Nina TĂRCHILĂ: Şi n-ai cum să nu ştii…

Şi n-ai cum să nu ştii…

copilul meu, ţi-aş spune să-nveţi cu migală
cum doare prin oameni să treci alergând.
ţi-aş spune cum sapă-nlăuntru tranşee
tăişul aspru de-l pui în cuvânt.
ţi-aş spune să poţi în sunet de flaut
iubirea s-o cânţi lumii-ntregi când o simţi.
pe umerii bolnavi ai durerilor lumii
poveri să nu pui, să nu furi, să nu minţi!
când gându-ţi se-neacă în deşertăciune
în tine să ştii să îţi cauţi puteri.
e-acolo-o lumină, un cântec şi-o vrajă –
găseşte-le-n suflet – n-ai cui să le ceri!
şi-n vuietul lumii când tot se destramă
tu poţi să le ţeşi înapoi cu iubire.
din ploaie, din soare, din verile vremii
te lasă să simţi bucurii în neştire!
ţi-aş spune în taină să laşi să te doară
trăirea-n risipă de tine arzând.
ca şi firul ierbii călcat în picioare
să-nveţi să renaşti înc-o dată,oricând.
dar ochii tăi blânzi par să ştie acestea.
din mine curgând ce-alt temei poţi avea?
născut eşti din viscol de dor şi iubire
şi n-ai cum să nu ştii! şi n-ai cum uita …

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

18 august, 2018

Vasilica GRIGORAȘ: O frunză-n vânt

O frunză-n vânt

Ca frunza-n vânt
mă tot frământ
pe-acest pământ.

Mă-ndoi
de prea multe ploi,
până ce în zare
curcubeu apare.

Mă îndrept agale
şi pornesc pe cale,
pe-o rază de soare,
blândă arătare,
ce-adie-n voie
la orice nevoie.

După ea mă duc,
peste munţi apuc,
merg pân’ la izvor
cuprinsă de-un dor
să m-adăp puţin
şi-ndată-mi revin
ca din senin.

Am ajuns în toamnă,
Slavă Ţie, Doamne!
Şi mă tot alint
Cu păr de argint
Şi cu domol pas
Mai fac un popas
Pentru preţios taifas.
File să mai dăruiesc
Celor ce-i iubesc
Pe final de drum
Din al meu album
Scris c-o pan-ascuţită
Doar de El sfinţită.

Ţine-mă cu bine
până voi apune,
răsărind în Cer,
doar atâta sper.

—————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

18 august, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Poeme

Dacă

Dacă vântu-mi zbiară-n plete
Cum îmi zboară timpu-n suflet
Aștern umbre violete,
Peste file-n șevalet.

Dacă firele clepsidrei
Numără din doi în doi
Închid tainic ochii hidrei
Fiarelor ce suntem noi.

Dacă umbre scrise toamnei
Din pădurea de cleștar
Frunze cad pe pașii doamnei
Din trecut fără habar.

Dacă ochii nopții negrii
Tac prin nuferi de topaz
Dorm în plaiul de sub cedri
De-o fi ieri, sau de-o fi azi.

Iar de-mi zboară vântu-n suflet
Cum îmi zboară timpu-n trup
Îmi scriu viața-ntr-un pamflet
Și pe urme, când le-astup.

Privesc

Privesc în mine, totu-mi pare stins
Și norii cresc prin lacrima ce doare,
Copaci din umbre sub un dor ce-a nins
De nu se vede-un petic de cărare .

Privesc aiurea, vis strivit de geam
Și noaptea-i densă sub un pâlc de ceață,
Mă simt aici, deși simțiri nu am
De ieri mă caut printr-un strop de viață.

Privesc în noapte, stele cresc pe ram
Și Luna e plecată-n spre culcare,
Cu-n gol himeric prins de tot ce n-am
Îl iau în brațe, când ceva mă doare.

Nu-mi acoperi privirea

Nu-mi acoperi privirea cu aleile pierdute
Ochii mei pășesc agale înspre vremea ce-a trecut,
Pe poteca astupată de dorințe vechi căzute
Caut viitor aievea și un dor ce l-am pierdut.

