Ben TODICĂ: Dialog alb negru

Dumnezeule Doamne, Dumnezeule Doamne. Doamne Dumnezeu, Doamne Dumnezeu, Dumnezeule din Ceruri! Încep să-i văd faţa cât cuprinde întreaga încăpere în întuneric, dar nu e el. Mi s-a părut.  Să-l văd venind, aş mai trăi o viaţă. O George! Şi plâng după părinţi; Doamne, Doamne, mamă şi tată din ceruri. Lacrimile-mi curg, le simt doar eu în întuneric. Doamni, Doamni, mică şi ticule! Sunt gata oricând. Totul e luminos, dar fără a fi aprinsă lumina. Lumina sunt eu.

Se deschide uşa şi ea intră râzând şi se aruncă în pat. Eu stau respectuos pe scaun. Nu mă pot întinde de când mi-am rupt spatele. O cunosc, parcă de o viaţă. Sunt mai multe chipuri în unul. Are în jur de 35 de ani, un neg între sprincene. E îmbrăcată într-un maieu alb şi pantaloni trei sferturi negri şi râde. Ea îmi zice că nu poate să mai şadă dincolo. O fi în vizită şi s-a refugiat la mine în pat, s-a băgat sub plapumă chicotind. Eu şed şi o las în pace. M-a deranjat din dialogul meu cu Dumnezeu.

Nu îţi poţi pune mintea cu tinerii din ziua de azi. Suntem în contrast şi în contratimp, aproape diametral opuşi. Îmi par şi foarte agresivi. Nu are sâni şi nici labe, nu îmi aduc aminte să fi văzut. Cred că sunt orb!  Un miros de ouă clocite dă năvală peste meditaţia mea. O fi având probleme de digestie? Poate că a scăpat nişte gaze, mă gândesc. S-a dus tot respectul. Deodată, tipa ridică plapuma cu picioarele şi le vântură râzând. Ce neobrăzată! Adică, ţie îţi arde de joacă, iar eu mor aici. O privesc cu coada ochiului, îmi place!!! Mă aşez uşor lângă ea, apoi încep şi eu să ţopăi; îmi răspunde “Lasă-mă în pace!“, zvârcolindu-se cu un aer ştrengăresc, chicotind provocator… Ne încleştăm ca doi vârcolaci, ca doi scorpioni, eu s-o bat, ea să mă iubească şi dintr-o dată îmi scap degetele, pipăindu-i părţile intime. Nu îmi aduc aminte să-i fi dat jos pantalonii. Îi place. Mă îmbrăţişează languros, mă mângâie. Asta îmi dă curaj şi sar din pat. Încep să mă dezbrac pentru acţiune, sunt atât de înfierbântat cum de mult n-am mai fost. Clocoteşte sângele în mine, sunt extaziat până peste poate şi încep a mă mişca ritmic. După  câteva mişcări, simt o durere groaznică de spate. Suport, trec repede peste ea şi mă minunez, “cum de sunt îmbrăcat!“ , gândindu-mă că, parcă dormeam! Ei, dar cui îi pasă? îmi răspund în gând, că în vis omul, sufletele nu au vârstă şi o cuprind cu braţele. E într-adevăr blândă şi iubitoare. “Oare unde ai fost până acum?“  Mă face să mă simt bine şi calm. Îmbrăţişaţi, pe acorduri diafane de muzică cerească începem a dansa baletul mângâierilor, iubire pătimaşă, vulcanică, un extaz de energie dăruit de Dumnezeu în creaţie. “Da, oare aşa a creat Dumnezeu Lumea?“ Oh, ce plini suntem!, exclam şi fierbinţeala creşte cu o intensitate nebună şi mă trezesc în lăcomie după aer. Abia mai respir. Pieptul mă apasă. Lupt să nu mă sufoc. Sunt leoarcă!

O, Doamni, nu mă lăsa! Ce noroc că m-am trezit. Mă ridic pe marginea patului şi încerc să iau o înghiţitură de apă. Gâtul se închide şi mă ştrangulează, tâmplele mi se umflă şi se întunecă încet totul. Mă lovesc cu pumnii în piept şi mă ridic în picioare. Dacă nu fac ceva, mă duc. Dintr-o dată se deschid toţi muşchii şi mă relaxez, alunecând pe vine în pat. O Doamne! “Cine va crede în mine vor scoate dracii, şi dacă vor lua în mână şerpii, dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor însănătoşi, apoi Isus s-a înălţat şi ş-a aşezat la dreapta Tatălui.” Marcu 16 cu 17,18,19.

S-a făcut ziuă. Încă o zi şi încă o doză de Lirica! (medicament cu efect hipnagog pentru dureri)

–––––––––––

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

24 iulie, 2018

George ANCA: Sfinți în Nirvana

George Anca

SFINŢI ÎN NIRVANA

 

  • romanele lui Vasile –

 

Personae

 

Vasile, scriitor

Alda, fiica lui

Domnița, soția

Gheorghe, aproape

Pădureni, doctori,  scriitori, afini, milițieni

 

 

  1. 12 nopţi
  2. “Vasile, semeni cu Fellini”

III. Paraclis

 

  1. 12 NOPŢI

 

Epilog

 

Negustorii își strigau hamacurile. Cât o dura parcul Istoria Europei? O veste și mai și: Sao Paolo, august 1972. Tu te preparai pentru India. Centralista chema, ca de obicei: „Curvelor, vă caută Tomeștii”. Prieteninschii intonau și-și aruncau ocheade, lăsau lumea să coboare din avion și să urce în tren imediat, să se întoarcă o lună-două în Bucovina.

 

PRIMA ZI

 

             ( Cu ochii în faţa trunchiurilor albe, drepte până în tărie. Nu vorbesc singur.)

            „Văzuşi nişte capre pe unde trecuşi?” „Văzui.” ”Era o femeie cu ele?” „Nu.” „O fi plecat după bureţi, erau albe?” „Negre.”

            „Ia-o înainte că pe dincolo e rouă. Spre Bălceşti, apuci pe Gâltofani, că pe Dealul Boului te rătăceşti.”

            „Frate-meu, zic să nu te culci în troiţă, mai trece careva. Lumea ne cunoaşte şi după semenişte. Găseşte mai sus.”

            „Fântâna Ancî e de mult sub pământ. Nu voi lua-o spre troiţa lui Troi.”  (Scăpasem şi de a doua troiţă, nimeni nu mă va recunoaşte spre râsul lumii.)

            “Nu sunt ale dumitale, uită-te în toţi prunii, vezi dacă lipseşte vreuna”.  (Am buzunarele pline de prune, tocmai de la poalele pădurii, de la noi. Şi merg vreme îndelungată prin ograda fără sfârşit spre a-i ocoli pe stăpânii prunelor. Prunele mă caută. Le pipăi pe cele din buzunare. Simt că îngheaţă sudoarea de pe piept şi de pe burtă. Burta s-a ţuguiat dar de ce-o mai fi palidă ca gogoaşa de borangic? Dacă chiar mă îmbolnăvesc şi de ce? Ogrăzile dovedesc putere. Sunt puternic şi eu? Două puteri una în alta, mi-e ruşine şi cobor prin pădurici, urc pe coaste sus prin ogrăzile scunde.)

            „Nu te plouă, nu te ninge. Troi găsise o oală de bani pe locul troiţei lui. Banii, n-auzi?”

            ”Ciocârlia bătrână fluieră în amurg. Tace, se întunecă. Să fluier, aş fi prefăcut pe loc în cel ce nu fluieră.”

            ”A murit şi pustnicul, spune crucea de la fântână. Am pornit pe urmele lui. Latră un câine. Pustiul rodeşte taina.”

 

ZIUA A DOUA

            Toată noaptea m-am luptat cu tine, Emanuel. Aş fi vrut să te îndepărtez chiar de-ar fi fost să rămân cu toţi drumeţii aceia scorniţi de tine. Mai sunt şi acum îngeri care vor să treacă de partea lui Lucifer?

