La începutul anilor cincizeci ai veacului trecut pe Calea Floreasca funcționa , ”Grădinița cu orar redus Floreasca”. Acea grădiniță a fost un punct de referință în viața foarte multor familii și a foarte multor copii care au avut privilegiul să îi treacă pragul. Grădinița a funcționat mulți ani și cred că mai funcționează și azi. Oricum prin ea au trecut generații și generații de copii care, se pot numi absolvenți ai unei instituții cu mari merite.
Înființarea grădiniței a ținut seama de nevoile unei comunități și unui cartier cu rădăcini și personalitate. Grădinița răspundea nevoilor familiilor din zonă și avea menirea să îndrume copiii, să îi obișnuiască la un program și o structură și să formeze în ei sentimente frumoase. Faptul că grădinița a fost concepută cu orar redus, cam de la opt la unu după amiaza, în sine, este semnificativ.
Programul grădiniței era pe măsura structurii sociale din jur și răspundea nevoilor ei.
Componența carterului, la începutul anilor 50 ai veacului trecut, era una organică, dezvoltată istoric, firească. Majoritatea oamenilor trăiau în familii de tip tradițional, majoritatea femeilor erau “casnice” și dedicate gospodăriei și creșterii copiilor. În aceste condiții Grădinița Floreasca completa fericit o stare naturală. Grădinița nu avea menirea să aibă grijă de copii în vreme ce părinții lor lucrează. Grădinița avea menirea să pregătească pe copii pentru școală și, într-un sens mai larg, pentru viață. În acest fel, prin rolul pe care îl avea, Grădinița a fost un factor benefic în viață cartierului Floreasca în acei ani și de fapt până azi. Grădinița aparținea celor care, conștient sau inconștient, țineau de așezări tradiționale și prin aceasta reprezentau calitatea superioară a cartierului Floreasca, am putea zice, ceea ce era elita lui. Lor li s-au alăturat firesc cei care la mijlocul anilor cincizeci și-au ridicat case proprii și care prin natură erau identici celor “vechi”. De fapt cei care patronau Grădinița Floreasca au reprezentat mereu Floreasca istorică și erau complet diferiți de cei care salasuiau în blocurile construite după 1959. În ce sens.
Cum spuneam populația cartierului “vechi” și cei care li s-au alăturat în anii imediat de dinaintea războiului și cei care și-au ridicat case la începutul anilor cincizeci, era alcătuită organic, istoric, avea rădăcini în zona. În plus era o structura urbană, orășenească, având opinii și credințe care, în acei ani, puteau fi caracterizate ca anti-comuniste. Prin natura ei populația din Floreasca “veche” nu putea fi de partea unui regim impus și impostor. Prin contrast majoritatea celor așezați în “blocuri” reprezentau un amalgam, o amestecătură. Foarte mulți dintre ei erau indivizi provenind din sate sărace în care ei înșiși erau la marginea de jos. Ajunși într-un mediu cu totul nou ei erau bântuiţi de frustrări și complex și aceasta a generat propensiunea lor de a fi gardieni de pușcărie,subofițeri de miliția,’tablagii”,poziții în care puteau face rău unor oameni fără apărare,poziții în care aveau iluzia autorității.În plus ereditatea lor era foarte dubioasă și zestrea lor genetică era extrem de fragila și îndoielnică, dacă și atâta. Progeniturile lor purtau și ei această povara ereditară. Ei traversează patetica existent a celor ignorant, fără rădăcini şi condamnaţi la superficialitate afectivă. Probabil că erau şi excepţii dare le erau doar atâta; excepţii. Acei oameni nu aveau legătură unii cu alții. Cum apucasem să spun, majoritatea erau de extracție socială incertă sau direct dubioasă, erau mulți subofițeri, „tablagii”, securiști, de fapt milițieni și gardieni de pușcărie, și foarte mulți acoliți ai lor, „turnători”, cu state de plată sau voluntari entuziaşti. În plus erau și țigani, reașezați din “groapă”, aceștia, efectiv, figuri pestilențiale. Fără îndoială între ei nu putea fi vorba de sentiment de comunitate, de aceea foarte repede s-au și organizat în “găști”, grupe de interes imediat. În plus acești oameni nu erau o populație urbană, erau oameni dezrădăcinați, superficiali și în voia și la voia zvonurilor. Dar toți aveau motive să fie recunoscători “regimului”, printr-un soi de “sindrom Stockholm” subliminal.
