Ioana TOFF: Interviu cu Magdalena Brătescu la apariția noului său roman „Cromatica fericirii”

„Editura Familia publică a opta carte a autoarei”

Ioana TOFF: De ce „Cromatica fericirii”?

Magdalena BRĂTESCU: Simplu, pentru că în cartea mea e vorba de infinitele nuanțe pe care le poate avea fericirea în funcție de firea omului, de vârstă, aspirații, condiții de trai, relația cu semenii, starea materială. Pentru unii fericirea e intangibilă, e doar o căutare, o aspirație. Pentru alții, e la fiecare pas și în fiecare ungher, se naște din nimic. Desigur, nu tratez subiectul la modul teoretic ci, ca în orice roman, prin intermediul personajelor mele.

Ioana TOFF: Care sunt?

Magdalena BRĂTESCU: Două văduve septuagenare, prietene din copilărie. Țipora Alfandari e o intelectuală bine situată, fostă profesoară de matematică și care știe să se bucure de viață. Reizl Witz a trăit modest, dar a iubit și a fost iubită. Acum, aproape la capăt de drum, fiecare dintre ele trebuie să-și găsească o cale pentru a se lupta cu singurătatea și a găsi calea fericirii.

Ioana TOFF: Vârsta a treia îți mai poate aduce surprize plăcute?

Magdalena BRĂTESCU: Savanții au constatat că între șaizeci și optzeci de ani randamentul intelectual, acuitatea gândirii, creativitatea chiar pot atinge culmi nebănuite. Ceea ce i se întâmplă doamnei Witz care devine dintr-o simplă croitoreasă o creatoare de modă originală este deci justificat. Cu talent înnăscut, o scânteie de inspirație, multă muncă, încredere în forțele proprii, susținerea și aprecierea celor din jur, orice om e capabil să-și depășească propria condiție. Același lucru se petrece cu majoritatea colegilor mei din Asociația scriitorilor care se realizează prin creațiile lor literare la o vârstă relativ înaintată.

Ioana TOFF: Ți-ai obișnuit cititorii tăi cu romane de acțiune. Are „Cromatica fericirii” o intrigă cvasipolițistă?

Magdalena BRĂTESCU: E o carte-felie de viață, cu multe personaje. Țipi are copii, nepoți, un ginere și o noră. Intriga include o notă de suspans ca întotdeauna în cărțile mele. Israelul este o țară unde nu e și nu va fi niciodată liniște. În plus, fiecare om trăiește cu secrete. De unele e mândru, de altele se rușinează. Secretele sunt ca lenjeria intimă. Deși e frumoasă, nu se arată în public.

Ioana TOFF: Știu că te așezi la scris numai când ai ceva de spus. Ce te-a îmboldit de data asta?

Magdalena BRĂTESCU: Am vrut să transmit cititorilor mesajul că niciodată nu e prea târziu să devii celebru și să-ți dovedești talentul, dacă-l ai. Deci, indiferent de vârstă, nu renunțați la lupta pentru acea stare de grație numită fericirea personală!

Ioana TOFF: E o carte autobiografică?

Magdalena BRĂTESCU: „Umbra” (2016) am scris-o la persoana întâia și n-a fost vorba despre mine. Dar un autor se regăsește întrucâtva în toate personajele sale. El vorbește cititorului prin câteva guri, pe diferite voci și tonalități. Uneori doar provoacă, incită. Am fost întrebată și dacă mi-am descris familia, prietenii sau colegii din Asociația Scriitorilor Israelieni de Limbă Română a cărei vicepreședintă sunt. Categoric nu pe cineva anume. Ci doar situații, momente, caracteristici. Dau aici un singur exemplu: mecanismul nașterii invidiei vulgaris. Majoritatea oamenilor nici nu sunt conștienți de invidia lor, deși ea îi macină, le amărăște viața și le distruge relațiile cu semenii. Nu-i ușor să recunoști față de tine însuți că altul are ceva ce tu nu ai, sau poate nu ai destul. Fie că e vorba de bani, de dragoste, de talent, de familie. Ca să poți depăși această ipostază, ar trebui să fii un om superior. Sau măcar bun. Esențialmente bun. Ceea ce în accepția mea este calitatea supremă.

