Emma POENARIU SERAFIN: Cad nopți de Sânziene

Cad nopți de Sânziene

 

Plecată într-un timp ce nu mă ține
Și altul care doar mă împresoară
Din viitor schilod , ce nu mai vine
Speranțele pe rând pot să dispară.

 

Cu chipuri ce-s desprinse din icoane
Ori altele ce încă dorm în pântec ,
Schimonosite printre reci isoane
Mărșăluiesc năuci mânați de-un cântec.

 

Deși nu pare timp de închinare
Puterile se sting printr-o putere
Căzută peste gânduri simt că doare
Dintr-o durere , ruptă din durere.

 

Cu paşii peste timp din trup de mamă
Și ochii plânşi prin ropote de ceață
Se dăruiesc prin suflete drept vamă
Tineri , bătrâni și față peste față .

 

Nu înțeleg pe unde-au rupt menirea
Și viața ruptă , ca un fir de ață
Se zbat să limpezească-n drum privirea
Cad noapți de Sânziene pe speranță.

———————————————-

Emma POENARIU SERAFIN

23 iunie, 2018

Dan-Obogeanu Gheorghe: Noi ne iubim!

Noi ne iubim!

 

Câte cuvinte încap într-un sărut
Și câte rămân nespuse
Pe buzele fragezite
De patima dorului,
De iubirile trăite
La prima întalnire?!
Și câte se pot spune
În vârtejul iubirii
Când simțurile sunt ca un vulcan
Trezit din amorțirile
Și tăcerile trupului?!
Câți din fluturii rebeli
Îți lasă urmele
Peste trupul dezgolit
Până la o nouă îmbrătișare?!
Și te mai întreb, iubito,
Oare cât din fiorul cald
Îți mai cutreieră prin vene
Și cât de mai arde
Cu dorinta ta,
Sau cu dorința mea?!
Tu îmi esti Cer
Iar eu sunt Steaua Polara…
Sau tu imi esti Pământ,
Iar eu sunt oceanul tău de iubire….
Primeste-mă la sânul tău!
Te voi iubi
Așa cum pomii înfloriti iubesc primavara…
Aminteste-ti
Cu netrăirea de acum
Noapte si zi
Că ne-am iubit….
Noi ne iubim!

–––––––––-

Dan-Obogeanu Gheorghe

23 iunie, 2018

Aurelia GROSU: O perspectivă asupra înţelepciunii

Una din definiţiile înţelepciunii este capacitatea intelectuală superioară de înţelegere şi cunoaştere a realităţii, atât dintr-o educaţie la cel mai înalt grad, cât şi dintr-o îndelungată experienţă de viaţă.

Un om înţelept este acela care are capacitatea de a pătrunde esenţa legilor fundamentale ale naturii şi ale societăţii, este persoana care judecă drept, ager la minte, deştept şi pătrunzător. Comparând înţelepciunea cu inteligenţa s-a constatat că prima se dobândeşte pe parcursul vieţii, iar a doua esteînnăscută.

Mulţi gânditori au concluzionat că înţelepciunea are două componente:

  1. Înţelepciunea este un dar dumnezeiesc, superioară, dată după o îndelungă căutare personală şi rugăciune, primită nu de oricine, ci de cei care o caută.
  2. Înţelepciunea poate veni şi din experienţa de viaţă, unde omul şi-a exersat multele sale abilităţi, controlul emoţiilor şi disciplina mentală şi fizică.

Se spune că „cine n-are un bătrân să şi-l cumpere“. Ceea ce poate oferi un bătrân înţelept este cunoaşterea profundă a vieţii prin experienţele sale personale.

Noi avem nevoie de înţelepciunea lui Dumnezeu, care este accesibilă tuturor celor care o cer. Avem nevoie de viziune. Viziunea ta va fi destinul tău stabilit de Dumnezeu, nimic altceva.

L-am cunoscut pe Dumnezeu cu ani în urmă şi, treptat, am cerut tot ce aveam nevoie. Un lucru însă l-am cerut permanent, zi de zi, ceas de ceas, înţelepciunea.

