„Din toate punctele de vedere, catalanul e un tip direct, care iubeşte francheţea. Este rapid în reacţiile afective, dar nu le exagerează: nici trădător, nici martir. Dragostea sa cea mai stabilă este cea pentru libertate. (…) Esenţa sufletului catalan: libertatea.” Aşa își descria poporul, în anul 1904, în eseul său „Alma catalana”, poetul Joan Maragall, părintele poeziei catalane moderne.

Cuvintele lui îmi vin în minte ori de câte ori aflu noutăți despre evenimentele care se succed cu rapiditate în Catalonia. „Libertate” e din nou lozincă, iar nouă, românilor, ne trezește amintiri din Bucureștii anului 1989. La Barcelona, evenimentele se succed în ritm alert, zvonurile circulă, deformând uneori realitatea, emoțiile fierb, masele se precipită. Nimic nu arde incandescent; focul e mocnit, dar continuu. Se respectă programul de muncă, nu se luptă fizic, nu se devastează bunurile publice. Barcelona continuă să fie un oraș normal, mânia destructivă neintrând în joc.

„Joc” zic cu bună știință, pentru că, până la acest moment, întreaga mișcare de trupe seamănă mai mult cu un joc decât cu o agitație vrăjmașă. Ca o minge care trece dintr-o jumătate de teren în cealaltă, sar deciziile politicienilor, nimerind sau ratând „jucătorii”. În copilărie, numeam sportul acesta Völkerball, ceva care se traduce prin „mingea popoarelor”. Cu deosebirea că, în cazul catalanilor, mingea nu mai este instrumentul de selecționare a coechipierilor, ci a devenit poporul însuși, care se pasează dintr-un colț în altul.

Nici protestatarii, nici diriguitorii de la Madrid nu sunt violenți, dar sunt dârji. Toți exersează, răbdători, o curioasă tatonare. Atunci când, totuși, iau o decizie, parcă nici unora nici altora nu le vine să creadă că propria Constituție îi forțează să acționeze așa. Atenție, e vorba de unul și același act oficial, semnat cândva de reprezentanți ambelor părți! Dar să nu ne amăgim prea tare cu aparențele drăgăstoase!

„Pe-aici e plin de turiști, mai ales germani”, îmi comunica în noiembrie un cuplu de prieteni care se plimba liniștit pe Rambla. „Nu știm pe unde-or fi demonstranții, că avem liniște și pace. Probabil îi vedem diseară, în fața Parlamentului”. Voiaje motivate de voyeurism politic, să fie acesta trendul turistic în viitor? Am trăit oare  s-o vedem și pe asta? Îmi imaginez deja panglica de pe ecran la știrile de ultimă oră: ”demonstrațiile stradale atrag curioși de pe întregul Mapamond!”

Nu demult, într-o latură a Parlamentului se adusese – doar Dumnezeu știe de ce! – un pian la care un pianist se producea, în timp ce perechile dansau sub cerul liber valsuri, samba și tango. Păi să nu te miri? Mirabilă a fost, în prag de referendum autumnal, și etalarea unor clase-ntregi de elevi pe străzile Barcelonei, aliniați cuminți, cu stegulețe, ca la defilările noastre de 23 August.

„Cui prodest?” se-ntrebau cândva latinii, dar eu aș modifica dictonul cu o singură literă, transformându-l în „Cui protest”. Așa se vor fi întrebat și bieții copilași, ce caută ei acolo, pendulând între ce vrea mămica și tăticu și ce zice tanti învățătoarea. Sper totuși că i-au scos doar la plimbare, să vadă și să-și amintească mai târziu, cum a fost cu, hm, cum a fost … până la urmă ce? Păi nu știm încă, dar vom vedea.

Măcar puii de catalani scapă neatinși, nu ca prichindeii de la Alba Iulia, care se pare că au încasat o strașnică poceală pe Câmpia Libertății, la 1918, ca să nu cumva să uite de Marea Unire. Ei da, noi românii sărbătorim anul acesta Unirea Principatelor. Dar oare catalanii ce vor serba? Opusul, „dez-unirea”? Vom vedea. Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Cui protest, Völkerball Catalonia?” →