Premiile Ligii Scriitorilor pentru cărțile apărute în anul 2024

Liga Scriitorilor promovează an de an cele mai bune produse editoriale care au văzut lumina tiparului în anul editorial precedent. Pentru această ediție, au fost luate în considerare cărțile sosite pe adresa conducerii naționale a LSR pentru jurizare până pe 24 ianuarie 2025, reprezentând 167 de titluri, făcându-se câte trei selecții pentru fiecare gen literar, și în final au fost stabilite cărțile câștigătoare.

Cele 167 de cărți și 29 de publicații periodice selectate au apărut sub siglele unui număr de 21 de edituri din 15 orașe din țară.

Ținând cont de faptul că aceste cărți și reviste au fost scrise în interiorul Literaturii Române, premiile s-au acordat exclusiv pe baza criteriului valoric, indiferent de apartenența la vreo organizație profesională a autorilor. Liga Scriitorilor, militând consecvent pentru promovarea spiritului democratic în lumea literară, a adoptat acest principiu încă de la înființare, în 2006, prin Statut.

Juriul format din scriitorii Iulian Patca (președintele juriului ), Gavril Moisa, Voichița Pălăcean-Vereș, Ionuț Țene și Ion Constantinescu, reunit în ședință în 23 ianuarie 2025, a horărât premierea celor mai bune cărți apărute în anul editorial 2024, astfel:

1-PREMIUL Național pentru Opera Omnia:

Mircea Dorin Istrate – poet, prozator, critic literar și publicist, ,,Apostol al Culturii”, Târgu Mureș.

2 – Premiul pentru ,,Cartea de poezie” ( din 37 de nominalizări):

Daniela Vasiloschi – din Cluj-Napoca, pentru volumul ,,Se rostogolesc zilele ”, Editura Napoca Star.

Luci Trușcă, din Rm.Vâlcea, pentru volumul ,,Clipe”, editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca.

Felicia Ana-Maria Stan – din Ploiești, pentru volumul ,,Femeia cu inimă de poet ”, Editura Pim, Iași.

3 – Premiul pentru ,,Cartea de proză (roman )”, (din 12 nominalizări):

Arina Avram – din București, pentru volumul,,A fost oare sau n-a fost?” Editura ePublishers București.

4 – Premiul pentru ,,Cartea de proză scurtă” (din 13 nominalizări ):

Estera Bălan,din Botoșani, pentru volumul ,,Fluturii Zorilor ”, Editura Tipo Moldova, Iași.

5 – Premiul pentru ,,Cartea de teatru” (din 10 nominalizări):

Nicolae  Suciu,din Dumbrăveni-Sibiu, pentru volumul ,,Fluierul lui Iancu”, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca.

6 – Premiul pentru ,,Cartea de satiră și umor” (din 11 nominalizări):

Vlad Sărătilă, din Republica Moldova, pentru volumele ,,Nu te cred că (nu) mă crezi” și  ,,Partida decisivă ”, Editura Pim, Iași.

7- Premiul pentru ,,Cartea de critică, eseu și istorie literară” (din 12 nominalizări ):

Mihaela CD, Montreal, Canada, pentru volumele ,,Racolarea cuvintelor” și ,,Intrebări pentru mai târziu ”, Editura Globart Universum din Canada.

8 – Premiul pentru ,,Cartea de memorialistică și spiritualitate” (din 9 nominalizări ):

Lucia-Elena Locusteanu, din Cluj-Napoca, pentru trilogia ,,Trecând prin timp ”, Editura Ecou Transilvan,

Zenovia Zamfir, Adriana Weimer, Carmen Tania Grigore, Christa Udrea, pentru volumul ,,Caravana iubirii fără frontiere, Maica Domnului, nădejdea noastră.”  Editura Ecou Transilvan.

9 – Premiul pentru ,,Cartea monografică și de cultivare a valorilor tradiționale” (din 10 nominalizări):

Elena Jucan și Ovidiu Jucan, din Cluj-Napoca, pentru seria lucrărilor de popularizare pe teme istorice, religioase și de cultură generală, Editura Napoca Star.

10 – Premiul pentru cartea de antologie și de cultivare a valorilor literare (din 9 nominalizări ):

Cristian Mladin, din Arad, pentru volumul ,Intre Zenit și Nadir”, Editura UZPR, București.

11 – Premiul pentru cartea de debut (din 8 nominalizări ):

Ștefania Doina Vaida, din Năsăud, pentru volumul de proză ,,Zborul aripilor frânte ”, Editura Solon, Bistrița.

12 – Premiul pentru ,,Cartea de publicistică literară” (din 9 nominalizări):

Tudosia Lazăr, din Galați, pentru volumul ,,Mozaic Literar”, Editura Olimpias, Galați.

13 – Premiul ,,Cartea pentru copii” (din 11 nominalizări):

Florina Nina Breazu, din Alba Iulia, pentru volumul ,,Poveștile Ninei ”, Editura Ecou Transilvan.

14 – Premiul ,,Laudatio” (din 8 nominalizări):

Cristina Serghiescu, din Beclean Bistrița-Năsăud, pentru volumele de poezie ,,Fire de speranță” și  ,,Dorințe răzvrătite”, Editura Cervantes, București.

15 – Premiul ,,Meritul Literar” (din 8 nominalizări ):

Maria Giurgiu,  din Pitești, jud.Argeș, pentru romanul ,,Secrete dureroase”, Editura Cervantes, București.

16 – Premiul pentru ,,Publicații literare periodice” ( din 29 nominalizări):

Nord-Est Cultural, Iași, director Ilie Serediuc.

Memoria Slovelor, Vâlcea, coordonatori: Cristina Nălbitoru și Ion Nălbitoru.

Cervantes, București, director George Terziu.

17 – Premiul Special al Ligii Scriitorilor:

Simina Maria Tofan, pentru volumul de poeme ,,Phoenixiada ”, editura Cervantes.

Mariana Popa-Potaisa, pentru volumul de poeme (antologie) ,,Strigăt interior”, Editura Creator, Brașov.

Al.Florin Țene,

Președintele național al Ligii Scriitorilor

Al.Florin ȚENE: Spiritul Unirii în limba română și în literatură

Dorința unirii tuturor provinciilor românești a existat mai înainte de 27 mai 1600, când a fost  prima unire politică a celor trei țări române. Mihai Viteazul devine „domn al Țării Românești, Ardealului și Moldovei”.

În timpul domniei lui Mihai Viteazul, la 27 mai 1600, s-a realizat pentru prima dată unirea politică a celor trei țări românești cu un singur conducător. În punctul cel mai înalt al destinului sau Mihai Viteazul se intitula într-un hristov emis la 27 mai ,,Domn al Țării Românești, Ardealului și Moldovei” și își confecționa bine cunoscută pecete pe care figurează cele 3 țări române surori.

Dacă după Unirea realizată în timpul lui Cuza scriitorii au omagiat în creațiile lor evenimentul, evidențindu-se Alecsandri, Marea Unire  a împlinit visul de veacuri al neamului românesc pentru a fi uniți în hotarele firești ale României dodoloață, scriitorii, prin operele lor, au rezonat la acest mare eveniment, oglindind în scrisul lor realitățile și trăirile de atunci, iată că și în prezent, la o sută de ani, mânuitorii cuvântului toarnă în tiparele acestuia sentimentele, amintirile, transfigurările despre evenimentele de la 1918.