Nu-mi acoperi privirea, timpul mi-a îmbătrânit
Matur căile uitării ce doar par că mai sunt încă,
Trupul meu s-a stins cu anii și e de nestăpânit
Coborând pe panta vieții, într-o vale, mai adâncă.

Nu-mi acoperi privirea, că nu pot să-mi amintesc
Câte veri înflăcărate , trec prin noi mistuitoare,
Sufletul mi-e prins de-o glie de nu pot s-o mai iubesc
Și se plimbă printre Aștri, într-o sfântă-mbrățișare.

Nu-mi acoperi privirea să mai caut înserare
Trupul meu cărat prin timpuri , peste vreme s-a lăsat
Inima când galopează, peste zări, nu mă mai doare
Lacrima din colțul gurii, peste barbă-a lunecat.

Nu-mi acoperi privirea când mă uit, din vreme-n vreme
Florile ce cresc sălbatic, pe cărarea cu castani
Cerul nopții înstelate care peste noi se-așterne
Și nimicul strâns grămadă, în trecutul dintre ani.

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poeme” →

Costache NĂSTASE: Tăcere

TĂCERE

Cădea tăcerea peste noi
Profundă și apăsătoare
Cum toamna cad unele ploi
Lungi, reci și sâcâitoare.

Noi încercam s-o destrămăm
Și mai făceam câte-o remarcă,
Mai repetam, mai întrebam
Dar ea se refăcea intactă.

Prin foșnetul lor permanent
Încercau plopii să ne ajute
Cu-n zgomot de fond decent
Ca-n epoca filmelor mute

.
Într-un bloc compact de piatră
Când apare o fisură,
Năruirea lui e certă,
Așa se-ntâmplă în natură.

Dar nu tăcerea e de vină,
Nu ea avea să ne separe
Au anunțat căderea de cortină
Bătăile de gong anterioare.

—————————————

Costache NĂSTASE

Bucureşti

18 august, 2018

Sorina IVAN: Speranța neînvinsă

Speranța neînvinsă

păianjenii tristeții
își țes pânza
prinzând în ea fericirea.
lacrimi, perle îndoliate
din abisuri de suflet,
șerpuiesc aritmic
printre ale inimii doruri.

răsăritul își întârzie lumina,
neîntinzându-și încă strălucirea
peste amarul din mine.

e doar noapte în suflet,
însă speranța nu și-a depus armele
învinsă.
într-o clipă ce nu s-a născut încă
își va savura victorioasa
bucuria unor gânduri
ce-și vor găsi în sfârșit limanul,
ancorate la poarta împlinirii.

————————-

Sorina IVAN

14 iulie, 2018

Florentina SAVU: Viață de proscris

VIAȚĂ DE PROSCRIS

Iubirea vieții ți-ai pierdut
Într-o perdea de fum prea dens,
Că ai trăit, că ai murit,
Astăzi regretu-i fără sens!

Pe drumul vieții, viu ori mort,
Pășești’ nainte dus de val,
Mai fi-va până-ți vei da ort
Dar mersu-ți este în aval…

Floarea iubirii-i veștejită,
Prin timp ea și-a pierdut petale
Și-are privirea otrăvită
De greutățile din cale…

Îți plânge vântul la ureche
Și îți suspină ne-ncetat
Că ai rămas fără pereche
Și-ai fost atât de încercat!

Ăsta a fost destinul tău
Și te-ai supus fără crâcnire,
De-o fi fost bine-ori poate rău,
Asta a fost a ta menire…

Pleca-vei singur, un biet prost
Și neiubit, și nealintat,
Poate-n etern ți-oi face-un rost
Și-un trai senin și-adevărat!

Te amăgești de azi pe mâine,
Și-ți trăiești viața de proscris
Hrănindu-te cu vin și pâine
Și cufundat în câte-un vis!

———————————–

Florentina SAVU

18 august, 2018

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Doar zâmbetul luminii roş de sânge

Doar zâmbetul luminii roş de sânge

Trupul nopţii se frânge cadaveric,
urme de stele în pământ cu moaşte,
sub oase timpul curge-n întuneric,
tăcerea-n sâmburi din speranţă naşte.

