Anatol Covali: Forfotă

Forfotă

 

Înfloresc primăverile mele
în livezi ce în suflet le port
când în chip de icar, către stele
dorul meu zboară fără efort.

 

Codrii deşi reînvaţă să cânte
foşnind tandri în inima mea
şi-orice lacrimi încep să se zvânte
sau devin ghiocei de sub nea.

 

Simt în gânduri şi-n trup dans de focuri
care ruguri în visuri aprind
luminând înnoptatele locuri
unde-ascult al speranţei colind.

 

E o forfotă plină de viaţă,
o-nviere – miracol superb,
o ciudată schimbare la faţă,
când pe piscuri alerg ca un cerb.

————————————–

Anatol COVALI

București

22 septembrie, 2018

Silvia URLIH: Malul din mine

MALUL DIN MINE

 

Sunt o trestie pe mal,
malul
e în mine,
bate crivățul prin suflet
și-mi îndoaie
trupul,
sunt ca pânza de mătase,
borangicu-0 ține,
mă preling spre malul meu,
malul meu
din suflet.

 

Sunt răchita gândului,
mă aplec sfioasă
către malul meu din trup
la umbră
de suflet,
sunt un om şi gândul lui,
sufletul
mi-e sfetnic,
inima îmi e lăcaş
pentru
plânsul lumii.

 

Sunt ca salcia pletoasă
la mal de izvor,
rădăcina-mi ține bine
trup
ce-l bate timpul,
sunt
ca jocul frunzelor
ce aleargă-n rouă,
împletesc
din ramuri verzi,
scară pentru vis.

—————————

Silvia URLIH

23 septembrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Sângerare

Sângerare

 

Într-un cotlon al sufletului meu
umbrit de pleoapa toamnei, Dumnezeu
îmi răstignește pe o rază rugăciunile
vopsind în galben-arămiu minunile
pe care am uitat să i le cer…
Un vis în juru-mi zboară, temnicer,
țesând covor aducerile-aminte
claustrate-n nerostitele cuvinte.

 

În rest, înot în lacrimi mari de înger
și în desprinse de pe ramuri frunze, sânger…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

23 septembrie, 2018

Dunia PĂLĂNGEANU: Caleaşca plină cu sentimente

Caleaşca plină cu sentimente

 

Prin viile pustii
de frunze,
năluci subţiri
tânjind
după văpaia pierdută,
lumină neştiută,
prin răzoarele
de flori
palpitând înfrigurate,
sub cerul cenuşiu
nor ivoriu,
prin livada arsă
de jarul înstrăinării,
ce cade din stele-
joc de iele,
trece albastră
pasăre măiastră,
cu bidiviii strălucind sub plete
şi privirile avide de sete,
caleaşca plină cu sentimente.

—————————-

Dunia PĂLĂNGEANU

(Din vol. LA TURNUL CU CEAS, Editura ,,Amurg Sentimental”, București, 2013.)

Lilia MANOLE: Într-un oftat de libertate

ÎNTR-UN OFTAT DE LIBERTATE

 

În ploaie regăsesc ceva, un fum ascuns, nedescifrat,
Un alt pământ de undeva şi-un văl de nimeni admirat,
În ploaie, gustul verii rupe ultimul frunzet pătimaş,
Şi bolta pare, că se umple, cu toamna rece din oraş.

 

Pe străzi, copacii se aprind în mers de horă monotonă,
Stindarde-n frunze brumării au calea lor neuniformă,
Se duc în întuneric jalnic, când în amurg e solul vechi,
De toamnă şi de vorbe calde, venite încă la priveghi.

 

Priveghiul frunzelor se naşte în Templul toamnei ruginii,
Şi ochii negri, şi albaştri, îşi plâng de dor, de-ai lor copii,
Aceste frunze dezolate, cu soarta lor tremurătoare,
La mijlocul morţii uscate, în verzi lumini roiesc sub soare.

 

Ca neam din neamul cel ales, frunzele de om se ţin,
Neavând un zbor, de recules, nu plâng, ci tremură puţin,
Ca firele de viaţă scurtă, în lunga lor desfăşurare,
Înmuguresc a lor cohortă, luând a pomilor culoare.

 

În ploaie regăsesc o frunză, căzută e în apa vie,
Învăluindu-mă pe mine, în viaţa ei de sihăstrie,
Rămân în apa curgătoare, în cercul frunzelor mirate
De-atâta cer, ce se prelinge, într-un oftat de libertate.