            „Cum pot ocoli până la casa cu fier.”(Copilul). „Vale. Sus, o vie. Cobor la biserica albastră.” „Toanta dracului  de pisică”. „Fântână, soră-mea, ca a lui Dangalia. „Sus, un om coseşte.” „În zarea răsăritului, biserică cu turle albe. Încotro?” „Trr, fire-aţi ale, huo, ho, găinilor.” (Salcâmi şi fagi, arţar, chiar brăduţi, sălcii şi plute, scorburi cumplite şi hoituri de lemn hărtănite de cariu, ploi, dar cel mai greu e să găseşti pădurea.)

 

            Biserica trăznită.

            Aşezat în scaunul episcopului. O puternică lumină se revarsă dinspre cerul altarului peste foaia mea. Paltinul cel mare înrădăcinat în putrezişul căzut al acoperişelor flutură nemântuit credinţa vântului. Deasupra, pe zidurile ţepene de la o crăpătură la alta, ca păsările în sfântă odihnă, rugi şi frasini mărunţi îmi arată pădurea râvnită, aceea care acoperă locaşul sufletesc al creştinilor. Omul cu obraji de cărbuni poate mă crede diavolul alb ca ziua, întrebându-mă dacă n-o fi fost sub pălăria aia cel ce-a dărâmat biserica.

            – „Păi cum? Părea om de biserică de lemn, cu nepoată de tăciune, paie-n ochi, drum de iarbă.” – „Da, da, ctitorii, numai flori, pântece păcătoase, ochi râzând.” „Nu ei, nici mosorelul Pictor, nici nea din deal, ba eu, Bizonie, călugăr fără pădure.”

             Scaunul episcopului tocmai s-a răsturnat cu mine într-o groapă până la genunchi. Voi chema chipurile să se păstreze şi după ce dealul altarului va fi umbrit de Muntele clopotniţei. Între ele se vor înverzi sufletele uleiurilor de odinioară.

            Gheorghe. Lângă maica decapitată ce-şi susţine cu un gest delicat vastul fald albastru şi cu dreapta crucea alunecată, Gheorghe poartă în stânga lancea mai înaltă decât el cu un cap de lance şi crucea luminată de trupul răstignit. În afară de vârful cizmei drepte, sfântul e întreg. Mosorelul a lăsat calul şi şarpele să se lupte singuri. Uniforma cu coiful fudul, cu cruce de fier pe tunica pielii, toga roşie de general, fustanela înverzită în umbră de pădure şi de viperă, cizmele răsfrânte mult sub genunchi aproape că nu se văd. Faţa gingaşă a viteazului îl onorează mai degrabă pe Mosorel. Tonul fix al picturilor lui prinde când e tristeţea ochilor încercănaţi, coif de aură.

            Nifon. Strălucitorul “patriearh” priveşte către fereastra răsăritului. Cu viclenie şi credinţă. Căciula arhierească, cu cruce deasupra, e ca un schit, bogat peste măsură. De un lanţ albastru atârnă pînă la brâu, pe veşmântul scump, o cruce fastuoasă, treflată, în interior cu o altă cruce pictată şi crucea trupului mântuitorului. De alt lanţ, de aur, medalionul Pantocratorului, încadrat în azur. O cruce mare îi acoperă genunchii. Cârja cu doi dragoni care suflă o altă cruce…

            Dimitrie. O cruce armă, pe umăr. Ochi neiertători. Pe patrafir încă două. Şi un înscris: “De ceia ce nu au blândeţe şi să însoţescu cu cei fărădelege multu mă tângu(es)cu de…” (Altar).

            Un martir. Expresie orientală de Hogea; rezemat în tencuiala descojită a zidului, cu chipul pierdut, decade. Papucii, legăturica şi bastonul – lângă el.

            Madona cu pruncul. Aceeaşi tristeţe a maicii Domnului, de la naştere până la Patimi, aceeaşi din toate icoanele şi frescele de la ţară. Nu e tristeţe, e grijă.

            Pruncul e pictat greşit.

Lavrente. Mosorelul să fi coborât din Transilvania dacă Lavrente seamănă la chip cu Cloşca?

Nicolae. Cel din icoanele de vânzare, cărunt episcopal.

Vasile. Adâncă barbă neagră, ochi fixaţi spre o lumină interioară. Evanghelia. (În dreapta lui, Zidul se crapă deasupra ferestrei. Ce-l susţine?)

Ioan. Cu cârje, propovăduitor.

            Grigore. Cu sfânta carte. Bătrân sfătos. Împreună cu ceilalţi la un loc; mai modest ca Nifon.

            Ştefan. În dreapta cu o carte albastră deschisă, în stânga cu smerenie, tinereţe.

            Pomelnicu titorilor. Preotul Ioan. Icoană bărbătească a înaripatului arhanghel.

            Grigore. Bine pictat. Înclinat spre plâns. Milă.

            Spiridon. Mai puţină culoare. În stânga un vas de jertfă. Bătrân supt de cele sfinte ca de alcool.

            Demetru. Cu lance, fără coif. Plete cârlionţate. Jos un paloş scos din teacă.

            Vah… O sfântă de care nu poţi spune altceva.

            Iisus.Din bolta altarului se păstrează o singură bucată ce stă în zbor. Acolo este pictat Iisus. Culori mai puţin decorative. O umanitate de boltă sfântă.

            Tateana şi Varvara.Una în roz şi albastru, alta în roşu şi verde, chipuri cuminţi, trupuri voinice.

            Eftimie. Bătrân pleşuv cu barba albă. Un înscris “fraţiloru armele călugărului sântu în deletnicirea faptilor bune rugăciunea socotinţa smerită cugetare şi ascultarea cea despre Dumnezeu”.

            Sava. Cu potcap, ceva mai tânăr, alături: “Cel ce şau biruitu trupul firea au biruitu. Eară cel care şau biruitu firea cu adevăratu mai presusu de fire sau făcutu.”

            Agapiea.Bust. Reculegere.

Teodora. Smerită, trasă la faţă.

Paraschiva. Maternă, puternică: “Prin credinţă şi dragoste vă veţi mântui”.

Efrosina. Cu insemnele tuturor bărbaţilor şi maicilor.

            Antonie. “Nu te amăgi o, călugăre cu săturarea pânticului, supunirea împreună cu înfrânarea supun pe draci”.

            Teodosie. De nu vă veţi părăsi de toate ale lumii nu veţi putea fi călugări”.

            Ecaterina. Înaltă, falnică, veşminte bogate.

            Filofteia. Copil cu bardă şi cruce. Părul cu cărare la mijloc. Ochi precoci. Vestă şi rochie cu decoruri geometrice ţărăneşti.

            Pantocrator. Iarăşi frescă singură împreună cu doi îngeri, nevătămat de distrugere. Sfinţenie domnitoare, umană.

            Iisus. Cu sfera.

            Haralampie. Bust bătrân.

            Ctitorii acestei biserici. Preoteasa Ioana. Femeie frumoasă, de viaţă, dar şi poetică. Cu panglici pe cap, legată până la bărbie şi peste urechi cu şal de voal, o ie înflorată multicolor şi o fustă cu flori mai strânse. Are în mână un buchet de cârciumărese. Doi preoţi: unul cu cojoc, fustă pantaloni şi cisme ţărăneşti, rotund, soţul preotesei, mândru că trăieşte pe lume, celălalt în veşmânt de călugăr, ţinându-se cu o expresie dispreţuitoare de centură în dreptul burţii, şi cu dreapta un pergament cu planul bisericii.

            Teofana. Mosorelul, în afară de preoteasa Ioana, n-a pictat chipuri feminine reuşite.

            Matrona. Ochi dilataţi pe o faţă slabă. Mâini crispate.

            Maica domnului. Frescă ştearsă, ca de o mare vechime. Regăsesc chipul din icoana scumpă a bisericii din Ruda, cumpărată de la oraş.

            Nicolae. Bust. Mai uman decât cel din altar.

            Marina. Frumoasă, cu crucea dinainte, frumuseţe transcendentă.

            Evdochia. În faţa Marinei, mai gânditoare.

            Isac.Pe plafonul scării ce duce în clopotniţă, păstrat miraculos.

