Olimpia MUREȘAN: Simpozionul „Centenarul Marii Uniri” din cadrul Festivalului „Toamna Someșeană” de la Ulmeni- Maramureș

La simpozionul „Centenarul Marii Uniri” din cadrul Festivalului „Toamna Someșeană” de la Ulmeni- Maramureș -eveniment de tradiție organizat de administrația locală, în frunte cu primarul Lucian Morar a avut loc și o întâlnire de suflet a scriitorilor din zonă ca în fiecare an.

Întâlnirea de suflet din data de 15 septembrie 2018 de la Ulmeni a avut loc la Centrul de Cultură și Artă din localitate în prezența primarului, a viceprimarului, a managerului localității dna. Gina Călăuz și a scriitorilor din zona Codru și Chioar-prezenți la întâlnire.

Se începe cu intonarea Imnului României de către întreaga asistență, urmat de Imnul lui George Pop de Băsești.

Dna. Gina Călăuz-împreună cu scriitorul Oros Milian prezintă programul artistic ce va urma-program susținut de Corul bisericesc din Ulmeni condus de dna. prof. Geta Cedică -urmat de programul artistic pregătit de Liceul Tehnologic „Dr. Florian Ulmeanu” coordonat de prof. Botiș Sorina, corul din Chelința condus de prof. Covaciu Maria, cuvântul scriitorilor prezenți, recitări de poezii, prezentări de cărți nou apărute etc.

La intrarea în Centru ne întâmpină o frumoasă expoziție „Fotoetnografică” a lucrărilor de artă fotografică realizate în tabăra de la Ulmeni: în interior apar expozițiile realizate de elevii Liceului Tehnologic din Ulmeni, ale Liceului Teoretic „George Pop de Băsești” din Ulmeni și expoziția „Toamna ruginie” realizată de elevii Școlii Gimnaziale din Chelința. Aceste expoziții sunt vizitate, fotografiate și admirate de câteva sute de vizitatori și invitați.

După cuvântul de bun sosit adresat participanților de către primarul Lucian Morar-începe corul să intoneze cântecul „La Centenar” din care redăm versurile patriotice înălțătoare:

Un murmur ca un jeluit străbate spre noi din pământ
O țară și-un popor unit noi v-am lăsat, dar ce-ați făcut?
Ne mustră bunii ce-au trudit ca visul să și-l împlinească
Și ne-au lăsat pe toți uniți în România dodoloață.
Veniți, români, din lumea întreagă, veniți acum la Centenar
Să facem toți ca să renască unirea-n vechiul ei hotar!
E sfânta noastră datorie, cât încă pe pământ trăim,
Să fim uniți pe-a noastră glie și-un trai mai bun să făurim!

Ne ținem bunii în pământ, din ei ne tragem azi puterea/ Căci tot ce-avem pe lume sfânt: e neamul, țara și durerea./ De vor râvni la țara mea- vrăjmașii să ne cotropească,/ Și din pământ ne vom scula, cinstind chemarea strămoșească/ Veniți români din lumea-întreagă , cu toți la bine și la greu/ Ne cheamă neamul, țara dragă, ne cheamă Bunul Dumnezeu./Căci tot ce e român nu piere, creștini am fost de la-început,/ Din dragoste și din durere, români am fost când ne-am născut/ Români creștini noi ne-am născut!

Aceste versuri de-început au ridicat sentimentul patriotic al participanților la întâlnire la cote maxime de audiență empatică.

Din Cântec despre Bucovina redau versurile: „Cântă cucul bată-l vina de răsună-n Bucovina/ Cântă cucu-ntr-un brăduț de răsună-n Cernăuți/ Bucovină, plai cu flori, unde-ți sunt ai tăi feciori?/ Au fost duși în altă țară, dar se-ntorc la primăvară/ Înapoi când vor veni, tot pe tine te-or iubi/ Munților cu creastă rară, nu lăsați straja să piară/ Dacă piere straja voastră, a pierit și țara noastră! ”

Urmează cântecele Hora mare, Răsunetul Ardealului, din Cântecul refugiatului care are ca solist vocal pe talentatul corist Sandu Suciu redau: „Dac-am plecat Ardealule din tine/ nu-i vina noastră, iarăși vom veni/ N-am fost învinși și nu vom fi nici mâine./ Când ceasul biruinței va sosi./Noi te iubim că tu ai fost al nostru/ Și viața pentru tine ne-am fi dat,/ Dar prin Dictatul rușinos și monstru/ Hortiștii au reușit de te-au furat.”

Același solist Sandu Suciu ne-a încântat cu întonarea cântecului Eminescu-după versurile scrise de Grigore Vieru și muzica Doina și Ion Aldea Teodorovici: „La zidirea soarelui se știe, cerul a muncit o veșnicie,/ Noi, muncind întocmai, ne-an ales cu,/ Ne-am ales cu domnul Eminescu,/Domnul cel de pasăre măiastră/ Domnul cel de nemurirea noastră/ Eminescu, Eminescu.”