M-am bazat şi am crezut în: ”Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mâna largă.” (Iacov 1:5)

Continue reading „Aurelia GROSU: O perspectivă asupra înţelepciunii”

Dunia PĂLĂNGEANU: Versuri

În zori

 

Când m-am trezit
eram un fluture
nemângâiat
pe flori
visul nu se sfarşise
iar prin aer
plutea senin
albastru venin
dor destrămat
sub cer depărtat
ningea cu petale
de soare
amare
amintirile lăsau urme
direct pe nori
resemnare
fiori
şi-o noua zi începea
ca o maree
de culori
în zori…

Dragoste și tutun la Dunăre

 

Dacă „dragostea este fum”
fericită e pipa care adăpostește
primii fiori și clipele de suferință
tânguirile și jurămintele rostite
în nopțile de nesomn
și faldurile transparente ale zorilor
adăstând înfrigurate pe pleoape-
aripi de fluture zburând prin Univers,
flăcări nestinse încălzind trupurile noastre.

 

Între noi astrele luminând veșnicia
și banca ce așteaptă de milenii
alți și alți îndrăgostiți .

——————————————-

Dunia PĂLĂNGEANU

Galați

23 iunie, 2018

Irina Lucia MIHALCA: Navigând pe marea iubirii (poeme)

Apa care va înflori deşertul

 

 – O femeie ca tine merită

 toate particulele din lume!– îi spuneai

în lumina unei seri de noiembrie.

 – Depăşeşti toate visele,

 te pierzi în mine, îţi ştiu scânteia, 

 de unde şi cum se-aprinde!

În visele tale, în balansul zorilor,

prin ritmul fiecărei respiraţii,

în suspinul umbrelor, în taina pietrelor,

în izvoarele incendiate cu pasiune,

în cascada gheţarilor,

în fâşii adânci de fiorduri,

în conturul plecării prin ea,

cu zâmbetul florii de nu-mă-uita,

o simţi, simţindu-te,

atingi stări, ridicându-te.

Încă nu o ştiai, doar o intuiai

– flacăra  ta vie -, la răscrucea

din călătoriile sângelui tău.

 – Nimic nu poate schimba fusul destinului!

 

O poveste uitată care-ţi picură,

în cercuri concentrice,

pierdută-n adâncuri, în lumina lunii

– apa care va înflori deşertul

în câmpia roditoare,

acolo unde va trezi speranţa soarelui -.

Nu toţi scriu poveştile pe pietre,

 nu toţi ştiu că fiecare piatră

 are atâtea straturi şi tot atâtea poveşti.

…………………………………………………….

În jocul de lumini priveşti răvăşit

pe fereastra timpului, într-un alt decor.

Întrezăreşti o scară, o masă prăfuită,

o frunză dezbrăcată de vânt,

o oglindă în care te regăseşti uimit,

o scrisoare pentru tine,

al căre-i scris i-l recunoşti,

o ramă ovală cu o poză îngălbenită,

un cufăr şi-un tablou scăldat în voalul

razelor de lumină caldă

pierdută-n umbra profilului tău

– proiecţia ei în timp

pe care vrei s-o trezeşti la viaţă -.

…………………………………………………….

O pierdere şi-o regăsire,

dorinţa atingerii

ce trece prin bariera

unui spaţiu şi timp,

o promisiune-legământ

– iubirea şi viaţa

îngemănate-n spirala luminii –

ce se roteşte-n echilibru

ca frunza între cer şi pământ.

 

 Iubirea macilor, o flacără vie 

 

Pe pânza vieţii trasezi conturul fiecărei clipe,

culoarea zilei de ieri, dar şi-a celei de mâine,

culori de foc, culori de gheaţă,

lumini şi umbre,

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Navigând pe marea iubirii (poeme)”

Anna-Nora ROTARU: Sărăcie, grea povară

SĂRĂCIE, GREA POVARĂ…

 

E Duminică, ne-am adunat cu toții-n jur la masă…
Opaițul pâlpâie, joacă umbre pe pereții jerpeliți și goi…
S-a-ntors tata de la treburi, noaptea-ncet se lasă,
Cu nerăbdare-l așteptăm, să ne-aducă pâine-acasă,
Târcoale ne dă foametea și face-n pântec tărăboi,
În burți goale… de nevoi…

 