Așa cum se cunoaște după Marea Unire din 1918 au început să se dezvolte mai toate ramurile economiei naţionale. Prin acest act înfăptuit la Alba Iulia la 1 Decembrie s-a realizat unitatea naţională şi integrarea în ritmul european de modernizare.
Un rol important în europenizarea României l-au avut  presa literară şi literatura care cunoaşte o efervescenţă deosebită din care nu lipsesc polemicile, uneori violente.În acest context se impugn personalităţi ca Mihai Sadoveanu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Lucian Blaga, Gib Mihăescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu şi alţii care prin lucrările lor publicate în ţară şi străinătate au avut un rol deosebit în cunoaşterea realităţilor din România pe drumul modernizării.
După Marea Unire numărul ziarelor cu pagină literară şi reviste literare  se înmulţesc. O parte din ele, prin rezumate traduse în limbi de circulaţie internaţională ,fac cunoscute operele scriitorilor români. Revista Viaţa românească(apărută la 6 martie 1906, dar care îşi încetează activitatea în timpul Primului Război Mondial) ,reapare în 1920 sub conducerea lui Garabet Ibrăileanu, tot la Iaşi.Dar din 1930 se mută la Bucureşti, conducerea fiind preluată de Mihai Ralea şi George Călinescu. În acea perioadă Viaţa românească pune accentul pe autenticitate şi specificul naţional înţeles ca dimensiune socială  şi europenizarea ca asimilare a spiritului naţional. În jurul acestei reviste se dezvoltă curentul literar cunoscut sub numele de poporanism. În cadrul redacţiei s-au dezvoltat mulţi scriitori, printre care amintim pe Spiridon Popescu, Calistrat Hogaş, Jean Bart, Pătrăşcanu, Mironescu, Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Topârceanu şi alţii.
În perioada abordată disputele literare se duceau în jurul modernismului şi al tradiţionalismului. Modernismul denumeşte tendinţa inovatoare într-o anumită etapă a unei literaturi.El apare în literatura secolului XX-lea opunându-se tradiţionalismului proclamând noi principii creaţiei.Acest curent susţinea europenizarea(sincronizarea) literaturii naţionale cu literatura Europei, promovarea scriitorilor tineri, teoria imitaţiei, eliminarea decalajului în cultură, trecerea de la o literatură cu tematică rurală la una de inspiraţie urbană. Cultivarea prozei obiective şi evoluţia poeziei de la epic la liric şi a prozei de la liric la epic.
Eugen Lovinescu ,în literatura noastră, teoretizează asupra modernismului în revista Sburătorul şi în cenaclul pe care-l conducea. Revista lui Lovinescu apare la Bucureşti între anii 1919-1922 şi apoi între 1926-1927. Cenaclul Sburătorul are o existenţă mai îndelungată, funcţionând între 1919-1947, când a fost interzis de comunişti.Obiectivele acestei grupări erau: promovarea tinerilor scriitori şi  imprimarea tendinţei moderniste în evoluţia literaturii române. Primul obiectiv s-a realizat prin promovarea unor nume ca: Camil Petrescu, Ion Barbu, Ilarie Voronca, Pompiliu Constantinescu, George Călinescu, etc. Un proces mai îndelungat a cunoscut cel de-al doilea obiectiv. Eugen Lovinescu îşi dezvolta concepţiile sale moderniste în  Istoria civilizaţiei române moderne şi în Istoria literaturii române contemporane. În aceste ample lucrări modernismul lovinescian porneşte de la ideea că există un spirit al veacului XX explicat prin factori materiali şi morali, care cuprinde un proces de o modernizare a civilizaţiilor de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronică, teoria imitaţiei care explică viaţa socială prin interacţiunea reacţiilor sufleteşti, principiul sincronismului care în literatură înseamnă acceptarea schimbului de valori a elementelor care conferă noutate şi modernitate fenomenului literar. La revista Sburătorul colaborau, printre alţii, Ilarie Voronca, Ion Barbu, Tristian Tzara şi alţii.
În acea perioadă era promovat şi curentul denumit tradiţionalism, prin care se înţelege, continuarea vechilor valori tradiţionale,  insistându-se pe ideea că istoria şi folclorul sunt cele două domenii relevante ce definesc specificul unui popor. Nichifor Crainc ,la aceste două domenii, mai adaugă factorul spiritual, credinţa religioasă ortodoxă care ar fi, spunea scriitorul, elementul esenţial de structură a sufletului ţărănesc din România. Consecinţa acestei teze era că opera de cultură cu adevărat românească trebuia să includă în substanţa ei ideea de religiozitate. Revista tradiţionalistă este Gândirea care apare la Cluj în 1921 sub conducerea lui Cezar Petrescu şi Cucu, din redacţia căreia făcea parte şi Gib I.Mihăescu. În 1929 revista se mută la Bucureşti şi conducerea ei este luată de Nichifor Crainic. Această publicaţie apare până în 1944. Scriitorii care se înscriau în curentul tradiţionalist au căutat să surprindă în operele lor particularităţile sufletului naţional prin valorile miturilor autohtone a situaţiilor şi credinţelor străvechi. La acest curent au aderat Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, iar dintre prozatori Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale şi dramaturgii Adrian Maniu şi Lucian Blaga. Aici intră Revista fundaţiilor regale care apare lunar la Bucureşti în două serii.Această publicaţie îşi propune să fie cu rădăcini în toate domeniile activităţii naţionale. Primul redactor şef al revistei  Paul Zarfipol,  îi dă direcţia maioresciană. După 1934 conducerea revistei o ia  Camil Petrescu şi apoi Dumitru Caracostea. În această revistă au publicat:gala galaction,, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Hortensia Papadat Bengescu, etc.
În perioada interbelică apar şi publicaţii care promovează avangarda. Avangardismul european are ca punct de plecare curentul non-conformist numit dadaism.Acesta a fost iniţiat la Zurich de Tristian Tzara, originar din România. Scriitorii care scriau în spiritul dadaismuluii îşi exprimau dispreţul faţă de o lume incapabilă să stăvilească barbaria şi crima. Ei cultivau antiliteratura, antimuzica, antipictura, tangenţiind cu absurdul. Din acest curent s-au desprins constructivismul şi suprarealismul.Constructivismul de la noi s-a grupat în jurul revistei Contemporanul la conducerea căruia se aflşa Ion Vinea. Constructiviştii promovau ideea necesităţii unei corespondenţe între artă şi spiritul contemporan al tehnicii moderne care inventează forme noi, conturând natura. La solicitarea lui Ion Vinea au colaborat la revistă Ion Barbu,T. Arghezi, Camil Petrescu, dar şi pictori şi sculptori, printre care şi C.Brâncuşi. În acea vreme au mai apărut reviste constructiviste ca: Integral şi Punct. Tot în acea perioadă, aşa cum spuneam mai sus, a apărut şi curentul suprarealismului ce a fost teoretizat şi promovat de revistele Alge şi Urmuz. Acest curent urmărea prin programul său pătrunderea artei în planul inconştientului, al visului, al oniricului, al delirului în care spaţiile umane scapă controlul conştiinţei. Dintre reprezentanţii suprarealismului români amintim pe Aurel Baranga, Saşa Pană şi chiar Arghezi, iar pe plan european Louis Aragon, dintre pictori Picasso. După cum se observă literatura, arta română rezonează cu spiritul european.
În perioada interbelică, după actul Marii Unirii de la Alba Iulia romanul românesc atinge nivelul valoric european. Romanul românesc îşi extinde evantaiul tematic, el cuprinzând medii sociale diferite şi problematici mai bogate şi complexe ce interesează şi cititorul european.Fiindcă multe din aceste romane sunt traduse în limbi europene.Sunt publicate în aceste limbi romane semnate de Gib I.Mihăescu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu şi alţii.
Apariţa romanului Ion de Liviu Rebreanu în anul 1920 a fost un eveniment editorial. Acesta fiind primul roman românesc comparabil cu capodoperele universale prin impresia copleşitoare de viaţă pe care o degaja. Romanele apărute în perioada interbelică continuă inspiraţia rurală prin operele lui M.Sadoveanu, şi L.Rebreanu, dar având valori cu totul superioare şi cu modalităţi specifice. Era  vremea ca romanul românesc să devină afluient al fluviului romanului european. Acum apar romanele cu subiecte citadine în care cadrul de desfăşurare al acţiunii fiind oraşul ce se modernizează împrumutând arhitecura franceză sau germană. Atunci apar creaţiile lui Călinescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu. În acest context se dezvoltă şi problematica intelectualului inegalabil ilustrată de romanele lui Camil Petrescu. Garabet Ibrăileanu este unul dintre acei care intensifică dezbaterile cu caracter teoretic în legătură cu romanul. Aici fiind vorba de romanul de creaţii, care prezintă personajele în deosebi prin comportamentul lor, şi romanul de analiză care este  interesat de viaţa interioară de psihic.În acest domeniu teoretic o mare importanţă  conferiunţa lui Camil Petrescu, intitulată “Noua structură“ şi opera lui Marcellu Prust. Din acest studiu s-a desprins o nouă viziune a supraposibilităţilor de cunoaşterte a fiinţei umane în acord cu evoluţia filosofiei şi ştiinţelor.
În perioada interbelică romancierii ,asemeni confraţilor din Europa, experimentează tehnici multiple ale romanului modern. Astfel exista tendinţa de întoarcere la modele tradiţionale precum cel balzacian pe care George Călinescu îl foloseşte în “Enigma Otiliei”. El considera necesitatea dezvoltării romanului românesc pe linia studiului caracterului. Romanul interbelic cunoaşte şi alte orientări cum este lirica în opera lui Ionel teodoreanu, estetizanta şi simbolistica la Mateiu Caragiale, Memorialistica la Constantin Stere şi fantastica la Mircea Eliade.
În perioada aceea s-au format marile personalităţi ca Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Brâncuşi. Proza interbelică se dezvoltă prin nuvelistica lui Gib Mihăescu, reportajul prin Geo Bogza şi proza originală a absurdului prin Urmuz deschizătoare de drumuri pentru literatura deceniilor următoare.
În urma acestei sumare analize putem afirma că Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a avut un rol important şi de netăgăduit în dezvoltarea literaturii române şi integrarea ei în marea literatură europeană.
Am făcut această succintă incursiune în istoria literaturii noastre pentru a arăta că există o continuitate în dezvoltarea culturii, dar mai ales a caracteristicii literaturii române. Această însușire fiind prezentă și în paginile scriitorilor, atât în poezie cât și în proza din multiple antologii
În proza găzduită de aceaste antologi ce au apărut după 1990 descoperim o artă a autorilor de a știi să învie lumile amintirii sau ale visării îndreptându-le către un sens care nu e niciodată același pe măsura complexității nesfârșite a vieții oamenilor și a evenimentelor majore din 1918. E la acești autori o adevărată obsesie a totalității românești. Autorii: ADRIAN PĂUNESCU, VADIM Tudor, Cezar Ivănescu, AL. FLORIN TENE, ELENA JUCAN, Elena Buica , Isabela  Branescu, Dumitru k Negoita, TERESIA BOLCHIS TATARU, Ion Pricop, Urian Nadia ,Melania Rusu Caragioiu, Ion Paraianu, Monica Dusan,TeonaScopos,   FLOAREA  CÂNDEA ,  GINA  AGAPIE,  Petru Birau,  Magdalena Albu,  Olimpia Sava, Galina Martea etc.alunecă de la iluzie la luciditate, de la stabilitate și adevăr istoric la cele mai complicate stări de conștiință.
Un filon de patriotism, iubire de neam și țară, de limba care ne unește emană poeziile din această antologie. Există o istorie interpretată ca tezaur nu poate avea pe potrivă decât o geografie, trăire sentimentală și ca istorie a Întregirii neamului.Astfel de sentimente descoperim în poeziile autorilor: Iordan Constantin,  Ion Pricop,  Stefania Petrov,  Vasile Bele, Constantin Predescu , Elana Alina Grecu, Roman Florin, Camelia Florescu, Teona Scopos,   Carina Baba(Ienasel),  Constantin Predescu  Neacsu,   Elena Buldum,   ȘTEFAN LUCIAN MUREȘANU,  Costina Stefanescu, Melania Rusu Caragioiu, MARIA FILIPOIU , GEANINA IOVANESCU,  Virginia A. Popescu ,Adrian Toader-Williams , RODICA GHINEA, NICOLETA Claudia DRAGAN Bucsa,  Galina Martea ,     Mariana Popa,   OVIDIU JUCAN,  Rodica Calota ,     Obogeanu Gheorghe ,  Iordan Constantin, regretata  LIGYA DIACONESCU.

            Aceste antologii se constituie în adevărate pagini de istorie literară închinate unității neamului Românesc.

Al.Florin ŢENE / Membru UZPR
Președintele național al Ligii Scriitorilor Români

Al.Florin ȚENE: Alexandru Ioan Cuza şi Mihai Eminescu

Unirea de la 1859, înfăptuită sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, care a marcat naşterea României, l-a găsit pe junele Mihai Eminescu învăţăcel la Cernăuţi, însufleţit de patriotismul dascălului său Aron Pumnul. La fel ca toţi bucuvinenii el a simţit emoţia şi speranţa revenirii Bucovinei la patria mumă. Perioada, scurtă a domniei lui Cuza, plină de împliniri şi reforme, a coincis cu formarea intelectuală a Poetului, inclusiv cu călătoriile acestuia prin mirifica Transilvanie aflată vremelnic în imperiu Austro-Ungar, perioadă când i se întăresc convingerile naţionale. Toate acestea au contribuit mai târziu la scrierea a zeci de articole şi cronici cu caracter politic, istoric, inclusiv social-economic, publicate în presa vremii, mai ales în „Timpul”, Cuza devenise pentru Eminescu un reper, fiindcă perioada domniei sale, deşi scurtă, contribuise la propăşirea materială şi culturală a poporului.

Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza îl fascinase pe tânărul născut la Ipoteşti (după unii cercetători la Botoşani). După anul 1869, ca student la Viena, cunoscând că fostul domnitor îşi începuse pribegia în 1866, a luat hotărârea să-l cunoască personal pe Cuza. Astfel la 1 ianuarie 1870, un grup de studenţi în frunte cu Eminescu la vizitat pe surghiunitul domn la reşedinţa lui din Dobling, în apropiere de Viena, pentru a-i adresa urările tradiţionale de Anul Nou. Presa vremii vieneze subliniază că studenţii români au cântat colinde româneşti. Fostul domnitor a fost impresionat de gestul studenţilor. De această perioadă, revenit în ţară, Eminescu îşi v-a aminti de istorica şi impresonanta întâlnire cu făuritorul unirii principatelor. Din păcate, peste trei ani, în 1873, pe 15 mai, Alexandru Ioan Cuza a trecut la cele veşnice, la doar 53 de ani, Un grup de iniţiativă şi cu sprijinul Elenei Doamnă, la 29 mai a fost adus în patrie, fiind înmormântat la Ruginoasa, în prezenţa a peste 30000 de români. În acea perioadă Eminescu se afla la Berlin, continundu-şi studiile şi încercând să-şi ia doctoratul.

Calitățile sufletești al Elenei Doamne, soţia lui Cuza, (despre care Eminescu a avut cuvinte de apreciere), și educația primită au îndemnat-o să-și dedice întreaga sa viață și avere acțiunilor caritabile. Și-a început opera de binefacere la București, patronând Azilul Elena Doamna de la Cotroceni, destinat fetelor orfane, și a încununat-o la Iași, unde a lucrat benevol ca infirmieră la spitalul „Caritatea”. Suflet generos, Elena Cuza a consimțit să-i adopte pe cei doi fii nelegitimi, Alexandru și Dimitrie, pe care soțul său îi avea cu prințesa Maria Obrenovici, acordându-le întreaga sa atenție, ocupându-se de educația lor și înconjurându-i cu o afecțiune maternă.

Elena Doamna, femeia plăpândă și sfioasă, a supraviețuit tuturor celor care i-au marcat viața în vreun fel. Poate că lovitura cea mai grea fusese moartea mamei sale, Catinca, în 1869. A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și – o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept” (N. Iorga).

Supraviețuind tuturor celor pe care i-a iubit, și-a petrecut ultimii ani de viață la Piatra Neamț. Acolo s-a stins la 2 aprilie 1909, fiind înmormântată la Solești.

De remarcat este faptul că ideile reformiste ale lui Cuza au apărut în primele articole de publicistică semnate de Eminescu, apărute într-un ziar din Pesta, numit „Federaţiunea“. Studentul Eminescu a scris trei articole în acest ziar, în perioada aprile şi mai 1970. Ele se intitulau: „Să facem un congres“, „În Unire e tăria“ şi „Echilibrul“, din care răzbătea ideia ca românii adunaţi într-un congres să exprime solidaritatea cu celelalte naţiuni asuprite de imperiu. În urma public[rii acestor articole autorit[‘ile imperial i-au intentat proces, acuzându-l de instigare şi destabilizare.De altfel implicarea lui Eminescu la manifestările de la Mănăstirea Putna, dar şi celelalte acţiuni patriotice de-alungul vieţii sale, a fost înţeleasă în cheia acţiunilor lui Cuza, ca luptă pentru unitatea naţională.

Întors acasă, publicistul Eminescu devine redactor-șef al „Curierului de Iași”, iar din 1877 al ziarului „Timpul” din București, prilej de a-și continua cu trudnică dragoste lucrarea de deșteptare națională prin sute de articole și cronici; între ele, găsim zeci de referințe la marele Cuza, domnitorul oropsit. Nu ne propunem să le nominalizăm, căci doar o înși­ruire a lor ar necesita un spațiu întins. Vă lansăm, în schimb, provocarea ca, în cinstea zilei de 24 ianuarie, să recitim emoționan­tele trimiteri eminesciene la primul domn al Principatelor Române Unite și la uriașa lui personalitate. Pentru Eminescu, Vodă Cuza a fost, de departe, unul dintre iluștrii cârmuitori pe care i-au avut românii vreodată, neuitând de Ștefan cel Mare, Matei Basarab sau Mihai Viteazul. Cunoscându-l personal și auzind din gura lui nețărmurita-i dragoste faţă de neam şi ţară, în numeroase articole, Eminescu critică dur pe cei care au complotat la detronarea domnului pământean, cu precădere cadrele militare, demonstrând cu solide argumente juridice că trădarea lor a însemnat o adevărată crimă împotriva românismului.

În alte articole, autorul detaliază condițiile istorice și politice ale alegerii lui Cuza, insistând pe uriașele realizări înfăptuite într-un timp extrem de scurt, care au constituit premisele fundamentale ale dezvoltării statului modern.

Cu un pătrunzător simț al onestității, jurnalistul Eminescu critică unele decizii sau politici cuziste, aplicate nu din rea- voință, ci poate din pripă, sub presiunea, se pare, a unor conjuncturi externe și interne.

Concluzionând, ori de câte ori i s-a dat șansa de a le oferi cititorilor săi exemple demne de urmat, pe lângă marii voievozi care au luptat cu sabia în mâini, iar din piepturi și-au făcut platoșă neînfricată spre apărarea gliei străbune, publicistul Eminescu nu uita să amintească de domnitorul Cuza, model de dăruire în slujba României și a românismului.