Suntem în cuvânt și-n toate floare de latinitate,/ Sub un cer cu stele sudice,/ De avem sau nu dreptate, de avem sau nu dreptate,/Eminescu să ne judece.”

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Simpozionul „Centenarul Marii Uniri” din cadrul Festivalului „Toamna Someșeană” de la Ulmeni- Maramureș”

Vasile COMAN: Ce toamnă frumoasă… Maria !

Ce toamnă frumoasă… Maria !

Ce toamnă frumoasă, în deal, la Maria!
Pe bolta de acasă belșug are via!
Ce toamnă frumoasă, livezile-s pline,
Pe ramuri stau mere ciorchine!
Maria, ce bine-i la tine, ce toamnă frumoasă!
Se strânge otava din coasă!
Pe cer… mai frumos ca o zi fără stele,
Sunt păsări ce pleacă în țară la ele!
Ce toamnă frumoasă, Maria-i la nuc;
Îl bate cu bățul, o traistă s-apuc!
Și ce frumoasă ești, azi, Marie!
Subțire îmbrăcata în bluza de ie!
Ce zi cu soare de toamnă ai prins,
Ia-mă în brațe și du-mă-n vis!
Și ce gâze și fluturi aleargă în crâng!

De astăzi, Marie,
Căldura alung.
Ți-ai luat pălărie??
– Îmi vine să plâng!!

——————————–

Vasile COMAN

Ploiești

8 septembrie,  2015

Anatol COVALI: Judecata istoriei

Judecata istoriei

 

Istoria va consemna în vreme
că pe-ale țării splendide fruntarii
au bântuit, sub comuniste steme,
nesățioși și nemiloși barbarii.

 

Urmașii noștri nu vor înțelege
momentul tragic al acestei nații
când oameni de nimic și fără lege
au umilit atâtea generații.

 

Aceste cinci decenii de rușine
vor fi în cartea țării ca o pată,
o pagină ce nu se va reține
și nu va fi-nțeleasă niciodată.

 

Tăcerea noastră, tragica răbdare
și frica devenită lașitate
vor fi etichetate ca trădare
de cei ce vor trăi în libertate.

 

Și fără milă ne vor da uitării
spunând : A fost o epocă barbară
când au trăit întru rușinea țării
niște strămoși ce-au meritat să piară !

1992

————————————–

Anatol COVALI

București

Nicu GAVRILOVICI: Poeme

Căutător de aur

 

Eu încă sper în răsărit de soare,
În dragoste, lumină și mai bine,
Eu caut încă aur în ruine
Și vă aștept cu pâine și cu sare.

 

Spre cel căzut am încă mâna-ntinsă,
Cu cel pribeag împart un colț de cer,
Disting în orice om un giuvaer
Și dărui din lumina mea aprinsă.

 

Nu lingușesc ca să obțin foloase,
Când spun iubesc, nu mă gândesc la rut,
În fața celui slab pun pieptul scut
Și noaptea stau bolnavului de șase.

 

Nu mă privi ne-ncrezător, străine…
Eu caut încă aur în ruine…

 

Vremuri apuse…

 

Îți aduci aminte mamă?… Îmi aduc aminte tată
Cum în casa cea de bârne fericiți eram odată.
Aveam lut, n-aveam podele și carton bituminat
Și strujac umplut cu ghije de porumb aveam în pat.

 

Îți aduci aminte mamă cum ne privegheai în noapte,
Ne puneai cu-oțet comprese și ne înveleai în șoapte
Apoi sărutai fierbinte tâmpla cea înfierbântată…
Perna ta de lacrimi udă n-am s-o pot uita vreodată.

 

Îți aduci aminte tată, tu, ce dormi sub bradul falnic,
Din bucata ta de pâine cum rupeai cu suflet darnic?
Ne mințeai că nu ți-e foame… Te credeam, eram copii…
Cum munceai din zori în noapte n-am să uit nicicând, să știi…

 

Îți aduci aminte mamă, (astăzi ești paralizată)
Nu-ți era prea grea găleata, nu-ți părea grădina lată
Nici prea călduroasă vara, nici geroasă iarna cruntă,
Aveai părul precum noaptea…astăzi ești așa căruntă…

 

Când privesc la poza veche mă inundă-n hohot plânsul…
Tu erai cais în floare, stâncă tare era dânsul…
Mamă, unde ți-e puterea?… Tată, haidem în pădure…
Ne așteaptă-n poieniță tufele cu negre mure!

 

Au apus acele vremuri… Ți-a rămas surâsul, mamă;
Ce a fost un basm odată, azi s-a transformat în dramă.
Plângi când îți aduc o floare, într-un scaun de fier, cu roți…
Tată, nu ești mort…vlăstare, îți aduc zece nepoți.