Aș vrea să fie limpede că cele arătate mai sus nu sunt judecați și încă mai puțin categorisiri de ierarhie valorică. Cele spuse sunt pur și simplu exprimarea unor stări socio-istorice și de psihologie socială așa cum le înțeleg ca scriitor și istoric, și că, aceste opinii, reprezintă ceea ce, după cunoștința și conştiinţa mea, este adevărul. Între ei erau şi excepţii dar asta nu schimba imaginea de ansamblu.
Acestea fiind spuse să revenim la Grădiniță Floreasca așa cum mi-o amintesc, ca absolvent al ei.
Grădinița era așezată pe partea stângă a Caii Floreasca mergând spre Ștefan cel Mare. Era în zona veche a cartierului și stătea între case vechi și unele din ele de bun gust. Ca atmosferă țineau mai mult de începutul veacului XX bucureștean, atmosfera din nuvelele lui Basarabescu.
Clădirea era o casă cu un singur nivel.
Intrarea principală se făcea printr-o ușă masivă de lemn, dubla. Acolo se deschidea un coridor care mergea până la intrarea secundară, ”din spate”. În coridor răspundeau toate încăperile, grupa I-a, a II-a și grupa “mare”, cancelaria, sala de masă, corpul sanitar. În partea din spate era o foarte modesta încăpere pentru îngrijitor.
Îmi aduc aminte că totul era curat și solid. Curtea era largă, avea groapă de nisip, leagăne și loc de joacă. Gardul era înalt, din lemn și în curte erau foarte frumoși pomi înalți, mai ales duzi, și mereu straturi de flori. Dintre educatoare îmi aduc aminte de Doamna Popovici. Soția unui fost Colonel care trecuse prin închisori comuniste. O femeie foarte corpolentă și blândă. La “grupa mare” era Doamna Rădulescu. O femeie, cred, de vreo 35 de ani, nemăritată, bănuiesc “față bătrână”, dar foarte blândă și cumsecade. Directoare era Doamna Băcioiu. O moldoveancă având trăsături aspre și voce puternică. Soțul ei era ceva profesor la Liceul Caragiale și amândoi mimau ca fideli ai regimului (așa cum de nevoie mima toată lumea). În realitate erau din familie de preoți și căutau să supraviețuiască. Îngrijitoare era “tovarășa” Antoaneta. Îmi aduc aminte că era slabă și tracasată. Mi se părea că este foarte bătrână deși avea sub treizeci de ani. Avea un copil, Fănel, mai mic decât mine, deci de vreo doi, trei ani. Soțul ei era mare și negricios și mereu auzeam de “necazurile” tovarăşei Antoaneta. Era vorba de bețiile periodice ale soțului ei urmate de certuri și, ocazional, bătăi între cei doi. Știu că Doamna Băcioiu îi amenință cu darea afară dar niciodată nu a făcut-o. Acești îngrijitori locuiau în mică acomodare de care am pomenit (o camera mică).
