfel Domnia Sa zicând: „publicând această lucrare, ne-am gândit în primul rând la cititorul simplu, dornic de a cunoaște istoria locală – elevul, studentul, profesorul, cetățeanul, în particular cel din mediul rural, care este interesat să aibă un răspuns neîntârziat și lămurit la diferite chestiuni legate de istoria localității în care s-a născut și locuiește, răspuns pe care nu-l poți obține decât din lucrări speciale, dar pe care, cu regret, nu le are la îndemână, nu le cunoaște și nici nu le poate găsi…”; în continuare autorul menționând „despre politica de rusificare și deznaționalizare promovată în Basarabia prin impunerea valorilor naționale și spirituale ruse, străine, în detrimentul celor autohtone”. Evident, descrieri emoționante cu caracter istoric, dar destul de reale care s-au petrecut pe teritoriul Basarabiei în perioada dominației țariste, astfel fiind pusă la îndemâna cititorului o întreagă gamă de evenimente ce au marcat existența unui popor în condiții de colonizare (unde după anexarea în 1812 a Basarabiei la Imperiul Rus, administrația imperială rusă colonizează provincia nou-anexată cu ruși, ucraineni, bulgari, găgăuzi, germani, elvețieni, evrei etc. Ca rezultat, fiind schimbată structura etnică a populației din Basarabia), depistate din surse statistice inedite cu referire la localitățile din fostul județ Hotin la sfârșitul secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea, toate fiind preluate din arhivele Republicii Moldova, Federației Ruse și Ucrainei. Este necesar de menționat că autorul în această lucrare, cu o iscusință aparte, reușeste să expună într-un mod destul de vizibil și, totodată, să pună în valoare caracterul basarabeanului care, după zeci și sute de ani de ocupație de marile imperii din diferite perioade ale timpului, încă mai dorește să mențină în viață tradițiile și limba strămoșilor noștri – limba română, iar în contextul dat, poporul basarabean este obligat și trebuie să-și cunoască neapărat istoria neamului, cu precădere și din zona de nord a Basarabiei (astăzi, în componența Republicii Moldova şi Ucrainei), precum și din alte regiuni pierdute în urma actelor abuzive și ilegale, astfel fiindu-i pusă pentru lecturare lucrarea susmenționată.