            Sigur, în pridvor, Mosorelu pictat cu ochii la oameni, în naos sfinţii şi sfintele nu se mai poartă la fel, cu aceeaşi pasiune, iar în altar a aşezat patriarhi îngropaţi în insemne şi generali fără arme şi trofee. Mică, biserica pare imensă cu cerul spre care se înalţă clinchetând paltinul din altar, iar clopotniţa, când urci în ea parcă anume spre a dărâma tot, ajunge la cer.

            Sus, pe zid e şi un tei de un metru, doi. Păsările ţipă enervate. Se cheamă, se aliază şi ameninţă. Păsări, voi aţi dărâmat biserica?

            Este biserica aceasta  şi rugăciune şi cruce. De mult se năruie. Paltinul crescut în altar are zece metri.

            În prima zi l-am visat pe Manuel scormonindu-mi sufletul cu duşmani. În ziua a doua ochiul pădurilor mi s-a închis. Biserica înaltă din dealul Bălceştilor, cu pridvorul năclăit de vopsea albastră, curând cea cu turlele orbitoare din Mângureni, dar casele, pădurile, copacii, morţii, fântânile vii, cordoanele pestriţe uitate în iarbă, unduirea, mireasma prunelor coapte nu mă puteau îndemna în altă parte. Am alunecat pe albia lor. Mă rotesc prihănit. M-am eliberat de o parte a memoriei. Impresiile nu năvălesc pentru a se topi când să devină gânduri.

            Mă credeam astă-noapte în înalt, aprindeam luminile de jos cu blândeţe protectoare, astrală. Acum aud trebăluind pe gestionarul prăvăliei de alături, mă feresc să nu mă zărească – parcă ar avea vreun drept, nici liliac n-o să fie pe întuneric – aud oamenii satului, satul pe care l-am ocolit în zorii zilei, fiindcă eu în păduri am plecat, şi l-am ocolit cu ajutorul locuitorilor lui. Şi ocolul s-a sfârşit.

            Rog să-mi fie protectoare Sfânta Filofteia. S-a jertfit întru credinţă şi o mai rog să-mi aducă în vis pe Mioara, sora mea moartă. Să mai visez lumină şi porunci. Să mă trezesc sănătos, cuprins de har.

            O aripă

mai pură ca umbra flăcării

ce arde din rădăcină pădurea.

 

            Când suisem treptele tremurătoare mă izbisem cu creştetul de o bară de fier. Am coborât, pentru a doua oară, în balconul corului. De pompă, într-o biserică atât de mică. Părea solid, neplouat. De acolo am privit răsăritul albastru, neatins de flacăra amurgului. Apoi puternicul Pantocrator, cu crucea. Tot fiindcă e mică biserica, imaginile sfinţilor au şi iau proporţii fabuloase. Spiritualizarea e una cu mărimea.

 

Şi aripile nesfârşite ale îngerului

codru de lănci dezveninate

revărsându-se în văzduh de raze

 

            Două scene pe care – fiind singurele, în afară de portrete, singurele descifrabile, le-am pierdut din ochi. Mosorelu se pricepe la scene mai mult decât la portret. Şi când pictează doi sfinţi alături pe o frescă, nicio culoare a unuia nu seamănă cu a celuilalt. Iisus şi Maria Magdalena sunt adevăraţi, deşi de piatră colorată, smerit, Iisus pe asin, iarăşi, vine spre noi, nicăieri în altă parte.

            Am privit iarăşi răsăritul. Pe arcada de deasupra locului unde era catapeteasma la mijloc, s-a desprins un cub. Pe faţa dinspre pământ priveşte un evanghelist. De-o palmă e despărţit de plafon şi iese din cordonul în arc. Dar nu cade. Stă în zbor. În dreptul tuturor ferestrelor zidul e despărţit. Crăpăturile se cască larg, chemătoare. Le cimentează întunericul. Noaptea, dar ziua? Sau numai ziua rămân miraculos, ca luna lângă pământ şi soare şi noaptea, dar noaptea, ultima scenă a venit.

 

ZIUA A TREIA

 

Îţi mulţumesc, Sfântă Filofteia, Tu, copilărie curată, cu barda dreaptă, mai fă-mi un semn să mă plec la fresca, la ogorul, la crângul unde visele încep sau coşmarele vin după pedeapsa bardei.

 

            (Două, trei femei) „ A, uite turistu’ de ieri.” „ Fântâna e aproape, în vale, din ţiment, până la Sâmnic nu mai e mult, dar se face o prăpăstenie.” „Merg prin păduri.”  „Ce vrei să iei din păduri?”  „Nimic, linişte. Sâmnicul, moara omului. Merg în păduri.”  „Ce vrei să duci acolo?” „Nimic”

            (Unul din spate îmi zice bună ziua, mă întreabă de buletin. Caut în sac. I-l dau şi nu-i convine că e în regulă. Cobor. La moară, sublocotenentul şi plutonierul cei din Blidari: nişte tablagii. I-am întrebat dacă nu citesc ziarul.)  „S-a scris de mine, eu sunt.” „Oamenii nu înţeleg. Aţi fost urmărit când aţi coborât la Sâmnic, n-aţi luat-o pe drum, aţi mers ocolit şi apoi, aici.” „Zice că merge în pădurea Bica.” „Eu vă înţeleg, dacă dumneavoastră sunteţi acela.”

            (Voci) „Sunt porci.” „Porcii sunt jos.” „Sunt hoţi.” „Hoţii sunt în birouri.”

            Prima noapte am dormit pe crengi de stejar, a doua de soc, iar acum peste frunziş de fag. Cel mai bun culcuş – stejarul.

            M-am temut că ziua va fi plină de cobe. Apoi, de prăpăstii. Sau de izlazuri. Am năpădit mesteceni, unul fără frunziş, gros şi fără seamăn. S-au schimbat în şipci bisericile. M-am temut de urmăritori. De porci, lupi, păianjeni. De hoţi. M-am temut că ziua va fi plină de fredonări, de veselie, de amintiri fericite, de strâmtorări.

 

 

ZIUA A PATRA

 

            Unde e o fântână – o cruce. O cruce şi pentru fântâna secată sau fără ciutură. O cruce şi pentru mama, fiica, fratele nostru.

            Iisus plânge cu capul plecat spre stânga. Cununa de spini a înverzit şi s-a divinizat. La mâna dreaptă soarele, la mâna stângă luna. Sus Chipul rar al atotputernicului bătrân cu barbă Dumnezeu.

             Agara voi spune că e pădurea şi oamenii vor tăia-o mai departe liniştiţi. Aşa voi face, dacă nu cumva Agara…

 

 

ZIUA A CINCEA

 

„Te miri?” „Nu mă mir, ce nu eşti tot om şi dumneata, ce dai, papuci ai?” -ȚN-am.”

 

pădure pădure

nor al pământului

creşte-mă frunză

înlemneşte-mă tulpină

rădăcină îngroapă-mă

 

Fântână în troiţă. În locul mântuitorului, un copac verde.

 

 

ZIUA A ŞASEA

 

            Temporalu sub sombrero, gol până la brâu şi jos izmene de circ cu un crac cât un zepelin.

            Pe drumul predealului, nicio cruce, nicio apă, niciun mort.

            Bărbatul îşi ascuţea coasa. Îmi arăta  o biserică albă, către Nucşoara. N-am cum ajunge la Câmpulung, de hohaure. S-a rătăcit în pădure chiar dacă a lucrat 40 de ani la pădure – mă, nea Nae, da’ dumneata eşti şi mincinos.  L-am revăzut pe Dumnezeu. Toată săptămâna cară fân la oameni cu cai. Sâmbătă se duce la frizer.

 

ZIUA A ŞAPTEA

 

            Pădurea, aşadar, nu e biserică, e schit, e loc de întâlnire, de slujbă, petrecere a sfinţilor şi a demonilor. Aici stau călugării. Acolo, fagii. Orăşeni, drumeţi de aproape, porci mistreţi, ciocârlii. Muşchi, bolovani, putregaiuri. Văi, zile, nopţi.