Ne face mama semn să tăcem și să ne facem cruce,
Să mulțumim Domnului, cu ce-azi ne-a dat în farfurie…
Mult, puțin, cât e, de azi pe mâine, fiecare să îmbuce,
Că vin zile grele, zice tata, cu-ajuns traiul la răscruce
Și poate-om rămâne, fără nici bani și nici gospodărie…
Pe drum vor defila sicrie…

 

Privim pe mama, cum lacrimile-i pe furiș și-ascunde,
Cercând la fiecare, să-mpartă puținul de mâncare…
Nu-i e foame, zice tatei, chipurile-i sătulă, îi răspunde,
Întoarce capul, cu basmaua, ca lacrima să n-o inunde,
Își șterge ochii, pe geană dând vina, ca o justificare,
Privind în sus a invocare…

 

Mamă, tată… ne-ntrebăm, cu ce fapte ați mai greșit,
Ca sărăciei cuibărite, să-i plătiți tribut amarnic ?
Pe umeri, cine v-a pus jugul, ce păcate-ați săvârșit,
Plătind ce karmă, că trupul vi-i-mpovărat și copleșit ?
„Pâinea, cea de toate zilele, dă-ne-o Doamne, darnic,
Nu ne fie zbuciumul zadarnic…

 

Trimite din Împărăția Ta, Sfânta Lumină să pogoare
Și iartă-ne pe toți, de poate crezi că ți-am greșit…
Trimite în căsuța noastră, căldură, de l-al Tău soare,
Ne fie traiul mai ușor, că ni-i mai greu ca la-nchisoare,
Pedepse, să nu ne-apese, grele, s-avem de ispășit,
Nu ne-azvârli, cu mâna la cerșit „…

––––––––––

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

23 iunie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Poeme

Azi m-am întâlnit cu vântul

 

Azi m-am întâlnit cu vântul
Scotea brazi din rădăcină,
Cotropea întreg pământul
Absolvindu-se de vină.

 

Prin sintagme desuete
Într-un vals nebun, perfid,
Explica pe îndelete
Cerului din zori, timid.

 

Cum că doar îl limpezește,
Vrea să zboare nori din Soare
Suflă , suflă, se rotește
Și se-amestecă-n culoare.

 

A rupt stâlpii de la poartă,
Toți ulucii îi adună,
Ca arcușul ce se poartă
Strengăreşte pe o strună.

 

Printre vise-mprăştiate
De-a ieși din mine-afară,
Altele mai adunate
Dintr-un timp, de-odinioară.

 

Din grădină simt mireasma
Florilor de iasomie ,
Spulberate prin fantasma
Florii dintr-o păpădie.

 

Azi m-am întâlnit cu vântul
Zboară-n clipele mirate,
Mi-a înțepenit cuvântul
De un ceas şi jumătate.

 

Hotărârea lui nu-i dreaptă
Și pare cam obosit,
Spulberând din şoaptă-n şoaptă
Tot din timpul infinit.

 

Stupida întrebare

 

Peste noi așternem anii
Sub a clipelor năvală,
Alergând în gând cu banii
Prin a vieților spoială.

 

Depărtări străbat lăstunii
Peste tot ce nu plătesc
Înapoi se-ntorc doar unii
Prin destinul ce-l ursesc.

 

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poeme”

Faust BRĂDESCU: Ei sunt aceia care vor fi voit-o !

De când ţările din Est au căzut sub lovitura comunistă şi suferinţa  a devenit hrana lor silnică, noi, românii, am încercat să purtăm greul luptei noastre pe o problemă comună: combaterea marxismului şi a sovieticilor.

            Intenţionat, am evitat, pe cât ne-a fost posibil, să ne atingem de probleme care au dus la certuri vechi ce preocupau odinioară natiunea noastră în comparaţie cu alte naţiuni limitrofe şi în raport cu ele. S-a considerat că nenorocirile actuale, care ne privesc şi ne implică pe TOŢI de aceeaşi manieră, aveau o asemenea greutate încât devenea făţiş şi inadecvat a reveni şi, mai ales, a insista asupra acestor subiecte.