Intervalul cronologic abordat în monografia istorică „Ţinutul Hotin în surse statistice ruseşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea” cuprinde, așa cum scrie Valentin Tomuleț: „prima jumătate a secolului XIX, ca limită inferioară de hotar servind anul 1812, când în urma războiului ruso-turc din anii 1806-1812 regiunea dintre Prut și Nistru a fost anexată la Imperiul Rus. Limita cronologică superioară cuprinde mijlocul secolului al XIX-lea, când, în urma războiului Crimeei (1853-1856), Rusia a fost nevoită să retrocedeze Principatului Moldovei partea de sud a Basarabiei. Limitele cronologice propuse înglobează o perioadă cu adânci transformări, care au influențat semnificativ evoluția vieții social-politice a regiunii dintre Prut și Nistru, transformări dictate de ruperea acesteia în 1812 din cadrul unui sistem social-economic și politic (cel al Principatului Moldovei) și încorporarea ei forțată în cadrul altui sistem (cel al Imperiului Rus). În acești ani, în viața economică și în structura socială a Basarabiei intervin schimbări radicale, determinate de politica cu caracter pronunțat antinațional promovată de țarism și de măsurile de colonizare și deznaționalizare întreprinse de administrația imperială rusă în vederea includerii provinciei în sistemul economic și politic al Imperiului Rus, evenimente care vor avea efecte pronunțate asupra Basarabiei. Deși, limitele cronologice ale cercetării cuprind prima jumătate a secolului al XIX-lea, totuși, pentru a putea face comparațiile și generalizările de rigoare, am fost nevoiți să depășim atât limita inferioară, cât și cea superioară a cercetării. Pentru limita inferioară, când Principatul Moldovei era un stat integru, paralelele respective vor începe cu anii ’60-’70 ai secolului al XVIII-lea, când războaiele ruso-turce din anii 1768-1774 și 1787-1791 au influențat puternic procesele demografice din Principat, iar limita superioară coincide cu reformele liberale în Basarabia din anii ’60-’70 ai secolului al XIX-lea, impactul lor fiind unul vădit asupra proceselor demografice, economice și sociale din regiune”. Structurată în 7 capitole și 18 subcapitole, studii introductive, abrevieri, zeci de anexe, lucrarea în sine se compune din studiul monografic dedicat ținutului/ județului Hotin din prima jumătate a secolului XIX – totul fiind centrat pe respectivele aspecte: împărțirea administrativ-teritorială și, nemijlocit, analiza sistemului administrativ și fiscal al Basarabiei în prima jumătate a secolului al XIX-lea; despre recensămintele și statisticile oficiale privind demografia Basarabiei, realizate de către imperiul rus din acea perioadă, acestea reflectând pe viu atitudinea meschină în planificarea și implementarea politicilor economice, sociale și fiscale de dezvoltare, cât și pentru desfășurarea diferitor activități admistrative pe teritoriul basarabean; în mod aparte, sunt realizate studii detaliate de ordin demografic, social și economic care au avut loc în ținutul/ județul Hotin în diferite perioade de timp, privite în context basarabean general și local, iar cele de ordin regional – în contextul a trei gubernii din Novorosia (Herson, Taurida și Ekaterinoslav), date statistice depistate în diverse fonduri de arhivă din Moldova, Ucraina, Federația Rusă; dar și descrieri despre dinamica populației din satul Tabani, județul Hotin, cât și despre situația localităților din ținutul Hotin privind acele schimbări cantitative care s-au produs sub raport numeric și nu numai în Basarabia în această perioadă de timp; cât și despre multe alte aspecte ce țin de teritoriul și populația Basarabiei. Din analiza statisticii realizată de către imperiul rus în 1820 se subînțelege că în acea perioadă a fost formulată/ obţinută o informație extrem de vastă şi preţioasă despre populația ţinutului Hotin. Materialul factologic identificat include în cel mai amănunțit mod date din 145 de localități din ţinutul Hotin, spre exemplu, privind anul populării localităţii, numele proprietarului, legenda provenienței; numărul de mănăstiri, biserici, școli, clădiri ce aparțineau statului și persoanelor particulare, hanuri, cârciumi, beciuri, magazine, mori și uzine; numărul de vite, de stupi de albine, de livezi ce aparțineau locuitorilor, numele persoanelor de sex masculin-capi de familii, numărul de burlaci, văduve, văduvi, mazili, ruptași și bejenari, informații despre proprietarul sau arendașul moșiei satului, numărul de soldați înstruiți în sate și cine este comandantul lor; etc. Important este de menționat că datele statistice realizate în anul 1820 au fost depozitate în fondul Guvernului Regional al Basarabiei și al Arhivei Naționale a Republicii Moldova care, ca şi cele din 1821 sunt inedite, fiind descoperite în fondurile Arhivei de Stat din regiunea Cernăuți, Ucraina. De semnalat că importanţa acestor statistici constau în faptul că atestă influenţa politicii imperiale ruse asupra proceselor migraţioniste din ţinut. Cât despre statisticile din 1825 cu referire la ținutul Hotin și nu numai, datele au fost depistate în Arhiva Istorică Militară de Stat din Rusia – fondul Arhiva Militaro-Științifică, în care erau adunate, selectate și generalizate informații nespus de prețioase despre numărul total de persoane de sex masculin și de sex feminin pentru următoarele categorii sociale – țărani, clerici, mazili, țigani și evrei, dar și despre starea economică a satelor la momentul elaborării statisticii respective. Un lucru foarte interesant este că evidența statistică respectivă a fost efectuată de ofițeri ai departamentului militar, concomitent, cu selectarea materialului pentru secțiunea specială „Descrierea militaro-statistică a Basarabiei”, aceasta fiind concepută în 1826, însă rămasă în variantă de manuscris până în zilele de astăzi. În consecință, putem spune că cercetătorul a elaborat un studiu nespus de valoros, cu relatări foarte prețioase, extrem de interesante, bine argumentate și veridice, astfel Domnia Sa rezumând: „Poziția periferică a Basarabiei în sistemul economic și politic al Imperiului Rus a determinat în mare parte atitudinea vădit discriminatorie față de această provincie a autorităților centrale, care au limitat drepturile și posibilitățile autohtonilor, în fond ale moldovenilor. Ca rezultat, lipsa de unitate statală și independență națională, dominația politică și exploatarea economică, crearea unor stări sociale cosmopolite de către Imperiul Rus au influențat direct acest proces. Țarismul a promovat în Basarabia o politică de rusificare și deznaționalizare prin impunerea valorilor naționale și spirituale ruse, străine, în detrimentul celor autohtone…”. Totodată, autorul cărții menționează: „Documentele depistate sunt traduse în limba română. Principiul de bază în reproducerea documentelor a fost respectarea cu strictețe a formei primare, de aceea documentele traduse redau întocmai conținutul originalului. Documentul de bază – tabelul – este publicat integral, fără prescurtări sau omisiuni. În interesul unei cât mai exacte transcrieri s-a menținut redarea exactă a materialului factologic înregistrat în document. Numele proprii și geografice sunt redate fără transformări, din această cauză avem înregistrate mai multe variante de nume ale uneia și aceleiași localități, cu diferite accente. Transcrierea numelor de familii s-a făcut din limba rusă, fapt ce a determinat, posibil, unele erori în numele de familii. Numele scrise cu litere mici în original, în textul lucrării noastre, sunt scrise cu majuscule. În cazul în care nu am fost siguri de descifrarea corectă a cuvântului sau în cazul fragmentelor de text pierdute sau șterse am pus semnul întrebării (?). Iar porțiunile ilizibile le-am marcat prin (…)”. Deci, concluzia este: pe marginea celor scrise de profesorul Valentin Tomuleț s-ar putea comenta la nesfârșit, deoarece integral sunt descrieri cu adevărat șocante, interesante, la rândul lor, și dureroase care, în timp, și-au pus amprente grele în existența poporului basabean.