            „Aveţi vreo misiune?” şi aş fi putut avea, ”nu, într-un schit”, „dar nu importă.”

            Trece la viaţă Născătoarea vieţii, cu vecernia.

 

ZIUA A OPTA

 

            (Starețul) “ori de de unde eşti?”  “E prima noapte când dorm într-o casă”. (N-a înţeles prea bine.)  “Caut linişte şi înţelegere a faptelor mele. Slujba de aseară a fost mai mult ca o tăcere, m-a ajutat, dar eu vreau să-mi dau seama în singurătate de ce e bine şi ce e rău în muncile pe care le fac.” (Nasul lui lung, ochii lui injectaţi, faţa roşie, deşi suptă, s-au transformat într-o masă.)   „Vreau să şi scriu ceea ce gândesc, sunt scriitor…” “Înseamnă că treceţi numai în calitate oficială”. “Prin păduri, trec ca orice om, părinte.” “Nu. Eu trebuie să te trec în registru, că ai dormit aici, altfel ne întreabă miliţia”. “Bine, părinte, sunt onorat.”( M-a scris suspicios ca un miliţian după ce mă întrebase dacă am buletin şi-l ţinea în mână ca pe un pomelnic).  “Eu cred că nu sunt în afară de rândul lumii, părinte”. „Eu  nu cred la fel.”

 

ZIUA A NOUA

 

             Câinii roşii s-au apropiat şi  unul de altul, dezlegaţi spre a se tolăni în găurile din ţărâna gheretei. Am fi avut loc toţi trei.

            Cel care intrase s-a instalat în găurile mai adânci în strigătele mele persuasive să iasă. Se tolănise cu botul pe labele din faţă, imens, mai lung decât culcuşul meu şi aşteptam să sară. Părea că vrea şi să se odihnească şi să se întremeze. Încerca să se facă mic şi de-aia lua proporţii misterioase. Nu i-am mai zis să iasă. Aşteptam în picioare, cu două pietre.

            În sfârşit, mă vindecam de gânduri. Îl priveam numai pe el. Chiar când îmi aruncam ochii pe uşa gheretei eram sigur că el se simte privit. Îl admiram aproape tot timpul şi mă socoteam demn de respectul tăcerii lui. Câinele celălalt putea pica oricând. Atunci egalitatea şi admiraţia s-ar fi spulberat.

            Pădurarul şi femeia care hrăneşte peştii ieşiseră împreună cu câinii de pază, dezlegaţi peste noapte. Au auzit strigătele mele sau s-a dus după ei câinele izgonit că, pe un ton contrariat, de interogatoriu al fricii, bărbatul a început să se intereseze de departe ce şi cum, informând că acel câine cu care mă aflam privindu-i capul somnolent mă va rupe. În fine, a ajuns, eu mi-am strâns lucrurile. Vorbeam răguşit. Femeia tot îi spunea pădurarului să pârlească nişte păr de câine, pentru mine, ca să nu dea frica în altceva, adăugând: “S-au speriat şi câinii”.

 

            Toată lumea fabulează despre urs. Adevărat că şi-n satul ce l-am trecut, ieri noapte o ursoaică cu doi pui, care umblă şi ziua, a ucis trei viţei. Vânătorul, adus noaptea, n-a avut curaj să tragă, chiar dacă avea lanternă. În Cândeşti, la fel. La Corsari nu erau chiar mari, nu bancheri de urşi, un furnicar.

            Cred că n-o să vină ursul. Îl voi lovi cu pietre dacă mă trezesc înainte de a-mi mirosi urechile. Va fi întuneric pur. Eu nu voi zări nici contracţiile ochilor. O să picure cetină pe mine.

            „Sunt slabe vacile noastre.” „Da, dar sunt multe.” „Tu câte ai?” ”Zece.” „Suneţi peste zece copii.” „Da, dar vaci sunt mai multe.”

             Monologul fostului om de serviciu de la primăria din Lereşti. La 67 de ani urcă dealul cu mine, după vacă. Brigadierii s-au îngrăşat. Dau cele mai bune fâneţi în parte pentru 200 lei. De la zece inşi a luat 2000. Tovarăşul Ceauşescu a dat libertate omului să ţină zece oişoare şi o vacă, dar 5-6, câte oi poţi să ţii, că nu ţi le lasă. Pe-ale lor le pasc între-ale colectivului, pe-ale tale le strâng câte o mie, le duc la munte, pe unde nu e iarbă. A venit cineva de la C.C., dar ai curaj să te pui tu singur rău şi ceilalţi să tacă toţi din gură?

            Dacă mă mănâncă ursul, luându-mă drept cal drogat, nu merit: să fiu socotit nebun, să fiu plâns. Merit: o groapă, un gând, o cruce. Dacă nu mă mănâncă ursul – aceleaşi merite şi nemerite. Care mai e diferenţa?

 

 

ZIUA  A ZECEA

 

            Manuel, crezi că nu ştiu că sunt singur şi tu din fiecare nelinşte faci încă un paznic la care te răsteşti să-şi îndeplinească bine misiunea veche? Cred că unul dintre cei care mă înconjoară din porunca lui ar putea ţine în braţe un urs. Altul o furnică. Şi când, mai întâi, gândul la urs ar năvăli, l-aş auzi pe Manuel certându-l amarnic pe ursarul slăbit şi sperios. Când ar intra ursul pe o parte şi şarpele pe alta… Poate şarpele să se fi perpelit totuşi pe lângă urechea mea. Nu l-am înghiţit, căci eram treaz când se apropiase la figură. N-aş vrea să-l fi înghiţit. Doar ieri, pe o vale, am pus pe o piatră un şerpişor, să beau apă, iar la plecare, văzându-l că se zbate, l-am luat cu un pai şi l-am afundat în apa limpede, cu gândul egoist că eu nu voi mai trece să sorb de acolo niciodată şi cu bucuria că prima oară ajut un şarpe.

 

ZIUA A UNSPREZECEA

 

            Bine că nu m-a mâncat ursul – cine s-ar mai fi plimbat prin Pucheni?

            Când ajunsesem în Pucheni mă imaginam antreprenor. Aveam un capital. Îmi asociam un prieten, fără bani, cu inteligenţa lui practică. Jumătate-jumătate. Îl puneam să depună jurământ, nu aşa. Asociatul se dovedeşte bineînţeles ingrat şi… Tocmai atunci am văzut pe malul gârlei satului, primul pom roditor din viaţa mea răsturnat de eroziune, ca arinii şi plutele pe apă, ca fagii, stejarii, brazii, mestecenii, arinii şi plutele în pădure.

            Am găsit un grajd , prin nişte adolescenţi, care au istorisit aici în fân poveşti despre maşini, bătăi, vânători de păstrăvi şi mai ales despre cât de netrebnice fiinţe sunt măgarii. În Pucheni se cresc mulţi. Calul se ridică pe picioarele dinainte, măgarul pe cele dinapoi.

 

 

ZIUA A DOUĂSPREZECEA

 

            Mergeam cu Nansi printr-un oraş străin, liniştiţi şi singuri: paşnici ca două lacrimi. Era îmbrobodită sobru, ţărăneşte.  De la o cotitură a ieşit un prieten al meu vechi, în uniformă de miliţian – cel cu care-l asemănasem pe sublocotenentul care mă oprise la începutul călătoriei. Ne invita pe la el pentru o trataţie sau aşa ceva. Nansi tăcea. Drumul era foarte lung. L-a chemat cineva. S-a produs o brambureală că ne-am despărţit, dar şi eu de Nansi. Eu mă interesam şi de un congres, acolo plecasem, în pas mai grăbit decât Nansi. Câţiva savanţi cunoscuţi gesticulau cerând înţelegere umană după ce discursul le procurase momente mai bune sau mai rele. Am ieşit s-o găsesc pe Nansi. Nu ştiam de unde s-o iau. Am căutat prin cotloanele acelui oraş, până m-am întors în sala congresului, să văd dacă nu e acolo. M-am uitat peste tot, şi la prezidiu. Nu era. Acum alergam după ea să-i spun că o tot caut şi n-o găsesc. Dar am şi intrat în panică. Oraşul vuia necunoscut. Am înţeles că se petrece o mutaţie.

