Voichița Tulcan MACOVEI: „CLIPE PE PUNTEA VIEȚII” de Titina Nica Țene

„Deschideți toate cărțile! În ele veți găsi fragmente din viața trăită și învățături despre A FI” (Voichița T Macovei)

Târziu am deschis și eu această carte, dar… niciodată nu este prea târziu!

O carte despre frumosul din sufletul omului, despre scânteia care ne menține luminoși și optimiști, ajutându-ne să trecem peste orice moment greu al vieții!

O carte de suflet pentru suflete. Un suflet care se caută pentru a se regăsi și care are puterea de a descrie în mod sincer lumea în care a trăit, în imagini vii precum adevărate tablouri.

Frumosul din noi a susținut întotdeauna echilibrul ființei noastre, i-a dat strălucire și ne-a ajutat să trecem peste „puntea vieții”. Vorbim despre acea frumusețe care există necondiționat în om, reprezentată de scânteia de viață pusă în fiecare de Creator.

Din păcate, însă, în trecerea zănatică a timpurilor, scânteia aceasta este tot mai greu vizibilă…

Din acest punct de vedere, cartea scriitoarei Titina Nica Țene constituie astăzi și va rămâne peste timpuri, scânteia unor suflete care au știut să trăiască viața aceasta ca pe un adevărat dar primit de la Dumnezeu.

Titina Nica Țene este o binecunoscută scriitoare, aparținând unei cunoscute familii de creatori de Literatura Română, alături de soțul Al Florin Țene, scriitor plurivalent, și fiul, Ionuț Țene, poet, publicist și jurnalist .

Familia Țene ocupă un loc special în cultura română, clădit și păstrat prin dragostea și respectul față de valorile fundamentale ale omenirii: respect și iubire față de familie, iubirea de copii și de părinți, respectul față de țară și popor. Cultura noastră, mulți scriitori cunoscuți ai Literaturii Române, este recunoscătoare familiei Țene, scriitorilor Titina Nica Țene și Al Florin Țene, pentru înființarea în anul 2006 a Ligii Naționale a Scriitorilor Români, important for al Literaturii și Culturii Române.

Volumul cuprinde 47 de povestiri care reconstituie semnificative pagini din viața scriitoarei Titina Nica Țene, pagini care te transportă, dincolo de rândurile scrise, în lumile frumoase evocate atât de sincer. Lumi ce sunt reconstituite, nu doar prin dragostea și respectul față de anii evocați, ci și printr-o inocență sufletească înălțătoare, la care se adaugă talentul onest, liber de încorsetări, transpus în scris fără nicio restricție sau grijă.

De aceea, cititorul are șansa de a se transpune și el direct în lumile evocate, de a simți și trăi alături de autorul devenit personaj și de cei apropiați lui.

Povestirile se pot grupa în câteva teme: familia de altă dată, reprezentată de părinții și frații autoarei; familia actuală, reprezentată de Titina Nica Țene, mamă și bunică, de noua sa familie alături de soț, fiu și nepoți; copilăria de altă dată (din primii ani ai comunismului); copilăria zilelor noastre (ai mileniului III); satul românesc tradițional.

FAMILIA DE ALTĂ DATĂ. COPILĂRIA ACELOR TIMPURI.

Volumul descrie și evocă familia autoarei, care poate fi văzută ca un simbol al familiei române din anii ce au urmat instaurării comunismului în țara noastră.

Narațiunea este subiectivă, naratoarea se implică total în retrăirea anilor din satul natal, (Ușurei – județul Vâlcea). O familie cu 7 copii, în care mama ducea greul. Dar copiii, nu știau să analizeze lucrurile. Ceea ce spuneau părinții, așa era. Relațiile dintre frați erau stabilite de părinți: cei mari îngrijeau de cei mici. Sunt fascinante „descoperirile” acestor copilași al căror univers era reprezentat doar de satul mic, de casele sărace. Iar transcenderea cu atâta fidelitate a doamnei Titina Nica Țene în trecutul îndepărtat al copilăriei este captivantă: o lume a copilăriei din satul românesc al anilor 1950: „Eram săraci, iar peste țară avea să vină cincizeci de ani de comunism. Pe mine nu mă interesa, eu, deși nu aveam nici ce mânca, eram tare fericită. Număram furnicile, culegeam flori, jucam pietricele, îmi făceam păpuși din coceni de porumb… Nu aveam timp să mă plictisesc.” (Nașterea, p. 11)