Monografia „Ţinutul Hotin în surse statistice ruseşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea”, scrisă de Valentin Tomuleț, este o lucrare foarte actuală și extraordinar de necesară timpurilor noastre, deoarece prin intermediul acesteia poporul moldovean, poporul român din Basarabia ar urma să-și reamintească istoria trecutului care a fost o mare tragedie, cu deznodământ nefericit. La acest subiect autorul vine cu convingeri ferme, spunând: „Primul lucru cert într-o investigație științifică, atunci când încercăm să supunem analizei orice problematică legată de istoria Basarabiei în epoca modernă sau, mai corect spus, sub dominație țaristă, este lipsa sau absența totală a memoriei. Cum putem vorbi în acest sens de un adevăr istoric, cum putem aprecia destinul unui popor și/sau al unei țări dacă uităm (sau ne facem că uităm) de regimurile care s-au perindat în timp și au promovat ideologii criminale ce și-au propus să extermine limba română, cultura, datina și tradiția străbună românească, poporul român? Din diverse motive: de partid, ideologice, de clan, egoiste, de interes meschin, de incompetență etc., nu s-a făcut suficient pentru a condamna regimurile imperiale, pentru a informa și a convinge societatea și comunitatea internațională, în baza unor cercetări temeinice, în legătură cu etnocidul la care a fost supusă etnia română din Imperiul Rus și URSS. Când spunem că nu există o memorie colectivă despre ceea ce s-a întâmplat cu acest pătimit popor de-a lungul secolelor, ne referim în primul rând la faptul că știm încă prea puțin sau aproape deloc despre soarta Basarabiei și a basarabenilor sub ocupația țaristă începând cu 1812, deși suntem de acord cu faptul că nu s-a făcut nimic considerabil sau aproape nimic pentru recuperarea memoriei istorice, în pofida faptului că referitor la istoria Basarabiei au fost scrise nu puține lucrări. Conștientizăm, desigur, că problemele cu care se confruntă Republica Moldova astăzi sunt o consecință nefastă a trecutului, inclusiv a actului ilegal și abuziv săvârșit la 1812 de Imperiul Rus, prin care acesta a anexat jumătatea estică, cea mai bogată și fertilă parte, a Principatului Moldovei, trunchiind o țară și dezbinând un popor. Jurnalistul Silviu Tănase constată că 180 din ultimii 200 de ani au fost trăiți de românii basarabeni sub dictaturi sau regimuri autocrate: 106 ani sub dominație imperială rusă/țaristă, câțiva ani de dictatură carlistă și 48 de ani sub regimul imperial sovietic (1940-1941, 1944-1991). Urmare – lipsa de libertate a gândului a generat „atrofierea conștiinței și a memoriei”, în cazul basarabenilor – a memoriei de neam și Țară, de Țara-Mamă…”. Cu un sentiment plin de nemulțumire și durere pentru trecutul istoric al românilor din Basarabia, autorul continuă să spună: „La începutul secolului al XIX-lea, Rusia, pentru prima oară în istoria cuceririlor teritoriale pe direcția sud-vestică, anexează o regiune ce nu-i aparținea și la care nu avea niciun drept, cu populație nerusă. Pentru a justifica acest act ilegal și abuziv, istoriografia rusă a expus diferite „concepții” și „teorii”. Aceste „concepții” și „teorii”, preluate ulterior de istoriografia sovietică moldovenească, privind intenția nobilă de „eliberare a populației ortodoxe de sub jugul odios otoman” sunt false și vulnerabile și nu rezistă niciunei critici în cazul românilor basarabeni, întrucât acestora nu le-a fost acordată libertatea promisă, iar populația s-a pomenit sub o altă dominație politică, exercitată de o putere de aceeași credință creștin-ortodoxă. Pentru justificarea acestui rapt teritorial, istoriografia rusă și cea sovietică au căutat să prezinte argumente, cât de cât plauzibile, care pe parcurs s-au dovedit a fi adevărate falsuri… Nici Basarabia anexată nu a prosperat sub aspect economic pe durata celor 106 ani de ocupație rusă, ea fiind una dintre cele mai sărace regiuni (gubernii) din Imperiu, cu o infrastructură economică inferioară față de guberniile limitrofe. Cea mai gravă consecință a actului de la 1812 a constituit-o însă înstrăinarea, pentru o perioadă îndelungată, a românilor basarabeni de neamul românesc, cu toate consecințele dezastruoase, cea mai dureroasă fiind conservarea unei stări de subdezvoltare a populației majoritare ca urmare a lipsei desăvârșite a instruirii în limba maternă”. Continue reading „Galina MARTEA: Ţinutul Hotin, de Valentin Tomuleţ” →