  Autor: Al.Florin Țene

Al.Florin ȚENE: EMINESCU, CA VEŞNICIA CERULUI

Dor de Eminescu

Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste

Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi

Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste

Cum iubirea trece  de la părinţi în fraţi.

.

De atâta dor  zăpezile cern  poeme în brazde

Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,

Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,

Şi, pe neştiute  vin din veşnicie să se-adape.

.

Îmi este dor de Eminescu pe înserate

Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,

Construiesc din metafore cu migală palate

Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

.

Eminescu

Eminescu, cetatea limbii române

cu toate turnurile Carpaţilor

modelate de balade

în care îşi au adăpost

Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,

toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

.

Eminescu planetă luminoasă

în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor

laminate de înţelepciunea poporului

scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

Eminescu cetate cu toate punţile lăsate

să intre armata îndrăgostiţilor

cu pletele argintate de stele

şi braţele pline cu roadele cîmpiilor

întinse în inima noastră.

.

Eminescu paşi de aur ce se aud trecând

din istorie în limba noastră

şi luând forma cuvintelor

ce ne leagă

precum iubirea, precum aerul

de acest pământ dulce

ca limba română

precum Eminescu.

.

                                                            Ca aerul şi seva, EMINESCU…

Îi aud paşii venind dinspre lumină

Şi foşnetul stelelor în părul LUI

Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină

La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

.

Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori

Cu fruntea împodobită de gânduri

Pe cărări de-argint şi flori

De tei presărate rânduri, rânduri.

.

Îi aud glasul venind dinspre trecut

Dulce ca mierea cuvintelor străbune

Când este veacul şoaptă de-nceput

Şi luna vibrează iubirea pe strune.

.

Doinesc tulnice pe poteci de munte

În balade prelungind chemarea

Aşternută peste veacuri punte

Pe care să vină odată cu zarea.

.

Din poeme se desprinde, spre el venim,

Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,

În fiecare dintre noi îl regăsim

Cioplit în inimi veşnică statuie.

.

Dor

Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi dein

De roata horei jucată la fântână

De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin

Când îşi mână ciobanul oile la stână.

De palma aspră ce-nfige plugu-adânc

Întorcând brazda recoltei viitoare,

Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc

Umplută cu apa rece rece la izvoare.

Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar

Când cumpăneşte ploaia în privire

De braţele vânjoase ce pun în car

Rodul crescut din marea iubire.

Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer

În ciutură apa rece şi curată,

De roţile încinse cu verghetele de fier

Pe uliţa satului de ploaie arată.

De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor,

Spusă cu asprimea mierei de labine.

Pădurea în care n-a intrat topor

Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!

Eminescu nu moare niciodată

Eminescu n-a murit, el doar

îşi odihnește zborul

între clipa ce vine şi visul ce a fost

potolind focul din oase şi luna

cu dorul,

arzând întotdeauna

cu rost.

.

Eminescu n-a murit niciodată, se-ntoarce în cuvinte

eterne vorbe încolţite-n brazdă

în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte

sau în zborul păsărilor ce torc la stână

cântece pregătite să fie gazdă

în care intrăm cu el de mână.

.

Eminescu n-a murit niciodată el vine

coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

de apă şi iz de pelin

ne ia de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicește tulpină

şi ne pune aripi de înger, în abis

nu moare niciodată, dar niciodată

doar a urcat în vis.

.

Eminescu nu moare niciodată, doar iese

din auz, cum ai privii

printr-un ochean întors,

și cuvinte țese

în cântec

sau  alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

aureolează cu stele un şes,

el are în vene al patruilea simţ,

metafora din sânge a unui prinţ.

.

Eminescu nu moare niciodată, doar

îşi odihnește zborul

între clipa ce vine şi visul amar

potolind focul din case şi luna

cu dorul, arzând întotdeauna

cu rost.

Al.Florin ŢENE

Olimpia MUREȘAN: Noblețea unei identități de Rudy Moca

Motto: „În  biografia lui RUDY MOCA identitatea și-a primit, ca împlinire și bucurie supremă, noblețea, rod al vieții și, în continuare, nemărginită suire, autorul știind precum Iraclide că dacă îți ignori locul și timpul înseamnă să fii de nicăieri. Astfel, se împlinește testamentul tatălui, laitmotiv în cartea-jurnal: „Să nu-ți bați joc de tine și de viața ta”. Valentin Marica

Cartea cu titlul Noblețea unei identități scrisă de Rudy Moca a apărut la Editura „Cezara Codruța Marica”, Târgu-Mureș, 2024 având ca subtitlu memorialistică.

Prezenta carte, cu un titlu provocator: „NOBLEȚEA UNEI IDENTITĂȚI”, scrisă cu talent și dăruire de actorul Rudy Moca, este, înainte de toate, o sclipire de benevolență pentru geniul uman. Nimic exagerat în această exprimare dacă ne raportăm la nivelul minim de percepție și înțelegere al contemporanilor noștri. În continuare, voi aduce argumente pentru susținerea aceastei afirmații, ca să pot limpezi și atitudinea unor critici față de literatura memorialistică. Da, este de la prima până ultima filă un „roman” biogafic, scris cu talent și pricepere de un narator de excepție. Nu doar că este captivant, dar pune cititorul în ipostaza de a privi prin ochii unui om cu calități excepționale, fapte și evenimente care doar la prima vedere ar fi anoste sau banale. Scriitorul le ridică la rang de singularitate, dar și de asumare personală.

Un prim capitol cu titlul „Punctul de plecare. Să știi cine ești, de unde vii și încotro te îndrepți” explică dorința copilului de a fi un OM MARE care să scape de corvoada „fermei familiei”: păsări, vaci, boi, porci, viței, gâște…, prășit, plivit, cules gândaci de colorado, etc etc… lucruri pe care le făcea în familie ca ajutor, dar… se simțea ROB.

În familie a primit o educație spartană de la bunica maternă ca punctualitatea, respectarea cuvântului dat,  respectul persoanei de lângă tine, toate principii sănătoase. Tânărul Rudy Moca de mic copil iubește cartea, citește mult și devine „cel mai bun cititor al bibliotecii din Iernut, termină ciclul primar,  apoi al doilea ciclu cu examen de absolvire și certificat de șapte clase. Deși tatăl său dorea să-l facă ZIDAR, el se hotărăște să urmeze liceul, iar mai apoi Facultatea de Psihologie, iar la terminare e repartizat în localitatea Râciu, jud. Mureș, soția lui lucra la Spitalul Clinic de Oftalmologie.

Deoarece de mic copil era pasionat de spectacole, teatru, se înscrie la IATC unde și reușește cu gândul de a ajunge ACTOR la oraș și acum la terminarea studiilor se află în căutarea unui alt loc de muncă. Atât de mult se străduiește, învață mereu și se pregătește pentru a fi în locul care i se potrivește cel mai bine.

În capitolul „ A fi sau a nu fi actor” îl putem urmări cum studiază două săptămâni pentru a obține abilitatea de ACTOR MÂNUITOR DE PĂPUȘI, deși erau mulți candidați, Rudy Moca e declarat reușit la secția română și angajat păpușar. Rudy Moca spunea mereu:

„-Eu nu sunt ceea ce pare a fi că sunt”.

Următoarea etapă din viața sa „înspre prestigiul de a fi Maestru Păpușar”, cunoaște pe cei opt actori care erau în prima zi a funcției sale, dar și pe regizorul tehnic, maestrul de lumini de sonorizare, monteuri, decor etc. A început să pătrundă secretele acestei meserii – cum să miște păpușile pentru a transmite mesaje mimice prin gesturi potrivite, devenind cu timpul Maestrul Păpușar al României (definit așa de dna critic la acea vreme Anca Rotescu din București; iar viața de actor a devenit viața de păpușă pentru a realiza până la suprapunere mișcarea umană. A dat dovadă de multă voință pentru a se perfecționa mereu și a muncit cu pasiune având mereu dorința de autodepășire.

Cu timpul obține recunoașterea talentului său prin obținerea de premii la Alba Iulia cu rolul  titular Cocoșul din piesa Punguța cu doi bani, i se acordă Premiul Special de Interpretare, urmat de multe alte premii. Rudy Moca joacă în 250 de spectacole cu peste 500 de roluri în 37 de ani de activitate neîntreruptă, iar un caiet de amintiri reține mulțimea  spectacolelor în care actorul  nu era numai interpret păpușar, dar și scenograf și regizor, la fel a organizat spectacole în limba romani. Dintre reușite amintim:  Harap Alb, Joaca, Pui de om, Ursulețul Winnie, Prâslea cel voinic și merele de aur, Cenușăreasa, Gulliver, Sarea în bucate, Lampa lui Aladin, Stan Bolovan etc.

-Da, exclamă artistul:

–Sunt omul -actor care exersează nemurirea!        

Urmează străinătatea, întâmplări hazlii din timpul acestora și povești păpușărești din timpul deplasărilor cu trupa de teatru prin țară și străinătate.

În timpul deplasărilor la un sat de câmpie după spectacolul de după masă, deoarece înainte de masă oamenii erau la biserică, se rostește rugăciunea domnească Tatăl Nostru împreună cu sala de oameni participanți  la spectacol iar la sfârșit preotul local îi spune actorului  că după evlavia și sfințenia  emoției pe care o transmite oamenilor „era mai potrivit să vă faceți popă” De atunci colegii îi spuneau:

-Servus, părinte!

Nenumărate turnee prrin țară cu Scufița Roșie, Harap Alb cu dialoguri la scenă deschisă dintre copii și personajele păpuși.

 Povestea unei vieți este interesantă doar dacă are ceva în plus de ceea ce știm și trăim în pemanență, dacă banalul cotidian este transformat într-un scenariu de film. La un moment dat, actorul Rudy Moca declară: „Sunt un fan înrăit al citatelor și aforismelor înțelepților lumii, mi le-am asumat și, din unele, am făcut adevărate principii de viață, de conduită și caracter descifrat și… Eu nu sunt ceea ce pare a fi că sunt. Are o dublă identitate etnică ce-i curge în sânge, una maghiară după mamă și una romă după tată, e ardelean, ortodox-român. E interesantă și adevărată  afirmația: „Unii oameni mă urăsc că nu-s ca ei, Eu îi iubesc că nu-s ca mine.”

Scriitorul posedă simțul umorului atunci când povestește cum în Polonia fiind – uită  acasă cele trei mingi din recuzită și cum fac rost de altele sau cum reușesc să cumpere lapte dintr-un magazin neștiind limba țării respective, blocarea-n toaleta stradală, apoi turnee în India, Iran, Irak, Pakistan. În India a avut șansa să vadă raiul bogaților și a milionarilor dar și la periferia orașului iadul și sărăcia  în cea mai inumană și crudă realitate; s-au întâlnit cu actorul Raj Kapoor  din filmul care a rulat pe atunci și-n România.

Și cum altfel se putea termina o parte din cariera artistică a acestui om cu suflet mare?

Pe scenă fiind suferă un stop cardiac, e dus imediat la Institutul Inimii unde i se pune un stendt, la 1 septembrie 2006 iese la pensie fiind felicitat de toți colegii de scenă.

Viața lui Rudy Moca, de la început și până în prezent este un film în derulare perpetuă, uneori cu încetinitorul, alteori pe repede înainte. Totul se desfășoară cinematografic, cu secvențe detașate profesional și puse într-o lumină favorabilă sau într-un clar-obscur plin de mister. Personajele care gravitează în jurul personajului principal poartă, pe bună dreptate, aureole de sfinți, indiferent cărui univers îi aparțin. Povestind din postura de persoana întâi singular, autorul își poate asuma decizia de a-i pune în prim-plan pe cei care au jucat un rol determinant în viața lui sau îi scoate în evidență pe cei care s-au născut și vor muri anonimi. Aici ne referim la lista interminabilă de cunoștințe, prieteni, colegi, rude și un nesfârșit șir de personaje pasagere. Nu omite nimic și nu iartă nimic, chiar dacă mulți nu ar avea curajul să recunoască ceea ce pentru Rudy Moca e o normalitate, aceea de a admite faptul că a fi țigan este mai mult decât o stare, este un dat și poate deveni un titlu de noblețe. Reușește, indubitabil, ca să treacă elegant peste latura peiorativă și ridică toată povestea vieții lui la un nivel profesionist. Identificat cu dorința de a reuși în viață, de-a depăși privațiunile și de-a dovedi familiei și comunității că el, Moca Rudy, este un diamant, începe lungul și istovitorul proces de șlefuire. Școala și învățătura devine bucuria copilăriei iar cunoașterea o aventură tentantă. Croșetează cu pricepere povestea bunicii reticentă la performanțele lui, dar o aureolează și-i rămâne recunoscător pentru că în îndârjirea ei găsește solul prielnic de a performa. Vorbește atât de frumos de acest personaj încât și cititorul este tentat să și-l revendice. Tușele fine sau cele mai apăsate scot în evidență personajele ce vor face parte din universul lui particular, populat până la refuz cu plăcerea de a povesti.

Impresionantă și plină de emoție e relatarea primirii diplomei de bacalaureat  când mama lui stătea la umbra unui stejar bătrân (azi din trunchiul lui maestrul sculptor Ioan Astaluș a lăsat posterității bustul marelui Eminescu)  și nu îndrăznea să vină-n față să-l felicite de reușită,  dar elevul premiant zicea:

-„Mă mândresc cu tine, să vadă lumea că am o mamă minunată”!a luat-o de mână și a prezentat-o.