În familia tradițională, fiecare membru – părinți și copii, avea rolul său: la păscut animale, la îngrijit de cei mai mici, în timp ce părinții erau la muncă. „Seara, când se întorceau părinții de la munca câmpului, ne strigau să venim acasă de pe drum, unde ne jucam de uitam de noi. Să avem motiv pentru a sta mai mult pe șușă, le strigam că nu s-a întors ciurda de la pășune. -Veniți în casă. Sunteți măgărițe mari, mai mari decât măgarul ciurdarului… Eu, care nu văzusem niciodată o măgăriță, am întrebat-o pe Torica ce înseamnă asta. – Măgăriță înseamnă nevasta măgarului!. Bineînțeles că nu am înțeles nimic, că doar eu nu eram nevasta măgarului.” (Focul, p. 20)

Pagini savuroase, jocuri inocente de copil, nedumeririle vârstei, precum în Amintirile din Copilărie ale lui Ion Creangă.

FAMILIA ACTUALĂ. RELAȚIA BUNICI – COPII – NEPOȚI

Trecând peste „puntea vieții”, naratorul subiectiv Titina Nica Țene aduce în fața cititorului, ca într-un arc de timp, o altă familie, aceea a mileniului III. Este adevărat, deschiderile copiilor și nepoților sunt mult mai multe și pline de luminile cunoașterii timpurilor noi. Dar… în esență, familia Țene a rămas aceeași: bazată pe dragoste și respect. Acest lucru credem că trebuie să reprezinte un exemplu și un moment de reflecție pentru toate familiile mileniului III.

Părinții știu să își educe copiii (Catinca, Anastasia) într-un mod echilibrat, frumos și prin exemplul personal. Bunicii, la rândul lor, au dragostea și respectul atât față de copii, cât și față de nepoți. Interesant este că inocența lumii copilăriei a rămas aceeași, iar Titina Nica Țene știe să scoată la iveală minunățiile vârstei copilărești, cu aceeași savoare prin care a descris pățaniile propriei copilării. Pe deasupra, din dragoste, Titina (așa i se adresau nepoțelele) știe să înțeleagă și să accepte năzbâtiile copiilor. Dar și să se amuze de ele! Savoarea acestor lucruri, frumusețile de-o clipă ale copilăriei, se regăsesc cu prisosință în povestiri. Exemplificăm doar prin câteva situații, care transmit adierea unui timp și al unor momente din copilărie, cu totul speciale.

„Educatoarea i-a primit pe copii cu dragoste. Anastasia s-a întors cam îndoită către mama: -Rămân aici, sângălă? , – Da, și la patru vine mama și te ia. Când e patru? E mult? ” (Grădinița p. 76)

„- Nu mănânc. Nu mi-e foame. Mănâncă tu. – Păi tu când mănânci? – Mâine. – Anastasia, ia să văd ce ai în gât, cred că ai multă secreție că se simte.

Spre surprinderea mea, Anastasia cască gura mare și zice: – Vezi? Nu am niciun secret!” (Secretul p. 83)

Este minunat redată relația dintre bunici și nepoțele, Catinca și Anastasia! Dragostea, bunătatea bunicii se transmite atât de tandru celor mici… Pentru că bunicii știu să își împletească atât de calm propria viață cu cea a nepoților.