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Poeme”

Teodor MEȘINĂ: Despre cunoaștere

Nu cunoaștem nimic prin simpla contemplare a obiectelor sau a fenomenelor. Putem doar să luăm cunoștință de existența lor. Să aflăm că există, că au o culoare distinctă, niște dimensiuni, eventual un anumit miros și dacă nu știm sigur că nu sunt comestibile nu vom încerca să-i aflăm și gustul. Pentru estimarea culorilor a dimensiunilor și a greutății vom avea nevoie de experiență și de ceva cunoștințe… În lipsa lor ne vom rezuma să luăm doar act de prezența fizică a unor obiecte necunoscute. Adevărul (relativ) din ele îl putem afla numai când spiritul creator, activat de curiozitate, de necesitate sau de voințe exterioare, îl descoperă prin studiul aprofundat. Pentru o reușită cât mai obiectivă și cât mai amplă este necesară o anterioritate de alte cunoștințe. Există un carusel al metodelor de interogare. Se succed, completându-se, decurgând una din cealaltă, la finalitatea fiecărei experiențe. Cunoașterea adevărului despre un obiect nu este o simplă reflectare a lui în conștiința noastră.

Dar să nu uităm să nu ne încredem pe deplin în propriile forțe! Nici în totalitatea experiențelor anterioare și nici în bagajul cunoștințelor teoretice. Să nu uităm să dăm slavă lui Dumnezeu! Domnul ne-a îngăduit să descoperim adevăruri ale realității înconjurătoare și pentru a ne arăta ce am pierdut prin neascultare. Dumnezeu nu a ascuns de noi adevărurile, a dat porunca de a nu mânca din pomul cunoașterii ca să se arate Adam vrednic de a-și câștiga, prin voia lui dar și cu ajutorul harului Creatorului, starea de îndumnezeire, care-i fusese promisă. Dumnezeu a vrut să pună la încercare puterile morale ale primului om, pentru ca să-i ofere prilejul să și le întărească, concret, prin practică și să ajungă astfel la acel grad de desăvârșire încât să nu mai poată păcătui niciodată. Sfinții Părinți ne învață că oprirea gustării din pomul cunoștinței nu a fost o oprire de principiu, o oprire absolută ci temporară, o amânare pentru vremea când omul, după puterile lui raționale și cognoscibile, avea să fie apt pentru aceasta. Dumnezeu nu a oprit omului cunoștința despre lume pentru totdeauna, ci numai până ar fi ajuns să-și stăpânească simțirile, până când omul se va maturiza din punct de vedere spiritual, Adam a fost ca un copil.

Dumnezeu când a creat lumea, a creat odată cu ea și Timpul. Timpul, care azi, ne exasperează coordonându-ne existența. Timpul a fost creat pentru a marca, pentru a avea un element de ajutor în existența noastră, nu un torționar, cum e conceput de unii tineri care sunt mereu grăbiți. Revenind la cunoaștere, în timpul care se scurge contează și percepția lui. Apropo de Teoria relativității. Mi-aduc aminte de o glumă: „Dacă ții mâna o secunda pe o plită încinsă, ți se pare că ai ținut-o o oră. Dacă ții mâna o oră pe sânul unei fete, ți-se pare că ai ținut-o o secundă” Unii savanți susțin că pământul are un puls constant, frecvența a fost de 7, 83 Hz (Rezonanța Shumann) dar din iunie 2014 s-a mărit. În câteva zile s-a înregistrat o accelerare de până la 16, 5 Hz.
În timpul vieții noastre experimentăm foarte mult, s-au enunțat o mulțime de teoreme, de Legi, referitoare la lumea fizică, s-a diversificat vocabularul și s-au înmulțit metodele de cercetare științifică. Majoritatea oamenilor pun mare accent pe lumea văzută. Pentru mulți, înțelesurile spirituale ale lumii nevăzute rămân ascunse. Asta nu înseamnă că ele nu există.

Timpul poate fi un factor esențial în cunoaștere. Este o coordonată importantă. Graba timpului este o părere sau o realitate? Dacă repetăm azi o experiență făcută înainte de 2014 respectând toate indiciile, inclusiv coordonata: Timp, vom avea același rezultat, sau nu? Mulți ani frecvența de rezonanță s-a menținut, cu ușoare variații, la o constantă de 7,83 Hz -ritmul bătăilor naturale ale inimii Pământului- În iunie 2014 s-a modificat. Observatorul Spațial rusesc a înregistrat un vârf brusc la 8,5 Hz. De atunci s-au înregistrat, doar în câteva zile, o accelerare a rezonanței Schumann până la 16,5 Hz. Frecvența fiind în acord cu nivelele undelor alfa și teta ale creierului uman, acest fenomen poate fi factorul esențial pentru care mulți oameni au început să simtă că timpul a accelerat, că evenimentele din viața noastră se petrec mai repede…
Cunoașterea, în mod obișnuit, se bazează pe simțuri. Dar cunoașterea mai poate să-și îndeplinească misiunea și dacă pleacă de la percepția intuitivă. Oamenii au și un Eu parapsihic.

