Corneliu NEAGU: Taverne și mansarde (poeme)

TAVERNA

 

Se pierde decorul în umbra străină,

iar vorbele grele, șoptite-n surdină,

alungă perdeaua cu falduri astrale

din buza ferestrei cu geamuri ovale.

Și muzica rece, ce urcă pe scară,

în ritmuri năuce se-aude de-afară.

Din colțuri de stradă ajung santinele,

lovind cu pahare de vin în tejghele,

iar zgomotul sticlei, plecat într-o rână,

mulţimi nevăzute la mese adună,

sub luna ce bate tăcută-n firidă,

tecând peste chipuri cu faţa lividă.

 

Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară

scandalul iscat în taverna murdară

şi rujul ţi-l laşi pe paharul de sticlă…

Zâmbeşti languros şi înfrunţi fără frică

priviri aruncate din umbra opacă

cu pofte păgâne ce-n gând te dezbracă.

Aştepţi oare prinţul din vis să apară,

cu tine în braţe să urce pe scară,

amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă

cu gura nebună de patimă oarbă ?…

 

O,nu ! E doar gândul tău care plânge

în visul brodat cu imagini nătânge,

desprinse haotic din fresce baroce

pictate orgasmic de mâini echivoce…

Îți cauţi himeric, pe pânza străină,

doritul tău prinţ, sperând că-o să vină,

din trup să îţi soarbă cumplita ispită

în nopți nedormite, când luna te-agită.

 

Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!,

tăcută te rogi în taverna murdară –

nu-ti pasă că-n preajmă ajung santinele

lovind cu pahare de vin în tejghele…

Te rogi mai departe, cu faţa lividă,

când luna se pierde tăcută-n firidă.

 

MANSARDA

 

Ajung în mintea mea, disimulate,

povești care-mi păreau demult uitate

sub scoarțe prăfuite de albume

rămase prin cotloane fără nume,

la ultimul etaj, urcând pe scară,

când mă întorc înfrigurat de-afară

și regăsesc, mai mult pe dibuite,

mansarda rece, plină de ispite.

 

Mă-așez pe canapeaua desfundată

și amintirile mă năpădesc deodată!…

Văd chipurile voastre neuitate

pe pânza timpului trecut pictate

în vagi culori de visuri ne-mplinite

rămase-n gândurile-mi răscolite.

 

Aș vrea ca pânza timpului, pictată,

să se destrame-n fața mea deodată,

căci muzica ce urcă acum pe scară,

dintr-o tavernă veche și murdară,

îmi rupe gându-n cugetări nătânge

pe corzile viorii care plânge,

cu note stranii dintr-o falsă gamă

ce-anunță parcă-o iminentă dramă

cu-amante părăsite-n prag de seară

și alungate-n frigul de afară.

 

Pe rând, aș vrea să le împac pe toate,

căci plânsul lor în mine se destramă,

dar mă cuprinde dintr-odată-o teamă

că-am să le văd la ușă adunate.

Îmi strâng cu grijă gândurile toate,

închid albumele cu scoarțe grele,

apoi privesc născându-se din stele

povești cu zâne blânde și curate.

 

TRENUL SPRE VAMĂ

 

Era într-o noapte toridă de vară,

dorințe păgâne veneau din afară

pe duhuri țesute din false ispite

ascunse în vechi amăgiri adormite.

Te văd și acum în taverna barocă,

prin norii de fum plutind echivocă,

sub buza ferestrei cu geamuri ovale

pictate cu scene din visuri astrale.

 

Păreai rătăcită, venind de departe,

pierdută-n orașul cu gust pentru moarte,

cu casele vechi, căzute-ntr-o rână,

de parcă trecutul voiau să și-l spună.

Din colțul murdar mă priveai solitară

cu ochii cuprinși de-o tristețe amară,

simțind cum venea peste umbra opacă

noianul de pofte ce-n gând te dezbracă.

 

Dar eu te-adunam sub privirea-mi duioasă,

iar tu te-așezai lângă mine la masă,

străpunsă de ochi cu luciri anodine

ce-n trombă cădeau din văzduh peste tine.

Și-ndată, prin noaptea toridă de vară,

de mână mergeam amândoi către gară.

 

Când trenul pleca să te ducă spre Vamă,

nici nu știam măcar cum te cheamă.

 

PATUL LUI PROCUST

 

În mica mea mansardă când veneai

te-ntâmpina mereu un pat îngust

și ore-n șir parcă pluteai prin rai

gustând păcate-n patul lui Procust.

Deasupra se găsea un raft de cărți,

se răsturnau când ne iubeam barbar

călătorind prin locuri fără hărți

conduși prin pat de un destin bizar.

 

Sub geamu-ngust era un telefon

și uneori parcă râdea de noi,

sunând hodorogit și monoton

când ne vedea îmbrățișați și goi.

Și ca să treacă timpul fără rost,

se prăbușea chiar raftul uneori,

iar cărțile se desfăceau anost

pe trupurile-ncinse de fiori.

 

Și ajungeau cu zgomot pe podea,

găsind întotdeauna timpul just,

când apogeul din eter venea

să se producă-n patul lui Procust.

 

SFÂRȘIT DE VEAC

 

Atâtea cărți am adunat o viață! –

de le privesc acum, îmi par străine,

le-aș arunca în clipa care vine,

dar tot mai mult de mine se agață.

Și îmi vorbesc de viața mea trecută,

de anii duși și de iubirea noastră,

de chipul tău ce încă, la fereastră,

îl mai revăd și parcă mă salută.

 

Îmi amintesc o noapte dintr-o iarnă

când îmi citeai povestea din Macondo,

cu vocea ta plăcută intonând-o

ca-n mine ea treptat să se aștearnă.

Ne rătaceam prin veacul de iubire,

Remedios ne aștepta pe scară,

o admiram, privind-o cum coboară,

ea ne scălda în dulcea sa privire.

 

Acum, când veacul este pe sfârșite,

te aștept să vii în fiecare seară,

când luna prin feresatră, de afară,

ne scaldă-n razele cu aur poleite.

Vom termina povestea începută

cândva, demult, în seara neuitată,

ca la sfârșitul veacului redată,

să fie-a noastră veșnică redută.

—————————-

Corneliu NEAGU

17 august, 2018

Lasă un răspuns