„- Vezi ce frumoasă e? Mi-a pumpălat-o mama ca să nu răcesc. Așa mergem afară. – Bine. Așa mergem dacă zici tu, dar afară e foarte cald. Geaca asta e pentru iarnă, când vine zăpada. – Ba nu. E pentru acum (…) Nu-mi place să aud copiii plângând și nici nu mai aveam putere să o contrazic. Anastasia era îmbrăcată ca pe gerul Bobotezei. Afară erau 35 de grade. (…) A stat puțin, s-a convins că e cald. Am dus haina groasă în casă și am plecat spre locul de joacă…” (Căldura, p. 84)

SATUL ROMÂNESC TRADIȚIONAL

Chiar dacă astăzi, în 2021 satul nostru tradițional a dispărut (motivele vor fi analizate în timp…), ar trebui să conștientizăm că avem, fiecare, în ființa noastră gena țăranului (mai aproape, mai departe sau foarte departe), aceea a românului iubitor de pământul țării sale, pentru care a luptat de-a lungul secolelor chiar și cu prețul vieții.

Din această perspectivă, credem că volumul în discuție „Clipe pe puntea vieții„ al doamnei Titina Nica Țene va rămâne în Istoria noastră Literară o oglindă despre organizarea satului ancestral românesc, despre relațiile dintre săteni, dar și despre familia tradițională. Întâlnim elemente de esență, pe care le găsim și în romanul Moromeții de Marin Preda. Și care, din cauză că au dispărut, devin pentru cititorii de astăzi, dar mai ales, de mâine, pagini document despre satul românesc de altădată.

Satul în care a trăit Titina Nica Țene – Ușurei, județul Vâlcea este pentru noi, cititorii de astăzi un miracol al naturii. Situat departe de oraș, bucurându-se de cerul „albastru ca vioreaua”, aici și atunci, oamenii nu își făceau probleme existențiale. Acceptau totul așa cum le-a dat Dumnezeu, fără să problematizeze și fără să se revolte. Casele erau „cu acoperișuri de șindrilă și carton gudronat ca să nu se aprindă”, iar oamenii se orientau după calendarul naturii. Atât cei maturi cât și copilașii. „Aveam zece ani. Când raza soarelui, ca o suliță, intra pe fereastră, mă trezeam prima. Mă uitam pe fereastră să văd poziția salcâmului să știu cât e ceasul…”. (Curca, p. 10)

Cu adevărat numai în cărți devenite documente literare mai găsim acest sat românesc ancestral… În nuvelele și povestirile lui Sadoveanu, Rebreanu, sau Barbu Ștefănescu Delavrancea!

Casele erau fără curent electric, iar focul era o problemă, deoarece „chibrituri nu se găseau, iar brichete nici atât”. În sat era, însă, „un om uitat de vreme cu părul alb, îi spuneau Ilie a Ioanei. Învelea în cenușă cărbunii aprinși. Focul nu i se stingea niciodată”. Toți sătenii „împrumutau foc de la el”… (pag. 47)

Satul doamnei Titina Nica Țene nu a fost lipsit de momente tragice, peste care, însă, oamenii lui au trecut la fel de simplu ca peste toate celelalte clipe din viață. În povestirea „Focul” este descris incendiul izbucnit din senin în sat. „Zece zile și zece nopți a ars focul. Casele, trosnind, se făceau una după alta scrum. Grinzile acoperișurilor ardeau, se răsuceau precum dracii în cazanul cu smoală sau în focul iadului, pârâiau puternic și se prăbușeau.” (pag. 19) Dar, în timp ce copiii s-au apucat de jucat, părinții „s-au apucat de făcut iar case, să nu-i apuce iarna fără un acoperământ deasupra capului”.

Un loc special îl ocupă în povestiri, colectivizarea satului, reacțiile oamenilor rămași fără pământ și animale față de comunismul care acapara încet-încet această lume atât de curată… (Tata și colectivizarea agriculturii; Stafiile).

Sunt descrise cu sufletul omului matur trecut peste puntea vieții, relațiile dintre săteni. Acestea sunt calme, așezate, respectând însă tradițiile sătești transmise peste generații. (Am luat cu împrumut …foc). Oamenii se respectau și se ajutau între ei, ori de câte ori era nevoie. (Cântecul sapelor)

Un loc aparte îl au în volumul scriitoarei Titina Nica Țene sărbătorile creștin-ortodoxe, axa întregii comunități. „Porcul se tăia întotdeauna în Ajunul Crăciunului. Mama fierbea apă în oale mari. Veneau doi-trei oameni , îl tăiau, îl pârleau cu paie…. Când se întuneca, în Ajunul Crăciunului, pe ulițele satului se auzeau colindători”. (Crăciunul, p. 31)