Cunoașterea mai poate fi și dincolo de simțuri. Pare un nonsens și totuși…
Cunoașterea teologică mai poate fi interpretată ca o „experiență personală a transfigurării Creației de către Harul necreat”. În tradiția răsăriteană nu s-a făcut distincție între teologie și mistică. Dionisie Areopagitul a folosit termenul de „teologie mistică” cu sensul nu numai de cunoaștere a religiei (a lucrurilor tainice) dar și de cunoaștere experimentală dobândită prin trăirea unirii cu Dumnezeu. Așadar, experiența mistică, presupune o reducere a simțurilor. Misticul, contrar cercetătorului, fără să facă apel la simțurile care contribuie la cunoașterea lumii văzute, cu ajutorul credinței realizează cunoașterea lumii nevăzute. Sfântul Părinte Nectarie, într-una din cărțile Sfinției Sale, scria că întâi apare cunoașterea firească din curiozitate, după care datorită credinței apare adevărata cunoaștere. Fără să se facă apel la simțuri.
Rene Descartes, în cartea „Meditații metafizice”, în a treia meditație, privitoare la existența lui Dumnezeu, afirmă că Dumnezeu este „substanța infinită, de sine stătătoare, cât se poate de înțeleaptă, cât se poate de puternică şi de care suntem creați…” Vorbind despre ideea de infinitate, idee cuprinsă în Dumnezeu, afirma, că noi oamenii, fiind ființe limitate, finite, doar atingem tangențial ideea de infinitate… o atingem cu gândul… Am reuși să o cuprindem dacă am fi la fel de reali ca însăși infinitatea. Dumnezeu, cel infinit, ne-a creat. Noi suntem finiți, nu reușim să-L cuprindem…

Blaise Pascal, cu scepticismul său religios, oponentul raționalismului strict al lui Descartes, s-a pronunțat spunând că este o pretenție arogantă a filosofiei teoretice să explice existența lui Dumnezeu. De fapt, nu sunt necesare aceste explicații. Existența lui Dumnezeu nu trebuie demonstrată, este unicul adevăr absolut axiomatic, se impune ca evident prin el însuși.

Ierarhul Capadocian, Sfântul Vasile cel Mare, clarifică semnificația cunoașterii prin revelație: „putem cunoaște însușirile divine care ne-au fost descoperite prin Revelație, dar nu putem cunoaște însăși firea lui Dumnezeu cea mai presus de orice cunoaștere.”
Câteodată, și omul de știință apelează la metodele misticului; descrierea unor fenomene fizice se face renunțând la ajutorul simțurilor. Structura și comportarea lumii, la nivel cuantic, cât și caracteristicile spațiu-timp nu pot fi sesizate cu ajutorul simțurilor. Unele adevăruri științifice sunt găsite cu ajutorul rațiunii. Nivelul cuantic impune o barieră de ne survolat. Fizicianul Bohr a proclamat „o revoluție a conceptelor“. După părerea sa: „reprezentările spațio-temporale şi cauzale ale fizicii clasice sunt radical inadecvate pentru descrierea domeniului cuantic“.

Omul este alcătuit din materie și din spirit. Unii medici se rezumă la a cunoaște doar materia, încercând că găsească, măcar, paliative. Dar…, veșnicul „dar” conjuncțional, încă din antichitate, medicii au privit omul ca pe un tot unitar. Au studiat afecțiunile fizicului ținându-se cont și de spirit. Au dat importanță cuvenită spiritului.
Odată cu conceperea fătului omul este înzestrat și cu suflet.

Sfântul Maxim spunea că este concomitentă venirea la existență a sufletului și trupului: „… trupul nu poate exista înainte de suflet, sau după suflet, nici sufletul, mai înainte de trup sau după trup, căci nici unul nu e numai o parte folosită de cealaltă ca un ipostas preexistent”

Mântuitorul a spus: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena” (Matei 10, 28)

Mult mai important este sufletul. Mai benefică este, pentru om, mai întâi cunoașterea temeinică a Lumii nevăzute.

Filosoful Nikolai Berdiaev afirma că: „Adevărul este spiritual, este în spirit şi este victoria spiritului asupra obiectivității nespirituale a lumii, a lumii lucrurilor”
Tendința de a cunoaște rezidă în dorința de a da răspunsuri întrebărilor noastre.
Existenzphilosophie, filosofia existențială — termen introdus de Fritz Heinemann — ar trebui să pălească în raport cu studiul Religiei Ortodoxe.
Religia este capabilă să răspundă tuturor întrebărilor existențiale!
Părintele Stăniloae scria că: „Omul nu crește numai prin întrebările sale, ci şi prin răspunsurile sale practice la iubirea lui Dumnezeu, descifrată în răspunsurile lui Dumnezeu, concretizată în lucrurile şi în persoanele lumii şi în noile circumstanțe produse de Dumnezeu pentru creșterea omului credincios şi potrivit cu nivelul de fiecare dată al acestuia”

Harul Duhului Sfânt ne ajută să luminăm neînțelesurile lucrurilor într-un fel propriu, prin voia lui Dumnezeu, complet diferit de celelalte metode folosite în cunoașterea științifică, lipsită de credință.