Valeriu DULGHERU: Petiție pentru ReUnificare

Mult Stimați Prieteni!

Situația din Basarabia ramâne deosebit de incerta. Speranța unionistă este tot mai mult compromisă de înșiși „unioniștii”, care nicidecum nu pot (sau nu doresc!) să se unească.

Pe acest fundal mințile inguste kremlineze se activează tot mai mult, în special, acum în preajma alegerilor parlamentare. Miza lor este de a prelua în întregime puterea și a reorienta vectorul la 180 grade spre Rusia. Tot mai mult apare temerea că noi, unioniștii, de unii singuri ne vom descurca cu greu. Rămâne ca problema noastră de ReUnire cu Țara sa fie cât mai mult internationalizată, așa cum faceau înaintașii noștri la Paris în preajma Micii Uniri de la 1859.

Un bun prieten, cu mare dragoste de Basarabia (soţia fiindu-i din Basarabia), profesor universitar de la Universitatea din Texas, Petru A. Simionescu, a demarat semnarea unei importante petiții electronice: „Moldova – România reunite”.

Susțineți reunificarea Republicii Moldova cu România și semnați petiția din linkul de mai jos! Dezactivați primul ” √ ” din dreapta pentru semnătura privată.

Support the cause of Moldova – România reunification and sign the electronic petition linked below!

Unterstützen Sie die Sache der Republik Moldau – Rumänien und unterschreiben Sie die unten verlinkte elektronische Petition!

Soutenez la cause de la réunification de la Moldavie et de la Roumanie et signez la pétition électronique ci-dessous!

https://www.ipetitions.com/petition/moldova-romania-reunite

În momentul când va fi semnată de un număr suficient de persoane (măcar 10 000) profesorul se angajează să o transmită pe căile sale următorilor factori de decizie:

Parlamantul European:

http://www.europarl.europa.eu/portal/en/contact

Cancelarul Angela Merkel:

https://www.bundeskanzlerin.de/Webs/BKin/EN/Service/Contact/contact_node.html

Ministerul de externe al Franţei:

https://www.diplomatie.gouv.fr/en/the-ministry-and-its-network/directory-and-addresses-of-the-ministry-for-europe-and-foreign-affairs/

Preșendintele Donald Trump:

https://www.whitehouse.gov/contact/

US President Donald Trump

The White House

1600 Pennsylvania Avenue NW

Washington, DC 20500

USA

Comitetul de Relaţii Externe al Congresului SUA:

https://foreignaffairs.house.gov/subcommittee/full-committee/

US Congress Foreign Affairs Committee

2170 Rayburn House Office Building

Washington, DC 20515

USA

––––––––––––

Rugămintea este de a transmite această petiţie cât mai multor persoane.