 

II

 

VASILE, SEMENI CU FELLINI

 

Jucam şah. Era luni, 9 noiembrie 1972.

Vasile: (la telefon) Melville e romancier.

*

Gheorghe: (editorului): Publicaţi poezia aceasta.

Redactorul: Eu nu pot. Am publicat de curând versuri. Şi nu se dă decât poezie patriotică.

Gheorghe: Am la mine, anume, şi o pozie despre patrie, două. Poate împreună să meargă. Fără poezia asta, însă, nu mă interesează.

Redactorul: Eu n-o public pe asta, dacă e vorba să vorbim negustoreşte amândoi.

Gheorghe:  N-am venit fără să întreb. Şora a citit poezia. Credea, la spusele mele, că ar fi ca mine, că nu l-ar impresiona în rău.

Redactorul: Eu nu sunt de aceeaşi părere cu Şora.

Gheorghe: Nu e de publicat…

 Redactorul: Nu spun că nu, spun că eu n-o public. Îl cunosc pe Vasile Văduva bine. Am vorbit cu medicii şi cu el, ieri. (Criticul îşi ştergea, din când în când, ochii pe sub ochelari.)

*

Gheorghe : Vă rog să prescrieți un tratament antireumatic bătrânei Albăstroiu.

Reumatologul: O cunosc.

Gheorghe : Vă este pacientă.

Reumatologul: E de la Piteşti.

Gheorghe :Nu, mehedinţeancă.

Reumatologul: Da, am găsit-o în registru. Mai este nevoie de o analiză.

Gheorghe : Soţia mea credea că voi reuşi să obţin de la dumneavoastră o reţetă.

Reumatologul: Dar trebuie să-mi amintesc eu bine ce e cu bolnava. A, este şi analiza aceea. Dar trebuie să o văd pe ea.

Gheorghe : V-am fericit pe medici pentru exactitatea meseriei.

Reumatologul: Ştiu unde să ne pună.

Gheorghe : Am un prieten cu leucemie, a devenit credincios.

Reumatologul: 70 – 80 la sută din populaţia globului crede în Dumnezeu şi nu putem s-o considerăm patologică. Leucemia cronică se duce pe picioare, cea acută, nu.

Gheorghe : Înainte, ca pasionat cititor al lui Dostoievski, nu credea decât din pasiune.

Reumatologul: Dostoievski e un caz patologic. Nu trebuia să i se dea să citească.

Gheorghe : Doar e romancier, citea mult. (la un moment

Reumatologul: Nu i s-a dat acum. Nici el nu l-ar fi citit – romane poliţiste, “O mie şi una de nopţi”.

Reumatologul: Nici înainte nu trebuia să i se dea Dostoievski.

Gheorghe : Doar e romancier, citea mult. (la un moment, reumatologul începe să plângă. Vocea îi semăna cu a lui Milcu).

*

Hematologul: (răspunzând la telefon) Sunt medicul care-l tratează, vreţi să-i spuneţi ceva?

Gheorghe :  Bună, maestre, ce faci? Sunt …

Vasile: A, de la cabintul tovarăşului Mizil, bine că n-ai spus, că ţi-o făcea doamna doctoră. Dragă Gigi, mă externez astăzi.

Gheorghe: Şi când primeşti?

Vasile: Astăzi nu, căci după-amiază dorm, nici mâine, nici luni. Vino marţi seara. Te aştept. Fără gripă sau alte boli.

Gheorghe : Fără, maestre. Numai bine.

*

Filosoful: (trezit, la telefon) : Cum stai cu plecarea?

Gheorghe: Am un prieten bolnav de leucemie.

Filosoful: Profesorul X, meidic, n-a scăpat.  Poate fiind mai tânăr, mai rezistent.  Mi-ai spus de prietenul dumitale, dar cu Italia?

Gheorghe: Din două în două săptămâni se întruneşte la Direcţia relaţiilor culturale din Ministerul de externa al Italiei comisia pentru acordarea burselor.

Filosoful: Şi doctoratul?

Gheorghe: Tăiaţi totdeauna nodul gordian.

Filosoful: Când o să ai 60 de ani şi tu…

*

Gheorghe: Mă gândeam la cronicizare, nici chimie, nici alchimie.

Acupunctorul: Crede în dumnezeu?

Gheorghe: Crede.

Acupunctorul:  Atunci mai are această cale. Aceasta şi cea a doctorului tradiţional de la “Cantacuzino”.

Gheorghe: Înainte nu suferea popii, dar acum acceptă să-l cunune cu Domniţa – pentru copil, spune, dar să aduc un popă credincios.

Acupunctorul: În Bucureşti sunt vreo doi-trei.

Gheorghe: Îi pot afla la patriarhie?

Acupunctorul:Patriarhia e o organizaţie politică.

Gheorghe: Bine, pe luni la Codlea sau Nestor.

 

*

Gheorghe: Seara la 11, am plecat de acasă înspre Cernica. Luasem cartea lui Vasile “Roagă-te pentru mine”. În tramvaie şi apoi în cimitirul pietrificat am recitit-o. În biserică, în timp ce alţii intrau şi schiţau gesturi de pioşenie, am deschis cartea să continui de unde rămăsesem: “Te superi dacă dorm goală? întrebă Felicia când se pregăteau de culcare”.

            În biserică, la “roagă-te pentru noi, sfinte părinte Ioane Gură de Aur”, am început să mă liniştesc  – rugile sunt pentru noi toţi şi vii şi morţi. Tot la pădurea Nirvana m-am gândit.  M-au podidit lacrimi scurte. M-am plâns pe mine, nu pe prietenul meu.

*

Gheorghe: Popi credincioși?
Diaconii: ( între două cărţi de Troţki, moştenite cu casa de la Nebun, şi cartea lui Vasile) Să-l trimitem la Haiduc. (niciun răspuns).

Gheorghe:       Am câştigat două partide de şah şi am pierdut una. Se întâmplă să am rezultatul pe care îl avea Vasile asupra mea. Dar, mai înainte, toţi aveau acelaşi rezultat în luptele cu mine. Se duce Vasile, vin eu.

(Vasile): “După ce mi se pune sânge, a doua zi sunt bleg”.

Gheorghe: La fel şi eu cu peisajul mănăstiresc, altul, deşi de acelaşi grup sangvin cu cel respirat de ani, abia mai aveam putere să văd cu ipocrizie titlul scris de Vasile pe copertă: “Roagă-te pentru mine”.

  

*

Gheorghe: Am un prieten bolnav, are leucemie.

Manole: Nu e bun diagnosticul. Am un coleg, Aburel, frate cu un profesor mare. L-a operat chiar fratele. I-a diagnosticat ciroză şi, tăindu-l, s-a văzut că are ceva pe ficat, dar nu ciroză.

Gheorghe: Când l-a operat?

Manole:  Acum două săptămâni. Pe gestionara aia grasă o ştii. De opt ani toată lumea spune că are leucemie.

Astrologul: (în scrisoare):  „Am făcut tema lui Vasile. Pentru ora 3 a.m. Pare (în acest caz) să fie predispus la îngrăşare şi la o oarecare comoditate şi indolenţă, dar mă surprinde să facă afecţiunea care i s-a diagnosticat. Mă întreb dacă nu e vorba de altceva care seamănă aparent şi este ceva banal şi trecător în realitate. Dacă s-a născut mai târziu (pe la 4-5 a.m., este slab, probabil brun, foarte ambiţios, proprio sensu. Atunci s-ar putea ca diagnosticul să nu fie greşit, dar în acelaşi timp vitalitatea proprie să înfrângă toate relele şi să treacă şi peste aceasta (cum îi stă bine unui Berbec ce se află, în acest caz.). Îmi trebuie neapărat ora sau alte date din care să deduc.”

Centralista: (la telefon) Nu răspunde.

Gheorghe: Vreau să vorbesc cu medicul de gardă. Bună seara. Domnul Vasile Văduva nu răspunde la 15, este învoit?