În acest mod prin sârguință, ambiție, inteligență și tenacitate – acest om între oameni a reușit să rupă bariere, a distrus mentalități și prejudecăți, s-a învins pe sine însuși,  prin el a învins societatea „normalitatea așezării umane” a devenit un exemplu, un model de succes în localitate, extrem de lăudat, a demonstrat că se poate să reușească și la facultate unde a terminat ca șef de promoție.

După pensionare nu se liniștește, nu trece pe linie moartă, realizează emisiuni la TV matinal,  Radio România Tg. Mureș, iar după o lipsă de 53  de ani cât timp a stat la oraș deoarece acolo îi era slujba, întâlnind-o pe Eva, prietenă din copilărie se întoarce în orașul copilăriei sale Iernut. Dar…. munca unui om de cultură nu s-a oprit aici, a continuat să activeze-n cadrul  Bibliotecii Orășenești din Iernut cu echipa de teatru având ca regizor pe Rudy Moca.

 Părinții lui, mama și tata, nu dețin rolurile principale decât pentru a deveni personaje în jurul cărora să graviteze povestea de început. Dramatismul despărțirii de mamă este atât de profund că întrece și cea mai prolifică imaginație., la fel modul cum o îngrijește pe soția lui până la final. La acest episod cititorul va lăcima cu siguranță. Moartea dă, întradevăr, sens vieții.

Un lucru interesant la structurarea și punerea în pagină a narațiunii este și cel care, indiferent dacă o citești cap-coadă sau pe sărite, este ca un discurs melodic cu sens și substanță. Editorul cărții, profesorul Marica Valentin are, în mod cert, o tainică și salutară contribuție în acest sens.

Nu îndrăznesc să repovestesc cele lecturate, dar să-mi fie permis să cred că cele expuse mai sus sunt un prilej de apreciere și mulțumire pentru Rudy Moca și „Identitatea” lui.

Pentru alte episoade interesante vă recomand să citiți această carte scrisă cu sinceritate și pasiune în arta scrisului biografic și memorialistic.

Prof. OLIMPIA MUREȘAN, UZPR, Ulmeni, MM

Al FlorinȚENE: Revolta mitologiei din spaţiul istoric românesc

Cronicarii secolului al XVII-lea au promovat ideea originii romane(latină) a poporului din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Această viziune a fost receptată de cultura românească şi păstrată până astăzi (M.Eliade, De la Zalmoxis la Genghishan, Ed.Știinţifică şi Enciclopedică,1980, p.85). Moştenirea geto-dacică în cultura noastră a fost promovată pentru prima dată de Dimitrie Cantemir cu un secol mai târziu, aducând argumente asemănările unor cuvinte din limba română, însă insistând pe superstiţii şi mitologie, subliniind ,,cultul străvechi al Daciei”. (Descrierea Moldovei de D.Cantemir”). În a doua jumătate a secolului XIX, ideea latinităţiii este promovată cu asiduitate ca ,,cea dintâi mare aventură spirituală a Ardealului” (Lucian Blaga, Şcoala ardeleană latinistă, în Vremea, nr.726, din 28 XI,1973, p.7), iar B.P.Haşdeu, încă tânăr fiind, (186o), prin articolele sale insistă asupra problemei dacilor, (Perti-/au dacii?), arătând că Traian a subjugat numai daci, nu i-a exterminat în războaiele cu romanii. Interesul asupra soartei dacilor l-a avut şi Vasile Pârvan, care în Getica (1926) încearcă să analizeze protoistoria Daciei. Această nouă orientare a fost promovată, pe plan literar, de revista Gândirea, ce a apărut prima oară la Cluj, care a publicat în 1921 un articol semnat de Lucian Blaga, intitulat simtomatic Revolta fondului nostru nelatin.(Gândirea,I,1921,nr.10,p.181- 182, studiul este reprodus în ,,Ceasornicul de nisip”, 1973, p.47-50). În Isvoade (1972, p.17o) Lucian Blaga pune un accent deosebit pe dacismul nostru. Însă, tot el recunoaşte mai târziu că acest articol are stângăcii juvenile.Tot în acest context filosoful afirmă că orgoliul latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Astăzi e lipsit de bun simţ. (L.Blaga, Isvoade, 1972, p.17o) După cum se observă istoria, prin oamenii de cultură, consemnează că suntem latini, având următoarele caracteristici: limpiditate, raţionalitate, cumpătare, iubitori de formă, dar vrând-nevrând suntem mai mult însemnatul procent de sânge slav şi trac, ce clocoteşte în fiinţa noastră, constituie pretextul unei probleme, care ar trebui pusă cu mai multă îndrăzneală (L.Blaga, Ceasornicul de nisip, 1973, p.47). Analogia pe care o face, de data aceasta poetul Blaga, într-unexperiment biologic al încrucişării unei flori albe cu una roşie a aceleiaşi varietăţ, prin acest exemplu, încearcă să sublinieze faptul că în spiritul românesc dominanta latinităţii, liniştită şi prin excelenţă culturală coabitează cu alte spirite cu care ne-am încrucişat. Avem însă şi un bogat fond slav-trac, exusperant şi vital (…) Simetria şi armonia latină nu e adeseori sfârtecată de furtuna care fulgeră molcom în adâncurile oarecum metafizice ale sufletului românesc. E o revoltă a fondului nostru nelatin. Suntem morminte vii ale strămoşilor (L.Blaga, Ceasornicul de nisip, p.48). Mulţi cercetători au încercat să revalorizeze fondul autohton al limbii române şi a originii neamului nostru. În acest context, un rol important l-a jucat personalitatea lui Zalmoxe ce apare la mulţi scriitori ca profet (Zalmoxis. Mister Păgân de L.Blaga, Cluj, 1921). Tot în cadrul acelei viziuni, filosoful născut la Lancrăm se 14 întreabă: De ce să ne mărginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit în asemănare desăvârşită cu firea noastră mult mai bogată. Să ne siluim propria noastră natură – un aluat în care se dospesc atâtea virtualităţi? Să ne ucidem corsetându-ne într-o formulă de claritate latină,când cuprindem în plus atâtea alte posibilităţi de dezvoltare? Atât Haşdeu, cât şi Blaga au avut un interes deosebit pentru moştenirea dacică. La fel şi Mircea Eliade, care îl valorizează pe Zalmoxe, acesta fiind întruchiparea geniului religios al daco-geţilor, pentru că, în ultima instanţă, el reprezintă spiritualitatea autohtonilor a acestor strămoşi aproape mitici învinşi şi asimilaţi de romani (M.Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, 1980, p.86). Interesul lui Blaga pentru strămoşii daci, care-i numeşte oameni de pădure (Izvoade, 1972, p.2001), este subliniat şi în Elogiu academic din 1937, dar şi în studiul Permanenţa preistoriei, din 1943 (Fiinţa istorică, 1977, p.49-67). Atât în Paşii Profetului , cât şi în poemul Zamolxe, găsim analogii despre misterul păgân din munţii Daciei. În acest context, Eugen Todoran remarcă: creaţiunea autorului nu numai că este în concordanţă cu istoria, dar legenda există în tradiţia orală întocmai cum poetul a indicat-o în piesă. (E.Todoran, Dramaturgia lui Lucian Blaga, studiu introductiv la teatrul lui Lucian Blaga, 1970, p.XII). Filosoful recunoaşte că Vasile Pârvan în Getica a pus în circulaţie numeroase idei asupra mitologiei şi religiei geto-dacilor în care s-au strecurat coeficienţi de spiritualitate personală. Spre aceaşi mitologie a alunecat şi cercetătorul, din păcate decedat, în urmă cu câţiva ani, preotul Dumitru Bălaşa un cercetător original privind rădăcinile geto-dacilor. Autorul tratatului Getica susţine că geţii credeau într-un singur zeu de sorginte uraniană: Zamolxe. Nici Pârvan, nici Blaga şi Eliade nu au căzut de accord privind numele zeului dacilor. Unii îl scriu Zamolxe, iar alţii Zalmoxis. In contradicţie cu Blaga care îi atribuia lui Pârvan susţinerea monoteismului la daci, Radu Vulpe subliniază faptul că autorul tratatului Getica consideră religia geto-dacă henoteistă. Henoteismul nu-i caracterizează numai pe geto-daci, dar şi pe toate popoarele indo-europene. Spre deosebire că poporul de atunci de pe teritoriuzl actual al României l-a păstrat mai pur decât alţii (V.Pârvan, Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene, Ediţia IV, 1967, p.162, nota 31 aparţinând lui Radu Vulpe). Realitatea este că nici până în present nu s-a ajuns la un consens al istoricilor visà-vis de caracterul religiei geto-dacilor. La sfârşitul secolului XIX, Erwin Rhode în Psyche (1894), pag.319/322) susţine caracterul monoteist al religiei geto-dacilor. Această poziţie a influenţat pe Pârvan, pe Ioan Coman şi R.Pettazoni. Însă, pe de altă parte dualismul concretizat în Zamolxis şi Gebeleizis este susţinut, pe la 1860, de G.Bessel, iar în sens ironian de A.D.Xenopol. Acesta din urmă este convins că la început religia dacilor a fost politeistă, ca a tracilor, dar datorită învăţăturii lui Zamolxis ea s-a schimbat într-o religie reflexivă,având modelul lui Ahriman şi Ormuz (Ion Horaţiu Crişan, Burebista şi epoca sa, ed.II,1977, p.448). Dar Mircea Eliade şi Lucian Blaga consideră că aceste argumente şi dovezi,nu sunt îndeajuns pentru a reconstitui mitologia şi religia getodacă. (L.Blaga, Saeculum,1943, nr.4, p.4), iar Constantin Daicoviciu scria în acest sens: Metoda topografiei stilistice a mitologiilor ariene nu e decât o splendidă confirmare pe alte căi decât cele filologice, istorice şi arheologice al acestui caracter politeist al credinţei strămoşilor (Dacica,1968, p.18). Firea poetică a lui Blaga îl face să vadă în versul Frunză verde un ecou al preistoriei. Intrezărim în dosul cuvintelor un verde arhaic de mitologie şi magie a pădurii şi a zeităţilor vegetale (Saeculum). Mircea Eliade a susţinut ,în secolul trecut,integrarea materialelor etnologice şi folclorice europene în orizontul istoriei universale a religiilor (Mircea Eliade, Historie des croyanus et des idees religieuses). Blaga publică în Saeculum un articol interesant în care se apleacă cu evlavie asupra ideii continuităţii multimilenară a culturii noastre folclorice şi ethnografice, considerând satul de tip arhaic reprezentantul preistoriei în lumea noastră istorică (L. Blaga Fiinţa istorică, p.60). Incă mulţi ani de-acum înainte vom mai avea revolta mitologiei în spaţiul istoric românesc până când o va extompa europenizarea ţării.

Al. Florin ȚENE

Issabela COTELIN: Dictatorul cel bun

În modul în care se prezintă cititorului de la prima filă, ba chiar prin titlu și copertă, Societatea Planetară (autor George Dimitriu) este o carte SF ca la… carte. 

Acest prim volum, Ultimul dictator (172 pg., editura Eikon, 2024), singurul apărut deocamdată, este, la rându-i, împărțit în trei părți. Prima, Oameni vechi, oameni noi, pune baza tuturor celor ce vor urma a se petrece, de aceea i se acordă, probabil, o întindere favorizantă. Un bărbos finlandez, Leo, se amuză pe rețeaua de socializare a vremii, lansând ideea utopică a unei societăți perfecte. El nu are niciun plan prestabilit, însă ideea prinde teribil la masele dezamăgite la maximum de orânduirile socio-politice curente, astfel încât va fi silit de aceleași mase virtuale, devenite fani înfocați, să-și pună la punct societatea sugerată. Prin urmare, își alege câțiva apropiați dintre adepți și purcede la înfăptuirea acesteia, bine ascuns într-un buncăr subacvatic. Îl vom găsi, deci, pentru ceva vreme, alături de blonda Sofia, o genială geneticiană daneză care-i va deveni și pereche, de Sebastian, pletosul entuziast din Venezuela, care se va ocupa de IT, de mustăciosul Lucas, ofițer american, de Olivia, specialista în nanotehnologie din Canada, de Gabriel, un strălucit inginer francez, de Amelia, lingvistă jamaicană, de Andrei, tânăr chimist român și de alți câțiva specialiști în diverse.

Împreună, toți aceștia, sub comanda absolută a lui Leo, pun la cale Momentul Zero al Revoluției Globale, care va instaura Noua Ordine Mondială – va fi o singură țară la nivel planetar, numită Tero, cu o singură limbă (terulo), o singură monedă planetară ș.a.m.d., care va avea un For Executiv echivalent ministerelor de azi, iar toate aceste schimbări vor declanșa alte și alte urmări, la tot felul de niveluri. Oamenii se vor saluta între ei prin sloganul O lume mai bună și un rol important îl vor juca, desigur, nanoboții, care, implantați oamenilor printr-un gaz special, îi pot modifica genetic, pentru binele suprem al Societății Planetare, constituindu-se cu ajutorul lor Omul Nou. Ei, nanoboții cu pricina, vor avea, de asemenea, un rol important în construirea profilului Soldaților Planetari.