Cu deosebită consideraţiune,

Valeriu DULGHERU

Chișinău, Basarabia

20 septembrie 2018

Vavila POPOVICI: Cel mai urât dintre pământeni

„Cel mai iubit dintre pământeni”, romanul realist scris de Marin Preda, are ca temă critica societății socialiste sau a dictaturii proletariatului pe care am trăit-o mulți dintre noi. Ideea romanului: o societate ateistă construită pe abuz, minciună, asasinat politic și care promovează bestiile la conducerea societății, nu poate exista mult timp și se auto-devorează; situația în care lipsa principiilor umaniste, falsificarea adevărului social, transformarea instituțiilor în instrumente în mâna unor persoane, nu poate fi suportată.

Ce titlu frumos a dat scriitorul romanului său! M-am gândit că în zilele de acum, cineva poate se va încumeta să scrie un roman cu titlul „Cel mai urât dintre pământeni”. Ar avea material documentar și ar fi o meditație pe tema destinului nostru.

A-i fi urât cuiva – spune dicționarul – înseamnă a deștepta sentimente neplăcute, a provoca dezgustul sau antipatia cuiva. Conduita imorală a unei persoane sau a unui grup, adică maniera de a acționa și a se comporta imoral, este motivul principal al ivirii acestui sentiment în sufletele unor oameni.

Egoismul manifestat de către conducători, combinația de orgoliu nemăsurat cu ură bine mascată, supraestimarea forțelor proprii (facem fiindcă putem!) determină tot mai multă antipatie și chiar ca o contramăsură – ura, dezbinarea. Și această stare se amplifică, deoarece niciodată omul moral nu va putea sta alături de cel imoral. Ei au concepții diferite despre lume și viață. Unul dintre ei trebuie să se schimbe. Unde am ajunge dacă moralitatea ar fi învinsă și lumea ar fi dominată de imoralitate? Ca atare este necesară trezirea, reeducarea celor care au împins societatea spre imoralitate, deschiderea sufletelor pentru a intra binele în locul egoismului, urii și răutății. Iar cei loviți, învinși, transformați în sclavi, nu dați dovadă de frică! Ea este o durere asociată sentimentului de slăbiciune și are tendința de a face omul să fugă din calea dreaptă pe care a cunoscut-o, de multe ori de teama pierderii avantajelor obținute până în acel moment. Este o ură defensivă, fugă și îndepărtare de o cauză dreaptă care necesită curajul pentru a fi dusă până la capăt.

Fac o legătură de idei încercând să redau „Legea compensării” în viziunea lui Ștefan Odobleja (1902-1978), românul care a pus bazele ciberneticii înainte de Al Doilea Război Mondial, cibernetica fiind asociată frecvent cu diverse sisteme informatice, în realitate reprezentând o combinație complexă între psihologie și filosofie. Însă, munca sa a fost contestată, repudiată de regimul comunist, și îmbrățișată de matematicianul și filozoful american Norbert Wiener pentru a fi asumată ca știință. Transcriu pentru cei cărora le place a judeca, pentru Odobleja a judeca însemnând a consona: „Compensarea este o reparație a unității: manieră de menținerea echilibrului. Este concurența părților unui întreg; mecanism de apărare a oricărui sistem unitar; reacție interioară de conservare. Este consecință a legii conservării care poate fi enunțată după cum urmează: întregul nu crește, întregul nu se micșorează; numai părțile sale sunt acelea care se compensează. De aceea, este o consecință a legii echivalenței: există egalitate între întreg și părțile sale. Suma părților sale este egală cu unitatea. Suma efectelor este egală cu cauza lor. Dacă suma totală a părților rămâne în general constantă, proporția respectivă a acestor părți din interiorul unei totalități este destul de variabilă. În interiorul unui sistem dacă una din părți crește, celelalte părți se vor micșora; dacă una din părți se micșorează celelalte părți vor crește. Suma lor rămâne constantă, părțile variind invers una față de alta. Părțile unui sistem unitar și constant vor crește sau se vor micșora în raport invers una față de alta. Părțile sunt invers proporționale între ele. Pierderea subită a unei părți trebuie să se regăsească la altă parte”. Să reținem ultima frază!