Ioana TOFF: Reizl Witz e croitoreasă. Ai ales întâmplător această meserie?

Magdalena BRĂTESCU: Ițic Mangher se considera „croitor de cuvinte”. Mi-a plăcut formula. Esențialul parabolei este saltul calitativ de la stadiul de „cârpăceală”, de la „lucrul manual”, artizanal, la clipa de strălucire, inovație, originalitate care este creația. Valoarea e alt subiect, discutabil, interpretabil, supus imperiului timpului. Deși nu trebuie să fii critic de meserie pentru a-ți da părerea. Oricine are disponibilitatea de a spune „mi-a plăcut”, dar cât de puțini dintre colegii mei o fac…!

Ioana TOFF: Când și unde se petrece acțiunea cărții?

Magdalena BRĂTESCU: Aici și acum. Aici, adică în Israel, la Lod, Ness Ziona și Rehovot. Acum, adică lunile trecute, de când am predat manuscrisul editurii. Tot ce m-a frapat pe arena politică, socială, economică e inserat, incluzând vederile mele personale.

Ioana TOFF: Despre România nimic?

Magdalena BRĂTESCU: Nici măcar despre multiubitul meu București, nu! Doar despre oameni, prietenie și iubire. Dar și despre neoameni, ură și gelozie. Căci toate sunt în noi, printre noi, sau măcar alături de noi. Ei există pretutindeni, indiferent de țara unde trăiesc. Cu unii continuăm să conviețuim, de alții ne debarasăm când ne lovesc și ne dezamăgesc până-n măduva oaselor.

Ioana TOFF: Și atunci, cromatica mai rămâne optimistă?

Magdalena BRĂTESCU: Sfârșitul cărții e unul happy, dacă asta e în speță întrebarea. Atâta timp cât se nasc copii, idei, iubiri, atâta timp cât lucrurile încă se mai pot repara, zău că viața e frumoasă și merită s-o trăiești! Trebuie doar să-ți găsești adevărata vocație. Astfel vei avea capacitatea de a te reinventa și toate motivele să te trezești fericit în fiecare dimineață.

–––––––

Ioana TOFF

Redactor șef al săptămânalului

„Gazeta Românească” din Tel Aviv

2 august 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Drumeția

Drumeția

Am să-mi răstignesc privirea, peste-un ciob de Lună spartă
Norii fug , mâncând pământul, prinși de soarele-n apus,
Eu în fânul mort de-o seară , caut steaua, sau vreo poartă
Gândul pleacă-n agonie printr-un zbor din jos în sus.

Trupul și-a găsit pământul, pe un petic de odihnă
Ochii mei fac semnul crucii, de pe-un deal, pe crucea nopții,
Sufletul neprins de vrajă prin otavă cade-n tihnă
Și-n clipita din clepsidră , dă nisipu-n grija sorții.

Cade noaptea peste mine fără a băga de veste
Caut poartă mea stelară, da-i beteagă și închisă,
Munți cu frunțile brăzdate și-au prins stâncile de creste,
Eu cu sufletul cât fulgul, zac, din lutul meu desprinsă.

Stelele îmi dau binețe și se prind la Carul Mare,
Caii Carului, sălbatici, duc în aripi largi jăratec .
Mă amestec în țărâna trupului ce nu mai doare
Într- o tainică urcare , dintr-un ritual molatec.

Și mă plec prin Universuri, ba pe ici, ba paralele,
Trup îngenuncheat de grijă las în lutul ce-i e frate,
Sufletul pe strop de Lună, cu mărgean din trup de stele
Iar cu ochiul de prin gânduri, prins de crestele pudrate.