„Îmi plăcea că la Paști ciocneam ouă roșii, iar mama ne făcea, din toată sărăcia, cum spunea ea, rochițe noi. Le așezam pe un surcel legat cu ață pe dos , ca să nu se murdărească și le atârnam în cui pe perete. Nu aveam voie să le îmbrăcăm decât în ziua de Paști. Așa că, mă jucam ce mă jucam pe drum și mereu mă duceam în casă să mă uit la rochița plină cu floricele de toate culorile. (L-am cunoscut pe Dumnezeu, p. 17)

Expresivitatea picturală a povestirilor, care sporește valoarea lor literară, este dată și de finalurile ce cad peste conținutul acestora ca niște adevărate cortine, înlănțuind clipele vieții autoarei peste puntea vieții. Acestea au, de cele mai multe ori, o substanță concluziv – reflexivă asupra evenimentelor evocate. „Oare acum se mai bat sapele? Acest cântec aproape a dispărut. Și câte o să mai dispară!”

Cartea poate fi considerată, nu doar ca o punte între generații, dar și ca o veritabilă peliculă de film pe care îl putem urmări cu ochii minții și din care putem învăța adevărate lecții despre viață!

Trebuie subliniată și prefața care reliefează excelent activitatea doamnei Titina Nica Țene (poet și prozator), realizată de cunoscuta scriitoare a Literaturii Române, membră în Liga Scriitorilor Români, profesoara Voichița Pălăcean Vereș. Cartea, lucrată exemplar, este tipărită la editura Napoca Nova – Cluj Napoca, coordonată de doamna Voichița Pălăcean Vereș!

Mulțumim scriitoarei Titina Nica Țene pentru mirajul unei realități atât de frumoase, pe care ne-ați descris-o, pentru cele două lumi, fiecare cu frumusețile ei, legate atât de puternic prin puntea propriei dumneavoastră vieți!

Voichița Tulcan Macovei

Voichița Tulcan MACOVEI: O recuperare literară necesară

Cartea Romanţa... este structurată pe aceeaşi axă respectată şi de celelalte care fac parte din aceeaşi colecţie a autorului: descrierea locului natal al copilăriei, reconstituirea atmosferei oraşelor şi a metropolelor pe unde a colindat scriitorul, familia, relaţia cu literatura română şi cea europeană, descrierea lumii politice, sociale, culturale a timpului, apogeul vieţii artistului, deznodământul şi ecouri ale scrisului său.

Informaţiile bogate sunt detaliate, nuanţate, în funcţie de rolul pe care îl au în text. Personajele şi dialogurile vii, extrem de autentice, poartă cititorul în lumea îndepărtată a României secolului trecut. Prin ochiul documentat al autorului cunoaştem familia atât de frumoasă a lui Ion Minulescu, locurile copilăriei de care a fost legat până la sfârşitul vieţii: Slatina şi Piteşti. Sensibilitatea copilului (alintat cu supranumele de Bucu, sugerând bucuria), curiozitatea sa, îl leagă excesiv de natură, de locurile istorice ale zonei. Aceleaşi trăsături le dovedeşte şi atunci când împreună cu familia, colindă mai multe oraşe, tatăl (vitreg) fiind ofiţer.

Şcolile pe care le-a parcurs scriitorul constituie pentru Al. Florin Ţene prilejul de a evoca lumi, de a creiona atmosfere, precum un pictor pe o mare pânză de tablou. Mi s-a părut fascinant să regăsesc ceea ce ştiam, mai mult din povestirile dascălilor mei, scene ale şcolii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea: scrierea pe tăbliţe, folosirea tocului, a unui săculeţ cu cenuşă „pentru a suge cerneala de pe litere…”, faptul că dascălul „îi mai lua de urechi şi de perciuni pe băieţi…”. La Liceul „Ion C. Brătianu” din Piteşti, Minulescu rămâne corigent la Limba Română (era în clasa a şasea), iar acest lucru îl va urmări întreaga viaţă. Dincolo de informaţiile culturale, extrem de vibrante sunt cele cu caracter istoric, Ion Minulescu fiind scriitorul român care a trecut prin câteva momente istorice importante ale ţării noastre: Primul Război Mondial, formarea României Mari şi Al Doilea Război Mondial. Sunt pagini evocate, din nou, cu mare emoţie, chiar dacă dintr-un timp atât de îndepărtat, cum este cel al mileniului în care trăim.