Medicul de gardă: Cred că da, dar să întreb pe doamna soră.

Gheorghe: V-aş mulţumi mult.

Medicul de gardă: Un moment. Da, e învoit.

Gheorghe: Mâine îl găsesc?

Medicul de gardă: Da.

*

Gheorghe: (tulbure, de unul singur) Moartea să fie o simplă învoire şi apoi gata. După privire, mai mare e gustul. (Deschide caietul lui Mihăilescu. Nu-i înţelege  bine scrisul)

            “se făcea că făceam o plimbare într-o regiune muntoasă. M-am găsit urcând cu F. Miss La un moment dat a trebuit să urc nişte povârnişuri foarte repezi, observ că sunt în faţa unui perete înalt de cca 30 m şi chiar aplecat în partea de sus. De ce l-or fi scobit aşa lucrătorii, gândesc eu. În locul lui F. Miss apare un băiat de ţăran zdrenţăros. Urc câţiva paşi. E imposibil. Observ că într-o parte era peretele mai mic şi parcă făcea şi nişte trepte. Să o iau pe acolo, zic, ca să urc până la culmea cea înaltă (care era la fel cu cele pe care le mai visasem şi altădată, din teren sfărâm.) În timp ce mergeam spre partea aceea, îmi vine în timp că ce ne facem dacă plouă, băiatul neavând pe el decât o haină de aba zdrenţuită.

            În acest timp începe să plouă.

Aceasta însă parcă îmi imaginam.

            Treceam pe lângă o căsuţă. Îmi imaginez că dacă plouă aş bate şi aş intra.

            Dar dacă or fi hoţi, gazda ne-ar curăţa? Îmi imaginez că ar veni tiptil spre spatele meu cu un cuţitaş şi eu aş sta la pândă şi l-aş prinde.

            Cu aceasta m-am deşteptat din vis.”

            Nu gustul mi-e azi templul, cum nici ieri privirea, ele m-au strecurat la poalele muntelui din visul său tuberculos, în faţa filelor greu mirositoare, de peste 30 de ani, dar eu sunt treaz, ca Vasile, a doua seară: Totuşi nu vreau să-i dau dreptate lui Melville cu “Doamne, ajută-mă să nu isprăvesc nimic”. Încerc să desenez, ceea ce n-am încercat niciodată. Ceai. Duh de tuberculoză. Mă închipuiam ieri curăţându-le cu limba, ori mâncându-le aceste carnete bolnave, nemaivenind din lumea aceasta. Am desenat iadul, gustul. Capete de tauri, raci, feţe feline. Se aude flautul. Mă voi spăla, mă voi îmbăia, să mă curăţ de aburul tuberculozei, de Aburel, profesorul, de gustul peretelui rece. Voi bea ceaiul când o să îmi vină în minte Vasile.

            N-am folosit aproape niciodată cuvântul “observ”. Mai citisem două vise ale inginerului, pe tonul ăsta. Toate încep cu “se făcea”, dar ajung la “observ”. Când spui, deci, simplu , “observ”, presupui poate întotdeauna un “se făcea” şi mai bine nu-l mai foloseşti. De aceea nu-l “observă” pe Dumnezeu şi de aceea observă pentru că nu observă decât ce poate observa a doua oară în vis.

 

*

Continue reading „George ANCA: Sfinți în Nirvana”

Vavila POPOVICI: Despre dezbinare

„Când cineva vrea să dezbine o țară ori o comunitate nu are nimic de făcut decât să arate fiecăruia cât de rău este celălalt – și atunci ei se dezbină de la sine.”

– Pr. Dosoftei Dijmăescu

   Dicționarul definește Dezbinarea ca fiind învrăjbire, neînțelegere, discordie; conflict, ceartă. Dezbinarea este un sindrom social, asociat cu ura, invidia, aroganța, mârlănia.

   Deseori, în istoria țării noastre, au existat momente de dezbinare, dar țara a fost unită în momentele ei cele mai grele, atunci când sufletul românilor a fost răscolit de minunatul sentiment al patriotismului. În acele momente țara a fost prețuită, slăvită, neputând fi biruită.

   Dezbinarea este considerată a fi dezastrul unei țări, a unei națiuni. Ce îi dezbină pe oameni? În primul rând interesele materiale; ele dezbină și popoarele, fiindcă, spunea gânditorul creștin ortodox Nichifor Crainic „apetitul posesiunii, odată dezlănțuit, nu cunoaște limite”.

   Niciodată parcă, lumea nu a fost atât de dezbinată ca în zilele noastre. Ne întrebăm: unde să ne aruncăm privirea, să nu vedem dezbinare, ci înțelegere?

   Dezbinarea apare într-un colectiv, într-o organizație, într-un partid politic, între vecini, în familie etc. Și se tot lărgește sfera dezbinărilor… Dintr-un colectiv mare care ar putea avea putere se formează unele mai mici, organizații noi sau partide politice noi, mai mici. Cei care profită sunt cei care bagă zâzania între noi, își ating scopurile și râd satisfăcuți. Ne putem închipui că sunt infiltrați oameni special pentru acest scop al dezbinării, oameni cu misiuni speciale? Ești nebun, ar răspunde un altul, necunoscând metodele ultrasofisticate folosite în informare, dezinformare, manipulare, dezbinare, bazate pe sentimente și acțiuni dintre cele mai josnice ale oamenilor, făcându-i să se manifeste corespunzător, în exterior.

   Ne dor efectele dezbinării, dar nu suntem în stare să analizăm, să determinăm și să înlăturăm cauzele. Este regretabil că, pe măsură ce timpul trece și sărăcim din ce în ce mai mult, suntem tot mai dezbinați. O mânie oarbă, vicleană și-a făcut loc printre noi, manifestându-se într-o ură sălbatică. I-a acaparat nu numai pe oamenii lipsiți de educație, ci și pe oamenii educați din institute superioare de învățământ dar care nu au avut, la rândul lor, profesorii adecvați acestei misiuni – educația. Cei care s-au mărginit doar la a instrui tineretul din punct de vedere cultural-profesional nu au ținut cont de faptul că un om cultivat, dar needucat, poate fi și brutal și neformat din punct de vedere al caracterului, sărac sufletește.

   Drept urmare, de foarte multe ori vedem că dezbinarea este făcută cu vulgaritate, ipocrizie, lașitate, mediocritate, aroganță și chiar prostie. Sunt acei oameni orgolioși din calea-afară, porniți să murdărească pe cei din jurul lor, insultând, scormonind în viața lor intimă, fără să țină seamă de discreție, jignind, rănind, mințind, denaturând anumite fapte din trecutul oamenilor, vrând să-și verse veninul, să-i pedepsească. De ce numai eu să fiu pedepsit și să nu trag în mocirla mea pe alții? – este logica lor. Și totul făcut în apărarea propriei persoane, atitudine caracteristică parvenitului, omului lacom, temător de a-și pierde avutul, temător de întemnițare. Expresia „Nu vreau să mor prost” dă în vileag aceste temeri.

   Ne conduc oameni lipsiți de experiență, de realizări, oameni inculți, mărginiți, mincinoși, vicleni. Ne plângem de milă, de văităm că avem astfel de conducători, că viața a luat un curs atât de nesatisfăcător, dar nu facem nimic important pentru a o schimba. Și dacă unii totuși au încercat să iasă în stradă și să protesteze, conducătorii le-au întors spatele văzându-și de treburile lor murdare – „fiindcă putem!”. Expresia va rămâne în istorie, mai semnificativă ca exprimarea lui Alexandru Lăpușneanu: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!”

   Ne plângem și atât. Așteptăm ca altcineva să se lupte pentru noi?

