DUNIA PĂLĂNGEANU: Dialog ireal

Dialog ireal

 

Mai ştie cineva dintre noi
cum se învârtea mămăliga
si cum îşi înfoia fustele
lelea Marina pe când
ieşea pentru prima oară
la horă?

 

Mai e careva
să-şi amintească
cum pocnea sub stropii grei de ploaie
praful încins pe uliţa satului
şi cum chiuiau flăcăii
prin codrii înalţi
cotropind semeţ cărările
în sunet de şei argintate?

 

Mai cântă cineva
la fluier sau la cimpoi
în văile noastre sau în vârful muntelui
– Iată, dragi elevi,
două instrumente
pe cale de dispariţie
dacă le mai găsiţi prin podul
casei bunicilor
aduceţi-le la muzeu.

 

Măcar să le mai privim
măcar să le ştergem de praf
sau să le atingem
înfioraţi de tristeţea
că nu mai ştim deloc
să cântăm din ele.

 

Un vaier prelung
mi se-mplântă în gânduri
Refuz să cred că va avea loc
vreodată
un dialog real şi asemănător
în ţara lui Marin Preda
de aceea toaca stăruitoare
din eu-l meu
bate, bate, bate,
împrăştiind gustul acru
pătrunzător al temerilor mele.

 

Ta-ca, ta-ca, ta-ca, ta-ca…
Cumva, a plâns Eminescu?

–––––––––––––––

Dunia PĂLĂNGEANU
(Din vol „La Turnul cu Ceas” , Ed. Amurg Sentimental ,București)

Simina PĂUN-MOISE: Poeme

Nicicând, zbura

 

Mi s-au încurcat genunchii cu gleznele.
Încheietura mâinii,
şi ea mă doare.
Le-am uitat pe un țărm de soare,
când am plecat în mare.
Aripa clipei,
nu s-a ajuns
să le acopere pe toate,
şi au rămas descoperite
peste noapte.
Inima-mi s-a încurcat cu valul.
Sufletul şi-acum îmi țipă
şi tremurândă,
mi-au răsturnat pocalul.
( cum să-mi mai pun la loc,
de-atunci, verticalul?! )
În ramuri de pomi
cu nuferii roz,
aripile-mi s-au rupt,
când spre tine
am încercat să mă-ntorc.
Căci fără de genunchi şi glezne,
încheieturi,
fără de suflet,
cu inima-n mare
(jarul făcându-l tăciuni)
m-ai fi primit,
întors către oglinda din inima ta.

 

Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Poeme”

Cornelia CHIFU: Poezii pentru copii

CÂNTEC DE LEAGĂN PENTRU ALBERT

 

Alui  lui, cu-n legănel

Lângă micul băieţel,

Bate luna în fereşti,

Ene vine cu poveşti,

Raze-râuri curg din stele

Toarce noaptea vis din ele.

 

 

Alui lui, cu mama, pui,

Lângă poarta cerului

Bravul nostru Făt-Frumos

E-aşa mic şi somnoros,

Rătăcind în lumi celeste

Trena lungă din poveste.

 

MICUL CĂLĂREŢ

 

Moşu-şi ia nepotu-n cârcă

Sus pe braţe el îl urcă:

– Hai, voinice, hai călare,

Să pornim în lumea mare!

 

Când la trap, când la galop,

Di, di, dii şi hopa-hop!

La noi în sufragerie

E o-ntreagă herghelie

 

– Numai joc şi veselie –

Râde-n barbă moş Ilie

Şi nu stă o clipă-n loc,

Din covor face  padoc.

 

Calul paşte şi nechează,

Călăreţu-n şa visează.

– Să-l iertaţi, că este mic

Şi se odihneşte-un pic!

 

MICUL DRESOR

 

La bunica în ogradă

Are Sergiu o moţată.

Nimeni încă n-a ghicit

Cum s-au împrietenit.

Continue reading „Cornelia CHIFU: Poezii pentru copii”

Alexandru NEMOIANU: ,,Grădiniţa cu orar redus Floreasca”

La începutul anilor cincizeci ai veacului trecut pe Calea Floreasca funcționa , ”Grădinița cu orar redus Floreasca”. Acea grădiniță a fost un punct de referință în viața foarte multor familii și a foarte multor copii care au avut privilegiul să îi treacă pragul. Grădinița a funcționat mulți ani și cred că mai funcționează și azi. Oricum prin ea au trecut generații și generații de copii care, se pot numi absolvenți ai unei instituții cu mari merite.