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

22 septembrie, 2018

Anatol Covali: Apel către nostalgici

Apel către nostalgici

 

Aţi uitat bezna din casă,
sărăcia de pe masă,
frigul groaznic
şi năprasnic,
împilarea nemiloasă ?…

 

Nu mai vreţi să ţineţi minte
cozile de dinainte,
demolarea
şi teroarea,
profanarea de morminte ?…

 

A ajuns să vi se pară
c-a fost iarna primăvară,
că tiranul
şi tot clanul
au fost domni de viţă rară ?!…

 

Nu pricepeţi că tot chinul,
lacrimile şi suspinul
sunt pe lume
fiindcă-anume
voi aţi terfelit destinul ?…

 

Vreţi din nou ca-n cruda noapte
să vorbiţi mereu în şoapte,
vreţi iar jugul
şi belciugul
peste gânduri, peste fapte ?…

 

Când mai regretaţi zadarnic
un trecut hidos şi-amarnic,
mai ‘nainte
ţineţi minte :
Dumnezeu nu-i veşnic darnic !…

1992

————————————–

Anatol COVALI

București

Ştefan Lucian MUREȘANU: Românule, e țara ta…

ROMÂNULE, E ȚARA TA…

 

Să nu uiți niciodată,
Române,
De cei din neamul tău
Care au scris cu sânge
Istoria,
Iar paginile roșii
Gem și îndelung
Cuvintele se-aud,
Se tem doar cei din lume
Și lumea nu e tot
Ce-i dat spre a se știi
Din veacuri
Nu poate nici pământu-acoperi
La timpul care este dat
Strămoșii răscolesc cu trupurile lor
Și-nalță spre-adevăr
Ce-a fost,
Ce este și va fi.
Mărturisesc străbunii
Și din adâncuri
Trecutul
Aduce la lumină
Fila-nroșită încă
De cei care-au pierit
Luptând pentru hotarul
Ce ni l-au dat spre moștenire
Nouă,
Celor ce astăzi
Suntem fiinduri lumii albe,
O lume înrăită de nevoi
De ceea ce nu este a lor
Râvnesc însă cu neputință,
Scrâșnesc din dinți,
Dar dinții lor s-au tot pierdut,
Granit a fost voința
Viteazului român
Și-nțelepciunea graiului
Rostiri au răsădit
În limba strămoșească
A dacilor străbuni,
Din traci și ce din vechime
Au dat și portul,
Și datinile ce-n tradiții
Țin cultul lupului
Ca toți ce din hotarul lor voiesc
Să piară-n colți,
Când șuiera stindardul
Și apele încremeneau din cursul lor,
Dușmanii înfricoșați
Lacomi de pofte și averi
Care treceau
Hotarul dacilor călcând
Sub ropotul de cai
Holde de-aur
Din care pâinea o coceau,
Dar, vai! Când ceata de viteji
Din munți alunecau, spumând
De-acolo, de la Sarmisegetusa
Prăpăd între tâlhari făceau,
Dar pân` la ei mureau
Și mame, și copii,
Și tineri, și bătrâni.
Plâng codri, pământul geme,
În adânc
E vaiet, se-oasele în trupurise,
Și din morminte
Se ridică,
Se-adună-n cete,
Vorbesc o limbă ce o știm
E limba de eroi,
Viteji ce au sădit cu trupurile lor
Hotarul
Mândrei și luminatei Românii.
În Caraiman
Stă Crucea falnică,
E un simbol
A ceea ce suntem și ce dorim să fim,
Românule, că ești tânăr sau bătrân,
Țara-i a ta,
Nu fii supus în ea,
Stăpân ești tu,
Că hotărârea ta-i cine să stea
Cu tine în hotar,
Să îți respecte ceea ce strămoșii
Podoabe ale nemuririi
Ți-au lăsat
Ca dar, ca fapt al existenței tale.
Nu fii străin cu ce-i al tău,
Nu-ntoarce spatele
Celui ce-ți este frate
În limbă și în port,
În datini și-n credință
Că vin și-ai tăi
Din neamul ce-s din fire-ți
Și nu îți va plăcea
Ca slugi să-i vezi
La trepădușii lumii.
Românule, eu vreau să fii român
Să prețuiești ce ai,
A acelora ce nu mai sunt,
Cu trupurile, cu sângele
Și cu dorința lor
O țară mândră ți-au lăsat,
Tu ești dator s-o aperi
Aici, pe-acest pământ e locul tău
Nu mai pleca din țară-n țară,
Himere cauți
Și căderea ta găsești,
Ești cel ce poți,
Numai să vrei
Să faci din țara aceasta
Grădină,
Ești trup din trupul ei,
Când fermentezi fă spuma
Darului silinței
În cuget să se-nalțe
Înțelepciunea ta, române
Dă-o acestei țări,
N-o vinde,
Bucata ta de pâine
Nu-i altfel cum este-n țara ta,
Ești priceput
Dă-i țării tale tot ceea ce
Strămoșii ți-au transmis
Prin semne
Și oracole,
Nu îți lăsa ce este-al tău
Să fie-al altcuiva.
Când ai s-o mai dorești,
Române,
N-ai să mai ai nici loc
Și nici bătrâni
Care să îți mai cânte doina
Sau să îți spun-un basm
Cum îți spunea bunicul
În pragul casei
Sau în cerdacul plin cu flori
Când vara
Urcai și coborai coline,