Doar zâmbetul luminii roş de sânge
se urcă-n rădăcini prinse de boltă,
priveşte mama cum pruncul şi-l plânge
şi moartea o huleşte cu revoltă.

Ard râuri prin văi de gânduri amare
apele somnului strâng totu’-n vise,
căutări stropite cu praf de sare
bat degeaba la porţile închise.

Pe negrul drum al morţii aduşi şirag,
ne înecăm tristeţea fierbinte-n vin
pentru calvarul ce a trecut de prag,
sufletul arde-n sete verde venin.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

17 august, 2018

Marin BEȘCUCĂ: Poetic despre poetul Victor Nicolae CIOBANU (2)

… cum și-n Fata lunii(p36) la fel de hotărât poetul ”Ridică-te pe mine !/ Hrănește-mă cu foc !/ Respiră-mă fum !/ Stinge-mi ochii de foc/ dacă mai mint vreodată” și și mai hotărât în Fratele din stea(p39) ”Distruge-te piatră ce am devenit!” cum
de ce acest accent învinuitor? … simplu, ne spune Victor ”Aruncat în groapă,/ am distrus scara,/ și pulbere-am rămas” pentru ca, în Înger(p41) tonul să mustească pofta de spoved ”Adu-ți aminte că există un om/ pentru care/ tu ești primăvara lui”

Dar e timpul de o evadare, Școala din pădure(p43) ”Am săpat adânc/ printre rădăcini,/amintiri vechi/ am îngropat,/ iar peste ele am făcut focul” ba și-n, Sunt și ard(p44), ca să aflăm ce ?… mda ”Femeia a cărei inimă e/ scrisă-n/ necuvintele iubirii” pentru că și la Victor Nicolaie CIOBANU, iubirea este și curge, cum altfel, dacă nu poetic, iată, în Ușa inimii mele(p48) ”Am emis promulgând/ în locul liniștii/ crezând că sunt eu” și ”Mă trezeam noaptea/ cu mirosul morții” , ”Neputând vorbi”
dar izbucnește ”Proclam nebunia/ și ne poartă, ne poartă, Aerul din jurul tău(p51) deschizându-ni-se ceva mai mult ”În fiecare spațiu/ aerul e altfel” și el ”va lua forma/ cântecului iubirii” pentru că, ”viața e bogăție” și-n Vedenia din noapte(p55) poetul își continuă curgerea ”aprind negrul nopții/ și în baldahin/ înfășurat în cașmir/ stă însuși chipul/ râului lăuntric” deci învață, pare să ne îndemne ”Să nu te lupți niciodată/ cu gândurile tale,/ căci vei crea/ un monstru”
care ”cândva îți va bate la ușă” și vei afla ceea ce ar spune orice muritor, ”murind, am retrăit fiecare clipă” ba chiar ar face haz, Sirene și un steag(p62) ”m-am spălat ocazional/ de porcăria zilei” dar, în Zburam și povesteam prin cer(p64) ”Pune-le o luminiță/ să le astâmperi/ neastâmpăratul” prin ”dorul permanent/ de ceva absolut” însă ești atenționat ”dar precum /un munte/stai/în fața/ Iubirii” dar așa, M-am regăsit în tine(p67) ai afla, sec ”piciorul universului purta toc” și, vrei nu vrei, treci cu poetul ”peștera ochilor cusuți” ori, când Motanul calcă tabla încinsă(p71) îl simți ”Fug pentru a mă păstra/ prin vasul de lut/ al trupului” dar să-ți consfințești că o ”clipă incertă/ neexplicată în „dex”-ul/ gândirii de rutină/ distruge toate/ zidurile groase”. Ha-ha, ”Iată sfoara vieții!” ne
pregătește poetul în Marinarul înainte de a porni în călătoria de peste ape(p76) convins de sine ”Leg un nod pentru Pământ !/ Așa cum copacul crește,/ așa să crească iarba nevăzută/ prin tălpile mele/ aducând crengile deschise/ în ochii mei roditori,/ iar vântul frunzelor/ s-aducă gândurile/ păsărilor ce-mi cântă inima” ori, de ce nu, ”firul cascadei/ ce străpunge/ stânca gândurilor de piatră” iar după ce în Șamanul(p80) aflăm că ”Rinichii nu au apă/ iar cine le dă bere/ piere câte puțin/ în uitarea vorbelor/ aruncate”. Continue reading „Marin BEȘCUCĂ: Poetic despre poetul Victor Nicolae CIOBANU (2)” →

Corneliu NEAGU: Taverne și mansarde (poeme)

TAVERNA

Se pierde decorul în umbra străină,

iar vorbele grele, șoptite-n surdină,

alungă perdeaua cu falduri astrale

din buza ferestrei cu geamuri ovale.