Înființarea grădiniței a ținut seama de nevoile unei comunități și unui cartier cu rădăcini și personalitate. Grădinița răspundea nevoilor familiilor din zonă și avea menirea să îndrume copiii, să îi obișnuiască la un program și o structură și să formeze în ei sentimente frumoase. Faptul că grădinița a fost concepută cu orar redus, cam de la opt la unu după amiaza, în sine, este semnificativ.
Programul grădiniței era pe măsura structurii sociale din jur și răspundea nevoilor ei.
Componența carterului, la începutul anilor 50 ai veacului trecut, era una organică, dezvoltată istoric, firească. Majoritatea oamenilor trăiau în familii de tip tradițional, majoritatea femeilor erau “casnice” și dedicate gospodăriei și creșterii copiilor. În aceste condiții Grădinița Floreasca completa fericit o stare naturală. Grădinița nu avea menirea să aibă grijă de copii în vreme ce părinții lor lucrează. Grădinița avea menirea să pregătească pe copii pentru școală și, într-un sens mai larg, pentru viață. În acest fel, prin rolul pe care îl avea, Grădinița a fost un factor benefic în viață cartierului Floreasca în acei ani și de fapt până azi. Grădinița aparținea celor care, conștient sau inconștient, țineau de așezări tradiționale și prin aceasta reprezentau calitatea superioară a cartierului Floreasca, am putea zice, ceea ce era elita lui. Lor li s-au alăturat firesc cei care la mijlocul anilor cincizeci și-au ridicat case proprii și care prin natură erau identici celor “vechi”. De fapt cei care patronau Grădinița Floreasca au reprezentat mereu Floreasca istorică și erau complet diferiți de cei care salasuiau în blocurile construite după 1959. În ce sens.
Cum spuneam populația cartierului “vechi” și cei care li s-au alăturat în anii imediat de dinaintea războiului și cei care și-au ridicat case la începutul anilor cincizeci, era alcătuită organic, istoric, avea rădăcini în zona. În plus era o structura urbană, orășenească, având opinii și credințe care, în acei ani, puteau fi caracterizate ca anti-comuniste. Prin natura ei populația din Floreasca “veche” nu putea fi de partea unui regim impus și impostor. Prin contrast majoritatea celor așezați în “blocuri” reprezentau un amalgam, o amestecătură. Foarte mulți dintre ei erau indivizi provenind din sate sărace în care ei înșiși erau la marginea de jos. Ajunși într-un mediu cu totul nou ei erau bântuiţi de frustrări și complex și aceasta a generat propensiunea lor de a fi gardieni de pușcărie,subofițeri de miliția,’tablagii”,poziții în care puteau face rău unor oameni fără apărare,poziții în care aveau iluzia autorității.În plus ereditatea lor era foarte dubioasă și zestrea lor genetică era extrem de fragila și îndoielnică, dacă și atâta. Progeniturile lor purtau și ei această povara ereditară. Ei traversează patetica existent a celor ignorant, fără rădăcini şi condamnaţi la superficialitate afectivă. Probabil că erau şi excepţii dare le erau doar atâta; excepţii. Acei oameni nu aveau legătură unii cu alții. Cum apucasem să spun, majoritatea erau de extracție socială incertă sau direct dubioasă, erau mulți subofițeri, „tablagii”, securiști, de fapt milițieni și gardieni de pușcărie, și foarte mulți acoliți ai lor, „turnători”, cu state de plată sau voluntari entuziaşti. În plus erau și țigani, reașezați din “groapă”, aceștia, efectiv, figuri pestilențiale. Fără îndoială între ei nu putea fi vorba de sentiment de comunitate, de aceea foarte repede s-au și organizat în “găști”, grupe de interes imediat. În plus acești oameni nu erau o populație urbană, erau oameni dezrădăcinați, superficiali și în voia și la voia zvonurilor. Dar toți aveau motive să fie recunoscători “regimului”, printr-un soi de “sindrom Stockholm” subliminal.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Grădiniţa cu orar redus Floreasca””

George BALICA, una dintre vocile emblematice ale postului de Radio Timișoara, a plecat la Domnul

GEORGE BALCA, una dintre vocile emblematice ale postului de Radio Timișoara a trecut la cele veșnice.

Radio Timișoara se desparte de George Balica, omul de radio care pe 22 decembrie 1989 anunța ascultătorii din Banat că întreaga țară și-a redobândit libertatea. George Balica a încetat din viață în dimineața zilei de 24 mai.

Născut pe 21 mai 1947 la Timișoara, George Balica a absolvit cursurile Facultății de Filologie, Secția română-rusă, a Universității din Timișoara.

Cariera sa la Radio Timișoara a început în anul 1971 în calitate de colaborator, pentru ca un an mai târziu să fie angajat reporter în cadrul redacției Actualități. Dicția și timbrul său s-au impus în scurt timp, astfel încât devine principala voce de prezentare a programelor postului de radio. De aici a fost un singur pas până la realizarea programelor matinale, în paralel cu dezvoltarea interesului pentru subiecte din domeniile social, economic și cultural . A fost inițiatorul mai multor rubrici de mare interes între care “Sfatul medicului”, “Întrebați și vă răspundem”, “Tinerețe, împliniri, răspunderi” și “Breviar cultural artistic”.

În anul 1985, când povestea Radio Timișoara a fost oprită brusc prin închiderea tuturor posturilor regionale, este nevoit să părăsească instituția aflată atunci pe strada Cluj, păstrând speranța unor vremuri mai bune pentru radiofonia bănățeană. Care au venit în decembrie 1989 odată cu revoluția de la Timișoara. A fost unul dintre primii redactori care au ajuns la sediul postului de radio în ziua de 22 decembrie 1989, iar vocea sa a fost cea care a anunțat în Timișoara și în tot vestul țării că românii și-au recâștigat libertatea și speranța. “Aici Radio Timișoara Liberă” au fost primele cuvinte care au spart tăcerea impusă timp de aproape cinci ani și au deschis un nou capitol al istoriei actuale a postului de radio.

Și-a reluat locul la pupitrul programului matinal, după care a oferit ascultătorilor posibilitatea de a avea propria voce, demarând prima și cea mai longevivă emisiune interactivă de la Radio Timișoara, “Un răspuns pentru fiecare”.

A coordonat secțiile Actualități și Social de la Radio Timișoara, post căruia i-a rămas credincios toată viața. De numele său se leagă o serie de rubrici, între care “Poezia de dragoste” și “La zi în viața partidelor parlamentare”.

Cu ocazia împlinirii a 75 de ani ai Radioului public din România a primit distincția “Vocile Radioului”.