„Gnoza autentică nu poate fi separată de harismă, de iluminarea prin har, care transformă capacitatea noastră de înțelegere”

Adevărul Absolut este unul singur: Dumnezeu. Cunoașterea deplină a adevărurilor relative, pătrunderea în sensurile Creației, în profunzimea lucrurilor, este posibilă când se realizează o comuniune cu Creatorul!

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

–––––––

Teodor MEȘINĂ

Bucuresti, 15 septembrie 2018

–––––––-

 

MEȘINĂ Teodor, scriitor, poet, eseist, născut în Bucureşti, la 1 mai 1949. A studiat, ca autodidact, filosofia, psihologia și logica. După cum ne declară domnia sa, filosofia l-a apropiat de arte: de  pictură, sculptură, poezie şi proză. Prima poezie a publicat-o în revista liceului: „Muguri”. A avut contribuții în diverse reviste precum ar fi: „Dor de Dor”, „Cervantes”, „Glas comun”, „Adevăr și Caritate”, „Logos & Agape”, „Armonii Culturale”, „Convorbiri literar-artistice” ș.a. A avut o contribuție de seamă la antologia de proză scurtă „Toamna se culeg prozele” în anul 2015. Cărți publicate (romane): „Surorile Ilarion” (Editura „Sfântul Ierarh Nicolae”, 2014), „Dragoste și Vanitate” (Editura „Inspirescu”, 2016), „Laura” (Editura „Sfântul Ierarh Nicolae”, 2016. A mai scris o carte de versuri, una de proze scurte, una de eseuri și încă două romane. (George ROCA, Rexlibris Media Group, Sydney, Australia)

 

Galina MARTEA: Personalitatea individului dependentă de identitatea societății

O constatare, sub raportul dezvoltării prin procesul evolutiv al transformărilor individul are nevoie de suportul reciproc și stabil din partea propriei societăți. În acest proces de reciprocitate anume societatea trebuie să se prezinte ca o adevarată personalitate, în așa mod, contribuind la formarea cât mai calitativă a individului, oferindu-i, în același timp, posibilități reale în dezvoltarea multilaterală și, nemijlocit, de a se regăsi cu demnitate și ușurință prin conținutul identității și personalității. Prin respectivele procese, individul ar urma să fie recunoscut ca figură prioritară a societății, iar societatea, la rândul ei, să-i recunoască personalitatea ca individualitate autentică, oferindu-i constant asistența socială necesară în a se dezvolta prin cele mai civilizate forme. Totodată, existând sub bagheta nenumăratelor structuri instituționale, societatea este obligată să mențină un echilibru plin de respect în relațiile cu diversitatea instituțiilor din subordine și, desigur, cu individul care activează în cadrul acestora. De o semnificație aparte, din diversitatea structurilor instituționale ale societății face parte și  unitatea de învățământ-școala, care are rolul primordial în a forma, educa și instrui omul. Deci, școala atrage în sine atât formarea omului pentru societate, cât și formarea societății pentru om. O altă paralelă, fiind o instituție publică cu proprietate de stat, cât și privată, școala este menită de a avea un loc prioritar în orice societate. Instruirea și educația este segmentul de bază al oricărei unități de învățământ, iar scopul suprem urmează a fi: formarea personalității omului în limite decente pentru personalitatea unei societății decente. Astfel, societatea nici într-un caz nu trebuie să existe separat de sistemul de învățământ, deoarece în acest joc al existenței anume sistemul de învățământ este eroul principal al schimbărilor și transformărilor evolutive ce trebuiesc și urmează a fi fundamentate pe identificarea autentică a personalității individului și, nemijlocit, a societății.  Anume școala este acel mediu social care contribuie la formarea omului pentru o nouă societate mereu în schimbare. Prin urmare, activând în numele și întru binele comunității, școala trebuie să fie cât mai eficientă și flexibilă la transformările și necesitățile impuse de către omul în creștere. Evoluția pozitivă a individului în raport cu cerințele epocii contemporane poate fi obținută doar în cazul când școala este privită ca o valoare supremă în sistemul de valori al societății. Numai printr-o cultură adecvată educațională individul se va forma ca personalitate autentică, ulterior, personalitatea acestuia fiind utilă societății. Printr-un proces educațional adecvat individul își poate dobândi și identitatea personală autentică, iar cu respectiva identitate el își poate crea o viață socială decentă pentru un prezent și viitor. Respectiv, prin procesul instruirii (dacă școala este capabilă să ofere individului autonomia și încrederea deplină în sine) individul reușește să-și formeze personalitatea autentică, indiferent de complexitatea în dinamică a realității sociale. Deci, precum omul este componentul vieții sociale, așa și personalitatea sa se formează din factori ce se intersectează cu relațiile și dialogul social. Prin dorința de a se perfecționa continuu și în mod corespunzător, omul este acela care menține echilibrul social prin dialog și comunicare, și, totodată, este acela care modifică, la nesfârșit, viața personală și cea socială. Preocupat în permanență de propria existență, individul prin orice acțiune realizată caută să se identifice ca personalitate reală și, în același timp, tinde în limite posibile să promoveze identitatea propriei societăți. Cu această obligație morală, omul deseori cade în dificultate, creându-și probleme serioase de conștiință personală, dar și socială. Astfel, prin sentimentul de responsabilitate morală față de propria societate individul deseori se regăsește în condiții de reflectare a realității obiective. Astfel, prin realitatea obiectivă, care deseori este contradictorie voințelor și tendințelor, individul este indus în situații de dezechilibre și stări de neîncredere în sine și lumea înconjurătoare. În asemenea cazuri, condiția respectivă se produce din interacțiunea fenomenelor cauzate atât în cadrul societății, cât și în cadrul propriei personalități (aspecte foarte specifice actualei societăți basarabene, unde omul nu este motivat și recunoscut în cadrul comunității ca personalitate autentică, respectiv, societatea fiind în aceleași condiții de ignoranță). În rezultat, procesele respective își pot modifica conținutul, atât cu caracter pozitiv, cât și negativ, însă, iarăși menționăm, totul depinde de mediul social prin care individul își realizează propriile acțiuni și manifestări. Cu cât mediul social este mai mai sănătos, cu atât omul își menține mai bine echilibrul existențial în scopul de a realiza lucruri nobile. Însă când mediul social este orientat mai mult spre negativism, atunci și individul devine dezorientat în acțiuni și își pierde curajul/ capacitatea în a produce acțiuni benefice pentru sine, cât și pentru societate. În asemenea condiții, înțelesul noțiunii de tendință în a forma identitatea personală și cea socială își pierde funcția autentică. Contrar acestora, pentru a-și găsi locul potrivit în societate, individul luptă și se întrece mereu cu sine însuși prin noțiunea de a se regăsi prin tot ceea ce este fundamental în viața socială. Necesitatea de a se regăsi prin formula de personalitate, cu identitatea respectivă, este acțiunea prin care ființa umană își interpretează rolul său în viața socială, astfel, îmbunătățindu-și permanent aptitudinile, bineînțeles, la dorință.