            Ne-ar fi fost facil să prindem musca într-o clipă şi să considerăm acţiunile unora sau aluziile altora ca fiind provocatoare şi periculoase pentru viitorul naţiunii noastre. Mai ales că motivele nu lipseau deloc! Au existat adesea, în presă şi în publicaţii de specialitate, aluzii şi afirmaţii lezante şi nefondate la adresa României şi a românilor. Si, culmea deriziunii, toate venite din partea vecinilor noştri, ungurii.

            Aceştia, într-un sort de refren jalnic, nu pierdeau nici ca mai mică ocazie pentru a face să se audă, pentru cine voia să îi asculte, nenorocirea pe care o reprezintă pentru “Coroana Sfântului Ştefan” tratatul de la Trianon, existenţa unei Transilvanii româneşti şi pierderea prestigiului unui popor mândru!

            Mult timp, noi românii, ne-am abţinut să replicăm dintr-un soi de falsă indiferenţă, la subiectul pe tema eforturilor revizioniste şi a repunerii în circuitul internaţional a acestei nostalgii agresive faţă de un trecut pe care aceştia îl purtau în inimă.

            Prin natura noastră, suntem foarte răbdători şi nu înnebunim de fiecare dată cînd bubuie trăznetul. Am mai văzut noi şi altele ca acestea în lunga noastră istorie, plasaţi cum suntem de către divinitate “în calea răutăţilor”, cum spune unul din vechii noştri cronicari.

*  *  *

            De data aceasta, însă, lucrurile au luat o turnură care începe să ne înfierbânte, deoarece spusele vecinilor noştri unguri depăşesc admisibilul şi rezonabilul.

            Cu ocazia Conferinţei de la Madrid, unde soarta românilor şi a ungurilor, precum cea a tuturor naţiunilor de dincolo de cortina de fier, oscilează pe coarda întinsă a unei decizii care ne-ar putea fi fatală, cercurile ungureşti nu au găsit nimic mai bun de făcut decât să preinte aici –ca temă de discuţie- proiectul constituirii unei Transilvanii independente.

            Sub numele, foarte sugestiv de altfel, de “Federaţie Socialistă a Ungurilor din România”, se cere NICI MAI MULT , NICI MAI PUŢIN decât dezmembrarea Statului român şi stabilirea unui soi de “Stat tampon” între Budapesta şi Bucureşti, care se vrea a fi numit “REPUBLICA  SOCIALISTĂ  A  TRANSILVANIEI”. Şi pentru a ajunge să convingă delegaţiile de la Adunarea Madrilenă, autorii acestui “Memorandum” extravagant, au recurs la acuzaţiile clasice aduse în mod cuent împotriva românilor.

            Se pune o întrebare: În ce scop să se creeze o nouă Republică socialistă în cadrul Blucului Socialist, dacă politica revanşardă a ungurilor tinde, teoretic, să refacă “Ungaria Mare”, chiar în detrimentul altor naţiuni limitrofe şi mai ales împotriva adevărului istoric şi etnic?

            Atunci când eşti sigur, convins, de a avea dreprul şi adevărul de partea ta, nu militezi pentru o poziţie îndoielnică şi pentru o realizare factice. Pr, ce ar însemna aceasta DACĂ NU punerea în funcţiune a unei aberaţii politice, INADMISIBILĂ pentru cele patru milioane de români transilvăneni, ai căror strămoşi odihnesc în acest pământ de milenii. Nu există nici un singur român în lume care ar putea să admită o asemenea elucubraţie.

            Însă, în condiţiile actuale, această propunere incongruentă – lansată într-un moment patetic pentru Estul european – arată indubitabil că “inteligentzia” maghiară consideră PRIMORDIALĂ problema revendicărilor sale teritoriale, în pofida tragediei politice şi umane care ne ameninţă pe toţi.

            Ne-am obişnuit să vedem apărând în presă articole şi studii revendicative, pline de ură, de minciuni şi de ameninţări la adresa românilor. Le-am luat drept ceea ce erau, în slăbiciunea lor de argumente şi probe, care nu mai impresionează pe nimeni.

            Astăzi, vecinii noştri,ungurii, fac prosteşte jocul sovieticilor şi se arată mai naivi decât s-ar cuveni.

