MUSTEȘTE PĂMÂNTUL

Musteşte pământul din reavănul serii

Copitele cailor trosnesc la amiezi,

mă por0t ca o şoaptă străpunsă de rodul
cel falnic din vis, iar tu nu mă crezi.

Plezneşte-n crepuscul şi-n neantul ce creşte
un vers de izvoare doinind rugăminţi,
acum ne petrecem braţele prin fructul
ce naşte în mine cu lacrimi fierbinţi.

Se biciue vremea din noaptea străbună
cu sânge ne creştem sublime dureri,
mă arde păcatul, când trupul mă cheamă
şi simt cum m-alungă frumosul de ieri.

Rodeşte pământul în şoapta luminii
acum când pornim cu credinţa pe frunte,
tu poţi să mă chemi cu versul din fluviu
ce vine cu noi şi leagă o punte.

Se-apleacă un munte în falnicul zilei
de ieri am venit înapoi să te chem,
cu pârgul în ochi, cu lumina sublimă
ne cerem duioşi, dorim şi ne vrem.

 

Ce viu mi se pare palatul albastru
când cerul se-apleacă domol peste el,
tu vii ca un astru plutind peste câmpul
durerii din mine, cu mine în ţel.

Acum se zideşte femeia pe roată
o parte de vis ne primeşte în zbor,
mă-nalţ spre zăpada ce vine din munte
mă urc, mă doresc şi-n noi mă cobor.

Hai vino iubito, ce cald mă-npresoară
cu fructul de-amiază sorbind primăveri,
musteşte pământul în reavănul serii,

musteşte pământul de azi şi de ieri.

 

 

DE IERI

 

De ieri pământul mi s-a părut mai sfânt
îmbălsămat în sânge şi în legământ
şi în copitele cailor de azur
pământul mi s-a părut mai pur.

De ieri fântânile au început să rodească
sub mirişti şi puntea omenească
a început să înconjoare pământul
şi să aştearnă în foc cuvântul.

De ieri pădurile m-aşteaptă sub cetate
şi în scorburile credule şi uitate
şi în minţile păcătuite de destin
din harul cupelor cu vin.

De ieri scânteia acestei credinţi
mi-a vărsat pocalul cu biruinţi
că am iubit sub poarta lumii, horă
pământul cu pământul sub auroră.

De ieri fugit-a mânzul din primăvară
ca să se ascundă de lume în seară
că avea piciorul drept tăiat cu securea
de mânzul cel bătrân de aiurea.

 

De ieri ogorul meu cel albastru
a fugit nebun într-un astru
şi a luat cu el chipul făpturii mele
îmbălsămat în viitorime şi stele.

De ieri pământul iubirii trecute
a început să spună de toate, vrute şi nevrute
să făcea că el a devenit mai pământ
purtat în amurg de legământ.

 

 

TOATE PĂSĂRILE…

Toate păsările îmi cuprind mâinile
şi le poartă prin văzduh şi prin ceaţă
şi prin cuvinte nestrigate
şi prin dimineaţă.

Toate păsările mi-au străpuns ochii
şi îi aruncă în albastrul pământului
şi în setea cea fără întoarcere
şi în nemernicia cuvântului.

Toate păsările mi-au furat aripile
şi le cuprind acolo departe
spre fântâni cu apă de izvor limpede
şi mai departe, poate.

Toate păsările mi-au dorit legământul
şi l-au ascuns sub piatră şi sub sânge
şi sub pasărea taină din mine
şi sub pasărea ce plânge.

Toate păsările mi-au ucis zeii
şi mi-au săpat pământul de sub cuvinte,
toate păsările mi-au secat zborurile
şi fuga din jurăminte.

 

 

CU FRUCTELE IUBIRII

 

Coboară din adâncuri miresme nevăzute
o luntre lin pluteşte ca o pădure-n timp
şi din duioasa vreme se naşte în cetate
o herghelie sfântă crescută-n anotimp.

O, cer de libelule mă-ndeamnă să culeg
un fruct de pe o rază de dor de libertate
aşa precum un sunet de vis de nebunie
mă-npresură-n cuvinte şi-n vorbele de şoapte.

De ce nu vii acuma, eu sunt puternic, sacru
şi mai blajin în sunet, crescând în dorul sfânt
cu fructele iubirii cobor în adormire,
cu fructele iubirii mă-ndemn spre legământ.

 

 

SUPUS

 

Netrecerea spre alte oseminte
mi-a fulgerat netrebnicul cuvânt
pe flori de cedru alcultând irodul

nemerniciei spulberate-n vânt.

Pictându-mi ochii ce-mi alungă spaima

exodului trecut crepuscular

îmi pun să-mi bată clopotele seara,

iar eu adorm supus în ocular.

 

 

UITE ȘERPII

Uite șerpii, Diogene,

Uite şerpii

Care ţi-au sugrumat amintirile

Şi s-au petrecut în nemurire.

Priveşte-ţi amforele Diogene

Şi alungă-ţi gândul
că ai să redevii om.

Iubeşte-ţi mâinile cerşătorule

Care s-au pierdut

În timpul dragostei de ţărm.

