Apa care va înflori deşertul
– O femeie ca tine merită
toate particulele din lume!– îi spuneai
în lumina unei seri de noiembrie.
– Depăşeşti toate visele,
te pierzi în mine, îţi ştiu scânteia,
de unde şi cum se-aprinde!
În visele tale, în balansul zorilor,
prin ritmul fiecărei respiraţii,
în suspinul umbrelor, în taina pietrelor,
în izvoarele incendiate cu pasiune,
în cascada gheţarilor,
în fâşii adânci de fiorduri,
în conturul plecării prin ea,
cu zâmbetul florii de nu-mă-uita,
o simţi, simţindu-te,
atingi stări, ridicându-te.
Încă nu o ştiai, doar o intuiai
– flacăra ta vie -, la răscrucea
din călătoriile sângelui tău.
– Nimic nu poate schimba fusul destinului!
O poveste uitată care-ţi picură,
în cercuri concentrice,
pierdută-n adâncuri, în lumina lunii
– apa care va înflori deşertul
în câmpia roditoare,
acolo unde va trezi speranţa soarelui -.
– Nu toţi scriu poveştile pe pietre,
nu toţi ştiu că fiecare piatră
are atâtea straturi şi tot atâtea poveşti.
…………………………………………………….
În jocul de lumini priveşti răvăşit
pe fereastra timpului, într-un alt decor.
Întrezăreşti o scară, o masă prăfuită,
o frunză dezbrăcată de vânt,
o oglindă în care te regăseşti uimit,
o scrisoare pentru tine,
al căre-i scris i-l recunoşti,
o ramă ovală cu o poză îngălbenită,
un cufăr şi-un tablou scăldat în voalul
razelor de lumină caldă
pierdută-n umbra profilului tău
– proiecţia ei în timp
pe care vrei s-o trezeşti la viaţă -.
…………………………………………………….
O pierdere şi-o regăsire,
dorinţa atingerii
ce trece prin bariera
unui spaţiu şi timp,
o promisiune-legământ
– iubirea şi viaţa
îngemănate-n spirala luminii –
ce se roteşte-n echilibru
ca frunza între cer şi pământ.
Iubirea macilor, o flacără vie
Pe pânza vieţii trasezi conturul fiecărei clipe,
culoarea zilei de ieri, dar şi-a celei de mâine,
culori de foc, culori de gheaţă,
lumini şi umbre,
străbaţi cărările iubirii, raze de speranţă,
cunoaşterea-i o oglindă,
trebuie să faci orice nu poţi face.
Timpul nu ne-aparţine, toate graniţele
sunt convenţii care aşteaptă să fie trecute.
Dragostea trece peste moarte,
cu un singur pas
poţi depăşi iluzia separării.
O hartă a Egiptului,
dincolo de nisipuri e Canaanul ceresc!
Ce e omul fără iubire? Un abur
care se ridică puţin şi-apoi piere.
Suntem particule împrăştiate
în ieri, în azi şi-n mâine.
Ieri s-au aprins flăcările.
Trecem şi trecem prin aceeaşi piesă,
trecutul ne cheamă
prin strigătul unei sirene,
între leagăn şi ultima clipă
suntem legaţi prin fiecare gând,
moartea-i doar o uşă deschisă.
Inimă ta cântă aceeaşi melodie
şi cuvintele, ecoul din adâncul tău,
un abur uşor,
ca trilul ciocârliei înălţat spre cer.
Ştii bine cântecul nostru!
Vino, iubito, vino să te sărut,
oriunde, peste tot,
să te privesc
ca pe coperta unei cărţi,
adâncă-mi este iubirea pentru tine,
menirea mea eşti pe-acest pământ!
Vino, iubito, vino să stăm alături,
faţă în faţă, hai vino-aici,
să-ţi văd durerea trupului!
Sărută-mă, iubitule, săruta-mă,
pe conturul nopţii,
pe conturul inimii noastre,
petalele simţirii le-am adus la lumină,
o emoţie profundă în straturile fiinţei.