            Prin intervenţia lor intempestivă, ei au zdruncinat unitatea de acţiune şi de protestare a naţiunilor aservite, uitînd că situaţia noastră (români, unguri, polonezi, cehi, croaţi etc.) este ASEMĂNĂTOARE. Ne aflăm toţi angajaţi într-o luptă cu moartea, pe care avem datoria să n-o slăbim prin probleme excentrice care nu privesc aspectul comun şi urgent al chestiunii.

            Suntem TOŢI sub influenţa comunistă.

            Suportăm TOŢI aceleaşi consecinţe atroce.

            Avem TOŢI, într-un fel oarecare, ACELAŞI DESTIN.

            Pentru noi, ca locuitori ai acelor ţinuturi, nu există SALVARE IZOLATĂ pentru a scăpa de cnutul sovietic.

            Vom trăi din nou sau vom înceta să existăm împreună!

*  *  *

            Iată pentru ce conduita ungurilor ne apare odioasă şi neinteligentă. Ea pune în postură minoră orice coaliţie de voinţe şi de acţiuni concertate.

            In plus, ceea ce propun ei actualmente depăşeşte cu mult pretenţiile magalomane ale unui popor mic care vrea (cel puţin în visele sale) să redevină stăpânul altora. In acţiunea prezentă ei nu mai cer o simplă “autonomie” locală a minorităţii maghiare şi nu ating nici măcar în treacăt problema “Ungariei milenare”. Ei sugerează bine de tot MODIFICAREA  TERITORIALĂ  A  STATULUI  ROMÂN, împărţirea sa în bucăţi mici, începând cu detaşarea Transilvaniei  de ansamblul naţiunii române, pentru a constitui un Stat aparte…

            Rar se poate găsi mai multă perfidie faţă de poporul român şi indiferenţă faţă de lupta  pe care o duc naţiunile din această parte a Europei pentru a supravieţui şi a ieşi din capcana mortală pe care le-au întins-o inconştienţa şi egoismul unora. Se torpilează atâtea eforturi şi se aruncă îndoială, dacă nu suspiciune, în rândurile tuturor organizaţiilor anticomuniste catr se zbat pentru a contracara presiunea sovietică. Căci nu sunt numai românii cei pe care ipocrizia ungurească îi vizează şi îi atinge direct!

            Această atitudine singulară arată două lucruri:

            Viclenia lor cusută totuşi cu fir roşu, pune în faţa unei dileme dezagreabile poziţia oficială română la Conferinţa de la Madrid. Dar în acelaşi timp. Ea pune în defensivă organizaţiile patriotice ale românilor din exil. Şi aceasta este o nedreptate.

            Pentru aceşti domni revizionişti, puţin importă lupta comună, eforturile pe care ei le sabotează. Ceea ce vor ei este să detaşeze Transilvania de trunchiul românesc. Restul NU ARE IMPORTANŢĂ! Probabil, ei speră să se poată înţelege cu sovieticii – dacă nu cumva sunt deja de acord cu aceştia – pentru a slăbi insula de latinitate orientală…

            Spunînd aceasta, noi facem abstracţie totală de regimul comunist care domneşte la Bucureşti. Nu avem nici o intenţie de a-l sprijini.DAR PROBLEMA PRIVEŞTE TOATĂ NAŢIUNEA ROMÂNĂ şi ne atinge pe toţi, ca români, oriunde ne-am afla.

            Mai mult, această propunere cu un caracter atât de insolit, făcută cu ocazia unei Conferinţe internaţionale, unde se joacă soarta omului în sine şi din toată Europa de Est, demonstrează o inconştienţă lamentabilă din partea unui popor care îşi spune “partiot” şi se crede”lucid” şi “politic”. A face o asemenea propunere revelează o indiferenţă totală faţă de ungurii din Transilvania care, în acest caz, nu vor reveni deloc la Ungaria, ci vor face parte dintr-un alt Stat, mereu în calitate de MINORITARI alăruti de mai mult de patru milioane de români care locuiesc acolo.

            Cred, oare, gânditorii unui asemenea proiect că  cei 1.500.000 de unguri şi secui din această regiune  vor avea forţa să domine şi să facă să basculeze în orbita Budapestei autohtonii români care se află aici. Slabă judecată!… Să fi uitat ei patriotismul valahilor care, timp de secole, au rezistat tentativelor de deznaţionalizare ucigaşe ale strămoşilor celor ce azi propun asemenea insanităţi?