Cei care doresc să îi aducă un ultim omagiu o pot face deseară, la ora 21:00, la Casa funerară Rostyl de pe strada Ion Creangă din Timișoara. Înmormântarea va avea loc, sâmbătă, în comuna Beliu din județul Arad.

***

Ora 9 a zilei de 22 Decembrie 1989 m-a găsit în Piaţa Operei, alături de miile de timişoreni, scandând felurite lozinci împotriva lui Ceauşescu şi a regimului său dictatorial. Era o zi superbă, potrivită mai degrabă pentru luna aprilie. Timişoara se declarase în urmă cu două zile “oraş liber de comunism“. Era o stare de spirit care însa prindea tot mai mult conturul unei certitudini. Libertăţii acesteia cucerite, din păcate, cu multe jertfe – îi lipsea parcă ceva, şi acel ceva era puterea de exprimare. Un glas lăuntric îmi spunea că locul meu nu mai e acolo, în Piaţa Operei, că pot fi mai util în fata microfonului, pe care, cu 5 ani în urmă, am fost nevoit să-i părăsesc împreună cu colegii mei. În timp ce mă îndreptam înspre studiou, aveam tot mai clar sentimentul că în orele ce urmează se vor produce schimbări radicale, că Radio Timişoara va putea să emită din nou.

Petru Pavel, vechiul portar, era la datorie, Direcţia de Radio şi Televiziune Timişoara, în custodia căreia trecuse clădirea şi aparatura studioului, preluând şi o parte din personalul tehnic şi administrativ. L-am salutat şi i-am spus:

– Cred că azi îi dăm drumul.

– Bine ar fi! mi-a răspuns el, cu oarecare scepticism.

Între timp a sosit şi Bogdan Herzog, pe atunci corespondent al unicului post de radio din România. Oarecum surprins de vizita, dar si de propunerea redeschiderii postului, după câteva momente de gândire, a acceptat ideea. Ne-am pus pe treabă şi în timp ce concepeam anunţul de intrare în emisie, a luat legătura cu inginerul loan Olaru, fostul şef al serviciului tehnic, angajat şi el al Direcţiei de Radio şi Televiziune pe umerii căruia cădea sarcina cea mai grea: ieşirea noastră în eter. Între timp, a apărut şi regretatul Ion Dula Giulvazanu, sporind la 3 numărul personalului redacţional.

Entuziasmul nostru aproape că s-a spulberat în momentul difuzării comunicatului prin care se instituia starea de necesitate în întreaga ţară. Ştiam că în asemenea condiţii era imposibil să transmitem. Totuşi, n-am renunţat la speranţa noastră şi-am rămas în studiou. La Radio Bucureşti, pe programul l se difuza o emisiune în care copiii recitau poezii dedicate cuplului Ceauşescu. Nu ştiu nici astăzi daca emisiunea s-a încheiat sau a fost întreruptă.

Cert este ca mi-a atras atenţia prezenta pe post a unei suite de jocuri populare româneşti foarte sprinţare şi total nepotrivite în contextul stării de necesitate abia instituite. Am deschis televizorul să vedem ce se întâmplă. După câteva minute de aşteptare, am avut în fata ochilor de-acum binecunoscuta scena în care Mircea Dinescu şi Ion Caramitru anunţau fuga dictatorului şi izbânda Revoluţiei. Bucuria era de nedescris. Aşteptarea noastră n-a fost zadarnică, în mai puţin de o oră, inginerul Olaru ne-a spus că putem intra în emisie, astfel ca la ora 14,00 a zilei de 22 Decembrie 1989 s-a putut auzi aproape în toată ţara:

“AICI, RADIO TIMIŞOARA LIBERĂ! Dupa 5 ani de tăcere impusă de dictator, studioul nostru îşi reia activitatea”.

Nu pot uita nici astăzi emoţia puternică pe care am resimţit-o rostind acele vorbe. Alături de mine în cabină, Bogdan Herzog şi, puţin mai târziu, Mircea Muntean, secondaţi la pupitrul tehnic de Elisabeta Lazarov şi Felicia Szekeli, realizam, în direct, prima emisiune din a doua viaţă a studioului. Cei dintâi interlocutori, veniţi direct din balconul Operei, au fost Lorin Fortuna şi Tudorin Burlacu.

În scurtă vreme au apărut majoritatea colegilor de care ne-am despărţit în 1985, fiecare în parte punând ceva din sufletul lui; la reclădirea unei speranţe, la renaşterea şi impunerea în viaţa publică a instituţiei numită Radio Timişoara.

George BALICA

(fragment din volumul ” Radio Timişoara- 45 de ani” Editura Mirton 2000)

Mariana GURZA: Rămas bun, George BALICA!

RUGĂ PENTRU UN PRIETEN

 

Între naştere şi moarte,

ştii,

anii se adună, mărgele albe,

sau negre,

sau colorate.

Ca pe mătănii,

Dumnezeu mereu îi numără :

jumătate sunt de izbândă

şi de trumf,

jumătate de cumpănă.

Jumătate sunt ai inimii tale,

jumătate ai inimilor altora.

Ai lui Dumnezeu, toţi.

 

SFIDARE

 

Pe malurile timpului,

vremea rece şi ploaia

răcoresc suflete.

Unii zidesc palate în sfidare

fără să întoarcă privirea,

fără să le pese de molimă,

de cancer, de tot ce ucide

în noi şi printre noi.

iar eu, cu rugul întrebării

încotro

prea rar

pricep sensul cuvintelor

care scriu

numele pomeniţilor.

 

CE ESTE VIAŢA ?