Poienile le admirai
Și ascultai
L-apus de soare
Legendele românilor,
Strămoșii tăi.
E liniște acum,
Privirea-ntoarceți
Spre ceea ce în urma ta rămâne,
Mormintele străbunilor,
Și case bătrânești
Ce stau să cadă-n greutatea vremii,
Și hora de duminic-ai s-o pierzi,
Și portul,
Și doina îngânată pe-nserat
Când cei ce-au fost ai tăi s-au dus
Și amintirea le-ai lăsat
Să intre în uitare.
Ce-or să mai spună, nepoții tăi,
Înstrăinați prin lume,
Neștiutori de neam,
De datini
Și de credința
Care a tot ținut
Poporu-acesta aici,
În vatra-n care durerea arde,
E focul ce-n inima
Celor plecați din lumea aceasta
Arde,
E dor ce numai noi românii-l știm,
E-un sentiment
Ce în durere seacă
Și trup și suflet,
Amândouă odată,
Și lacrimile seacă
În întuneric ochii se-aprind
Văd umbrele acelora
Ce au fost
Și nu mai sunt,
Bătrânii stau în coada furcilor
Și tot privesc în larg,
Cuprind în zare Marea,
Îl văd pe Mircea Voievod
Și se apleacă-n fața lui,
Călare trece îngenunchind Neajlovul
Bat clopotele
Și tăcut se-ntoarce
Că ar fi vrut să-și mângâie
Pe creștet toți nepoții,
Valah e neamul întinsului popor
Și Ștefan Sfânt, viteazul domnitor
Cutează să oprească
Din nou la Războieni,
Oftează, se apleacă
Și lacrimile-i curg
Valahii moldoveni
S-au tot scurtat de vieți,
Se-ntoarce și privește
Cu ochii-i ageri și senini
Cuprinde Nistrul, Prutul,
Și vede în întins Moldova toată
E neamul românesc,
Mihai, craiul muntean
Îi face semn de bine,
Cu pași grăbiți pornește
Spre Alba și spre Iași,
În București pe tronu-i de domn
Învrednicește
Hotarul Marii Dacii,
Hotarul românesc
Al celor ce în sânge au limba,
Portul și datina străbună,
Credința în Iisus
Pe care Andrei cel Sfânt
A readus-o-n țara
În care Zalmoxis zeul
Prin Deceneu, Scorillo,
Mari oameni înțelepți,
Preoți ce-n astă lume
Ei sfinți sunt printre sfinții
Strămoșilor părinți.
Și Brâncovenii,
Valahi născuți sfințiți
Au dat lumii lumină,
Înțelepciune au dat
Așa cum Cantemir
Descrierea Moldovei
A scris, creând
Sub semnul Crucii sfinte
Știința din știință,
Savant ce-a dat lumina
Ce s-a-nălțat spre lume
Și-a scos din nevoință
Știutu-n cugetare.
Istoria e sânge
Sunt pagini încărcate
Cu lacrimi, cu durere,
În lacrimile noastre e așezată Plevna,
Sub Carol cel Dintâi
Mulți au căzut sub gloanțe,
Români au fost,
Pierit-au
Însă cuvântul oaste
Le-a încleștat cuvântul,
Acela de Libertate.
S-au vrut românii
Cum o cereau străbunii
Să reîntregească neamul,
Hotaru-i Patria Română,
E limba ce-o vorbim,
E portul, ia străbună,
E vatra satului,
E câmpul plin cu holde
Poienile și munții falnici,
Carpații-i nume de la carpi,
Din traci cu dacii moșteneau
Și despre care
În slove măiestrite
Poeții noștri au tot cântat
Și-aflăm al neamului
Trecut.
Cine ești tu, străine,
Să îmi rupi
Pagini din cartea
Ființei mele-n neam,
Cine ești să-mi pui la îndoială
Hotarul strămoșesc,
Să rupi din carnea țării
Bucăți ce-mi sângerează,
Să îmi stâlcești și limba,
Din portul meu să furi
Și-n hainele-ți sărace
Din borangicul iei,
La mâneci să îți pui,
O lume o cunoaște
Că ia-i românească,
E cusătură veche
Cu taină-n broderie,
Eu știu că neamul tău, străine,
Nu a avut
Ce neamul meu prin iscusință
Pricepere și-adâncă cugetare
Lumii a dat
Și ție, ai luat destul.
Ne prindem mâinile
În Hora
Marii Reîntregiri,
Suntem același neam
Și de la Tisa pân` la Nistru,
Și de la Dunăre la Mare,
Și din Carpați
Și din Balcani
Se-aude graiul strămoșesc,
Valahi români,
Români valahi din daci,
Și strănepoți ai tracilor stăpâni.
Acesta-i neamul meu, străine,
Îți spun de n-ai știut
Dar dacă printre noi mai sunt
Căzuți în patima
Cea crudă a deznădejdii
Și fug de tot ce-i românesc,
Aceia nu sunt din străbunii mei
Sunt aciuați din neamuri
Ce-au trecut,
Nimic n-au românesc.
Române, nu uita
Că vine ceasul
Când ai să vrei să te întorci,
N-ai să mai poți
În locul tău
Se-așează cei ce vin
Ei știu pământul roditor al vechii Dacii,
Tot ce e semănat
E binecuvântat de Dumnezeu,
Aici, unde-i hotarul meu,
Al Marii Românii.