Stilul expresiv, extrem de plăcut, te transportă cu întreaga fiinţă în lumea evocată. Adevărul este că nu ştii cât din cele relatate este real şi cât este poveste. Mărturisesc sincer că am încercat să stabilesc un oarecare raport între realul evocat şi povestea ţesută pe marginea acestuia. Mi-a fost greu. Dar, am văzut cât se poate de clar, că autorul foloseşte ca bază a cărţii documentarea, în prelungirea căreia găsim arta de a scrie, talentul de prozator. Toate informaţiile sunt luate din scriitori cunoscuţi, care şi-au interferat viaţa cu a lui Minulescu, din critici literari (Eugen Lovinescu, George Călinescu, Benjamin Fundoianu ş.a.), din arhive sau, după caz, de pe internet. Artificiile literare utilizate îl fac pe cititor să îl confunde, de multe ori, pe autorul Alexandru Florin Ţene cu poetul Ion Minulescu. Aşa se întâmplă spre exemplu, în paginile care descriu metropola Franţei, Parisul, anilor 1900, unde tânărul Minulescu sosise spre a studia Dreptul.

Evident că facultatea nu era pentru firea extrem de sensibilă a poetului. Perioada i-a folosit spre a lua contact cu noua mişcare literară a Parisului, spre a frecventa Cartierul Latin, cafenelele, unde i-a cunoscut pe cei mai mari poeţi ai timpului: Paul Valery sau Charles Baudelaire. În egală măsură, prin ochii maestrului Alexandru Florin Ţene (sau poate ai lui Minulescu?) este descrisă nemuritoarea arhitectură a Parisului. Este perioada în care scriitorul Ion Minulescu îşi dă seama că modernismul, simbolismul în special, este pe măsura spiritului său liber. Îl va adopta cu toată fiinţa şi i se va dedica în întregime, după cum mărturiseşte soţiei şi fiicei sale: „Iubită! Sunt liber, liber, ca…POEZIA!”.Va fi prieten şi va colabora, atât cu poeţii moderni şi simbolişti ai României (Macedonski, Dimitrie Anghel, Bacovia, Lucian Blaga), cât şi cu cei tradiţionalişti (Ştefan O. Iosif, Adrian Maniu, Octavian Goga, Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu).

Acumularea de trăiri, experienţe şi cunoştinţe va continua cu explorarea celor mai frumoase oraşe ale Italiei: Milano, Veneţia, Roma, scriitorul (jurnalist, prozator, dramaturg, traducător, critic de artă), desăvârşindu-şi formaţia culturală. Pentru întreaga activitate a fost recompensat în anul 1922, cu funcţia de Director General al Artelor.

Citind cartea domnului Al. Florin Ţene te mai surprinde un lucru poate mai rar, care, pe mine, personal m-a dus cu gândul la marele Mihai Eminescu. Este vorba de trăirea sentimentului iubirii, de locul femeii în viaţa lui Ion Minulescu, aspect deloc de neglijat, deoarece a fost ca un fir roşu, sau poate ca o coloană vertebrală a vieţii poetului. Doar că, total diferit decât în cazul lui Mihai Eminescu.

Nu mă voi opri la Eminescu, pentru care femeia a reprezentat, dincolo de „mijloc de cunoaştere a vieţii”, prilej de suferinţă, de cele mai multe ori. Dar, trebuie să subliniez câteva lucruri evidenţiate cu rafinament, sensibilitate şi cât se poate de veridic de către autorul cărţii.