   Există un spirit de adversitate irațională între partide, și care produce neliniște, confuzie în mediul social. Actualul partid conducător din țara noastră, președintele lui, guvernanții țării, datorită diverselor experimentări, a incompetenței, au știut doar să distrugă și să nu pună nimic bun în loc. I-a ajutat și parlamentul care a asigurat lipsa de răspundere a infractorilor, acceptând legi contrare bunului mers al societății, lovind în statul de drept și politizând justiția. Astfel au reușit să dezbine poporul, să-i nemulțumească și să-i învrăjbească pe oameni. La ură s-a răspuns tot cu ură! Intelectualitatea țării a fost și continuă să fie umilită. Președintelui țării nu i se acordă încrederea și respectul cuvenit. Grupul slugarnic al noului regim dorit – regim post-comunist –  creează această atmosferă viciată.

   Vinovați de situația în care ne aflăm ca popor, cred că suntem noi toți, românii, care prin indolență, nepăsare, ignoranță, lipsă de acțiune, nu ne-am dat seama de viclenia și dezinteresul acestor indivizi pentru țară, nu am acționat la timp pentru a-i împiedica să-și urmărească cu asiduitate planurile care duc către o situație economică și morală din care țara își va reveni greu. Cu atitudinea noastră am permis toate aceste nedreptăți. Am spus și repet: Târziu nu este niciodată, dar costurile vor fi mari! În primul rând este nevoie de implicarea fiecărui cetățean în lupta pentru dreptate.

   Mergând cu gândul spre Învățătura creștinească, în predica de pe munte, într-una din cele nouă fericiri, Mântuitorul spune: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5:9) încurajând întreagă omenire la pace și bună înțelegere. Hristos vorbea în primul rând despre pacea pe care o vom afla în noi („împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17:21). Dar pacea pe care ne-o dorim în sufletele noastre depinde de pacea dobândită în societatea în care trăim, dorită și în lumea întreagă.

   Un filozof chinez spune că atunci „când o națiune este plină de dezbinare, patriotismul înflorește”. Să sperăm!

 ____________________

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

24 iulie, 2018

Simina PĂUN-MOISE: Gata!

Gata!

 

Nu vreau să mă întorc!
Acum, ce rost mai are?
Sunt între noi doar semne de-ntrebare.

 

E totul gri şi-ntunecat
Nici nu mai ştiu, atunci, cine-a plecat.
Că tu te-ai dus abandonat,
Sau eu atunci, poate-am plecat…

 

Nici nu mai ştiu ce-a fost cu noi..
Eram din ce în ce mai goi.
Şi paturile ne erau pustii
Le împărțeam și ne ceream doar amnistii.

 

Rolul jucat, era din ce în ce mai greu.
Atâta ne mințeam, mințindu-l chiar pe
Dumnezeu.
Şi ne mințeam că-i soare și frumos
Şi între noi era atât de-ntunecos!

 

Nu de-ntuneric mi-era teama!
De tâmplele care-mi zvâcneau mi-era ,
să nu m-adoarmă.
De sângele ce-mi clocotea încet în vene
Că nu venea sfârşitul ăsta să se-aşterne.

 

Acum …văd…vine toamna colorată.
Când a fost primăvară? Niciodată!
A fost doar vară străvezie.
Nu a fost viață. Aşa a fost să fie!

 

Valizele de-acuma ne sunt pline
De dor, de-amar și de ruine.
Nu ştiu de le putem căra.
Ai grijă, să nu le încurcăm, cumva!

 

Să n-o luăm iar de la cap,
C-atunci ți-aş deveni satrap.
Şi n-aş putea sa mai fiu eu.
L-aş da înlături, chiar pe Dumnezeu!
Şi-aş căuta doar semne de mirare,
Când în valize le-am pus pe cele de-ntrebare.

 

Şi-aş căuta să scot tăcerea dintre noi
Dar nu se poate….
Suntem atât de trişti și goi….

 

Ni-s sufletele toate pustiite.
Nici nu mai ştiu cum să te strig, iubite!
Ni-s sufletele pline de noroi…
Atâția ani i-am petrecut în doi!

 

Unde s-au dus, nici nu mai ştim.
Nici tu, nici eu, nu vrem să mai trăim
Această scenă jucată din ce în ce mai prost,
Când viața noastră, de-acum nu are niciun rost.

 

Când suntem semne de-ntrebare
Şi orice loc din suflete ne doare.
Nu ma întorc,n-am sa revin.
Să ştii, iubite, că tu, ai fost un dulce chin.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

23 iulie, 2018

Valer POPEAN: Am răsărit

Am răsărit

 

Răsar în clipa care va veni
Precum albastrul peste viața mea,
M-am săturat de tot ce este gri
Și soarele să-l cânt acum aș vrea,

 

Am dezgolit pădurea de amar
Doar în albastru frunzele-i lucesc,
Am răsărit din cioata de stejar
Precum o stea pe un altar ceresc,

 

Sunt prins în clipa ce va izbucni
Precum vulcanul într-un asfințit
Și tot ce este rău voi cotropi
Apoi mă las de voi iar răstignit,

 

Și clipa care a trecut m-a uns
Să fiu seninul peste mări și țări,
Să stăpânesc cuvântul cel ascuns
Un far să redevin în depărtări

——————————

Valer POPEAN

Târnăveni

24 iulie, 2018

Dorina OMOTA: La geamul tău…

La geamul tău…
(variantă )

 

Ți-am desenat pe geam un vis,
Când înflorea amurgul serii,
Dar se părea că e închis
Şi am ales drumul tăcerii .

 

Trecut-au ani dar n-am uitat,
Tu ai fost marea mea iubire
Şi nu-nțeleg de ce-am plecat,
Spunând… Adio fericire…!

 

Aseară-am revenit la geam
Să caut florile iubirii
Dar orişiunde mă uitam
Vedeam ciulinii despărțirii.

 

Regretul e tardiv acum,
Pierdute-s clipele iubirii.
De ce-am ales oare alt drum
Vânzându-mă dezamăgirii?

————————————

 Dorina OMOTA

12 iulie, 2017

(Din volumul ,,Când tăcerile dor”)

Alexandru NEMOIANU: Despre expresia ,,Românul este născut ortodox”