Pe lângă procesul de instruire și educație din cadrul instituției de învățământ, la formarea personalității individului un rol aparte îl are și procesul de integrare socială. Procesele respective sunt necesare omului pe tot parcursul vieții. Perfecționarea continuă a individului determină imaginea și nivelul de cultură al acestuia în societate, dar, în același timp, stabilește acțiunea prin care respectivul își poate realiza scopul, identificându-se cu propria personalitate. Cât priveste procesul de integrare socială este sistemul de socializare prin care omul își satisface necesitățile cotidiene ale existenței, punând, concomitent, accentul pe însușirea valorilor sociale și menținerea echilibrului de interacțiune cu societatea. Corespunzător, prin procesul de integrare socială omul, în mod obișnuit, își supune comportamentul regulilor existente din societate (însă, cu regret în asemenea caz, societatea actuală basarabeană nu poate oferi individului un model adecvat de integrare socială, deoarece regulile existente din societate sunt contradictorii unei dezvoltări decente, iar echilibrul de interacțiune/ cooperare al individului cu societatea este contrar normelor normale de conviețuire. Aici sunt puse accentele pe degradarea socială ce are loc în cadrul societății, iar consecințele negative fiind suprapuse sub raportul dintre om-societate-clasa dominantă). Însă, o societate bazată pe valori autentice orientează individul către acele acțiuni și obligații care să respecte și să mențină fucționalitatea pozitivă a sistemului de socializare. La rândul lui, sistemul de socializare, fiind un proces destul de productiv și benefic pentru ființa umană, este acel factor care reglează și dă posibilitate atât individului, cât și societății să-și realizeze obiectivele propuse în condiții respectabile de reciprocitate. Astfel, prin relațiile de socializare omul vine încadrat din primii ani de viață, începând cu familia și mai apoi într-un proces mai avansat cu instituția de învățământ (inițial cu instituția preșcolară, ulterior cu școala, și așa mai departe). Aici omul-copilul se implică într-un proces de cunoaștere pe sine însuși și de cunoaștere a modalităților de a trăi în comunitate. Astfel, omul începe să se recunoască ca personalitate prin propriul comportament și ca personalitate în relațiile cu semenii săi. Nemijlocit, socializarea îl face pe om să accepte și să se readapteze la regulile sociale prin care se manifestă cu propria personalitate. Iar integrarea socială deschide individului porțile pentru a se forma ca individualitate și personalitate completă, astfel, participând cu propriile interese în procesele de cunoaștere și dezvoltare pe sine însuși și, respectiv, a vieții sociale. Procesul de cunoaștere/ recunoaștere pe sine însuși și a vieții sociale variază de la o persoană la alta. În acest proces al comunicării sociale omul trebuie să se dezvolte și să se manifeste în acțiuni conform propriilor mijloace de gândire (desigur, ar fi o eroare dacă omul ar acționa după regulile impuse de semenul său sau precum în cazul societății moldovenești, omul acționează sub influența diverselor orientări politice). Aceasta este o formă a valorilor sociale autentice care nu impune individul să gândească în mod mecanic doar ca să satisfacă cerințele comune ale societății, însă este necesar doar ca omul să se readapteze la condițiile mediului social respectiv. Este vorba de faptul că existând într-un mediu social omul trebuie să-și obțină propriul model al personalității sale. Totodată, omul, cu individualitatea și personalitatea sa, urmează să conștientizeze care este nivelul de dezvoltare al propriei societăți, care sunt problemele prioritare ce încetinesc progresul sau bunăstarea socială, astfel fiind dator să se implice într-o luptă continuă de modificare și perfecționare a acesteia (credem, respectiva formulare ar fi un exemplu bun și real pentru omul societății moldovenești de azi, pentru societatea moldovenească de azi și de mâine). În existența ființei umane influența pozitivă a mediului social este un proces extrem de important. Formarea corectă și pozitivă a omului depinde în totalitate de nivelul de cultură și de dezvoltare al propriei societăți. Anume societatea este acea parte a valorilor care formează omul și îi dă posibilitate să se recunoască cu demnitate prin acțiunea de a fi o individualitate socială, indiferent de poziția socială pe care o ocupă acesta în societate. În acest proces de formare a omului participă, în mod prioritar, instituția de învățământ ce are la bază totalitatea valorilor spirituale și culturale. Unitatea de învățământ (grădinița, școala) este elementul de bază prin care se dezvoltă și se aprofundează acțiunea de comunicare a individului cu mediul social, în esență, formând și procesul de integrare socială. Relația cu mediul social și cu toți factorii implicați în acest proces (precum comunicarea și informația adecvată) îl completează pe om ca personalitate, astfel implicându-l tot mai mult în relațiile interumane a vieții sociale