Acțiunea principală, care se petrece, cum spuneam, într-un buncăr de sub ape, de unde sunt mutate pe tabla de șah a planetei toate celelalte piese de către decidenții amintiți, care se instalaseră acolo cu totul de la începutul punerii în funcțiune a planului, se apropie, datorită reușitei operațiunilor, de final. Dictatorul Leo promisese că va organiza primele alegeri libere, el retrăgându-se atunci când va fi atins pragul de 88% de Oameni Noi din populația de zece miliarde a planetei – or, tocmai se întâmplase.

Zis și făcut. Leo se ține de cuvânt și este aleasă o anume Aurora Rossi – avem și o listă întreagă a cabinetului acesteia. Însă, când să intre pe făgașul visat de generații, lucrurile o iau brusc razna în partea a doua, Sub teroare, în care Societatea Planetară se trezește atacată de entități din afara spațiului terestru, care erau, de fapt… Aici o să mă opresc cu rezumatul, nevrând a strica plăcerea cititorului de a descoperi singur ce se va întâmpla mai departe.

Am să mai spun doar că partea a treia, Expediție de pedepsire, e cea mai scurtă, dar și cea mai concentrată, ea părând totodată și din cu totul alt registru al perspectivei narative. Punctul de vedere asupra tuturor celor întâmplate se schimbă radical și surprinzător – poate că pentru un împătimit al genului ultimul adverb nu este neapărat valabil, dar eu, fiind un cititor SF ocazional, așa am receptat cele narate aici. Senzația e asemănătoare celei în care, având o revelație, reiei totul de la capăt, judecând altfel cele știute până atunci. Informațiile însă sunt puține, doar cât să incite și e firesc, de altfel, să fie așa. E abia volumul I și sunt sigură că autorul ne mai rezervă multe surprize.

Personajele sunt conturate din mers, deoarece au multe de făcut pentru a crea și apoi apăra societatea propusă. Leo este, evident, dictatorul și se dovedește a fi unul cel puțin bizar, dacă nu atipic. El se crede bun (ca orice dictator), dar cei din proximitate îi aduc sporadic acuze cu jumătate de gură. Zâmbește blând, dar uneori malițios în spatele interlocutorului și e prins că a luat decizii pe care le-a ascuns celor cu care lucra. Când calm, când coleric, pare a nu-și găsi mereu locul exact în rolul asumat, dar într-un final, per ansamblu, e un tip rezonabil și prin însuși acest fapt rămâne atipic. Sofia, Olivia, Gabriel și ceilalți meteori gravitând în jurul lui își reliefează adevărata personalitate pe parcurs, pe măsură ce se desfășoară acțiunea, în niciun caz în primă etapă, în ciuda apropierii aparente. Nici n-ar fi avut cum, de altfel, gândurile lor putând fi citite instant.

Limbajul romanului este relativ comun și, prin urmare, accesibil, numele personajelor și ale obiectelor fiind cele de toate zilele. Deși are pasajele lui „tehnice” inevitabile (avem și momente de Star Wars), jargonul nu este de nepătruns, nici împovărați cu termeni greu de citit/reținut nu suntem, iar acolo unde îi întâlnim aș zice că sunt deductibili din context: trisacou e o combinație de tricou cu sacou, spațioport este aeroportul, mătădoc este materialul în trend pentru îmbrăcăminte, sănătatea, care înflorește, este dotată, printre altele, și cu plasturi anti-coșmar… E prea devreme pentru a anticipa și nici suficiente date nu sunt pentru a susține un eventual accent livresc ori vag parodic al părților de până la epilogul celei de-a treia, însă nici de mare mirare n-ar fi. În sprijinul ideii l-aș aduce, mai în glumă, mai în serios, și pe americanul Lucas – văduv, cu grad mare în armata de peste ocean. Or, deși nu-mi amintesc să i se precizeze gradul, generalii văduvi de pe Facebook  („rețeaua de socializare”  de unde pornește toată acţiunea cărții) sunt deja notorii… Despre toate acestea ne vom lămuri însă, fără îndoială, în următorul volum.

Stilul este, de asemenea, adecvat speciei literare abordate. Frazele sunt scurte, alerte, dialogul este prezent (în plus, avem și, așa cum îi stă bine unui dictator adevărat, monolog), nu sunt înflorituri pe marginea sau în spatele cuvintelor. Într-o societate în care totul este programat și programabil nu e loc de metaforă. De altfel, de unde romantism, când, de exemplu, astrul nopții, în loc să-și reverse lumina selenară peste capete de îndrăgostiți, e numai bun de locuit ori măcar de tranzit al navelor spațiale?

Cu această mică glumă pe care mi-am permis-o, dacă tot mi-am pus plasturele de-comentat-SF (domeniu literar în care, deși mă simt ca pe o „planetă imensă, străină și grea”, curiozitatea mă face să pătrund din când în când), închei prezentarea romanului de față, felicitând autorul și dorindu-i cât mai mulți fani ai lumii create, pentru care să aducă întreaga serie pe piață cât mai repede.

Issabela Cotelin

Benone Ion PĂSĂRIN: Femeia plăsmuirii de noapte (Poezii)

FEMEIA PLĂSMUIRII DE NOAPTE

Pe atunci

înserarea începea

firavă

dinspre vârful degetelor tale

îmbibate în miros de nicotină

și avea culoarea castanelor date în toamnă.

Uneori, cât te pipăiam cu privirea

aripa ți se furișa

ușoară

precum o pâclă

peste buzele slobode ale paharului meu

cu vin

de lebădă albă…

Apoi

acea înserare da în noapte

și se îndepărta

deodată

de mine

de zi și de cer

trecând praguri și fântâni de cenușă

surpându-se asemeni foșnetului umbrelor

peste coapse și craniile genunchiilor

pe damascuri scrobite și în oglinzi

pentru a mai ademeni dulci fîșii de șoapte.

Era atât de ușor să mă rătăcesc

atunci

să mi se șteargă lumina albă a umbrei

de pe unghiul pereților de cretă apusă

să mă risipesc în dorințe

și să ajung cu palmele frânte prin aer

sărate amar

ca mugurii

de teama culegătorilor de sunete.

Numai fereastra suna mereu

ascuțit

precum mărunțișul în buzunarele cerșetorilor

de abanos.

.

PASĂREA SERII

Nu știu

era mai înainte sau după somnul de pândă galbenă

al ierbii…

Știu doar că erau păduri de vis și de vânt

iar albul de mesteacăn rătăcea cu ploaia

dăltuind sunete

peste aerul

trupului tău.

Se sfârșiseră firimiturile de ploaie

falangele căutau falange flămânde de lumină

și de culoarea anotimpului pierdut

plin de câmpii albastre

și de somnul buzelor

nuntite…

Târziu

cât mă cerneam prin crângul genelor tale

sângele îmi rătăcea prelung

precum umbra de veghe a frigului alb

iar pasărea serii

rănită

se cuibărea în fântâna ochilor mei

arzând rugi amare

și lujeri

de ierburi sfinte.

.

UMBRA DE STRIGĂT

Ploua sacadat

ca într-un galop de toacă

lichid

și era toamnă cât să-mi poți roti

cearcănul liniștii în minutarele orelor

de păsări

și strigăt…

Între noi doi clipea o pleoapă

de aer

rotunjită

pe margini

de gânduri

cât timp

curcubeul nopții

se făcea luntre

în semințele de somn

ale crinului nenuntit…

Fereastra,

doar fereastra aceea

sfioasă

aluneca

alene

peste coapsele tale

pline de umbre

și sare…

.

CÂNTEC DE ÎNCEPUT DE VARĂ

E iarăși dimineața aceea

cu sunetul ei de secunde furate.

Cerul e gol și revărsat

peste răsăritul cel de neatins

iară dinții tăi –

ca stoluri de păsări oarbe –

îmi ciugulesc

când cuminți

când temători

când flămânzi

macii buzelor crăpate

de nesomn.

Ciugulesc nevăzutul

de parcă ar prefira

cenușa aurie

din drumul acela

uitat

dar înrobit către îndoielile luminii

ultime

de lună a lui Maia.

Se schimbă anotimpul

Doamnă a mea

se schimbă anotimpul

să poți să te dezbraci

alene

de visul meu

în oglinda zilei din urmă.

Și

nu mai știu

oprită mi-e încă teama

în tărâmul fructelor

ori se va mai scurge

strigător

în secundele umbrei

de abanos….

Autor: Benone Ion PĂSĂRIN

**

Profil literar

Benone Ion Păsărin (n. 12 septembrie 1963, Băile Săcelu, Gorj): Poet și prozator. Absolvent al Facultății de Zootehnie și Medicină Veterinară din cadrul Universității Agronomice „Ion Ionescu de la Brad” din Iași (promoția 1991) și al Facultății de Inginerie și Management în Alimentație publică și Agroturism din Oradea (promoția 2016). Profesor universitar în cadrul Universității de Științele Vieții “Ion Ionescu de la Brad” din Iași, Conducător de doctorat și de programe post-doctorale, Membru corespondent al Academiei de Științe Agricole și Silvice București. A publicat poezie și proză scurtă în Însemnări ieșene, Expres cultural, Parnas XXI, Alternanțe (Germania), Lumină lină (USA), Seasons Antology, (Australia), Jurnal israelian (Israel), SAGA, (Israel), Ofranda literară, Convorbiri literare, Ateneu, Opinia, Sinteze, 13 Plus, Opinia studențească, Amfiteatru, Cronica, Familia (Iugoslavia), Tibiscus (Iugoslavia), Evenimentul ș.a.

 Premii pentru activitatea literară:

Premiul Nicolae Labiș, Mălini, Suceava, 1993.

Premiul Revistei Ateneu, Concursul de poezie Nicolae Labiș, Mălini, Suceava, 1993.
Premiul Asociației Scriitorilor din Iași, Concursul de poezie,,Junimea”, Casa Pogor, Junimea, Iași, 1994.
Premiul “Costache Conachi, Tecuci-Bîrlad, Vaslui, 1994, pentru volumul de debut, ,,Viză pentru toamnă”
Premiul II și Diplomă de excență , Concursul Tineri condeieri-Nimic despre noi, fără noi, Clubul Liberal Iași, 1995

Prezențe în dicționare și antologii:

Scriitori ieșeni contemporani (Editura Junimea, Iași, 1997, pag. 295).

Scriitori și publiciști ieșeni contemporani, Dicționar 1945-2002  (Editura Vasiliana, Iași, 2003, pag.325).

Scriitori și publiciști ieșeni contemporani, Dicționar 1945-2009  (Editura Vasiliana, Iași, 2009, pag.531).

Autori Gorjeni și cărțile lor, Dicționar (Editura Măiastra, Tîrgu Jiu, 2007, pag.269).

Enciclopedia Personalităților din România, Personalități contemporane cu carieră de succes din România, Ediția  a IVa,2009  (Editura Hubners Who is Who, 2009, pag.1026).

Scriitori și publiciști ieșeni contemporani, Dicționar aniversar (Editura Asachiana, Iași, 2023, pag.68).

Versuri de ieri și de azi (Platformă literară, Revista PARNAS XXI, 2024).

Medalion poetic aniversar (Academia.edu, sub egida Editurii SAGA, Israel, 2024).

Autoportret liric (Revista 13 Plus, Bacău).

Medalion SAGA, ,,Poeți invitați”, Israel, 2024.

Antologia  ,,SEASONS”, 40 Writers, Sidney, Australia, 2024

Prezențe în emisiuni culturale radio și tv:

Tineri poeți și cărțile lor (Radio Iași – redactor și moderator, Prof. Gloria Lăcătușu, 1995, 1996, 1998).

Cenaclu tv (Tele M, Iași – redactor și prezentator, Ing. Petru Frăsilă, 1994 -1998).

La un ceai (Tele Moldova Plus – redactor și prezentator, Ing. Petru Frăsilă, 2004 – 2008).

Oglinzile cetății (Tele Europa Nova  – redactor și prezentator, Prof. Iulia Deloiu, 2006 -2007).

Radiosfera și invitații săi (Radio Iași – redactor și moderator, Prof. Petronela Cotea – Mihai, 2004-2006).

Meridian (Radio Iași – redactor și moderator, Prof. Petronela Cotea – Mihai, 2006 -2008).

Glasul Pământului (Radio Iași – redactor și moderator, Prof. Petronela Cotea – Mihai, 2010 -2018).

Volume publicate:

Viză pentru toamnă (poezie, Editura Cronica, Iași, 1993, cu note critice aparținând scriitorului și criticului literar Ioan Holban)
Litanii pentru trupul mesteacănului (poezie, Editura Cronica, Iași, 1995, cu note critice aparțînând scriitoruluin și criticului literar Ioan Holban și poetului Lucian Vasiliu).
Iubirea ca religie  (poezie, Editura EuroCart, Iași, 1998, cu note critice aparțînând  scriitorului și criticului literar Ioan Holban, poetului Horea Poienar și poetei Gloria Lăcătușu).

Proprietarii de ciocîrlii  (poezie, Editura DIG, Iași, 1999, cu note critice aparțînând poetului și prozatorului Georges Dumitresco, Elveția).
Celelalte Domnișoare Pogany  (poezie, Editura DIG, Iași, 2001, cu note critice aparținând poeților Dumitru Vacariu, Iași, Barbu Vasile și Traian Căta, Petrovasîla, Iugoslavia).
Femei și zăpezi (poezie, Editura Karro, Iași, 2003, cu note critice aparțînând  scriitorului și criticului literar Ioan Holban).