Frecvent este întrebuințată, uneori laudativ dar de cele mai multe ori acuzator și ca motiv de “scandalizare”, expresia “Românul este născut Ortodox.” Mai cu seama în vremea din urmă, vremea “globalismului” și ideologiei lui dizolvante, expresia este pomenită ca “dovadă” de fanatism, exclusivism și direct abominatie.
Înainte de orice se cere văzut despre ce este vorba.
“Românul este născut Ortodox” este o afirmație și constatarea unei stări. A fi născut “ceva” nu înseamnă de loc rămânerea în aceiași stare și nu înseamnă sfârșitul în aceiași stare. Putem fi născuți chiar în purpură și asta nu înseamnă și nu este garanție că în aceiași condiție vom și muri. Putem fi născuți Ortodocși și putem muri “sectanți” sau chiar și mai rău (dacă asta poate fi cu putință). A fi născut Ortodox, după părerea mea, este cel mai mare privilegiu. Dar a trăi Ortodox și a muri Ortodox înseamnă luptă “până la sânge” zi de zi și clipă de clipă. Este bine știut că celor care îl caută cu stăruință Dumnezeu le dă suficientă lumină, dar pentru cei care nu îl caută, pe aceia Dumnezeu îi poate lăsa în teribil întuneric. Dar mai departe se cuvine să privim lucrurile mai din aproape și în amănunt.
Este un fapt istoric că Românii, până bine în veacul XX, au fost Ortodocși în zdrobitoare majoritate și au aparținut culturii Ortodoxe aproape în totalitate.
“Uniatia” din Ardeal a cuprins o minoritate românească și chiar și aceea a fost adusă să primească învățăturile Episcopiei Romei, așa zisa “Biserică” Romano Catolică, cu sila, cu tunurile. În plus de aceasta “învățăturile” Episcopiei Romei rămâneau îmbrăcate în tradiție și obicei Ortodox și în exprimare Ortodoxă. Pentru zdrobitoarea majoritate a celor care au stat sub “uniatie” diferența de Ortodoxie nu era pricepută. Din punct de vedere cultural “uniatia” a rămas parte a spațiului Ortodox. Că așa a fost ne este dovedit de o încercare ciudată, circumstanțială dar ilustrativă.
Atunci când clerici “uniati” au început să militeze activ pentru o deplină încadrare a “uniatiei” în structurile Episcopiei Romei ei și-au dat seama că acest lucru nu poate fi făcut folosind limba română, limba “poporului”. În aceste condiții au căutat ei să “latinizeze” limba română. Acei cărturari, poate de bună credință dar rătăciți, își dădeau seama că ‘papismul” nu poate fi lăudat în “limba vechilor Cazanii, care-o plâng și care-o cânta, lângă vatra lor țăranii”. Încercarea a eșuat în ridicol dar ea subliniază, încă odată, apartenența totală a Românilor la spațiul cultural Ortodox. Legat de cele spuse un alt aspect, care nu a fost explicat în toate detaliile, este cel care privește un fenomen românesc uluitor, unitatea.
Unitatea românească era de Neam, Lege și Limbă.
Ortodoxia era “legea” tuturor Românilor de la Nord de Dunăre, așa cum era și a locuitorilor, slavi, greci, vlahi, de la Sud de Dunăre. În fapt cu toții se socoteau supuși ai Imperiului Roman, care era Bizanțul, și de aceea se și numeau ‘Romei”. Unitatea de limbă însă trebuie privită cu mai mare atenție.
Din punct de vedere istoric “administrativ”, Românii erau împărțiți în numeroase “țări” care în fapt erau grupări de sate, ”cnezate de vale”, cuprinzând cam cincisprezece sate. Aceste “țări” românești se aflau răspândite pe tot spațial românesc, din “țara” Maramureșului și până în “țara” Almăjului. Locuitorii acestor “țări” erau izolați și ei se deplasau pe un radius de cel mult zece sau douăzeci de kilometrii. În aceste condiții normal ar fi fost ca diferențele de limbă să fie mari sau, și mai exact, foarte mari. Dar în locul acestor diferențe suntem confruntați cu absolut uluitoarea unitate lingvistică românească. Fără îndoială că există particularități de rostire și vocabular dar acestea sunt la nivelul sub-graiurilor, simple particularități care nu afectează în nimic corpul principal al limbii. Mai răspicat, un Român din Maramureș se va putea înțelege fără nici o dificultate cu un Român din Almaj, și am numit ținuturile românești cu cea mai puternică personalitate lingvistică. Prin comparație un “italian” din Calabria nu va putea comunica ușor cu un “italian” din Toscana, sau un “german” din Styria nu îl va înțelege pe un “german” din Schleswig. Această unitate lingvistică a Românilor are o explicație istorică și aceasta este unitatea de “lege”, adică Ortodoxia. Credința comună, trăirea ei și exprimarea acestei trăiri în aceiași limba, căci limba slavonă era strict a Liturghiei, restul cetaniilor și predicile erau în limba română, a generat unitatea de limba a Românilor. Trăirea Ortodoxă în aceiași limba a fost cea care a generat și asigurat unitatea lingvistică românescă, o unitate, repet, absolut uluitoare și unică. Dar folosirea unitară a aceleiași limbi are o semnificație încă mai profundă. Această semnificație a fost notată de lingviști de seamă,și mă gândesc aici la Sextil Pușcariu, dar, cu toate acestea, importanța colosală a acestui fapt, nu a fost suficient arătată. Iată cum exprimă Sextil Pușcariu acest adevăr:
“Limba nu este doar un subordonat al gândirii, ci este și un stăpân al ei. Este foarte adevărat că omul vorbește după cum gândește, dar la fel de adevărat este că omul cugetă după cum s-au deprins să vorbească strămoșii săi. Pentru a ne exprimă gândurile căutăm expresiile cele mai potrivite, dar limba este o moștenire, cu anume tipare, asociații și modele de exprimare constante și prin urmare îndreaptă gândurile noastre pe căile pe care s-au mișcat și cugetele strămoșilor noștri. În acest fel limba stabilește o legătură de nezdruncinat între fii aceluiași neam, generează o formă mentală națională.” Această concluzie are o importantă absolut colosală.
Nu vorbim și nu gândim la întâmplare. Folosind limba strămoșilor în mod necesar va trebui să ne exprimăm în modele așezate din “veci”. Iar aceste modele de exprimare au fost și sunt Ortodoxe, căci Ortodoxia a așezat și determinat unitatea de limba românească. În această întelegere se poate spune că acela care va vorbi bine și frumos românește va trebui să fie Ortodox. Acestea sunt “adâncurile” istoriei Românilor, ”genunea care pe genune cheamă”.
Sunt fenomene care s-au dezvoltat în lungul a mii de ani și pe întreg spațiul istoric românesc. Sunt fenomene care stau deasupra “clipei” și sunt fenomene pe care nu le putem evita, suntem condiționați și suntem parte din ele, fie că vrem sau fie că nu vrem. Aceste stări străvechi nu pot fi schimbate, ”la voia orișicui și orișicând”.
Din tot ce a fost arătat rezultă însă limpede că factorul decisiv în alcătuirea ființei românești a fost credința comună Ortodoxă. Această credință a produs unitatea de “Neam, lege și limbă” a Românilor și în aceste împrejurări, pentru a rămâne consecvenți cu istoria, personalitatea și identitatea lor, Românii nu au de ales căci, în fața lor, există doar doua posibilități : Ortodoxie sau Moarte.

–––––––––––––

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

24 iulie, 2018

Dan-Obogeanu Gheorghe: La răscruce

La răscruce

 

La răscrucea dintre vremuri
Când tu crezi ca ești știută
Mergi pe drum și te cutremuri
Pe-a ta cale ești pierdută

 

Nu-ți aduni din câmp speranțe
Fiindcă-i brumă peste tot
Și trăind în vechi uzanțe
Duci o viață de netot!

 

Te apleci cu fața plânsă
Pe o margine de mare
În oglinda ei închisă
Chipul tău e stinsă floare

 

Doar un val obraznic bate
Liniștea ce-i seacă-n fire
Și-ți aduni sudori plouate
Pe obrazul tău subțire

 

Te aduni din gândul serii
Printre foi de chiparoși
Lași pe cerul primăverii
Ochii tăi mari și frumoși

 

Și-n oglinda mării calme
Vei privi corăbii-n valuri
Pribegind pe vergi în palme
Prin răscruci spre calde maluri!

——————————–———————-

Dan-Obogeanu Gheorghe

24 iulie, 2018

Simina PĂUN-MOISE: Dă-mi moarte

Dă-mi moarte

 

Dă-mi moarte, tu, un trup,
Să pot să fiu ca la-nceput!
Dă-mi suflet, lumină, îndurare,
dă-mi tot ce în cavouri nimeni n-are.
Dă-mi moarte inimă şi viată!
M-am săturat să fiu paiață…..
Şi viața-n mine, fiarbă!
Dă-mi apa fericirii,
buzele încet să-mi soarbă.
Dă-mi moartea mea bălaie,
cu ochi albaştri și părul argintat,
dă-mi sânge-n vene,
dă-mi tot ce mi-ai luat!
Dă-mi nemurire-n suflet,
hălăduiri cu-al lor destin,
dă-mi râsete în hohot…
Iar tu…..
Iar tu, să mori câte puțin.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

24 iulie, 2018

Doina PANĂ: Un zâmbet

UN ZÂMBET

 

Îţi mai aminteşti zâmbetul meu?
Era atât de sincer, de prietenos,
Seducător…
Mai întâi îmi cuprindea sufletul,
Apoi ţâşnea în raze strălucitoare
Din ochi şi se revărsa pe obraji.
Încet, încet se aşeza pe buze,
Buzele mele deveneau roşii ca para focului
Şopteau vorbe de iubire, de dor
Iar chipul meu devenea un astru
Plin de lumină…
Nu e păcat să pierzi atâta bucurie, speranţă?
Zâmbetul meu nu te-a cucerit,
A rămas o fărâmă de suflet prinsă între buze,
O chemare fără răspuns,
O tristeţe fără seamăn,
O trăsătură de creion pe o faţă străină
Fără expresie, o grimasă
Şi …nimic mai mult.

–––––––––––
Doina PANĂ
23 iulie, 2018