 

O clipă,

o fereastră spre lume…

are formă de inimă,

de culoare verde

şi cu gust de piersică.

E o mare albastră,

apoi un fluviu,

un râu de munte,

un pârâu

care curge spre Apa cea Mare,

spre care trecem cu bănuţul în mână.

 

ALEG ŞI TOT ALEG… Continue reading „Mariana GURZA: Rămas bun, George BALICA!”

Marin BEŞCUCĂ: Strigăt spre ceruri

STRIGĂT SPRE CERURI

… Seniorule !
DUMNEZEU să-ți țină spiritul viu peste țară !
ieri s-a fost ceasul nașterii tale,
dar nu ți-am scris ieri,
i-am lăsat pe alții !
mereu mi te-am păstrat cum mi te-ai arătat atunci,
în 18 acela de octombrie a lui 1995,
venisem să mi te duc oamenilor …
erai Scânteia, Seniorule !
erai linia de demarcație între oprimat și liber,
erai chintesența democrației spusă în cel mai simplu mod,
iar exercițiul tău social s-a fost impecabil,
dar stâncile pe unde ți-ai lăsat izvorul erau și s-au rămas cumplite …
cumplit și radicalul prin care m-a trecut comunitatea aceea unde mi te-am dus,
aceiași oameni se transformau cameleonic,
dar canimalul e mai ceva decât canibalul, Seniorule …
secunda m-a schingiuit,
ora m-a torturat,
zilele mi-au picurat otravă, anii m-au astupat …
dar nu mi-au stins mirabilul, Seniorule !
iar din trecere mi-am făcut fertil …
și ce prestanță în Scaunul țării ne-ai arătat,
cu câtă demnitate te-ai raportat la timp !
și cu câtă demnitate ți-ai etalat raportul social
cu universitarul șef de opoziție …
cât de viu mi te-ai rămas Seniorule !
m-am stăruit să-nfrunt opreliștile,
m-am străduit cu timpul,
m-am străduit cu oamenii,
dar oamenii mușcau din totu-mi …
nu timpul îmi închidea ferestrele !
nu timpul ușile !
oamenii doar că nu mi-au cerut viză schengen
să le calc instituțiile …
li te povesteam dar îmi răspundeau pereții
și la București, și la Slatina, și la Cluj, și la Timișoara, și la Oradea, și la Sovata, și la Covasna, și la Constanța …
Continue reading „Marin BEŞCUCĂ: Strigăt spre ceruri”

Emilia ŢUŢUIANU: Nostalgii poetice

Secvenţe

    

De câte ori ninge cu flori de măr,

simt că trăiesc miracolul devenirii…

Le iau în palme, le sărut

dar ele se metamorfozează

În lacrimi, ce cad una câte una…

pentru a îmbrăţişa pământul

cu flacăra Iubirii

 

Acceptare

 

În intervale de ani

tipicul Vis se repetă,

şi-ntr-o lume paralelă,

cu umerii plecaţi păşesc

potrivindu-mi paşii

cu tăcerea din regresul cuvintelor…

 

Un vânt pribeag mă poartă

peste pământul verde,

zămislitor de viaţă

şi-n mâini cuprind înfiorată

izvoarele cu apă cristalină

în care mă privesc ca-ntr-oglindă…

Aştept şi Tac,

Plâng şi Zâmbesc

…Trăiesc!

 

De ce?

 

Uneori mă întreb

de ce melcii

își duc casa în spinare?

De ce noi oamenii

avem poveri

pe care le ducem

cu tristeți

lacrimi

și durere?

Drumul lung

ca o râu nesfârșit

oare ne duce

la apa cea mare?

 

Căsuța mea

 

Doamne, într-un loc anume

mi-am regăsit rostul

Continue reading „Emilia ŢUŢUIANU: Nostalgii poetice”

Daris BASARAB: Povod (1)