Tîrziu de cai sălbatici  (poezie, Karoo, Iași, 2003, cu note critice aparțînând scriitorului și criticului literar Ioan Holban și poetului și prozatorului Georges Dumitresco, Elveția).
Gînd de august (proză scurtă, Colecția Graiul pîinii,, Editura PIM, Iași, 2015.

Între cer și pămînt  (proză scurtă,, Colecția Graiul pîinii. Editura PIM, Iași, 2016).

Pîine pentru înger (proză scurtă, Colecția Graiul pîinii, Editura PIM, Iași, 2017).

Zestrea neamului meu (proză scurtă, Colecția Graiul pîinii, Editura PIM, Iași, 2018).

Fîntîna cu cuiburi (proză scurtă, Colecția Graiul pîinii, Editura PIM, Iași, 2019).

Sîmbra plugului (proză scurtă, Colecția Graiul pîinii, Editura PIM, Iași, 2020).

Zori de trudă (proză scurtă, Colecția Graiul pîinii, Editura PIM, Iași, 2021).

Umbrèle albe (proză scurtă, Colecția Graiul pîinii, Editura PIM, Iași, 2022).

Icoane  (proză scurtă, Colecția Graiul pîinii, Editura PIM, Iași, 2023).

Graiul nostru (Mic Dicționar de arhaisme și regionalisme, Ediția I, Colecția Graiul pîinii,

 Editura Printhaus, Iași, 2024).