Zori din dimineții senine se revarsă de pe-o rază,
Soarele se străduiește peste munte să privească
Eu cu mine dimpreună, în otavă, ca-ntr-o oază…
Mă întorc din drumeția, ce îmi pare, nelumească.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

7 august, 2018

Vasilica GRIGORAȘ: Visule, pe mine, mă…

Visule, pe mine, mă…

Visule, cu coamă albă
ce te zbengui prin eter
caută-mă
zăreşte-mă
priveşte-mă
şi-adie-mă
unduieşte-mă
pluteşte-mă
cu foc doineşte-mă
trezeşte-mă
şi alintă-mă
îmbie-mă
apoi voiniceşte-mă
duios zoreşte-mă
în braţe doreşte-mă
şi iubeşte-mă
pe creasta lunii
din vârful falnicilor brazi
îmbătaţi de zefirul lin
al orgii de mătase
din castelul
inimii înrourate
şi îngenunchiază-mă
să aduc slavă
şi mulţumire Domnului

—————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

7 august, 2018

Eleonora SCHIPOR: Satul meu, vatră aleasă (instantaneu)

Diferite sunt căile vieții omului. Uneori cu urcușuri presărate cu flori, alteori cu coborâșuri pline de spini. Pe unul soarta îl leagă pentru totdeauna de baștină, pe altul îl duce departe peste mări și țări. Însă oriunde nu s-ar găsi, fiecare poartă dorul satului natal în inimă, în suflet.

…Și este un loc pe lume

Unde-i satul meu anume…

Întorcându-te la baștină după o absență îndelungată, întotdeauna ești încercat de emoții puternice. Aici ai văzut lumina zilei, aici au rămas părinții dragi, rudele, prietenii, colegii de clasă, școală, joacă. Aici a rămas copilăria, dulcea ta copilărie.

Frunză verde măr rotat,

Multă lume am umblat.

Drumuri multe am avut,

Satul meu însă nu-l uit…

Odată cu trecerea anilor se schimbă multe. Streașina casei părintești e parcă mai joasă, părul mamei e alb ca neaua, a crescut iarbă pe cărăruia de cândva, nucul de la poartă e azi un pom mare și rotat… Toate sunt aceleași, dar totuși altele. De amintirea lor te leagă ceva drag, scump, apropiat…

Satul meu, vatră aleasă,

Cât de bine e acasă.

Satul meu cu mândru nume

Îți port cântecul în lume…

… A îmbătrânit moș Ion, s-a gârbovit mătușa Mărioara. Fetița cu cosițe lungi și ochi jucăuși din copilăria ta e acum o nevastă frumoasă, băiatul vecinilor cu care fugeai la săniuș e demult gospodar la casa sa.

Foaie verde foi de nuc,

Dorumi-i de-al meu sătuc.

De sătucul meu iubit,

Unde am copilărit.

Mi-i dor de sătenii mei

Fiind c-am crescut cu ei,

De păduri și de vâlcele

Și de chipul mamei mele.

De căsuța cu cerdac

Și de tatăl meu cel drag…

Acasă pâinea-i mai gustoasă, apa de izvor e mai limpede, cerul e mai senin și viața e mai frumoasă. Aici e baștina. Este locul cel mai drag pe lume unde cineva mereu te așteaptă, cineva mereu se gândește la tine, cineva te petrece când iarăși pleci la drum. Iar atunci când ești departe dorul e atât de mare de sat, de cei dragi rămași la baștină…

Dac-aș fi în satul meu

Dorul n-ar fi așa de greu…

Dar m-am dus din sat departe

Și dorul de el mă arde…

În tumultul marilor orașe, în inima pădurilor seculare, pe apă și pe uscat, omul poartă în adâncul sufletului un dor mereu nestins, o amintire plăcută care-i încălzește sufletul, îi alină tristețea, îi umezește ochii, îi taie răsuflarea uneori…

Satule, meleagul meu,

De tine mi-i dor mereu…

Și oriunde nu m-aș duce,

Dorul tot aici m-aduce.

Câte poezii, cântece s-au scris și s-au compus despre sat în toate timpurile și în toate locurile. Ele s-au născut din dor și drag de baștină, sat, amintiri… Mai ales cele în stil popular s-au plăzmuit din seva poporului, din înțelepciunea lui.

…Când m-apropii de-al meu sat

Cunosc cânii pe lătrat

Cunosc fetele cântând

Și flăcăii chiuind…

Chiar și atunci când ești acasă, n-ai plecat nicăieri sau ai revenit din nou în satul tău dorul de el e la fel de mare.

Satul de baștină! Mic sau mare, la margine de pădure sau în preajma orașului, cu căsuțe vechi de lemn sau noi și moderne, el a fost este și va fi al tău. Așa cum este ești dator să-l iubești căci aici ai venit pe lume, aici ai rostit cuvântul «Mamă», ai păscut văcuța pe imaș, ai mers la școală, ți-ai făcut primii prieteni, ai visat și te-ai îndrăgostit prima oară. De aici ți-ai croit drum în viață și de aici au pornit toate…

Satule, eu te iubesc

Și la tine mă gândesc.