Programul grădiniței era însă foarte bine pus la punct. Educatoarele își cunoșteau meseria și progresul copiilor era vizibil. Nu erau încurajate sub nici o formă violența sau vorbitul urât. Uneori frumoase înscenări erau pregătite. Îmi aduc aminte de o “Scufița Roșie”, de o poveste cu pitici și de o înscenare după Scrisoarea a III-a. Cei găsiți vinovați erau pedepsiți prin izolare. Legăturile cu părinții erau permanente și strânse. Grădinița completa educația copiilor și o făcea foarte bine. ”Regimul” și lozincile lui veninoase erau un decor care, în acei ani, nu afecta pe copii. Era atâta de artificial și străin de atmosferă încât efectiv era tratat ca un miros neplăcut. Copiii, și de fapt și educatoarele, se bucurau de Crăciun, aduceau ouă roșii la Paști și încă trăiau în duhul tradiției. Sunt încredințat că acel duh, măcar parte dintre ei, l-au păstrat în cursul vieții și din el au știut să împărtășească și pe copiii lor și pe nepoții lor.
–––––––––––––
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
24 mai, 2018
***
Addenda:
Articolul meu despre Grădinița Floreasca a fost onorat cu mai multe răspunsuri și comentarii. În acel articol am căutat să prezint o “instituție” a acelui cartier bucureștean așa cum o păstrez în memorie. În același timp am încercat să fac și o schiță a profilului social și socio-psihologic al aceluiași loc. Cum spuneam am fost onorat cu mai multe comentarii și precizări laterale. Multe dintre ele se refereau la observaţia mea că, în acei ani 1953-1955, la grădiniță există o atmosfera de bun simţ și autentică grijă și dragoste pentru copii și că la Paști și Crăciun exista o stare de sinceră bucurie, exprimată și prin faptul că mulți copii aduceau ouă roșii. Comentariile “laterale” de care pomeneam la aceste fapte se referau.
Au fost unii care vorbeau cum că grădinița era “o instituție comunistă”, un alt comentariu reproducea, ca dovadă a “comunismului” grădiniței, parte dintr-o poezie cu conținut laudativ la adresa regimului comunist. Aceste observații erau făcute cu un ton violent și cu aerul solemn-prostesc după care, comentariile pomenite și autorii lor, ar fi “angajați” într-o lupta anti-comunistă. Absolut patetic! Este uitat faptul că supraviețuirea în comunism a însemnat numeroase compromisuri și acte de “cap plecat, făcute individual și colectiv. Se uită că lupta contra comunismului a aparținut generației de ieri și acea lupta a încetat în Decembrie 1989, când comunismul din România a decedat fără glorie. A continua această “lupta”, în lipsa unui adversar, este dovadă de infantilism și sincer de stultitie. Fiecare moment istoric are “lupta” lui. Ziua de ieri a fost a “anti-comunismului”, ziua de azi este a anti-globalismului și pentru Tradiție,dragoste de Neam și Ortodoxie. Dar dincolo de acest adevăr “mare” , comentariile “anti-comuniste” pomenite mai dovedesc ceva. Dovedesc că autorii lor nu sunt capabili să treacă de frustrări și complexe și nu sunt capabili să vadă modul absolut eroic în care, în crâncena vreme a comunismului, cea mai negră pagină din lunga istorie a Românilor, oamenii au reușit să își păstreze omenia, au reușit să păstreze bunul simţ, au reușit să nu uite ce îi definește ca Români și Creștini. Iar acest lucru l-au făcut modest, dar tenace și fără încetare. Un simptom al acestui fapt era și împrejurarea că în Grădiniță Floreasca, copii săraci aduceau cu ei un ou roșu și că la Crăciun și Înviere era o atmosfera de bucurie, exprimată prin mai mare curățenie și grijă, exprimată și prin purtarea unor haine ceva mai bune. Era dovadă că părinții știau că sunt Creștini și Români și căutau să transmită asta și copiilor lor. Într-o ierarhie a autenticității, exprimarea sentimentelor creștine și românești era mai emoţionantă și mai de preţ decât actuala grabă spre “mini vacanțele” de Paști și Crăciun, când “neamul prost” se grăbește spre grătar, spre a își etala noua mașină sau fundul a ceea ce crede a fi “trophy wife”. Ar trebui să nu ne grăbim a aruncă cu pietre în toți și în toate și mai multă smerenie și respect sunt absolut necesare. Alexandru Nemoianu