Daniela VASILOSCHI: AL. FLORIN ȚENE – O VIAȚĂ ÎN SLUJBA LITERATURII ROMÂNE DE EXCELENȚĂ

    AL. FLORIN ȚENE – O VIAȚĂ ÎN SLUJBA LITERATURII ROMÂNE DE EXCELENȚĂ Autor: Daniela Vasiloschi Dacă dorești să pătrunzi în sufletul unui scriitor, să cunoști tainele lăuntrice, e suficient să îi citești opera. Cunoscând-o, vei devoala cortina de mister și vei fi tot mai aproape de cele rostite și nerostite.
Gradina literaturii e întotdeauna parfumată, posedă aromele sale.
În cele ce urmează, voi face referire la o personalitate literară, Președintele Național al L.S.R., domnul Al. Florin Țene.
O cascadă de talent, un munte de gândire, un cristal pur de filozofie, un împătimit al locurilor natale, un iubitor de țară, limbă și neam, un adevărat edificiu literar, fluviu de erudiție, o genialitate manifestată modest și cumpătat, un autor care și-a pus amprenta creatoare asupra unui secol, iată câteva din atributele sale!
Subliniez că este unicat prin opera irepetabilă, efervescența scrisului, polivalența scriitoricească (poet, romancier, dramaturg, critic literar, eseist), prin vocația de a atrage sevele nebănuite ale limbii române, originalitate, spirit vizionar. Totodată promotor al valorilor literare românești, și-a pus viața cu dedicație pe altarul culturii și literaturii naționale, un bard care ne dăruiește simfonia unor gânduri și sentimente fără egal, o mirifică paletă de imagini poetice și prolificitatea scriiturii.
Numele de profundă rezonanță al Domniei sale se bucură de apreciere pe plan național și internațional, reprezentând o emblemă a erudiției și talentului. Fiind Președintele Național al L.S.R., constituie locomotiva de excelență a acesteia. Liga dispune de 30 de filiale, 18 în țară și 12 în străinătate.Salutara inițiativă a Domniei sale de a înființa L.S.R. semnifică un mod de descentralizare a mișcării literare din România.
Cenaclurile reprezintă “adevărate școli de literatură” (Prof. Univ. Dr. Tiberiu Mateescu). În opinia Domniei sale, literatura contemporană are nevoie de o carte de istorie literară actualizată. De menționat că bardul drăgășănean a făcut parte din trioul la al cărui propunere, apoi legiferată (legea 53/2011), Ziua de 31 August a fost declarată oficial Ziua Limbii Române. Din acest punct de vedere poate fi considerat un părinte al Limbii Române. Domnul Al. Florin Țene a scris 95 de cărți, ce însumează poezie, romane, proză scurtă, piese de teatru, biografii (viața unor scriitori români), scrieri filozofice, eseistică. Raportat la viața și opera unor scriitori români, amintim: Gib Mihăescu, Al. Macedonski, Radu Gyr, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu, Ion Minulescu, Traian Dorz.
Născut la 13 Iunie 1942, Drăgășani, județul Vâlcea, România, răzbătătorul reprezentant al Zodiei Gemeni și-a urmat destinul de glorie. Pașii l-au purtat spre calea desăvârșirii, lăsând în urmă “casa albastră pe cărare” și chipul blând al mamei, căreia în semn de recunoștință “în fiecare zi îți aprind din inimă lumină”. “Îmi port crucea plecării mele din sat
Alergând după fluturi sub cerul depărtării,
Iar, dacă uneori am căzut în păcat,
Îți cer iertare, mamă, la ceasul înserării ” (Lumină pentru mama/Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014).
Casa părintească, “Casa de sub nucul dintre două veacuri”(Vol. În genunchi mă-ntorc la vers,2014) este o casă emblematică, mereu vie și prezentă în lumea amintirilor.
La tinerețe, era convins că “nu se poate muri crescând îngeri în colivii de aur” sau “încrustând scrisori de dragoste pe inelele porumbeilor”. Lumea imaginației și a bucuriei era bogată și mirifică.
Acum, casa de sub nucul dintre două veacuri e singură, părăsită, iar nucul “scârțâie” ca un “sicriu” al timpului.
Bardul și-a manifestat talentul pe mai multe paliere: a) poezie; b) proză; c) dramaturgie; d) critic, filozof, eseist, paliere numite de distinsa doamnă scriitor Liliana Moldovan paliere ale autorității.
Al. Florin Țene, ilustrul bard, a scris 34 de volume de poezii.
Federico Garcia Lorca, renumit poet spaniol comenta : “Toate lucrurile au misterul lor, iar poezia e misterul tuturor lucrurilor”.
Voltaire ne spunea : “Poezia este muzica sufletului și mai presus de toate, a sufletelor mari și sensibile.”
William Somerset Maugham (dramaturg și prozator englez) definea poezia drept coroană a literaturii.
Poezia a constituit pentru ilustrul poet Al. Florin Țene, locul unde se întâlnește cu sine, o adevărată oază a sufletului.
Să nu trecem cu vederea faptul că, începutul cochetăriei cu poezia s-a manifestat la 17 ani, când a debutat în revista Tribuna, cu poezia “Eu m-am născut când…”
Debutul editorial se realizează tot cu un volum de poezie “Ochi deschis”, 1974, Editura Litera București.
Temele poeziilor sunt următoarele: a) nostalgia locurilor natale, dorul de părinți și casa părintească; b) considerații despre poet/ poezie, plăcerea și emoția de a scrie; c) poezia filozofică; d) dragostea de țară, neam și dulcea limbă românească; e) diverse.
Întreaga existență a poetului s-a desfășurat în simbioză cu poezia, precum conexiunea dintre om și umbra sa. Reputatul bard e conștient de prolificitatea poemelor, a actului creator în sine.
“Circulă prin mine un tren de poeme
pe șine de artere
Mi-e sufletul locomotivă înhămată
alergând prin noaptea sfâșiată” ( Un tren de poeme/ Vol. Ochi deschis, 1974)
Poezia îl încântă într-o asemenea manieră, încât, considerând-o muzica sufletului, o pune pe note muzicale, o simte parte dintr-un cântec.
“Mă simt în suflet Do de vis
Sau poemul pe note pus,
Ce-l cântă mierla în Apus” (Secretul poemului/ Vol. Punte printre cuvinte).
Poeții sunt sensibili, cu sufletul vulnerabil, pământul respiră prin emoțiile lor.
“Aici i-a fost pieptul cu vulnerabila-i inimă
Se cunoaște după cum respiră pământul, prin văile și piscurile
Crescute asemeni emoțiilor” (Locul unde a dormit poetul/Vol. Nucul dintre două veacuri, 1996).
Actul poetic e perpetuu, de aceea “gara poeților” este mereu ticsită, aglomerată, iar “verbul umblă descălțat prin fraze” (Gara poeților/ Vol. Antologie de poezie românească, 2008).
Poeții au sorbit din izvorul nemuririi, ne spune cu mândrie bardul.
“Poeții nu mor niciodată, ei doar își odihnesc zborul
între clipa ce vine și visul ce-a fost…
Ei au în vene al patrulea simț,
Metafora din sânge a unui prinț” (Poeții nu mor niciodată/ Vol. A șaptea zi după Artur, 2009).
Poetul e considerat un visător ce plutește în univers, de unde culege seva versului ( Poezia/ Vol. Sonată pentru creșterea ierbii, 2010).
Bardul e convins de “paritatea între gând și cuvintele ce atrag realitatea” (poemul Cuvintele atrag realitatea/ Vol. Sonată pentru creșterea ierbii, 2010).
Poetul are conștiința valorii operei sale, scrisă cu multă iubire și cu sufletul plin:
“Deschide, cititorule, această carte,
Fereastră spre alcătuirea universului la loc
Vei găsi sângele iubirii ce se-mparte
Zvâcnind din amintirea unui foc” (Răbdarea pietrei din iarbă ascultând sonata/ Vol.Rabdarea pietrei, 2011).
În poemul Sunt seva pământului meu, poetul se autodefinește. Se identifică cu creația, cu poezia, o contopire, o conexiune, precum via își fierbe versurile creației în vin:
“Sevă sunt și via mă fierbe în must
Prieten sunt eu și mă sorb
Din cupa mea de trup și gând” (Vol. Răbdarea pietrei, 2011).
Versurile din poezia Abatere de la firesc (Vol. Contemporanul meu Iisus, 2012) aduc la vedere instrumentele de lucru ale poetului. Sunt amintite verbul, rima rebelă, rostirea, fraza… învăluite în imagini speciale.
Însuși poetul devine “verbul unei abateri de la firesc,/ Ce poartă sub aripi visul îngeresc”.
Ideea se continuă în Poemul cu păcate (Vol. Răbdarea pietrei, 2011) în care “caii tropotesc ridicând nori de adjective”.
În toată această avalanșă de simțire poetică și meșteșugite figuri de stil, poetul exclamă:
“Doamne își mulțumesc că sunt contemporan cu tine” (Contemporan cu Dumnezeu/ Vol. Contemporanul meu Iisus, 2012).
Metaforele, preferatele autorului, cărora le-a rămas fidel o viață, “clocotesc a sevă, fluierând din soc” … “iar floarea ruginii fumurie/ Coagulează metafora la un loc” (Metafora ruginii/ Vol. Întoarcerea poetului, 2022).
Obsesia și plăcerea de a scrie, de a modela cuvintele din “trenul de cuvinte” apar și în poemul Ascuns în cuvinte (Vol. Emirate de gânduri, 2013).
Ne relatează: “foamea îmi macină dorința de scris”. Autorul e ascuns într-o gară, unde trenul adăpostește cuvinte (se repetă ideea din Gara cuvintelor, cu altă conotație).
Imaginația aleargă. Se vede călătorind pe corăbii cu vele “suflând dinspre pupa”. Dar marea e de fraze, precum trenul de cuvinte.
În Cineva sus mă iubește (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) poetul e convins că are o misiune sacră a scrisului, idee reluată și în Dincolo de Styx (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014).
“Cineva sus m-a timis în cuvinte,
în înalturi ca un zmeu din poveste,
De atunci rătăcesc și caut un Părinte
Așezat pe-un fotoliu dincolo de creste” (Cineva sus mă iubește).
Interesant și înălțător se prezintă poemul Dumnezeu este o carte, care cuprinde în sine “începutul și viitorul ce vine”.
Concluzionează că Dumnezeu e rezultanta unui “ ars combinatoriu ciclic”.
Lovește clipa clopotul răbdării (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) este o combinație de filozofie și poezie. Pe lângă problema spațiu/ timp, bardul drăgășănean mărturisește că spațiul în care ne naștem “e o întâmplare în care sunt zidit”, în “epitetul unui veac neîmplinit”, în care “metafora ia proporții în viitor”. Precum afirma Ion Barbu: “Matematica și poezia se întâlnesc într-un punct luminos”, tot așa observăm la eruditul poet Al. Florin Țene, că filozofia și poezia se întâlnesc într-un punct luminos.
Sufletul poetului rătăcește printre vitraliile gândului, iar vocea i se aude “ de sub brazdele timpului”.
Iată și definiția lirică a poetului:
“Poetul e un accident ireparabil
Sosește ca o solie
Ce își bate singur în frunte
Cuiul lui Pepelea
Pentru câteva imperii de poezie” (Rădăcini pe rene/ Vol. Punte printre cuvinte, 2015).
Poetul devine o solie în timp, ce își asumă greutăți inerente, cu nobilul scop de a dărui posterității “imperii de poezie”. Sufletul autorului e “un miel sacrificat” pe rugul creației.
Istoria unui poem renaște, precum sunetul renaște dintr-un fluier de soc, la fel cum frunzele renasc din rădăcinile nucului.
“Paginile s-au rescris la loc
Cum renaște sufletul ca nou,
Într-un fluier de soc prin ecou” (Istorie/ Vol. În genunchi mă-ntorc la vers).
Poemul renaște prin ecou, se perpetuează.
Iată cum se definește venerabilul poet Al. Florin Țene:
“Sunt poetul esențelor tari”…
“Sunt visătorul esențelor tari”.
“Sunt poetul esențelor tari
Ce sorb din apa lui Hristos,
Când pe drumul confuziilor mari,
Înțelepciunea mă face mai frumos” ( Sunt poetul esențelor tari/ Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014).
În poemul Poezia este, se caută poetul (Vol. Întoarcerea poetului, 2022) folosind personificări meșteșugite, ne relatează că poezia se dilată în lumină. În acest context și verbul și metafora se descătușează.
Folosind momentul, poezia caută și alege “poetul pentru veacuri de asalt”. Doar “rătăciții de inspirație” se agață de tichia de mărgăritar.
“Atunci e clipa când poezia își alege
Poetul pentru veacuri de asalt.
Dar până atunci nimeni nu înțelege
De ce oscilăm între ură și înalt ”.
Să lăsăm să predomine înaltul, iar poezia va ști să aleagă cum se cuvine.
Semnalez o poezie cu adânci reverberații în care nostalgia amintirilor se revarsă.
Nucul dintre două veacuri este un poem emblematic, impresionant, un summum al creației poetice.
Legătura sufletească puternică dintre autor și nuc e augumentată de folosirea repetitivă a adjectivului posesiv (nucul meu) și totodată a verbului a trebui, în varianta de verb impersonal, cu înțelesul de: se cade, se cuvine, e necesar, musai (popular).
Nucul îl atrage ca un magnet. Nu e un copac oarecare. Acoperă în timp două veacuri și își așteaptă cu bucurie și emoție oaspetele. Om și natură îngemănați în iubire, pioșenie.
Bardul simte o imperioasă nevoie să se întoarcă la nuc, de câte ori timpul îi permite. Aici își găsește liniștea, echilibrul, starea de bine, de reverie, emoțiile pure, nostalgia copilăriei.
Timpul secular al nucului și tempus breve al bardului se contopesc.
Întoarcerea la nucul amintirilor e un fel de transhumanță.
De la ora prânzului și până seara poetul contemplă măreția nucului.
Inițial sângele (metaforă) urcă (personificare) în frunze spre cer, dând strălucire “faianțelor” (metaforă) înaltului.
În continuare, vede cum lumina apusului se pierde în crengi “arzând” (personificare) ca un “colb de aur” dintre două veacuri.
Elementul auditiv aduce o notă de surprindere.
“Clinchetul nucilor verde” nu se aude decât în preajma pașilor cunoscuți. Numele poetului seamănă cu un “zbor în anotimpuri”, iar nevoia de întoarcere la arborele îndrăgit, chiar dacă e târzie, le încarcă amândurora bateriile.
Nucul simbolizează statornicie, perenitate, putere, atașament, vibrație, amintiri, nostalgie.
O parte a naturii desăvârșite creată de Dumnezeu se contopește cu natura umană prin iubire.
După o trecere în revistă a opiniilor despre poet și poezie, despre simbioza duioasă realizată în sufletul autorului, mă opresc la o componentă de anvergură a creației distinsului bard drăgășănean, și anume poezia filozofică.
În poemul Speranța binelui relativ (Vol. Răbdarea pietrei, 2011) Al. Florin Țene, gânditor prin excelență, redă relația om, timp, spațiu.
Constată că pașii făcuți în timp ne înstrăinează de el, dar totodată, prin încărcarea cu “trăiri și istorii” și prin luptă cu obstacolele, omul se încarcă în timp. În inevitabilul raport om-timp, omul e temător de “judecata în care crede”.
Conform concepției biblice, la început a fost cuvântul, poetul afirmă: “Credeai în cuvânt, chiar înainte de a spera în tine”.
Timpii ce vin, constituie un infinit “incolor și inodor” pentru ființa umană, iar drumul ei este înfășurat în speranța binelui relativ.
Timpul poate fi închis sau deschis, raportat la ființa umană, înstrăinat, disipat, încărcat, în schimb drumul e pavat cu speranța binelui relativ.
Altă poezie din același eșantion filozofic este Sfârșitul, început perpetuu (Vol. Răbdarea pietrei, 2011). Credincios, poetul ni se confesează:
“Dumnezeu e sursa libertății mele”.
Bardul se identifică cu eul, și “arde”, respectiv se consumă în actul creației.
Sfârșitul și începutul sunt două emisfere ale întregului. “Poezia Doamnă, precum anotimpurile, pășește veșnic pe iarba primăverii”.
Așa cum timpul evoluează și se scurge în infinit, la fel și poezia devine repetitivă într-un timp evolutiv.
“Orice călătorie are un sfârșit,
Așa cum iarba se usucă toamna,
Ca primăvara să înverzească înzecit
Pe care să pășească Poezia Doamna”.
În Poemul postum (Vol. Răbdarea pietrei, 2011) până și sfârșitul vieții, când “moartea ne ia la întâmplare”, e privit cu o aparte filozofie:
“O ultimă rimă și verbele cad pe spate”.
Câteodată poetul învinge moartea, o păcălește. În ciuda convingerii Doamnei în negru, care are certitudinea că “inima a murit”, această inimă continuă să pulseze în cartea postumă. Denotă imortalitatea poetului și a inimii sale, care este însăși poezia.
“Doar câteodată, unul dintre sute
De Doamna neagră crezând că a fost cosit,
Cade în cartea postumă scrisă pe tăcute,
Când inima mințise c-a murit”.
Foarte interesante considerații conține poemul În inimă, undeva… (Vol. Paznic la o pisică și un cățel, 2011).
În accepțiunea bardului, în inimă se află un loc, ce adăpostește un cântec. Dacă spațiul s-a umplut de cântece, locul e ocupat, purtătorul trece în neființă, timpul fiind tot mai greu, împovărător.
Și ca o ciclicitate, cântecele fug speriate, “într-un zbor circular și veșnic” și merg să se adăpostească în alte inimi.
În poemul Al doisprezecelea ceas (Vol. Contemporanul meu, Iisus!, 2012) maestrul constată că orele sunt plimbate de indicatoarele ceasului, pe un cadran mutat de cineva.
E un fel de dezordine, ca în mișcarea browniană, a acelui vinovat care “n-a știut să numere decât până în ceasul al doisprezecelea” (respectiv până în ultimul moment). Același irreparabile tempus…
Călcâiul vulnerabil al mării II (Vol. Călcâiul vulnerabil al mării, 2012) aduce cu sine noi reflecții. Cu o bogată imaginație, consideră că există o scoică loială, care nu evadează din marea agitată, ci apără călcâiul apei, format din spumă de maluri.
Marea se teme de munte, de înălțimea și veșnicia lui, iar muntele se teme de adâncimea și hăul mării. Îmi pemit să adaug, că în istoria ciudată a timpului, munții au devenit adâncuri de mare, iar mările au secat adăpostind munții.
Ciudată ciclicitate! Adâncă filozofie!
Temător, Pontul Euxin se retrage în cochilia unei scoici.
În Mileniul își scrie istoria pe oglinda mării (Vol. Călcâiul vulnerabil al mării, 2012) se realizează o radiografie a timpului, a mileniului. Se scriu “stânci de cuvinte pe apă, și la sud și la nord”.
O adevărată enciclopedie a timpului, pe pagini de apă, de infinit. Fiecare mileniu cu istoria lui!
După cum se vede, poetul și filozoful sunt de nedespărțit.
“Abia acum nevăzute albastre mâini
Scriu adevărul pe pagini de apă,
O enciclopedie la care latră niște câini,
Din care mileniul se mai adapă”.
În Cercul timpului nostru (Vol. Călcâiul vulnerabil al mării, 2012), conform opiniei maestrului, oamenii sunt născuți pentru două lumi paralele “una cu o clipă mai înainte, cealaltă mai apoi” unite printr-un puzzle de schele.
Când va veni timpul, “invizibil și chiar mat”: “Furnica din trupul meu cară
Părți nevăzute din cer, lăsate pe pământ,
Să mai zidească o casă frumoasă și rară
În lungi versuri rostite prin CUVÂNT”.
Actul poetic e repetabil, iar cei înzestrați cu har îl vor perpetua pe pământ, prin cuvânt.
Marea e o plăcută sursă de inspirație pentru bard, prin fascinația ei. Ascultă fermecat cântecul apei, venit “din istorie” sau schimbările de tonalitate, când marea, lovită în călcâiul vulnerabil “mugește sub ape” (poemul Călcâiul vulnerabil al mării I/ Vol. Călcâiul vulnerabil al mării, 2012).
“Furtuna își cioplește chipul în soare,
Iar marea lovită în călcâi, mugește sub vapoare”.
Poemul Poetul și călugărița (Vol. Întoarcerea poetului, 2022) are conotații speciale.
Este de o profunzime specifică maestrului. Poezia și credința sunt daruri de la Dumnezeu. Scriitura are accente eminesciene. Cele două personaje prezintă tentă biblică. Poetul e heruvimul care “alunecă pe-o rază cu minuni” în chilia călugăriței. Aceasta este contemplativă, cufundată în rugăciuni.
Și dimineața și seara așteaptă ca “poetul din cer să răsară”… Dar fiecare rămâne în lumea sa, în universul său de vis, ori rugăciune, între cer și pământ.
În poemul Suma unei existențe (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) poetul trage o linie, încercând să facă bilanțul existențial. Adună nopțile cu visele și zilele cu speranțele, crezând că le va putea transporta dincolo (de Styx).
Din păcate, concluzia e sumbră, visele nu încap, iar speranțele au rămas aici, într-o filă de calendar.
Întrebare din cuvântul întrebare (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers. 2014) tratează o problemă pe care și-o pun toți filozofii, cu referire la existență.
“Mă întreb cât de adânc e lacul din cuvântul lac…
Și cât de cărunte cuvintele din Limba Română,
Cât adevăr există într-un răspuns”
Cursus rerum se desfășoară în sensul că o întrebare generează o altă întrebare.
“Din cuvânt mai iese pe-o cărare
O rădăcină căreia îi cresc înțelesuri
Spre o altă întrebare”
În Stăpân pe auz (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) se continuă reflecțiile. Deși Morfeu îl ademenește, poetul e stăpân pe auz, deoarece zeul îi întoarce auzul spre sine. Trăiește cu speranța că “la fântâna înțelepciunii unde auzurile își vor da mâna”, auzul se va întoarce spre cugetător.
Identitatea, visul absurdității (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) aduce noi cugetări.
Individul e considerat “un crepuscul, un electron liber”.
Omul iese din calea visurilor și cade în propria-i capcană. De ce? Ne aflăm într-o luptă cu propria umbră. Într-o vreme “de spațiu suptă”, observăm că am pierdut definitiv identitatea.
O interesantă abordare găsim și în poemul Drama nopții (Vol. Platanii visează veșnicia, 2015).
Folosind personificarea ca figură de stil predominantă, ne prezintă imaginea nopții, care în accepțiunea sa se autodevorează. La prânz se hrănește cu stele, în timpul nopții își bea propria lumină. Deci noaptea trăiește prin autodevorare.
Infinitul ne salvează (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) cuprinde o abordare filozofică aparte.
Din vremuri ancestrale, oamenii s-au urcat precum cuburile, unul pe umărul celuilalt, spre a se înălța, încercând din veac în veac să descopere cerul. Nu au înțeles marele univers.
Au încercat să-l inventeze pe Dumnezeu, fără să-și dea seama, că Dumnezeu “era de mult acolo sus”. Dumnezeu nu are nevoie să fie inventat!
Ne naștem la întâmplare și murim pe rând. Neputința ne-o salvează infinitul.
În Platanii visează veșnicia (Vol. Platanii visează veșnicia, 2015), poetul “înveșnicit” pe aleea parcului, îi admiră. Platanul și poetul visează, platanul veșnicia, pe când bardul alunecă “odată cu platanii spre trecut”.
“Platanii pe maluri abrupte de lacuri
Visează veșnicia cu capul de lut,
Pe când eu cu rădăcinile scoase din brazdă
Am alunecat odată cu ei spre trecut”
În poemul Platanul (Vol. Platanii visează veșnicia, 2015) reapare adjectivul posesiv folosit și în poezia Nucul dintre două veacuri: platanul meu. E un fel de manifestare părintească, de atașament, conexiune.
Natura copleșitoare și ademenitoare îl determină pe poet să exclame:
“E un semizeu
Copacul din parcul clipelor tăcute”
Dragostea de neam, de strămoși, de istorie, de limbă, se manifestă pregnant în poemele bardului.
În Evadare din istorie (Vol. Emirate de gânduri,2013) își imaginează că dacul din Munții Orăștiei evadează, coborât pe sub pământ sarmisegetusian.
Dacul a evadat din istorie de dragul acestor locuri sfinte, adânc înfipte în inima istoriei românești.
Timpul, văzându-i chipul, l-a cioplit, “statuie în stâncă pe care se risipește luna”.
Ce este patria, mamă, în timp de epidemie? (Vol. Germinația cuvântului de sub zăpadă,2012) este un poem de-a dreptul impresionant. Asistăm la întrebarea repetitivă a poetului și la răspunsurile mamei. Astfel se constituie o definiție de suflet a patriei. Răspunsurile sunt surprinzătoare. Iată-le!
• “Eu trăgând la plug,
Taică-tău trudind la brazdă”- Se referă la muncile cotidiene din mediul rural.
• “E pâinea pe care nu o avem”- Este o aluzie la sărăcie.
• “Sunt președinții care ne amăgesc
C-un ciur de mălai
Să-i alegem de Paști”- Maestrul vizează promisiunile electorale neonorate.
• “Sunt cei de care îmi este teamă,
Umbra ce pe la colțuri ascultă”- Face referire la securitate.
• “E mormântul necunoscut al unchiului tău, mort pentru țară”- Se relevă sacrificiul suprem.
• “Este lacrima după casa de comuniști demolată” – E redată durerea în fața nedreptății.
• “Este ce vezi peste tot”- Respectiv ceea ce se întâmplă pretutindeni.
• “Este limba dulce ca mierea
Cu care minciuna ne-o spun
Într-un viitor promis și bun”- Aici devoalează minciuna politică plasată în dulce grai.
• “Spitalele în care mor oamenii
Coronavirus, o dramă
Patria e cu miros de mir,
Lumânări aprinse-n cimitir”- Simțim durerea pierderii celor dragi.
• “Ce este patria?”
“Oul?”
“Ce este…”
Oul este germenele din care izvorăște întrega manifestare. El simbolizează universul. Ideea că universul a fost plăsmuit dintr-un ou, se găsește în toate culturile. Oul este realitatea primordială ce conține semințele, ce vor da naștere numeroaselor viețuitoare. Deci oul, germene și continuitate.
Mihai Eminescu este o conștiință românească în eternitate, tezaurul poeziei naționale.
Într-o stare de beatitudine, în poemul Dor de Eminescu (Vol. Antologie de poezie românească, 2008) autorul exclamă:
“De-atât dor zăpezile cern poeme în brazdă…
Îmi este dor de Eminescu!”
În această stare de profundă exaltare față de Eminescu, diamantul poeziei noastre, sufletul lui Al. Florin Țene e mistuit de dor, precum ni se confesează.
“Construiesc din metafore cu migală palate
Și alături de el, cad iarăși în ispită”
Venerația pentru Limba Română se manifestă năvalnic în poezia Glorie Limbii Române pentru înțelepciunea ei.
După cum mărturisea Lucian Blaga, “Limba Română este întâiul mare poem al unui popor”.
Fănuș Neagu consideră că “Limba Română este actul meu de naștere, eu sunt ființa de sub măslinul ei, care rodește de 2000 de ani, dreptul meu e să-i țin dealul verde și bătut de soare și să stau în genunchi sub ploaia cântecelor ce țâșnesc din ea”.
Eruditului poet drăgășănean, Al. Florin Țene, îi este drag să viseze și să rostească cuvinte în Limba Română.
Figurile de stil folosite sunt fermecătoare, fascinante.
“Fiecare cuvânt un fagure
Ca mierea luminii în degetarul macilor,
Ca vârsta arborilor în cercuri,
În fiecare din ele trudește un străbun,
Veghează balada”
Prin glasul pâinii se strecoară ab initio și până la noi seva înțelepciunii tuturor neamurilor. Această sevă se va maifesta prin limba ce o vorbim.
“Când mănânc painea, urcă până la mine
Neamurile noastre toate
Seva înțelepciunii
Adusă până la noi
De limba ce o vorbesc”
Limba Română este sacră.
În fiecare cuvânt se ascunde “un oier și un tăran”.
În ea se simt: “gustul mierii, vânturile copacilor, mirosul câmpiilor”.
Cuvintele trec “din hrisoave în versuri eminesciene”.
Între patrie și Limba Română există o sfântă conexiune.
Așadar “Patria îmi este Limba ce o vorbesc
Pe care am supt-o de la mama
Cu ochii blânzi ca Miorița”.
Se detașează o afirmație de sublim patriotism. Dacă ia în palme un bulgăre de pământ, bardul simte oasele străbunilor încorporate.
Istoria, patria, limba, strămoșii sunt un corolar de patriotism transpus în versuri.
“Eminescu, cetatea Limbii Române
cu toate turnurile Carpaților
modelate de balade
În care își au adăpost
Decebalus per Scorilo, Mircea cel Bătrân,
Toți bărbații înmuguriți pe acest pământ”.
Mihai Eminescu este creatorul Limbii Române literare. Iată ce ne spune bardul: “Eminescu, planetă luminoasă
În jurul căreia gravitează astrele cuvintelor”.
Conclusiv, Domnia sa, Al. Florin Țene afirmă: “Patria îmi este Limba Română
În ea bobul de grâu germinează
Verbele poemelor eminesciene”.
Cine este Al. Florin Țene?
Un om, o flacără, o sclipire, un freamăt de aripi, germinația cuvântului, un catarg fâlfâind pe oceanul de esențe, un model pentru contemporani și viitorime.
Un om liniștit, așezat, blând, modest, iubitor de semeni, care nu cunoaște ce înseamnă ura, răutatea, competiția, care nu a ridicat niciodată glasul.
În schimb a ridicat poezia la nivelul unui glas de clopot ce scoate sunete înalte.
Domnia sa atinge cerul prin credință, pământul prin iubire și poezia prin suflet și identificare.
Nu scrie o poezie emfatică, ostentativă.
Se axează pe o poezie liniștită, senină, a esențelor, a unei gândiri pure.
Imaginația venerabilului bard e mai amplă decât compasul zborului, figurile de stil abundente și unice conferă versurilor o paletă a frumosului, conexiunea poezie-filozofie e miezul fierbinte al creației.
Poezia domnului Al. Florin Țene se detașează de stilul zburdalnic, săltăreț, țopăitor pe arpegiul rimelor, nu e o poezie păpădie, ci un adevărat edificiu literar, fiind profundă, filozofică, reliefată prin adâncimea gândului.
Așa cum se autodefinește, este “poetul esențelor tari/ ce sorb din apa lui Hristos”.
Domnia sa constituie patriotul animat de credință în Dumnezeu și valorile creștine, un biruitor al cuvântului pe care l-a șlefuit într-un creuzet special, un homo cogitans ce vibrează pe antenele timpului.
Deține în palmares o mulțime de premii și diplome obținute pe plan național și internațional, ceea ce atestă valoarea incontestabilă a maestrului.
Numele de Al. Florin Țene și opera sa sunt sinonime cu excelența în materie de poezie, poemele scrise vor înfrunta trecerea vremii, păstrându-și prospețimea, compasul gândirii, latura profund umană ce le animă.
Maestrul ne lasă o abundentă și valoroasă zestre literară, în care perfecțiunea se unește cu timpul întru nemurire.
Domnia sa reprezintă o verigă din cordonul de aur al personalităților naționale și universale.
AUTOR: Daniela Vasiloschi