*  *  *

            Continue reading „Faust BRĂDESCU: Ei sunt aceia care vor fi voit-o !”

Ioan POPOIU– Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (9)

După câteva săptămâni de negociere, la 17/29 august 1867, a fost constituit noul guvern condus de Şt. Golescu, alcătuit din radicali şi liberali moderaţi, un cabinet de tranziţie, până când împrejurări favorabile aveau să permită lui I. C. Brătianu să revină la conducere. Guvernul a suferit mai multe remanieri, dominanta radicală s-a accentuat încât, în octombrie, el devenea exclusiv radical, cuprinzând pe I. C. Brătianu, fratele său Dumitru, Anton Arion şi col. George Adrian. Între primele măsuri ale guvernului (după ce, la 21 martie/2 aprilie 1867, fusese votată legea concesiunii căii ferate Bucureşti-Giurgiu), la 4/16 octombrie, s-a încheiat o convenţie provizorie pentru construirea liniei ferate Suceava-Iaşi-Galaţi-Bucureşti, iar votul pentru concesiunea definitivă s-a dat, la 28 mai/9 iunie 1868. Situaţia financiară gravă impunea convocarea corpurilor legiuitoare într-o sesiune extraordinară, împrejurare în care lupta dintre grupările politice a izucnit cu virulenţă. Pe lângă situaţia financiară, parlamentul trebuia să se ocupe urgent de proiectele de lege referitoare la ,,poliţia rurală, la îmbunătăţirea armelor, la completarea şi remonta armatei noastre, la concesiunea unui resou de căi ferate între Suceava, Iaşi, Galaţi, Focşani şi Bucureşti (vezi supra) menite a da o satisfacţiune României de dincolo de Milcov”. Însă niciunul dintre aceste obiective nu au putut fi înfăptuite, deoarece conservatorii şi ,,fracţioniştii” nu erau disponibili pentru o cooperare cu radicalii. Întrucât majoritatea s-a opus guvenului radical, principele Carol a dizolvat parlamentul.

Noile alegeri, organizate şi influenţate de guvernul Golescu, au asigurat o majoritate radicalilor, ceea ce avea să le permită o guvernare mai uşoară în 1868. Victoria radicalilor în alegerile pentru Cameră a nemulţumit profund opoziţia ,,fracţionistă” liberală şi mai ales pe cea conservatoare. Cea mai viguroasă opoziţie era exercitată de ,,Juna dreaptă”, grupare alcătuită din tineri conservatori, de orientare moderată, care avea propriul ei periodic, ,,Terra”. La 12/24 februarie 1868, Senatul a dat un vot de blam guvernului, însă Adunarea a ignorat acest demers, neacceptându-l, iar Şt. Golescu a rămas mai departe la guvernare.

Au fost adoptate: o lege a pensiilor, o nouă lege pentru construirea şoselelor (prin implicarea tuturor locuitorilor de orice stare socială), o lege a poliţiei rurale, iar la 2/14 martie, în Cameră, a fost adoptat proiectul de lege pentru organizarea puterii armate, însă discutarea proiectului în Senat a întârziat. Luarea în discuţie a concesiunii căilor ferate, care să lege Moldova de Muntenia şi de Capitală, a stârnit numeroase probleme şi controverse, în joc fiind rivalitatea concesionarilor (grupul anglo-austriac al lui Offenheim şi cel prusian al lui Strousberg), dar şi interese politice şi financiare interne. Dezbaterile pe această temă au fost lungi şi obositoare, ele încheindu-se numai în mai, în Cameră, şi în septembrie 1868, în Senat.