       De câte ori încerc să răscolesc amintiri din copilărie, reuşesc, involuntar, să desfăşor un spectru larg de trăiri care pornesc de la minunat la infernal. De-a lungul anilor, m-am străduit să relatez din trecut doar clipele de basm ale copilăriei mele, să şterg din noianul de memorii şi amintiri evenimentele întunecate, să rămân în suflet doar cu amintiri plăcute, să anulez orice urmă de duşmănie şi ură. Anii au trecut, şi nu puţini, dar starea de nelinişte care însoţeşte orice încercare de a călători în trecut nu mă slăbeşte. „Înţelepciunea“ populară spune că „poţi ierta, dar nu poţi uita“! Oare aşa să fie?! Atunci, de ce nu reuşesc şi eu să fac din această sintagmă o conduită care să aştearnă liniştea şi pe „uliţa mea“?! Să ierţi! Poate că dacă aş reuşi să uit, aş scăpa de ură – nu poţi urî în lipsa obiectului! Dar uitarea înseamnă amnezie, iar amnezia e o stare de boală şi nu îmi pot dori aşa ceva. Spuneam de clipele de basm ale copilăriei mele. Da, ele au existat încă din frageda-mi prezenţă, într-un loc dăruit de Dumnezeu, dar lovit de istorie! Vechiul sat dunărean Smil, aşezat pe braţul Chilia, între lacurile Ialpug si Catlabug, transformat pe la 1595 de către armatele turceşti în cetatea Ismailului, mai târziu unul din cele mai importante porturi dunărene în drumul măreţului fluviu spre mare, a fost leagănul copilăriei mele. Prin 1929, Ismailul era un orăşel–port, cu cca. 30.000 locuitori. Întregul judeţ număra o populaţie de 224.000 suflete, cu o structură etnică mai mult decât eterogenă – români, ruşi, bulgari, găgăuzi, lipoveni, evrei, germani şi alţii. Fiecare cu specificul său, fiecare cu ocupaţiile sale, trăind în armonie, fără manifestări şovine, fără pretenţii discriminatorii. Românii reprezentau doar 31% din populaţia judeţului, mult mai puţin decât ponderea ce o ocupau în ansamblul Basarabiei, provincie cuprinsă între Prut si Nistru, denumită impropriu aşa de ruşi, prin extindere, de la vechea denumire a ţinuturilor de la Nord de Dunăre, pământ moldovenesc, atât de mult râvnit de domnitorii Basarabi, pentru poziţia lui strategică – Gurile Dunării, ieşirea la mare! Armonia etnică nu a putut fi deteriorată nici de măsurile nepopulare şi nediplomatice luate de autorităţile române după Unirea de la 1918. Aducerea şi promovarea în administraţie a unor funcţionari oportunişti, în special din Vechiul Regat, atitudinile ultranaţionaliste ale veneticilor – afişarea în instituţii, magazine, frizerii, de îndemnuri ca: „Vorbiţi numai româneşte“ – ocolirea localnicilor în numirea acestora în funcţii administrative – creau o stare de nedumerire, incapabilă însă să afecteze liantul armoniei, stabilit de pragmatismul unei convieţuiri paşnice. Căsătoriile mixte erau o dovadă în plus a acestei armonii. Limbile română şi rusă, ca şi altele, circulau în modul cel mai natural, în pofida restricţiilor, în relaţiile private. Evreii şi grecii, chiar şi armenii, se întreceau frăţeşte în organizarea comerţului local sau în lumea micilor meseriaşi. Bulgarii şi găgăuzii erau recunoscuţi ca cei mai vajnici legumicultori, şi, chiar aşa zgârciţi, cum erau consideraţi, erau respectaţi pentru ordinea ce domnea în satele lor. Puţinii nemţi care se aciuaseră prin împrejurimile Ismailului erau simbolul unanim acceptat al cinstei, pe care au cultivat-o în special în judeţul Cetatea Albă, unde alături de elveţieni şi francezi, s-au impus prin organizarea, după colonizările din 1817, a unor sate model. Lipovenii, pribegiţi din cauza convingerilor religioase, s-au aşezat în cele din urmă în bazinul Deltei Dunării, organizând sate sau cartiere, ca în cazul Ismailului, de pescari. Nu mi-a mai fost dat să întâlnesc nicăieri acele minunate pieţe de peşte! Da, în asta se ascundea armonia etnică de care am pomenit şi pe care nu am mai întâlnit-o, bineînţeles, la o altă scară, doar când, student fiind, am cunoscut Banatul. De fapt, copil fiind, nici nu am avut ocazia să cunosc semnificaţia cuvântului „etnic“. Abia pe la 16 ani, când în urma refugiului am poposit în Ardeal, am întâlnit cuvântul şi conotaţia politică pe care o avea, datorită şovinismului populaţiei minoritare şi a reacţiei, la fel de şovine a majoritarilor din această parte a ţării. Da, în anul 1940, Ismailul, Dunarea, Delta, Limanul Nistrului erau „moşia“ pe care mă născusem, pe care o străbăteam în lung şi-n lat cu ai mei, unde am învăţat să iubesc apele şi cerul, unde am învăţat să iubesc viaţa la ţară, unde am învăţat să visez. O familie mixtă. Tata, provenind dîntr-o familie de moldoveni din Piatra Neamţ, unde stră-străbunicul fusese preot, strămutată prin colonizare dincolo de Prut, într-un sat în formare, Sărăria, în apropiere de Cetatea Albă (Akermanul turcizat de armatele lui Baiazid al II-lea prin anul 1484). Era zona oferită de ţarul Rusiei spre colonizare, zona unde s-au aciuat alături de elveţieni, nemţi şi francezi, şi moldovenii de dincolo de Prut, oropsiţi în propria lor ţară. Înlesnirile promise şi în bună parte chiar oferite de Alexandru I străinilor pentru popularea unor zone cu o densitate demografică redusă au atras după sine acel exod al populaţiei din Moldova, mai precis al ţăranilor. Mama, o rusoaică get-beget, cu un nume grăitor – Ţarev – cu părinţii stabiliţi chiar în Ismail. A fost o unire fericită care a pus bazele unei familii mari, şi asta, într-o perioadă plină de tragismul adus de revoluţia bolşevică. Patru copii, doi băieţi şi două fete, dintre care eu eram mezinul asupra căruia se revărsau toate „avantajele“. Şeful serviciului arhive la Episcopia Ismailului şi a Cetăţii Albe, fără a fi preot, tata reuşea să asigure o viaţă decentă familiei. Stăteam într-o casă, proprietate comună cu familia surorii mamei, pe strada Frumoasă, strada pe care se afla şi Liceul Sf. Dumitru. Un apartament de trei camere, cu un coridor lung, care ducea spre curte, trecând pe lângă celălalt apartament, asigura un confort suficient pentru familie şi un loc de neuitat pentru noi copiii. Piaţa abundentă, ieftină, permitea unei familii ca a noastră o viaţă îndestulată – mâncarea din abundenţă şi de cea mai bună calitate nu constituia o problemă. Eu eram copilul liniştit, copilul ascultător, copilul răsfăţat, ceea ce nu m-a împiedicat să ajung pe furiş la Dunăre, la râpa mănăstirii şi să învăţ să înot, pe ascuns. Zilele cele mai fericite erau sâmbetele şi