Satule, mi-ai dat un nume

Mă mândresc cu el în lume…

«Veșnicia s-a născut la sat» spunea Lucian Blaga. Ajungând om mare în lume nu trebuie să uiți de unde îți sunt rădăcinile. Oricine n-ai fi, cine n-ai deveni în viață, toate au pornit cândva de la satul natal, de la părinți, de la școala natală, de acolo – locul cel mai drag pe lume.

Doru-mi-i de satul meu

În care m-am născut eu.

Și mereu, mereu, mereu,

Mi-i tot dor de satul meu.

—————————————

Eleonora SCHIPOR

Pătrăuții de Jos, Bucovina de Nord / Ucraina

7 iulie, 2018

Dan-Obogeanu Gheorghe: ,,Recviem’’

,,Recviem’’
(Poezie dedicată eroilor neamului

care s-au jertfit pentru libertate și unire)

Pe câmpul cu flori şi iarba inverzită
Moartea calcă şi striveşte,
Usucă sub talpă toate lacrimile
Şi lasă în urmă pârjolul
Şi iarba uscată…
Cântă sinistru prin ţeava puştilor
Acompaniată de văduvele şi mamele
Celor ce şi-au ingropat ziua de mâine!
Se însemnează hotarele printre cruci…
Lângă ele stau duhurile
Şi păzesc mormintele neîmpacaţilor;
Pe umărul Crucii un Înger
Citeşte Psaltirea,
Iar pe celălat e îndreptată o lunetă…
A mai căzut o Stea!
Marea s-a umplut de stele
Încat nu mai are loc sa primească
Pe luciul ei
Cerul cu luminile celor care mai cred in Mâine.
Între boltă şi apă
Nu mai încape niciun Om…
Vom ridica un mausoleu
Sprijinit de o baionetă ruginită
Să mai facem un loc Speranţei!
Pe câmpul cu flori şi iarba inverzită
Moartea s-a plictisit călcând…
Nu mai are loc de odihnă….
Omul a omorât până şi moartea
Când tunurile au tăcut!

……………………………..

S-a tras şi ultima salvă
În ,,onorul,, celei plecate
Pe ţeava puştii!

——————————–———————-

Dan-Obogeanu Gheorghe

7 august, 2018

Octavian LUPU: Taina scrisului (65) – Farmecul scrierii

Nimic nu se compară cu scrisul, această aşezare ordonată de cuvinte şi litere în serii succesive de propoziţii, fraze sau paragrafe. Asemenea unei simfonii a gândurilor şi trăirilor felurite, îmbinarea exprimării prin intermediul simbolisticii scrierii conferă adâncime opiniilor transpuse sub forma unor linii melodice ce se întrepătrund, se sprijină reciproc sau se opun dramatic într-un joc feeric fără de egal. Iar rezultatul este de fiecare dată sublim prin orizontul pe care îl descrie, sau mai bine zis, ce se deschide înaintea cititorului, ca o privelişte de un pitoresc aparte având un farmec plin de atracţie.

Şi de aceea, când scriu aceste rânduri, retrăiesc diferitele experienţe de viaţă prin care am trecut, fapt ce m-a determinat în cele din urmă să rup cenzura tăcerii şi să încep aşternerea prin intermediul cuvintelor a reacţiilor pe care le-am avut în faţa unei realităţi contradictorii şi inexplicabile. Fără să vreau îmi aduc aminte de acele clipe din copilărie, când colindam fără ţintă străzile Brașovului în timpul orelor de şcoală, de care îmi doream să scap cu orice chip. Imediat, se juxtapun impresiile culese mult mai târziu, când mă plimbam pe bulevardele prăfuite ale Bucureştiului, un oraş în care nu aş fi dorit să ajung vreodată, dar în care mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii.