Acţiunile cetelor de luptători bulgari continuau să provoace complicaţii de natură externă şi internă, interpelări în parlament, dar şi proteste ale reprezentanţilor puterilor europene, precum Franţa. În acelaşi timp, trimiterea unei misiuni în Rusia, formată din Ioan C. Cantacuzino şi episcopul Melchisedec, sugerată de cancelarul Bismarck, a accentuat o dată în plus suspiciunile externe (franceze) faţă de guvernul român. După ce-a preluat portofoliul Internelor, I. C. Brătianu şi-a asumat sarcina de a răspunde şi a respinge învinuirile. El declara: ,,Nu suntem încă lipiţi şi nu voim să ne lipim nici de politica Occidentului, nici de politica Orientului, nici de aceea a unei alte părţi din lume; suntem numai alipiţi de politica noastră naţională”. Un comunicat oficial publicat de guvern, la 3/15 februarie 1868, asigura străinătatea că ,,în România, domneşte deplină linişte şi niciun stat vecin nu are a se îngriji că ar putea să-i vie un neajuns de pe teritoriul străin”.

O altă problemă care a provocat complicaţii, deopotrivă interne şi externe, a fost, din nou, problema evreilor. Fracţiunea liberală a lui N. Ionescu, pe voturile căreia se sprijinea guvernul radical, a înaintat un proiect de lege care a readus problema în actualitate. Prin acest proiect (respins de Brătianu!), depus la 5/17 martie 1868, se încerca paralizarea oricărei activităţi desfăşurate de evrei, la sate, pe tot cuprinsul ţării. Mai mult, au avut loc manifestaţii antisemite, provocate tot de Fracţiunea ionesciană, la Bacău, faţă de care acelaşi I. C. Brătianu, ca ministru de Interne, a reacţionat prompt, dizolvând garda naţională, care nu menţinuse ordinea şi, totodată, a oferit despăgubiri evreilor afectaţi de tulburările produse. La protestele, aşteptate, inevitabile, ale Alianţei Izraelite Universale, s-au adăugat cele ale reprezentanţilor puterilor garante. Nemulţumiri pentru cele întâmplate s-au produs şi în interior, la 26 aprilie/8 mai 1868, a avut loc o interpelare a lui P. P. Carp în Cameră, respinsă de aceasta, însă după cinci zile, Şt. Golescu s-a retras de la conducerea guvernului, care a fost preluată de fratele său, generalul N. Golescu.

Noul cabinet, care avea aproape aceeaşi componenţă cu precedentul şi continua de fapt activitatea acestuia, a adus doar o schimbare de formă. El a reuşit totuşi să obţină acordul Senatului pentru proiectul de organizare a puterii armate, la 25 mai/6 iunie 1868, proiect votat de Cameră încă de la 2/14 martie. Noua lege de organizare militară cuprindea, într-un sistem bine gândit, pe toţi bărbaţii între 20 şi 50 de ani. Armata avea să fie alcătuită din cinci părţi componente: armata permanentă cu rezervele, corpul dorobanţilor şi cel al grănicerilor, miliţiile, garda civică şi gloatele. Proiectul era opera colonelului Adrian, continua opera de organizare din vremea lui Cuza şi contribuia la consolidarea puterii de apărare a ţării. Guvernul N. Golescu a întâmpinat mari dificultăţi în activitatea sa, iniţiativa campaniei împotriva sa a pornit din Senat, care refuza tot mai mult să colaboreze cu miniştrii de orientare radicală. Astfel, la 31 mai/12 iunie 1868, la propunerea lui Grigore Balş, susţinută însă şi de N. Ionescu, nemulţumit de refuzul guvernului de a-şi însuşi ideile exagerate ale Fracţiunii, a fost adoptată o moţiune de blam. Senatul se opunea cu îndârjire proiectului de lege referitor la acordarea construcţiei de căi ferate consorţiului prusian Strousberg. Împotrivirea conservatorilor din Senat se datora faptului că votarea concesiunii, dorită de Carol, ar fi întărit poziţia radicalilor şi faptului că menţinerea acestora la conducere putea duce la modificarea legii electorale sau chiar la desfiinţarea Senatului.