Și muzica rece, ce urcă pe scară,

în ritmuri năuce se-aude de-afară.

Din colțuri de stradă ajung santinele,

lovind cu pahare de vin în tejghele,

iar zgomotul sticlei, plecat într-o rână,

mulţimi nevăzute la mese adună,

sub luna ce bate tăcută-n firidă,

tecând peste chipuri cu faţa lividă.

Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară

scandalul iscat în taverna murdară

şi rujul ţi-l laşi pe paharul de sticlă…

Zâmbeşti languros şi înfrunţi fără frică

priviri aruncate din umbra opacă

cu pofte păgâne ce-n gând te dezbracă.

Aştepţi oare prinţul din vis să apară,

cu tine în braţe să urce pe scară,

amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă

cu gura nebună de patimă oarbă ?…

O,nu ! E doar gândul tău care plânge

în visul brodat cu imagini nătânge,

desprinse haotic din fresce baroce

pictate orgasmic de mâini echivoce…

Îți cauţi himeric, pe pânza străină,

doritul tău prinţ, sperând că-o să vină,

din trup să îţi soarbă cumplita ispită

în nopți nedormite, când luna te-agită.

Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!,

tăcută te rogi în taverna murdară –

nu-ti pasă că-n preajmă ajung santinele

lovind cu pahare de vin în tejghele…

Te rogi mai departe, cu faţa lividă,

când luna se pierde tăcută-n firidă.

MANSARDA

Ajung în mintea mea, disimulate,

povești care-mi păreau demult uitate

sub scoarțe prăfuite de albume

rămase prin cotloane fără nume,

la ultimul etaj, urcând pe scară,

când mă întorc înfrigurat de-afară

și regăsesc, mai mult pe dibuite,

mansarda rece, plină de ispite.

Continue reading „Corneliu NEAGU: Taverne și mansarde (poeme)” →

Iacob CAZACU-ISTRATI: Poeme

Fiind flămând…

Fiind flămând de glia mea străbună,

Cu doina-n suflet și c- un vers durut,

Mă iau la harță cu soarta mea nebună

Și-i spun, că vreu s-o iau de la-început.

Că mă întorc în satul cu vâlcele,

Cu plopi înalți și-un mândru Foișor,

Și să deschid portița casei mele,

Mânerul ușii sărutând cu dor.

Să iasă mama iar în pragul casei,

Cum o făcea pe când ieram fecior.

Cu tot neamul să cinstim la masă

Și să cântăm de dragoste și dor.

Să- mi întâlnesc mândruța la fântână.

Cu-n copilaș, în toate chipul meu.

Cu dragoste privindu-mă să-mi spună:

Iată, cât de mare-i fiul tău.

Să zâmbesc în zori mândrului soare

Și să-i mulțumesc lui Dumnezeu,

Că a sosit o zi frumoasă-n care

Iară-și mă simt Om în satul meu.

Va veni și ziua mea de mâine

Și voi găsi lumină-n drumul greu.

Am de toate: bani, cinste și pâine,

Da-mi lipsește mult sătucul meu…

Fiind flămând de glia mea străbună,

Cu doina-n suflet și c- un vers durut,

Mă iau la harță cu soarta mea nebună

Și-i spun, că vreu s-o iau de la-început!

11 august 2018, Kitchener, ON. Canada

Destăinuire

Am fost liber ca gorunul

Și m-am înfrățit cu drumul.

Am fost tânăr și-am greșit,

Prin străini m-am rătăcit.

Și pornii să-mi depăn anii,

Continue reading „Iacob CAZACU-ISTRATI: Poeme” →