Mai departe observ cum se întinde necunoscutul a ceea ce va fi, acel spaţiu transcendent ce mă atrage inexorabil cu speranţă şi teamă, sau cu bucurie şi tristeţe, în acelaşi timp. Dar aceasta întretăiere de trăiri şi gânduri durează foarte puţin, fiindcă în scurt timp alte imagini prind chip în câmpul conştiinţei, de data aceasta prezentul captivându-mi atenţia prin ceea ce încerc să exprim într-un efort de autoanaliza, mai bine zis de evidenţiere a proceselor misterioase ce se ascund în spatele folosirii cuvintelor.

Surprinzător, cu cât încerc să observ mai bine izvorul trăirilor lăuntrice, cu atât el pare să se estompeze mai bine dincolo de perdeaua densă ridicată de alte gânduri, ce se ridică asemenea aburilor de apă dintr-un pământ încălzit de razele soarelui după trecerea unei ploi abundente ce a udat în profunzime întinsul solului.

Unde se afla acea sursă plină de mister a trăirilor ce se revarsa în orizontul interior al sufletului? De unde provin acele dorinţe ce se lupta spasmodic în încercarea de a-şi disputa spaţiul îngust al atenţiei prin irezistibilă putere a seducţiei? Profunzimea universului lăuntric pare să fie asemenea unui ocean abisal şi fără contururi clare, acestea pierzându-se în negura continuă a imensităţii spaţiului şi timpului.

Poate din această cauză, scrierea generează un straniu fenomen de polisemantism, de exprimare a unor idei ce trec dincolo de intenţia autorului şi de redescoperire a sensurilor profunde în exerciţiul interpretării a ceea ce a fost smuls efemerului prin aşezarea în corpuri de litera tipărite pe hârtie sau încorporate în mediile de stocare electronice.

Citesc aceleaşi rânduri scrise de un autor care a trăit în urmă cu mai multe sute sau mii de ani, dar înţelesul pare a fi mereu altul. Observ detalii ce nu îmi erau clare la prima vedere sau amănunte ce răstoarnă înţelesul unor învăţături ce păreau a fi bine aşezate pentru veşnicie. Şi tocmai de aceea, ajung să detest dogmatizarea oricărui gen de învăţătură, adică acea betonare a conceptelor sub forma unor exprimări ce nu vor putea fi modificate vreodată.

Acest exerciţiu, util pentru creatorii de sisteme totalitare, îmi este cu totul străin, fiindcă în căutarea esenţei gândurilor nu poţi să te cantonezi în spatele zidurilor unei fortăreţe invincibile, fiindcă pur şi simplu astfel de ziduri nu există, ci doar te amăgeşti cu existenţa unor lucruri ce teoretic ai impresia că nu pot şi nu au dreptul să fie schimbate vreodată.

Continue reading „Octavian LUPU: Taina scrisului (65) – Farmecul scrierii” →

Irina Lucia MIHALCA: Respirația iubirii (poeme)

O picătură din tine mi-ai adus

Aşhi di bunu, nu ari mardzânji

– nâ chicutâ di banâ – iu duchimu, iu’i vrerea!

În neant dispar toate,

importantă a fost trăirea, fiorii iubirii

şi fluxul care-a curs în spirale succesive,

chiar dacă-ai închis tot trecutul,

chiar dacă-ai împrăştiat toate petalele fundaţiei.

În Utopia Nimicului ne risipim

amintirile, visele, trăirile, – acel ţinut

din lumea Uitării, pierdut în negurile timpului –

Ştiu că-ţi ascunzi suferinţa, ştiu că singurătatea

şi lipsa bunăstării sufleteşti te-au adus aici,

ştiu că nu poţi construi abundenţa

din hârtie care la o primă adiere de vânt

se va dărâma, dar, hai,

vino lângă mine să împărţim greutăţile!

Vom pleca departe, tot mai departe…

De îndepărtezi furtunile, domolindu-le,

spre-a regăsi fundaţia petalelor,

mă simţi în inima ta.

Simţi bucuria acestei clipe,

un zâmbet poţi să-mi înfloreşti acum?

Timpul şi spaţiul ne separă,

dar energetic nu te poţi îngrădi.

Prin inimă, o poartă-am deschis!

La o rotaţie perfectă a pământului

se întâmplă asta, – o clipă dăruită cuiva –

Am avut trăiri prea intense, unica mea iubire!