Simţi pulsul şi bătăile inimilor?
Să trăim doar prezentul, timpul cel viu,
nimeni nu ştie ziua de mâine,
de ce să mă gândesc la altă clipă?!
Opreşte-o! Vino, iubito, vino să te sărut,
pe conturul trupului, pe harta ta,
ca un nebun, poeta mea!
Vino, iubito, vino în portul nostru
neidentificat, încă, pe harta lumii!
Te ştiu dintotdeauna. Sunt acolo,
pe râul tău, o poezie de dragoste eşti!
Aprinde focul, te-aştept, eliberată de trup,
să fim în globul de lumină!
Să fim, ce bine-ai spus!
Mereu flacără vie,
aici e cheia, dorinţa şi taina…
Suspină stelele, nuferii se deschid
la lumina divină
pe care-o simţim şi-o purtăm,
divinitatea aşteaptă
şi-un înger plânge, vrea aici.
Muşcă-mă, iubito, muşcă-mă,
să rămâi prin durere cu mine
şi-acum fugi!
Din atingerea noastră divină
– două vase prin care
iubirea circulă dintr-unul într-altul -,
rămâne starea de nedescris,
o neputinţă, o dulce, dulce durere,
combinaţia de tu, de eu,
acea durere ce nu mi-o pot explica,
dorinţa separată de-ntâmplare,
momentul creaţiei
nu ni-l poate lua nimeni.
Ăsta-i cursul râului, mereu va fi aşa,
am trecut prin atâtea trepte,
până-am ajuns aici,
de la izvor spre revărsarea-n mare.
Marea mea! … Valul meu,
un ţărm şi-un val, şi poezia lor!
O iubire, în gând şi-n simţiri îmi eşti,
ăsta-i adevărul! Să declanşăm
marea revoluţie, iubirea macilor!
Totu-i un vis ce dispare-n zori,
şi viaţa, şi omul, şi totul!
Un vis, cuvinte reverberate-n noi,
o dulce, dulce durere care alunecă peste noi,
asemeni scurgerii nisipului printre degete…
Până la suflet şi dincolo de el
– Regăsirea este fantastică,
dorinţa ameţitoare, te iubesc adânc,
până la suflet şi dincolo de el!
Prin geometria luminii – un dar al vieţii –
ceremonia inocenţei codificată alchimic!
– Sufocaţi de durere, de plăcere,
amestec de doi, năucitoare contopire.
Închid ochii şi-mi este bine,
o nebunie, atingi perfecţiunea!
Să te zidesc în mine vreau,
nemărginită-mi e dorinţa!
Un vis înflorit, aici, pe tărâmul iubirii!
– O emoţie îmi este trupul,
atingerea cu tine, o vindecare.
Un fulg eşti, cu cerul în priviri,
pierdută eşti în mâinile mele!
Simt să-ţi spun că te iubesc adânc,
dincolo de sufletul tău,
dincolo de punctele lui cardinale.
Prin lumina privirii, omul
străbate eteruri – întoarcerea-n noi!
– E-atât de mult drum
şi-atât de mult mi-am dorit să te caut,
lasă-mă să te înving, fortăreaţo,
am nevoie de tine!
Adânc intră în mine cântecul tău
– izvor şi însetare!
– Cu fluxul şi refluxul te voi aştepta,
până la stele te voi ridica,
la ţărm te voi întâmpina,
la pieptul meu vreau să te pierzi,
să te iubesc adânc,
dincolo de tine, până la topire.
În focul inimii ne vom topi, activându-ne!
– Promit să te navighez prin toate strâmtorile,
până la suflet şi nu numai…
Dincolo de timp rezonează
chintesenţa matricei, unică şi totuşi diferită,
cu prima respiraţie, cu prima bătaie a inimii,
un jurământ sacru, o punte spre viaţă ne este dată!