duminicile, ca să nu mai spun de sărbătorile religioase sau naţionale, când, două-trei familii, cu bărci închiriate – lotci, în limbajul local – plecau în căutarea unor locuri frumoase care şi astăzi îmi par de vis, pe malul drept al braţului Chilia, cu importante provizii de mâncare şi băutură, cu corturi improvizate pentru refugiu, pentru siestă, dacă mai rămânea timp pentru aşa ceva. Lipoveni iscusiţi organizau partide de pescuit şi asigurau calitatea preparatelor de peşte – uhaua, rasolul, peştele prăjit sau la grătar. Câtă ştiinţă în alegerea soiurilor de peşte necesare unei uha, ca la carte! Aroma inconfundabilă a mujdeiului de usturoi chema la desfundarea sticlelor cu vin. Şi nu orice vin! Cu toate că Stavrovii aveau o superbă vie, aşezată pe o râpă a Dunării, la vreo zece kilometri est de Ismail, şi ca atare vinul casei, atât ei, cât şi Alexandrovii, prietenii noştri nedespărţiţi, preferau vinurile lui Tulceanov, deţinător al unor vii renumite şi al unor pivniţe cu interminabile galerii, amplasate undeva la ieşirea nordică a oraşului. Înaintea unor sărbători, cei trei capi de familie, maeştri în degustări, luau o birjă şi colindau cele mai cunoscute pivniţe, chiar dacă, de la bun început, ştiau că vor rămâne în final la acelaşi, la inegalabilul Tulceanov. Cum vinurile erau naturale, iar cei trei muşchetari nu consumau tării, îşi permiteau să transforme aceste mici escapade de recunoaştere în adevărate mici chefuri, preludiu la ceea ce urma să se întâmple pe malul Dunării, sau, pe rând, la casa fiecăruia. Petrecerile la domiciliu se organizau de regulă de sărbători ca Paştele, Crăciunul sau Revelionul şi ţineau trei zile şi trei nopţi. Începeau de obicei la Stavrovi, continuau la noi, iar în ziua a treia, cu toţii se mutau la Alexandrovi. Ordinea aceasta nu era întâmplătoare. Un gard înalt, protector, ascundea o curte plină de viţă, flori şi pomi fructiferi, care ascundeau la rândul lor casa joasă, întinsă, precum şi anexele specifice unei gospodării de viticultori. Umbrare naturale îndemnau mesenii să nu piardă timpul şi să onoreze antreurile stropite de vinul casei, un vin alb, cam acrişor, tocmai bun, cum spunea gazda, pentru a provoca foame. Chiar dacă Alexandrov nu agrea acest soi de vinuri, onora cu tot respectul gazda, lăsând nelipsitele-i glume pentru mai târziu, la desert. Odată depăşită faza antreurilor, se trecea cu o grabă măgulitoare pentru patroana casei la spectacolul risipei. Ce nu era pregătit pentru astfel de întâlniri?! Astăzi aşa ceva ar fi calificat drept sfidare. În Basarabia acelor zile era ceva firesc! Se vorbea într-o româno-rusă frăţească, fără reţineri, fără semne de întrebare. În această companie, tatăl meu era în minoritate, dar poziţia lui era sprijinită de „românismul“ celor şase vlăstare, şcolite şi atrase de limba „moldovenească“. Totul era plăcut, totul era normal. În ordinea prestabilită, urmam noi la rând. Ce era plăcut în casa noastră, era căldura din timpul iernilor geroase şi răcoarea ce te îmbia înăuntru vara. Mai era ceva extrem de apreciat. Mama era o gazdă foarte iubită. O gospodină desăvârşită, se întrecea în a aduce ofrande zeului Risipă. Spre bucuria nedisimulată a lui „diadia Saşa“, vinurile aparţineau în exclusivitate lui Tulceanov. Friptura de curcan, garnisită cu gutui la cuptor, ţinuta curcanului, aranjat ca pentru a merge la bal, era specialitatea mult gustată a casei. Torturile, marea slăbiciune a copiilor – mari şi mici – aduceau elogii zgomotoase gazdei, mai ales că, la ora tortului se servea un cabernet pe care şi noi copiii îl apreciam, după plecarea musafirilor, când ne repezeam să golim paharele, lăsate cu imprudenţă doar pe jumătate golite. O sufragerie încăpătoare, cu o masă ovală din stejar natur asigurau o aşezare comodă pentru 12 persoane. În sfârşit urma transferul la Alexandrovi, cu trăsuri comandate anticipat, într-un mic alai. Bineînţeles că de Crăciun, sau de Revelion, trăsurile erau înlocuite cu sănii, de preferinţă troici, cu care se făcea un ocol mare, pentru aerisire. Niciodată nu voi uita acel clinchet monoton al clopoţeilor sau spaima iscată de ideea unei plimbări pe Dunărea îngheţată. Alexandrovii aveau o casă frumoasă, spaţioasă, cu o curte superbă, de fapt o livadă de profesionist, unde merii şi perii de soi dădeau roade de expoziţie, sub îngrijirea competentă a acestui minunat om. Fost ofiţer ţarist, cultivat, mare iubitor de literatură, trăia din amintiri pe care le depăna cu farmec, subjugând atenţia celor din jur. Risipitor din fire, îndrăgostit de viaţa pe care şi-o salvase, în chip miraculos, în timpul revoluţiei, când la Odessa soldaţii organizau adevărate vânători de ofiţeri împuşcându-i în plină stradă spre deliciul bandelor dezlănţuite, sau îi capturau pentru a-i arunca de la etajele superioare ale clădirilor luate în stăpânire, încerca să uite trecutul făurindu-şi o viaţă de mic-burghez. Mesele copioase se terminau cu degustarea celor mai arătoase exemplare de mere sau pere, purtând în strălucirea luminii culorile curcubeului, obţinute prin tot felul de artificii. În admiraţia şi laudele care nu mai conteneau, o provoca în final pe mama la recitări. Autorii predilecţi erau Puşchin şi Lermontov. Copil fiind, rămâneam cu gura căscată, ascultând aceste înfruntări, în care memoria şi talentul de recitatori stârneau ropote de aplauze. Totul se termina cu îngânarea unor cântece vechi care m-au urmărit mult timp prin frumuseţea cuvintelor şi ades, profunda lor tristeţe. Peste toate însă trona „vecernii zvon“ în care vocea de clopoţel a lui „tanti Dusia“ invita la tăcere. La plecare, ca o regulă stabilită în decursul anilor, răsuna de pe discul de gramofon vocea lui Şaliapin. În acest timp, Ismailul era într-un evident proces de românizare, proces însă fără nimic ostil faţă de nota rusească ce domina intelectualitatea. Românii se înmulţeau în acest timp, printr-un aport de populaţie din Muntenia, Oltenia, Moldova şi chiar din Ardeal, iar pragmatismul păturii rusofone nu opunea nici o rezistenţă acestui proces. Aceşti rusofoni, mulţi proveniţi din cei năpăstuiţi de revoluţie, îşi manifestau ataşamentul faţă de Regatul României, care prin orânduire prezenta o garanţie de moment împotriva ameninţării extinderii revoluţiei roşii. Cu timpul, obligaţia de a cunoaşte şi folosi limba română s-a transformat într-o preocupare