Mai ai, încă, culoarea sângelui viu

din fructele purpurii ale iubirii

şi memoria culorii lor!

Aromate, parfumate fructe!

Culoarea lor a curs vulcanic în noi,

topită din trecutul în viitorul esenţei noastre.

Efemeri ca şi timpul

în propria noastră călătorie suntem.

O picătură din tine,

în pânza mea freatică, mi-ai adus.

Sufletul stă în corp,

face şi el parte din circuitul universal!

Unde-ai plecat cu paleta culorilor?

Lacrima ta picură fierbinte în inima mea.

Cu noi, în veşnicie, ne vom purta iubirea!

Putem părăsi această lume spunând

că am atins cunoaşterea sublimă a sufletului,

cel fără de carte de identitate!

Peisajul pictat în câmpia din noi

Priveşti în oglinda câmpiei din noi,

priveşti

şi continui obosit drumul

– fără să ai voie

să atingi pământul şi nici stelele –

prin lumi îndepărtate,

în disperări,

prin umbrele luminii lunii,

în tăcute abisuri, în surde dureri,

în sângele devenit gând, apoi cuvânt.

Umbre de nelinişti au crescut în tine,

ţi-au acoperit, unul dupa altul,

toate ungherele trupului,

dar şi bucuria care-ţi urma

– tremurul fiecarei celule, misterul, dorinţa -,

un culoar din nesfârşitul labirint

prin care-alergai din ce în ce mai tare,

ştiai că oricare alee te va duce,

prin adâncul ochilor ei,

tot în centru, la ea,

chiar dacă voiai să le parcurgi pe toate.

Stai şi priveşte în jurul tău!

Priveşte distanţa din inima ta,

revino la tine şi compară drumul parcurs.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Respirația iubirii (poeme)” →

Lilia MANOLE: Dorință

DORINȚĂ

Îmi doresc să locuiesc/să locuim
Cu toți românii într-o singură localitate
într-o singură țară, într-o Casă a Limbii Române
să-i vizitez pe câte unul,
ori deodată în intenția de a scrie o istorie
la fundamentul zilelor uitate
să le citesc poeziile mele
să le mulțumesc ce mult mi-au ajutat să mă nasc poet
să le amintesc că și eu începeam în zori să gândesc românește
Când din noapte ieșeam cu visul albastru
al cerului înstelat
coborând într-o membrană
de unificare a unui pisc cu malul abrupt-
Aici nu aveam frică
să îmi înalț gândul curat în odaia
unde mă aflam și copilăream
Aievea….

Să le spun românilor că îmi sunt toți frați
Indiferent la ce vârstă azi am ajuns
și unde ne e crucea.

———————————–

Lilia MANOLE

7 august, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Rază în ceață

Rază în ceață

Ce ești viață…și de unde,
rotunde
se rostogolesc clipele, minutele, orele,
nemărginirii purtând horele?
Ce ești viață…
Subțire, de ață
fir?
Între maternitate și cimitir,
între leagăn si nedoritul sicriu,
aș vrea să știu
cine te desfășoară de pe al timpului fuior…
cât ești împlinire și cât esti dor
după un ,,altceva” niciodată atins?
Îmi este creștetul nins
de trecerea ta atât de grăbită;
te doream în brațe iubită
dar tu, inconstantă,
mi-ai fost doar sporadic amantă…

O rază de soare în ceață…
aceasta ești, viață?

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

7 august 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Întrebă timpul…

Întrebă timpul

Dacă într-o zi
nu ai sa te mai recunoști
întrebă timpul.
Doar el îți poate recunoaște chipul
în orice împrejurare.
Crengi de Infinit
se scaldă pe Lumina chipului tău
și te ajuta să-ți schimbi înfățișarea.
Chip de dimineață,
Chip de bucurie….
Față pe care fără să realizăm, uneori
o schimbăm că un cameleon, culoarea.
Minunat este atunci
când fețe-fețe
alunecă pe bolta fetei noastre concomitent.
Pe cine să întrebăm oare
când fețele se plimbă pe cerul nostru
făcându-ne nouă niște necunoscuți.
Atunci consider că nu putem întreba
decât
Schimbarea la Față
sau timpul.
Întrebă timpul dacă
poți întreba
doar timpul.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

6 august, 2018