Al.Florin ȚENE: Critica cronicarului literar se loveşte în fiecare clipă de metafizic

Spusele lui Baudelaire în urmă cu o sută de ani şi mai bine aflate în titlu îndeamnă criticii să-şi pună întrebarea: la ce-i bună critica? Dar la această dilemă răspunde indirect tot Baudelaire în „Curiozităţi estetice”, Editura Meridiane, Bucureştiu, 1971, p.11: ..ca să fie dreaptă, ca să-şi aibă adică propria ei raţiune de a fi, critica trebuie să fie părtinitoare, pasionată, politică, cu alte cuvinte făcută de pe o poziţie exclusivistă, dar o poziţie care să deschidă cele mai largi orizonturi“. Dar criticii de dinainte şi cei de acum nu cred că vor acorda credit acestor spuse. Însă noi simţim înglobat în aceste spuse marele adevăr al unei dialectici hermeneutice. O critică pasionată şi părtinitoare, cum se mai practică pe la noi, şi exclusivistă, este, în acelaşi timp, o critică inconsecventă, dar şi consecventă. Inconsecventă pentru motivul imobilităţii creatorului, neaşteptându-l cu o reţea întreagă de metode, ea va putea, în delină libertate, să-l renege pe cel pe care altădată l-a discutat cu tot entuziasmul, iar consecventă pentru aceleaşi motive, pentru că rămâne partizană şi pasionată. Această libertate şi sclavia ascultă mereu textul care, o precedă în absolut. La aceasta se adaugă deschiderea de orizonturi largi care este unica pedagogie critică posibilă. Toate acestea nu exclud rigoarea şi nu instaurează un imperiu al arbitrarului. Atâta timp cât condiţia amintită este o egalare a propriei raţiuni de a fi, adică a unei principiu de justiţie.Iar a fi echidistantă şi dreaptă în raport cu propriul ei criteriu de evaluare critică – până la un anumit nivel – este egal cu a fi adevărată. În general, fac o pledoarie pentru maleabilitatea criticii, ce se exprimă paradoxal, deoarece prin caracteristica ei secundă, critica are drept ispită extremă inconsecvenţa, în etape ale timpului diferite, iar prin caracterul său autoreflexiv ea riscă în orice clipă să-şi uite propria  natură şi să impună în loc să urmeze. Aceste caracteristici riscante se caracterizează prin: inconsecvenţa prin rigoare, aşa zis tehnică, schematismul prin starea sufletească ce exprimă libertatea prin reflexibilitate. Așa cum scria şi Leo Spitzer cercul hermeneutic se închide în personalitatea criticului, în capacitatea sa de a reacţiona în faţa operei, idealul criticii lui Jean Starobinski în Relaţia critică, tradusă de Alexandru George, este legat indisolubil de calitatea celui care citeşte, dar şi de echilibrul în el al facultăţii sensibile şi al celei reflexive. Tocmai analiza funcţionării acestei facultăţi echivalează cu o secţiune chirurgicală a actului lecturii în sine. Opera, considerată anterior lecturii pe care o facem, nu este decât un obiect inert, cu toate acestea, ne îngăduie să revenim la multiple semne obiective din care e alcătuit acest obiect, căci ştim că vom găsi în ele garanţia materială a ceea ce a fost, în momentul lecturii, senzaţia, emoţia noastră. Absolut nimic nu ne împiedică, ca dorind să înţelegem condiţiile în care s-a trezit sentimentul nostru, să ne întoarcem spre structurile obiective care le-au determinat. Pentru aceasta, trebuie să nu ne renegăm emoţia, ci mai degrabă să o punem în paranteze şi să tratăm ca pe nişte obiecte acest sistem de semne ale operei al căror farmec evocator l-am receptat până acum fără rezistenţă şi fără o replică reflexivă. Semnele acestea ne-au sedus, ele sunt purtătoare ale sensului care s-a realizat în noi. Însă, fără a respinge seducţia, fără a nega şi uita revelaţia primă a sensului, trebuie să căutăm să le înţelegem, să le ,,tematizăm“ pentru propria noastră gândire, şi nu putem face aceste lucruri, decât cu condiţia de a uni strâns sensul de substratul lui verbal, seducţia de baza ei formală. Însă, receptarea unei opera este diferită de la o epocă la alta .Deoarece există o mişcare secretă a cărţilor pe raftul bibliotecii. Ce într-o epocă istorică o operă este promovată de critică ca fiind foarte bună, în altă epocă poate fi considerată mediocră. Aceasta ţinând de schimbarea gustului cititorului şi al criticii, datorită evoluţiei societăţii şi a modului de percepţie. Există o relaţie între lectură şi critică, dintre critic şi cititor. În Estetica. Teoria formativităţii, lui Luigi Pareyson, Milano, 1966, p.41-47, se spune că ceea ce în vitro apare ca o succesiune între cititor (pradă emoţiei lecturii) şi critic (care aşază între paranteze această emoţie pentru a gândi asupra factorilor care au produs-o) poate fi adesea, în realitate, o simultaneitate de procese. Criticul translatează de la plăcerea lecturii la refelcţia asupra a ceea ce i-a produs-o (de fapt la un fel de neplăcere, în măsura în care emoţia iniţială este pusă între paranteze) într-o alternanţă care închide în sine cifra însăşi a lecturii 5 critice. Deoarece critical este în primul rand un cititor. Iar cititorul e un critic care citeşte pur şi simplu, fără un discernământ. Orice metodă critică este valabilă în rezultatele sale atâta vreme câtă vreme îşi menţine deschisă şansa inconsecvenţei faţă de propria metodă. După părerea mea, critica la fel ca orice fenomen viu, tinde spre diversificare. Când nu devine dogmă, programele critice emanate de această tendinţă îşi păstrează şansa înţelegerii şi a universalităţii demersului. Cu cât este mai personală, chiar inconsecventă, cu atât este mai universal, prin însăşi deschiderea sa. De multe ori mă întreb, la ce ne foloseşte critica? Aceasta dând socoteală despre texte, oglindă în care ele se văd, uneori deformatoare şi totuşi, prin paradox, reuşeşte să fie dreaptă numai în măsura în care este deformantă, lectură înainte de toate, critica este viaţa retrăită a operei. Opţiunea criticului nu ar trebui să fie dificilă. Un decalog posibil al unei bune critici, a asculta textul devine primul canon. Felul ascultării este metoda critică. Dar ascultarea în sine este aceeaşi şi în acelaşi timp mereu alta, substratul său nu poate înceta de a fi sensorial şi emoţional, personal deci. Libertatea de înţelegere este primul şi cel mai preţios bagaj al criticului. Fanaticul ultimei mode critice, de cele mai multe ori incoeretă, absconsă, tehnologizată, nu trebuie să influenţeze pe adevăratul critic, el trebuie să ştie să-şi păstreze şansa inconsecvenţei.         

                                                                                                Al.Florin Țene