Nu vă lăsați amăgiți: Gheorghe Andrei Neagu, „constructorul” acestei „tabere” este un hoț! Iar când spun aceasta o fac cu deplină responsabilitate a celuia care are proprietatea termenilor… Am lecturat pentru întâia oară romanul „Tabăra damnaților” în timpul desfășurării festivalului literar organizat în toamna acestui an (octombrie 2016 n.n.) de către revista Salonul Literar a scriitorului Culiță Ușurelu, la Panciu. Au fost câteva ore de dublă delectare culturală: lectura romanului amintit mai sus și lecturile din creația premianților s-au împletit complet într-o armonie firească a actului cultural.
Am lansat deja în aceste prime rânduri o serie de afirmații care par defăimătoare, dar mai ales pe aceea care face trimitere la „calitatea” de „hoț” a scriitorului Gheorghe Andrei Neagu. Explicațiile sunt necesare, iar substanța lor se leagă de faptele amintite: lectura romanului menționat, dospirea conținutului său un anumit timp, iar apoi reluarea în aceste zile a celor citite altădată, în contextul pregătirilor pentru lansarea romanului. Timpul cuprins între cele două momente a avut darul de a fermenta și distila ideile care la momentul celei dintâi lecturi abia germinau, astfel că, reluând lectura, ele s-au fixat și au dat naștere altora, toate alcătuind apoi o altă realitate, aceea pe care o descriu acum.
Repet: autorul este un hoț. De data aceasta nu mai evidențiez formal termenul prin ghilimele, tocmai pentru a-i conferi o existență de sine stătătoare, reală, fără alte conotații. Autorul m-a lăsat în prima fază să privesc volumul ca pe un roman de tipul altora care au în titlul lor cuvântul „tabără”, iar al doilea termen al titlului, „damnat”, la plural. Mi-am zis că este, până a începe să citesc, un roman polițist sau poate unul de genul romanelor lui Swen Hassel. Am constatat destul de repede că mă înșelasem. Era prima înșelăciune căreia îi căzusem victimă. Am început să citesc: personajele principale, Serafim și Lazăr, doi deținuți închiși pentru viol, locul, o închisoare, timpul, perioada detașărilor la mină impuse de regimul Nicolae Ceaușescu, contextul, o grațiere decretată cu ocazia zilei de 23 August, ziua națională a României socialiste.
Acțiunea se înfiripă: cei doi și alți mulți nenumiți, sunt eliberați din închisoare, li se alătură încă un fost deținut, Petre, sunt repartizați la mină, se prezintă și sunt angajați aici după ce trec prin biroul secretarului de partid. Apare o activistă de partid, tânără, după care celor doi li se aprind călcâiele. Serafim devine (fostul) deținut bun, Lazăr (fostul) deținut rău. Cel din urmă părăsește mina (se va reîntoarce mai târziu), o contactează pe victima „violului” lor, Mariana, amor, sex, merge cu ea în satul natal, se angajează ca frizer. Este descurcăreț, face rost de diferite produse greu de găsit pe piață în ultimul deceniu al regimului Ceaușescu, face un mic „biznis”, cum s-ar zice, etc.
Aici sunt înșelat din nou. Cad pentru a doua oară în capcană: cred, de data aceasta că, autorul prezintă maniheist ultimii ani ai regimului național-comunist. Serafim, simbol al celui care este reeducat de regim, Lazăr, simbol al celui răzvrătit contra regimului. Tânăra activistă de partid, dedicată, altruistă și excavatoristă îl readuce pe calea cea bună pe Serafim. Mariana, cea „violată” cu voie, îl manevrează pe Lazăr, trăiește și cu alt bărbat. Lumină aparentă, umbră relativă. Două lumi, două atitudini, două morale. Chiar așa să fie? Nu, deloc!
Am citit mai departe în timp ce în sală premiile curgeau peste autori. Inclusiv peste autorul romanului care îmi fusese oferit chiar în deschidere. Atunci nu știam că scriitorul Gheorghe Andrei Neagu este un hoț notoriu. Acum știu!… Serafim, fostul deținut, acum buldozerist la mină, se apropie tot mai mult de tânăra activistă cu nume german, Petra Gott (răutatea din mine mă face să mă întreb dacă apare în roman ca urmare a faptului că avem un președinte de etnie germană). Lazăr își continuă viața zbuciumată. Se desparte de Mariana, se apropie de fiica profund materialistă (doar suntem în plin comunism întemeiat pe materialismul dialectic, nu?) a unui popă. Angelica, așa se numește, îl toacă de bani pe Lazăr, care, ca un îmburghezit ce devine, încearcă să o culturalizeze la spectacole simfonice cu piese de Ceaikovski. Conflictele macină această „tabără [a] damnaților” cu trăiri neconforme „Codului eticii și echității socialiste”, în timp ce în „tabăra lăudaților” totul pare să fie ca în romanele proletcultiste ale anilor ’50. Mă îndrept spre sfârșit. Lazăr se reîntoarce după ce fusese „reținut” temporar de miliție, la mină. Dă cu ochii de „fericirea” lui Serafim buldozeristul și a nemțoaicei sale, excavatorista. Vrea să-și continue „biznisul”, încearcă să fure câteva calupuri de dinamită, eșuează și se spânzură sub imperiul fricii că va fi descoperit. Final în care binele învinge răul. Gata!
Gata? Așa de repede? Întorc volum pe toate părțile, îl răsfoiesc din nou, caut alte foi, mi se pare că s-a terminat prea repede, aș dori să continue. Cred că nu-i terminat.
Sunt înșelat pentru a treia oară… Iarăși autorul se dovedește un hoț de înaltă clasă! M-a făcut să îl acuz de proletcultism, să-l întreb, în mintea mea desigur, de ce nu a oferit o încheiere cărții? De ce vrea cu tot dinadinsul să mă învețe, didactic, niște lucruri pe care le știam. Sunt nedumerit. Am încheiat lectura. La fel și festivalul a luat sfârșit, urmează partea de socializare. N-am mai avut timp să-mi ofer atunci concluziile. Și a fost bine…
Urmează la sfârșitul lui noiembrie 2016 pregătirile pentru lansarea romanului „Tabăra damnaților”. Eu l-am citit. Eu trebuie să vorbesc. Et ego in Arcadia, nu? Îl răsfoiesc pentru a-mi împrospăta amintirile. Și deodată îmi răsare în minte, sclipind obsedant, o cheie, o altă cheie, încă una, un mănunchi întreg de chei, mai simple, mai complicate, cu forme gotice, baroce, moderniste, cu semnificații diferite. Din uimirea care mă cuprinde răsare certitudinea și fac un silogism simplu de forma dacă p atunci q: dacă autorul este un hoț meșter, atunci stăpânește la perfecție instrumentul său cel mai important, căruia îi este în același timp și adversar nu numai prieten, cheile. Iar scriitorul Gheorghe Andrei Neagu este nu numai un iscusit mânuitor de chei, ci și un creator de chei desăvârșit. Care sunt, în acest sens, cheile „multiple” ale romanului „Tabăra damnaților”? În ordinea în care le-am identificat în roman acestea ar fi (spun „ar fi” pentru că gama acestor „chei” poate fi uriașă, depășind întreprinderea mea) diverse, acoperind paliere obiective și subiective, cu trimiteri materialiste și idealiste.