majoră, în plăcere. Era un gest de recunoştinţă faţă de Regatul României, pentru ospitalitatea şi protecţia oferite, era o dorinţă de a se integra în această nouă patrie. Aceşti „albi“, cum erau denumiţi cu ură de bolşevici, au purces la schimbări de nume, în general prin „românizare“. Au fost primii paşi, care s-au manifestat la o scară mai mare, odată cu refugiul provocat de spargerea frontului germano-român şi reocuparea Basarabiei de către trupele sovietice. Alexandrov a devenit Alexandru, Stavrov a trecut în Stavru, Chirilov în Chirilă. Aşa s-a întâmplat cu mulţi, aşa cum s-a întâmplat cu Vaniuşa Chirilov, românaşul nostru atât de iubit în lumea sportului. Da, armonia etnică, într-o structură babiloniană, a făcut atât de frumoasă viaţa din Basarabia, atât de frumoasă şi de bogată la rândul ei. Mai erau plecările în Deltă, călătoria cu vaporul până la Vâlcov, trecerea Dunării la Periprava, închirierea unor camere la lipoveni şi plecările cu bărcile în inima Deltei, spre cele două Merheiuri, Mare şi Mic, minunate ghioluri naturale, paradis al păsărilor şi al pescarilor. Coloniile de pelicani, numărând sute de exemplare, ofereau zilnic, iubitorilor de „minuni“ ale naturii, dimineaţa pe la orele şapte, spectacolul ospăţului. Ieşind din ascunzătorile oferite de stufăriş, pelicanii se adunau în mijlocul ghiolurilor, într-o masă compactă, semănând de la distanţă cu un aranjament floral lacustru cu nuferi albi. A te apropia pe nesimţite de acest festin era o problemă pe care până şi experimentaţii pescari lipoveni o soluţionau cu greu. Bărcile erau strecurate în zonă în maximum de linişte, prin stufărişul de lizieră al ghiolului. Orice gălăgie punea în alertă colonia şi compromitea încercarea de a observa de aproape pelicanii. Cu multă iscusinţă, într-o astfel de escapadă, cele trei bărci au reuşit să se apropie la 25–30 de metri. Emoţia creştea, mai ales în sufletele copiilor. Enorma floare albă, cu reflexe roşii, se mişca  unduită de briza dimineţii. În fapt mişcarea era rezultatul plonjării ciocurilor în apă, într-un ritm demn de un ritual. Deodată, am strigat cu toţii de spaimă! Barcagiii, la un semn de ei ştiut, au scos chiote prelungite şi au început să tragă vârtos la rame, în direcţia pelicanilor. A fost un spectacol extraordinar! Pelicanii, surprinşi, au început să se înalţe în valuri–valuri, desfăşurându-şi aripile de o anvergură nebănuită. Zgomotul aripilor, sunetele greu de imitat, sau cel puţin de descris, şi spectacolul aerian oferit de aceste minuni ale naturii în drumul lor spre ascunziş au umplut cu amintiri de neşters zilele copilăriei mele. Şi asta nu era totul. Mai erau vacanţele de vară petrecute la bunicii din partea tatii, la Nea Ştefan „Nemţeanu“, cum era poreclit datorită originii sale de prin Piatra Neamţ, fiul colonistului venit din Moldova de dincolo de Prut, la chemarea şi promisiunile ţarului. Au fost ademeniţi de o viaţă mai bună, de câteva privilegii, şi au adus cu ei, lucru la care nu s-au gândit atotputernicii stăpânitori ai Basarabiei, sufletul lor românesc şi, implicit, apartenenţa la o naţie mândră şi vitează, dar vitregită de nedreptăţile istoriei. Aceşti colonişti moldoveni au venit fără teamă, pentru că ştiau că vor trăi tot în Moldova, în vechea şi falnica Moldovă, în minunatul perimetru dintre Prut şi Nistru, populat şi organizat de la primele sale începuturi de făuritorii neamului românesc. Veneau la ei acasă poate şi cu speranţa că odată şi odată dreptatea istoriei va reaşeza lucrurile pe făgaşul lor normal. A fost un om bun acest bunic. Harnic, săritor, iubit în acest sat care se străduia să nu rămână mai prejos de Şaba, Leipzig, Tarutino sau Paris, sate întemeiate de colonişti elveţieni, nemţi şi francezi. A ajuns repede în fruntea obştii, primar, ceea ce avea să-l coste, mai târziu, odată cu ocuparea Basarabiei de către sovietici. A agonisit prin munca familiei – avea nouă copii – destul pământ ca să le asigure fiecăruia câte şase hectare şi să mai aibă şi pentru el şi bunica, cam cincizeci. Vacanţele la ţară, la bunici, erau pentru mine ceva de nedescris. Şi acum, când stau liniştit şi răsfoiesc în memorie, îmi vine greu să descriu acele zile minunate. Un grajd îngrijit, în care nu intrau decât cai cumpăraţi de la coloniştii din Şaba. Trei dintre fraţii tatii îşi încropiseră şi ei gospodării frumoase şi cu toate că erau fiecare la casa lui, munceau împreună cu bunicul. Era mai cu folos. Sosirea „orăşenilor“ în vacanţele de vară era un eveniment tratat cu mare atenţie. Eram nişte răsfăţaţi. Eu eram în elementul meu. Eram mereu în preajma cailor, mă sculam cu noaptea-n cap ca să plec cu harabaua la câmp. Acolo mă agitam, acolo mâncam, acolo adormeam de oboseală. Seara, urcat în vârful harabalei, încărcată vârf cu fânul proaspăt cosit, ţineam hăţurile şi biciuşca, pe care învăţasem s-o fac să şuiere în aer. Alături de mine, nelipsit, se odihnea Azor, un ciobănesc de vreo 5–6 ani, care, simţea, cred, că la Ismail, fratele lui Corb, era cel mai bun prieten al meu. Bunica ne aştepta cu masa pusă, şi ca să-mi fie pe plac, seară de seară făcea colţunaşi cu brânză ce înotau în smântână. O parte din aceste vacanţe le petreceam la sora tatii, stabilită cu familia în micuţa staţiune Tuzla, de unde făceam, de obicei, plimbări până la Burgaz sau chiar până la Budachi, unde întinsele plaje ofereau condiţii excelente pentru băi de ssoare, scăldatul în apa mării şi mai ales pentru joaca copiilor. Acolo ne întâlneam, de regulă, cu alte cunoştinţe venite direct de la Ismail. Totul era minunat! Ce copilarie minunată am putut avea! Care dintre copii ar fi bănuit ce avea să vie?! Poate că părinţii şi bunicii trăiau într-o oarecare nelinişte, cu ochii la Nistru. Spun poate, deoarece asemenea temeri rar scăpau în discuţii care să ajungă la urechile celor mici. Ce se întâmpla în Germania anilor 38–39, nu aducea nori de nelinişte. Din contra, cei care se temeau doar de pericolul de la Răsărit vedeau în Germania un fel de garant, o forţă ce creştea ameninţător la adresa bolşevismului. În această stare de aparentă linişte, sau, mai bine zis, de expectativă, ultimatumul din 1940, cu privire la Basarabia, a avut efectul unei explozii din care basarabenii nu s-au trezit cu adevărat decât atunci când trupele de ocupaţie au apărut fluturând într-o mână puştile, iar în cealaltă – flori!