În toate timpurile au existat oameni imorali printre cei morali, au existat parveniți, adică persoane ajunse la o bună situație materială, politică sau socială, fără merite deosebite, fără muncă, prin mijloace neoneste, au existat ciocoi – oameni slugarnici. Am dat altădată exemplul prozatorului român Nicolae Filimon (1819-1865) care l-a creat pe „teribilul” Dinu Păturică, eroul primului roman realist românesc „Ciocoii vechi și noi”, o frescă a societății românești de la începutul secolului XIX. Incompetenții și analfabeții au ocupat funcții de conducere și în alte timpuri, dar parcă astăzi se folosesc metode perfide de acoperire a incompetenței, analfabetismului, se flutură diplome false, diplome pentru care nu s-a muncit, ci s-a plătit, cu ele să închidă gura oamenilor cinstiți, adevăraților gospodari, oamenilor capabili și instruiți, unii cu experiență în viață, dar și tinerilor serioși și muncitori care au fost educați să fie cinstiți și harnici și care sunt ignorați sau pur și simplu dați la o parte. Iată că și acum, în vremurile noastre, ca și altădată, i-am lăsat să-și facă poftele, și odată ajunși la putere, cu permisiunea noastră – din slăbiciune, lipsă de curaj sau indolență – , își permit să-și bată joc de oamenii merituoși. Am zâmbit când am citit dimensiunile imense ale unei caracatițe descoperită într-un ocean și m-am întrebat, în acel moment, ce dimensiuni o avea caracatița din țara noastră formată din oamenii care ne conduc și care sunt angrenați în afaceri murdare și acțiuni perverse învăluite în declarații goale de conținut, cu promisiuni, acte de binefacere fără acoperire?

Au existat, și mai există dictatori, unii obsedați de propriul nume, tirani moderni, dușmani ai Internetului, lideri pasionați de pescuit, de partide de vânătoare, de animale etc. Să ne amintim de grandomania – tulburare a personalității lui Nicolae Ceaușescu – care și-a impus cultul personalității, și-a imprimat chipul pe manualele școlare, și-a făcut soția om de știință și a înfometat populația pentru a plăti datoriile externe ale țării, a ordonat construirea Casei Poporului – a doua cea mai mare clădire administrativă din lume după Pentagon. Despre grandomanie, această incapacitate a individului de a se autoaprecia corect se spune că derivă din individualism (preocupare exclusivă de propria persoană) și deseori frizează ridicolul: fabulația de a fi urmărit, de a fi solicitat în mod secret în anumite funcții mari etc.

Înainte de formarea statului român, provinciile românești, numite de istorici Țările Române, au avut în fruntea lor conducători abili, buni strategi militari, adevărate modele care au pus interesul țării înainte propriului lor interes: Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Iancu Corvin de Hunedoara, Matei Corvin și alții. Faptele lor au rămas în cărțile de istorie. Am spus – abili – în sensul bun al cuvântului, prin abilitate înțelegându-se îndemânare, iscusință, pricepere. Abilitatea sau capabilitatea cuiva reprezintă un tot al cunoștințelor sale de orice natură, cu care persoana pe care le are poate opera în societate. Și nu în sensul negativ, cel al șmecheriei, șiretlicului, așa cum lăsa să se înțeleagă, pe bună dreptate, scriitorul și eseistul Andrei Pleșu: „Noi nu mai avem oameni cu competențe reale, avem oameni cu abilități; noi nu mai avem oameni cu doctrine, cu programe, cu proiecte, cu idealuri; avem oameni cu „ambâț”, cu interese imediate”.

Este nevoie de lideri adevărați, fie ei și de partide, de conducători cu viziune, cu suflet mare, cu talent și pricepere. E foarte important în viață ca cineva să evalueze corect ce are și să știe să administreze totul cu multă atenție și logică adecvată. Or, logica lipsește, chiar dacă cineva poate să vorbească despre ea aducând aminte ascultătorilor de nenumărate ori că este inginer, și să folosească exerciții aritmetice demonstrative, la tablă, în diferite emisiuni televizate. Este adevărat că anii de facultate ai politehnicii încearcă să dezvolte această calitate, dar nu întotdeauna se văd rezultate, mai ales că ceea ce înveți trebuie să aplici în anii următori studiului, adică să profesezi în acest domeniu al ingineriei.