———————————

Ştefan Lucian MUREȘANU

22 septembrie, 2018

Vasilica GRIGORAȘ: Toamnă, pom prădat

Toamnă, pom prădat

 

dulce toamnă
rămurire aurită
a trupului îmbelşugat
avalanşă sfântă
de hrană binecuvântată
ciorchini cristale
descoperiţi în toate
măruntaiele trupului
uger plin
de mustul iubirilor
rod al limbilor de soare
a venit vremea
să-ţi dezbraci
odăjdiile
să-ţi schimbi
culoarea ochilor
în oftatul frunzişului

 

pe talpa
solului fertil al inimii
eşti doar
un pom prădat…
dar nimeni nu se poate îndoi
că rădăcinile-ţi
sunt inepuizabile

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

22 septembrie, 2018

(Imagine internet)

Emma POENARIU SERAFIN: Te-aștept

Te-aștept

 

În umbra toamnelor m-adun
Cu bruma la fereastră
Când frunze ce se cern pe drum
Și iarna geme-n glastră.

 

Culori ce ghem se torc pe cer
Și doarme-n noapte Luna
Prin suflet înflorește ger
Iubirile niciuna.

 

Prin vânt ce spulberă idei
Pe-o pagina de carte
Și toarnă frunze-n ochii mei
În capătul de moarte.

 

Departe-n zări albastre dus
Mai scapără din Soare
Cu raze triste-n spre apus
Pe-o margine de mare.

 

Eu dusă-n prag de insomnii
Cu sufletul cat firul
Te-aștept că poate ai să vii
Sa alintăm zefirul.

 

Când cerul plânge-n rapsodii
Și mângâie Zenitul
Pe umbrele tot mai pustii
Adun tot infinitul.

 

Și stau și plâng și te aștept
Și zilele-s pe ducă
E toamna-n care timpu-i drept
Și-n iarna mea te urcă.

 

Nu cauta să mai revii,
Rămâi departe dus
Ești umbra unei reverii
Rămâi al meu apus

 

Și-or trece zilele pe rând
Și-or trece anotimpuri
Cu aripi largi te pierd din gând
Rămâi cel scris prin rânduri.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

21 septembrie, 2018

Daniela PÂRVU DORIN: Pentru câtă vreme murim?

Pentru câtă vreme murim?

 

cad într-o nouă formă de rugăciune!
și mă iubesc!
și-mi vine sa strig cu putere,
în hohote de bucurie! plâng
da-mi Doamne, zile
și partea mea de avere
Mă duc să trăiesc!

 

Lacrima caldă
sufletul meu e amputat
și a început iar să mă doară
de singurătate și de blesteme,
a nu știu câta oară…
am şi bocit cu el o vreme
apoi …mi-a dat poruncă grea!
să-ţi scriu poeme!
să-ţi smulg un zâmbet măcar ţie
de se mai poate,
tu care-n vis îmi dai bineţe
mă faci să cred că-mi eşti aproape…
aprind o candela şi plâng
bolnavă de tristeţe
tu nu-mi da importanţă!

 

mi-e plînsul şoptit
lacrimă caldă
de multe ori nici eu nu ştiu
dacă trăiesc sau am murit…
numai că azi am înţeles
din visul meu cu tine
că nu mi-e viaţa blestemată
că preţ de-un vis
am fost a ta
cu tot ce-mi aparţine…
aşa vreau eu să cred,
mă iartă…
şi chiar de nu va fi să fie
şi tot n-ai să mă poţi ierta
spune-mi, te rog
preţ de câtă iubire
mai pot fi duminica ta???

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

22 septembrie, 2018