În tărâmul visării, satul de-acasă sau casa satului, dorul de sat, de copilărie şi de tradiție, este satul care în sinea lui le poartă pe toate acestea la un loc. Pentru că doar acolo fiecare dintre noi, cei care am trăit acolo, puteam deveni într-o clipă și împărat şi cerșetor, şi balaur şi luptător, puteam deveni orice, acolo unde fiecare zi de mâine nu era decât un început al unui nou joc. Chipul drag al copilăriei de pe tărâmul fermecat al satului nostru, acea figură a vârstei plămădită dintr-un darnic şi viu amestec de gusturi, culori şi zgomote, peste care tronează inocența, naivitatea şi puritatea pruncului este o caldă felie de viață, pe care copiii zilelor noastre nu o cunosc decât din poveștile bunicilor.

Frumos era pruncul de țăran în cămeșuța albă de pânză sau,, jolj’’, lungă până în pământ. Frumos în optincuțe și obdele…,cu obrajii îmbujorați chiar dacă urmele de silvoiță şi groștior îi îmbrățișau într-o pictură hazlie chipul. Era frumos în lumea lui, încălecat pe șaua copilăriei într-un tărâm, de care nu se sătura niciodată. Dolofan, pe drumul satului, sau pe vale, prin grădini şi pe dealuri, tropăind în băltoace, frământând noroiul, cocoțat în copaci, în mii și mii de ipostaze, care de care mai trăsnite, frumoși, de parcă mănâncă ” doar mniez de nucă” , după cum spuneau femeile mai vârstnice.

Ne întoarcem în sat, în copilărie și dintr-o dată ne-aducem aminte de începuturile fermecate ce deschideau odată cu zăvorul glasurilor sale începuturile de poveste …și fiecare poveste începea la fel: ,,a fost odată…ca niciodată…..demult, tare demult’’. Această formulă făcea parte din jocurile copilăriei din satul românesc tradițional.

Felul în care se jucau copiii satului aducea un farmec aparte prin abordarea unor subiecte serioase, ceea ce îi punea în postura de a părea, în aceeași măsură caraghioși dar și drăguți: ,,Io vreu să hiu mamă, tu, Vasile, să hii tată, tu eşti tâna, tu, tânu…Anica a hi doctor, Anuța și Gavriș vânzătorii……’’. Uneori nemultumiți ne mai încăieram în smiorcăieli:
”Io, nu mă mai joc cu tine, că și ieri tăt tu ai fost mama. Mai vreu să hiu și io, batăr astăzi!” Și avea dreptate, pentru că împărțirea rolurilor trebuia să se facă în mod corect, așa cum ne învaţaseră ai noștri: ,,Să nu vă sfădiţi! Mai lasă-l și pă el să hie cum vre ,nu ….numa cum îi vre tu!…că s-a duce di la tine !’’
Tabloul împărțirii de roluri era unul extrem de atrăgător dar şi dificil.
Dar apele se linișteau dând drumul ”motoarelor” ce porneau în forță forfota jocului împăcării. Plutea în lumea satului, a copilăriei, o poftă nestăpânită de joc, un întreg univers ce fremăta de zâmbet și voie bună. Jocul nostru,al lor, era învestit cu o forță uriașă, era o lumină vie, iar în lumea jocului totul părea perfect, era o lume în care doar clipa conta iar ea, clipa, clocotea ca ”bulbucii de săpun” în palma copilariei de acolo. Clocotea în poala veșniciei. Așa arăta universul copilăriei din sat, cu bulbucii din aluatul tocitorilor, cu bulbucii din bălțile de ploaie, cu bulbucii din cutia de box fabricaţi din săpunul mamei (făcut din unsoarea de porc ) sau cu săpun ”Cheia” cumpărat mai greu, uneori pe ouă,… de la bold. Zilele calde de vară ne găseau adesea pe pragul cămării, pe marginea șanțului sau pe butucul de la tăietorul de lemne, cuprinși în spectacolul colorat al ,,bulbucilor de sopon”. ,,DE-A BULBUCII “(baloane de săpun). Într-o cutie, de obicei de ,,box”, înmuiam săpun ,,Cheia”(era atunci) și în soluţia obținută introduceam un pai în care suflam. Cutia se umfla într-un tort de biluțe colorate. Cu ajutorul paiului lansam în aer balonașe ușoare, lent plutitoare și în lumina soarelui ușor colorate. Spectacolul ,,bulbucilor’’era o mare plăcere pentru noi, îl admiram scăldându-ne zâmbetul în bucuria biluțelor zburătoare.

Continue reading „Maria Pădurean POP: Jocurile copilăriei în satul tradițional românesc” →