Pentru a împiedica guvernul să treacă prin parlament proiectul menţionat şi pentru a-l sili, în acelaşi timp, să demisioneze, opoziţia a recurs la numeroase interpelări pe tema politicii interne şi externe. În final, a fost prezentată o moţiune de neîncredere în guvern. Dar, a doua zi, majoritatea Camerei a luat apărarea guvernului şi cabinetul n-a mai demisionat, iar principele, nemulţumit de atitudinea Senatului, a decis dizolvarea lui. În condiţiile în care lucrările Camerei luau sfârşit, erau anunţate noile alegeri pentru Senat, guvernul apelând la alegători să apere statul de ,,paralizie”. Campania electorală, condusă cu autoritate de I. C. Brătianu, a dus la constituirea unui Senat cu majoritate liberală, care a votat concesiunea Strousberg, în septembrie 1868. În septembrie, Camerele au fost convocate în sesiunea obişnuită, de toamnă, Senatul fiind chemat să-şi dea votul în chestiunea proiectului concesiunii căilor ferate, pe care l-a adoptat fără întârziere, fiind apoi promulgat. Reţeaua ferată pe care urma s-o înfăptuiască consorţiul trebuia să lege Roman de Vârciorova, cu o ramură spre Galaţi, pe o lungime totală de 914 km. În acest fel, ţara urma să fie înzestrată cu o reţea feroviară, în mai puţin de zece ani, dar malversaţiunile la care s-a dedat concesionarul străin au dus la mari complicaţii pe plan financiar şi politic.

Continue reading „Ioan POPOIU– Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (9)”

Aurelia GROSU: Trecut – acceptare şi iertare

,,Rănirea unui duşman te coboară mai prejos decât el. Răzbunarea te face egalul lui. Iertarea te ridică deasupra lui”.

Benjamin Franklin

Sunt momente în care am dori să rescriem anumite capitole ale vieţii noastre, unele dureroase, altele ruşinoase, altele insurmontabile. S-a dovedit că durerea  emoţională  nerezolvată creează haos în sistemul imunitar. În acest sens, pacea cu trecutul nostru se impune ca o necesitate absolută. Mulţi dintre noi preferăm să ne uităm mereu înapoi, cu părere de rău, la situaţiile şi oamenii nepotriviţi. Dar, dacă am schimba  felul în care ne raportăm la acesttrecut, am putea să-l recatalogăm, întrebându-ne altfel: „În ce fel m-a făcut trecutul meu mai puternic? Ce calităţi mi s-au dezvoltat în provocările trecutului? Ce defecte amputut descoperi la mine? Cum am reuşit să administrez perioadele dificile? La ce ar mai trebui să lucrez acum ca să devin mai performant în ceea ce fac? Ce ştiu acum şi nu ştiam atunci? Pe cine aş putea să ajut cu experienţa mea?“  Simţim deseori acut sentimentul de vinovăţie sau ruşine când privim la trecutul nostru. Însă, analizând conştient, putem face o diferenţă între vinovăţie şi ruşine, fiindcă atunci când ne simţim prost faţăde ceea ce am făcut, este un sentiment sănătos (vinovăţie). Aproape toţi oamenii avem lucruri pe care am vrea să le schimbăm în vieţile noastre, dar, Dumnezeu când ne-a creat, a spus: ”Iată că toate erau foarte bune. ”(Geneza 1:31)

        Aşa că El ne vede altfel. De aici rezultă o acţiune pe care o putem implementa cu toţii la nivel mental: a ne accepta trecutul şi a nu mai repeta greşelile. Numai un Dumnezeu iertător poate încuraja astfel:         ” Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-I ţine în seamă Domnul nelegiuirea.” (Psalm 31:1-2) Deci, dacă Dumnezeu ne iartă, atunci putem să ne iertămşi noi, deoarece avem această capacitate. Apoi, am mai avea o opţiune vizavi de trecutul nostru: să ne transformăm durerea în câştig.

     Vindecarea presupune teamă, tristeţe, mânie, frustrare, neîmplinire. Ea cere timp, dar aduce mai multă fericire decât orice trecut despre care îţi aminteşti. Vindecarea şi acceptarea trecutului poate lucra atât de puternic, încât omul să urce pe treptele înalte de dezvoltare personală impresionante. ”Iată, Eu fac toate lucrările noi.” (Apocalipsa 21:5)

      Misionara Helen Roseveare, în timp ce lucra în Congo,a fost violată foarte brutal. Scriind despre teama ei, această  femeie spune: „Trebuie să mă întreb: pot să-I mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat această experienţă, chiar dacă nu-mi spune de ce?“ De multe ori, mi-am pus întrebarea aceasta şi eu:        Continue reading „Aurelia GROSU: Trecut – acceptare şi iertare”