Uite şerpii, Diogene, uite şerpii…

 

 

RUGĂCIUNE CĂTRE TIMPUL MEU

Mă închid în castelul tău de piatră

Căci vreau să mă spăl cu amintirile mele,

Mă arunc în liniştea serii

Căci vreau să pictez ceasurile rele, ceasurile rele.

Îmi apuc mintea cu mâinile

Şi răsucesc gândul ce mă cunună,
cu Zeul timpului şi cobor, iar, singur

scrijelindu-mi viaţa nebună, viaţa nebună.

 

 

RUGĂ DE TAINĂ

 

Am băut în amurg din fântânile timpului
care mă acopereau ca pe o insulă amară,
am simţit vântul ce mă alungă,

aruncându-mi mintea într-un chip de ceară.

Pictam ochii roşii şi creierul verde,

mâini nu aveam, iar sufletul din mine

îmi picura prin buzele reci de credinţă,
căutând în abis drumul spre tine.

Ce departe este noaptea, nu mai pot să o ajung,

pătrunde-mi în gând rugă de taină,

căci am băut din fântânile timpului în amurg,

dar apa era crudă, spurcată, haină.

 

 

FLĂMÂNDELE TURME

 

Somnul păcatului îmi zace în barbă,
timpul îşi bea cafeaua cea amară,
tot scurmă în nouri găina cea neagră

şi beau amintirea în cupe de ceară.

Se-nmoaie, iar, vântul pe cerul de foc
ce-mi curge pe ochi dorind să omoare

alga-durere şi mintea din urmă,

urechile mele cu ciucur de soare.

Şi chem o nălucă să-mi spele ruşinea
crescută pe umeri lăsând ca să scurme

mirosul păşunii în mugetul greu,

căci eu sunt ciobanul flămândelor turme.

 

 

ÎNBRĂȚIȘARE

 

Astup zările cu palmele

şi mă uit

prin cântecul rămas printre degete

la păcatul plopilor tineri

care se rânduiesc

în simfonia de aur

a clopotelor bisericii albastre

sunând din buciume

mireasma ploilor de vis.

Astup negurile cu ochii

şi privesc

spre pupilele negre ale amurgului

la cântecul apelor de munte

care coboară din tainele piscurilor

amurgul pădurii de brad din Bucovina

încărcată în liniştea zăpezii.

Mă ascund în nemurire

şi sorb din sângele pământului

plăcerile pictate în vene,

plăcerile pictate în eternitate!

 

 

DEASUPRA

 

Tu eşti păcatul

mă strângi de mână şi mă cuprinzi

şi mă pierzi pe câmpia roşie de sărbătoare

şi mă arunci şi mă prinzi.

 

Tu eşti o pasăre, aripă de şoapte

din văzduh mă urmăreşti ca un zbor

nu-ţi place cerul, să mergem aiurea

mai sus, nicicând să cobor.

Tu eşti ca o femeie, ai flori sub pleoape

şi-adormi cu păcatul de a visa color

pe pajişti verzi, bărbatul şi femeia

Şi pasărea deasupra lor, în zbor.
 

DEȘERTUL DIN MINE

 

Bătrân prieten, ce nu vii

În trupu-mi şi să te-nfiori

Privind în lume cum eu fur

Culoarea din o mie de culori?

Acum, iar, plouă în deşert,

eu stau în cercul meu de glod

precum un câine vagabond

Visez la osul ce-am să-l rod!

Dar gol sunt, Doamne, şi-am să fug

să rup prin sânge cercu-mbălsămat

cu morţi, cu râie, enoriaşi bolnavi

Să cânt din fluier cântecul turbat!

Şi-am să privesc în norii grei din vis

un şevalet cu un izvor de flori,

să sorb apoi o noapte pe pământ,

Să sorb o noapte din o mie de culori…

 

 

ROSTIRE

 

Anul acesta am auzit tropotind cuvintele,

cuvintele mamei mele şi ale tatălui meu,

se zvârcoleau unele peste altele într-o gravă dezordine,

chemând din abis pe bunul Dumnezeu.

În seara aceasta am simţit cum fuge astrul cel albastru

pe potecile ascunse de vântul nebun,

am încercat să te caut în marea de sânge,

ca să-ţi rostesc nemerniciile ce trebuie să le spun…
 

VIS RĂVĂȘIT

 

Puţin câte puţin se cerne sita,

Pământ peste pământ apare în vis,

Durerea de cuvânt tronează somnul

Căderii peste veacuri în abis.

Mă uit pe ţeava tunului lui Ştefan

Şi văd oştiri peste pământul sfânt

Şi văd cum pacea e zdrobită

De prostul şi naivul legământ.

Nu pot a spune că războiul vine,

Dar pot rosti suprema rugăciune,

De va veni războiul cela crud de sânge

noi nu vom face sfânta plecăciune.

Mai pot visa un munte plin de gheaţă,

Mai pot visa un fluviu plin de sânge,

Mai pot visa suprema libertate,

Mai pot visa şi pruncul care plânge.

Dar m-am trezit cu ochii plin de lacrimi

Într-un pridvor de lungă despărţire,

Cu faţa răvăşită de durere,

Cu mintea plină, însă, de iubire!
–––––––––-
Dan TEODORESCU
Iaşi, martie 2018