Mediul social, bazat pe acțiunea reciprocă dintre individ și societate, este terenul în care individul se poate identifica și recunoaşte ca personalitate. Conform acestor noțiuni de a fi, de a se recunoaște, de a se regăsi, omul prin traiectoria vieții sociale își menține echilibrul existențial, indiferent de factorii ce influentează pozitiv sau negativ dezvoltarea. Însă, factorii negativi sau pozitivi ce pot influenza dezvoltarea personalității individului sunt în corelație directă cu identitatea contextului social. Sub influenza contextului social, individul luptă pentru a dobândi identitatea personală și, desigur, conținutul respectiv pentru a fi recunoscut ca personalitate autentică în societate. În țările civilizate unde sunt respectate drepturile omului și alți factori ce țin de beneficiile omului, atunci dobândirea unei dezvoltări personale sau a unei identități personale în condiții decente este un element care poate fi realizat cu usurință în parametri de echitate socială. Pe când, în țările unde nu se respectă principiul de drept al omului (un exemplu viu în acest sens este societatea moldovenească de astăzi), atunci alinierea la obținerea unei dezvoltări personale cu identitatea respectivă autentică devine un obstacol pentru individ care, în rezultat, devine și victima acestui proces. Ţinând cont de legătura organică dintre individ și societate, putem conștientiza că o relație autentică se bazează pe principiul de drept care este și echilibrul autentic al identității dintre individ și societate. Anume prin noțiunea de drept, cu poziția sa verticală, se stabilește relația respectabilă a individului cu societatea, astfel fiind promovată dezvoltarea autentică a identității personale. Fiecare individ al oricărei societăți, indiferent de voința autorităților statale, are dreptul la un sistem deschis al existenței, bazat numai pe principii pozitive. Totodată, și omul în viața socială trebuie să fie deschis la un sistem de obligații și responsabilități personale pe care trebuie să le execute prin relația de respect față de sine și propria societate. Numai în așa mod se formează coexistența unei comunicări și dezvoltări civilizate, având la bază cultura și educația autentică, în așa mod acordându-i individului un anumit statut social cu identitatea adecvată. Respectiv, statutul social îi va da posibilitate omului de a se recunoaște ca personalitate corespunzătoare în societate, cu drepturi depline în viața privată și publică. Prin dimensiunea acestor elemente, în consecință, ființa umană se definește în societate ca personalitate și  identitate.

Continue reading „Galina MARTEA: Personalitatea individului dependentă de identitatea societății”

Lilia MANOLE: ÎNTOARCE DIN TINE SPRE ALȚII

ÎNTOARCE DIN TINE SPRE ALȚII

 

trăiește viața intens,
pășește primind-o regesc,
cum nu are sfârșit
începutul ei pământesc.
trăiește viața intens,
ca pe ceva nefiresc,
aleargă înaintea-i ales,
îmbracă un aur ceresc.
și simte-i lucrarea perfectă,
și dă-i un sărut pe obraz,
când șingur în umbra discretă
îți iei iar un bun rămas.
nu te feri de prieteni,
de rude, copii și bătrâni,
trăiește viața intens,
alege petale și spini.
că toate au leac pe un timp
cu soare și ploaie,
ninsori,
trăiește viața intens,
și crede că nu ai să mori,
ci viața te va urma,
să-ți vezi tot mai sus
fermitatea-
la tine s-or închina
lumini semănând
bunătate
trăiește viața intens
să-ți picure griji infinite
ea poate te caută-ades
când ești un copil
de părinte
ea poate îți strigă:
„Întoarce
din tine spre alții
ca tine ce sunt”-
trăiește Viața intens,
nu lua de la ea
conținut,
nu lua de la ea
vreo răsplată-
sunt alte minuni să le crezi-
odată numai o dată
ar fi bine să le așezi
în maldărul
neconceput
de tine ori de părinți
trăiește viața intens
cu ață și ac de la sfinți.