Mulți au intrat cu tupeu sau prin șiretlicuri în politică, cu scopul de a obține cât mai multă putere și avere. Puțini, foarte puțini au intrat în politică pentru a ajuta oamenii și țara. În primul rând, ca să ocupi un scaun de conducător trebuie să știi să conduci. Numai pofta de putere, stăruința deținerii ei, nu sunt suficiente. Este necesar să ai anumite calități, să-ți iubești țara și să vrei binele ei, să te comporți ca un om educat și echilibrat, să dovedești că ești dotat cu valori umane, că deciziile pe care le iei pot să mulțumească oamenii.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Cel mai urât dintre pământeni” →

Irina Lucia MIHALCA: Poeme inedite

Acolo unde cerul şi pământul se unesc

Norii-au plecat, ploaia s-a oprit,

simţi răcoarea şi miresmele serii?

Închide ochii, ascultă-i simfonia!

– Cu tine nu mai simt nimic,

mă tulbură această melodie.

În aburii liniştii,

timpul pare să se fi oprit,

prin fiecare poveste

te urmez într-un alt timp.

Priveşte cerul, ascultă-i şoapta!

Ce e frumosul dincolo de un gând?

Prin curba privirii, o apostilă

– asocieri, atingeri, emoţii, stări

ce-şi poartă departe matricea-n noi… -.

Suntem reflectarea

unui creator absolut, desăvârşit,

cu cât ne adâncim în El

deschidem porţi nebănuite azi,

dar mâine poate fi

iluminarea eternului din noi.

Suntem gânduri într-o mare de gânduri,

nu pescuim nimic necunoscut,

doar ceea ce cunoaştem.

Suntem goi şi descoperiţi în faţa Lui.

Să nu frângi aripile nimănui!

În adierea nopţii desfă pumnii

şi lasă fluturii să zboare!

– Nu pot, de teamă să nu te scap,

nu am puterea să rezist unei profunde iubiri!

Între lume şi tine plutesc,

în adâncimea cerului doar pe tine te văd.

Te caut în fiorul pe care mi-l transmiţi

în lumina eternei încântări.

Nimic din tine nu-mi este străin,

mă porţi fascinat spre zări senine

şi clipe noi ale paradisului,

pentru acum, aici, dar şi pentru

acel veşnic acord al armoniei depline.

– Zborul spre tine-i viu, om frumos al inimii mele,

spre destinaţia finală,

în dansul spiritului te-am văzut.

O mare învolburată,

un mister eşti, ochii tăi mă răscolesc!

În aureola timpului, culcată în pliurile spiritului,

sunt doar un gând multiplicat

în evantaiul gândurilor. Tu cine eşti?

– Ecoul tău, un veşnic căutător!

Vreau mult mai mult din tine.

Sunt una cu tine, cu lumea,

cu cerul, cu marea, cu vântul,

cu lumile din fiecare.

Mă-ndrept în cel mai tainic loc,

acolo unde

cerul şi pământul se unesc.

În colţul ochilor, o picătură de rouă

topită într-o lacrimă este inima ta,

sufletul tău

mereu va fi călător

spre-acel tărâm unde mă vei întâlni…

Aici, acolo, pretutindeni

Te simt al fluturilor,

ca semn că iubirea există, visule!

Pe malurile apelor, sub clar de lună,

plutim împreună,

de mână cu cerul, prin imaginile

ce trec prin noi, zărim ţărmul speranţei.

– Ce frumoasă, mereu cu privirea căutând,

înconjurată de-o aură, răscolind lumile!

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poeme inedite” →

Silvia URLIH: Copilul vremii

COPILUL VREMII

Mă simt
pământ cu cer în mine,
mă nasc din mine
iar
lumină,
mă simt
copilul strâns la piept de mama lui când alăptează,
mă simt
secunda timpului,
mă simt
clepsidră fără vină,
mă simt
minutul dintr-un ceas,
când
timpul iar în timp valsează.

Mă simt
ca verdele din iris ce vede luna
cum petrece,
simt
valsul inimii pe ring, când
spectatorii-s uluiți,
simt
ritmul sângelui cum fierbe ,
simt
când fierbinte
și
când rece,
mă simt
zeiță-ntre zeițe, înconjurată doar
de sfinți .

Mă nasc din mine iar și iar, îmbobocesc din fir de floare,
renaște-n mine gustul vieții, un gust fără amarul mării,
simt cerul cum se înroșește , pământul vrea să mă-nfioare,
mă simt copilul fără griji, copilul vremii și al zării.

—————————

Silvia URLIH

25 septembrie, 2018