*

*           *

 

       Continue reading „Daris BASARAB: Povod (1)”

Anna-Nora ROTARU: Poesis

GÂNDURI PE MALUL TĂCERII

Un foc mocnește-adânc în măruntaie,
Ce-n fiecare zi mă mistuie mai mult…
Și scapără-n tăciunii stinși o vâlvătaie,
Bucăți de suflet îmi arde și îmi taie,
Orice dorință avui cândva, demult…

Întuneric e-n odaie… ca de smoală…
O stranie tăcere și singurătate sumbră…
Pe nimeni n-am să-mi spună ,”scoala”,
Încremenită-i mintea și de suflet goală,
Că rost nu am, degeaba mai fac umbră…

Să nu mă-ntrebi, de ce parcă-s bolnavă,
De ce mi-s gândurile negre și pustii…
E că-n mine, încă focul m-arde, ca otravă,
Corabie mă simt, cu arse pânze, o epavă,
Că încă te iubesac, dar cum și cât, nu știi…

Și n-ai să știi nici cum visele mă fură ,
La ceea ce ne-am spus ultima oară…
Și nici cum clipe, zile, ani trecură…
Amintiri pe pânza timpului, o gravură,
Coșcovită pare azi, de lacrime de ceară…

Dar, parcă-n mine țâșnește o scânteie…
Speranța în noapte îmi strigă strident…
Aud zgomot de pași, să-mi vină pe alee
Și-aud la ușă, cum se răsucește-o cheie…
Himeră-i, amăgire sau dorul meu ardent ?

 

DOAR BASME ȘI POVEȘTI…

Sub pleoape-ncerc să-mi țin lacrima ce doare,
Să n-alunece cu cele ce-au brăzdat obrazul,
C-ajunsă-n piept să-mi stingă flacăra ce moare…
Când să deschid oare ochii larg spre soare ?
Îi țin strâns închiși, cerând timpului răgazul,
Și potopului zăgazul…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poesis”