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

Nicu GAVRILOVICI: Versuri

Pe unde hoinărești

 

Pe unde hoinărești, frumoasa mea?
Atât de scurt îți fuse răsăritul…
N-am apucat nici să încep cositul
Pe epiderma ta de catifea.

 

Eram în stare să mă fac olar
Să pot pe roată să-ți mângâi conturul;
Descopeream întâia oară purul…
Erai o Ană, eu eram zidar…

 

Dar ai zburat din zidul meu îngust
Și de atunci neîncetat te caut,
Te chem în sunet de viori și flaut
Și te aștept romantic și vetust.

 

Din nou e toamnă și din nou aș vrea
Să te îmbrac în frunze de aramă…
Din mângâieri să dăm iubirii vamă…
Pe unde hoinărești, frumoasa mea?

 

Melancolii autumnale

 

La margine de toamnă te aștept,
Pe ciotul unui vers neterminat,
De galbenul din jur contaminat
Devin al meditație adept.

 

Îmi este pleoapa veștedă de dor,
Încoronată-n stropi diamantini,
Dorința se transformă-n rădăcini
Și visele în lanțuri care dor.

 

Te-aștept să vii din vara ce-a trecut
Ori din al viitoarei ierni argint,
Dar astrele și zodiile mă mint…
Ca să o pot lua de la-nceput,

 

Acoperit de frunzele de tei,
Adorm, spre a renaște-n ghiocei.

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Versuri”

Mariana POPAN: Linişte de noapte bună!

Linişte de noapte bună!

 

Peste gând din zi lumină,
Obosit şi adunat,
Las să vină noaptea lină,
Să-mi aducă gând curat,
Somnul ei, odihnitor,
Vise limpezi şi puţine,
Armonie pe un nor,
Linişte şi clipe fine:
Clipe de un lin şirag
De ode prin stele-aprinse,
De alint şi dor de drag,
Dar de stele-n nopţi nestinse.
Pacea să vă împresoare
Pretutindeni, pe pământ,
Îngerii vă fie floare
Peste bolta licărind!
Zâmbete domnească-n case,
Pe-ochişorii inocenţi
Ale sufletelor care
Zac ferice în prezent.
Pacea lină să v-aline
Inimi calde şi sperând
Să v-aline azi şi mâine,
Soarta voastră, pe pământ!
– Gând curat, la ceas de noapte,
Pe unde călătoreşti,
Doar credinţa te-mpresoare
Şi cuvinte creştineşti!
Să reţii mereu oriunde,
Că ce nu aduce anul,
Ceasul fie pentru lume,
Clipa vie fără banul!
Banu-i ochiul dracului-
Deci, fereşte-te de el,
Ca şi dracul de copil,
Că-i năzbâtios defel!
Cine groapa şi-o tot sapă,
Uită de ce-o mai trăi,
Că-ntr-o zi, în ea să cadă,
Din ne-atenţia-i ce-o fi.
Nu uita că-ntre ţărâne,
Mergi, sădind mereu prin rânduri,
Tu cu gâze şi cu râme,
Conjurat de patru scânduri!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

17 septembrie, 2018

Florentina SAVU: Călător întârziat

CĂLĂTOR ÎNTÂRZIAT

 

Colindam prin gări de vise
Pe malul unor doruri vii,
Pe șinele speranței interzise
Prin anotimpul cu ploi viorii,

 

Pe geamul gării visului curat
Am desenat prin picurii de ploaie,
Un călător ce azi a-ntârziat
Și sufletu-mi, de doru-i, se îndoaie.

 

Conturul dat de a mea mână
O dragă chemare-ți lansa,
Să vii cu toamna strânsă în cunună,
Cocor zburând spre lumea mea!

 

Pe umeri purtam curcubeul
Unei iubiri fără sfârșit,
Ție ți-am închinat eseul
Dintr-al meu vis nemărginit,

 

Să vii pe drumul de culori
Cu dragul cu care te-aștept,
Să vii cu lumina din zori,
Cu inima-ți bătând în piept,

 

Vino în gara luminată
De visuri multe și curate
În care-o tânără te-așteaptă
Cu un buchet de doruri coapte,

 

Pe șina-ncrederii o frână
Să pui cu multă cutezanță,
Din trenul visului mă ia de mână
Și-mi dă tărie și speranță,

 

Ne-om îmbarca spre cer de vise
Cu dulci emoții și alint,
Oricât ne-ar fi de interzise,
Oricât ar fi timpul de crunt!

———————————–

Florentina SAVU

16 septembrie, 2018