Femeia a reprezentat pentru Ion Minulescu, încă din anii primei tinereţi, o iubire carnală. Toate femeile din jurul lui îl voiau partener măcar pentru o noapte. Poetul investea, dincolo de dăruirea momentană şi trecătoare, o parte din sufletul său, pentru fiecare femeie care i-a trecut prin viaţă, fie că era Mary, Kety, Steluţa sau Lizica. Iar acestea îl iubeau atât de tare, încât se ajutau între ele de dragul poetului (Kety i-a dat bani pentru spitalizarea Lizicăi).

Sunt lucruri speciale…

Şi mai special, credem noi, este faptul că omul, bărbatul şi scriitorul Ion Minulescu, a întâlnit-o la vârsta de 33 de ani, pe femeia vieţii, dar şi a viselor sale, Claudia Millan, la rândul ei, poetă simbolistă, dar mai ales, artist plastic cunoscut al timpului. Prin ea, Ion Minulescu avea să se întrepătrundă cu toată pătura de artişti plastici ai timpului. „Ionel, privind-o din spate, îi aprecia picioarele şi şoldurile. «E o femeie inteligentă»… După câteva întâlniri cu Claudia la şedinţele de cenaclu, Ionel simte pentru prima oară un sentiment ce nu-l trăise până acum”.

A fost împlinirea de două ori a vieţii poetului. Prin artă şi prin iubire. Amândoi soţii-artişti s-au dedicat fenomenului literar-artistic al ţării, devenind creatori de expoziţii, organizatori de cenaclu, întâlniri între scriitori şi pictori, promovând cultura română pe tot cuprinsul României, fiind recunoscuţi şi în Europa.

Autor: Voichița T Macovei

* Al. Florin Ţene, Romanţa celui care s-a întors (Viaţa scriitorului Ion Minulescu între realitate şi poveste), Editura Napoca Nova, Cluj, 2018

Voichița Tulcan Macovei: PENTRU CĂ LITERATURA ROMÂNĂ NU MOARE…

VIRGIULIU BRADIN,

”Rostirea poetică românească preeminesciană – Inovații Stilistice și Lexicale”, Arad, editura Promun, 2019.

„Sunt târnăcoapele. Le – aud. De bucurie strig!

Aud mulțimea robotind, pământul

Cu sine însuși împăcându.l…”

(Goethe, FAUST, vol II, traducere de Lucian Blaga. Editura pt literatura, 1968, act V, p. 354.)

Mesajul din Faust este același pentru oamenii tuturor timpurilor: sensul adevărat al vieții omului este munca, activitatea utilă semenilor…

Fără a comenta, ne referim acum la activitatea prolifică și extraordinară a unui om de cultură al Aradului, profesorul Virgiliu Bradin.

Să depui un volum de muncă deosebit pe tărâmul Istoriei Literaturii Române, într-un timp în care munca (intelectuală sau fizică), nu mai reprezintă nimic, să știi așadar, că rodul muncii tale va fi apreciat derizoriu (cum se întâmplă astăzi cu mai toate cărțile nou apărute), dar să lupți pentru ca volumul să vadă lumina zilei, înseamnă să fii cu adevărat un luptător încrezător în forța literaturii!

Așa s-a dovedit a fi și domnul Virgiliu Bradin, exeget, eseist, analist, cu numeroase volume publicate, autor al volumului monografic, „Rostirea poetică românească preeminesciană”, numit cu modestie de domnia sa ESEURI .

Cu toate că există astăzi oameni de cultură care separă brutal noul de vechi, epoca literară actuală, noutățile ei, de trecutul literaturii, personal sunt convinsă că prezentul, oricare ar fi acesta, se leagă de trecut, că valoarea se perpetuează ca un fir roșu, susținând creația valorilor viitorului.

În această perspectivă trebuie privită și prezenta carte, care se înscrie în Istoria Literaturii Române, refăcând pentru cititorii prezentului, dar și ai viitorului, un moment important din dezvoltarea literaturii noastre, fără de care, spunem noi, nu ar fi existat literatura actuală (sau postmodernă): Literatura Română Premodernă (Iluministă) și Modernă (Pașoptistă).

Cartea este concepută cu mare grijă, informațiile fiind stocate precum într-un biblioraft, spre a rămâne autentice surse pentru generațiile viitoare. Totul devine viu în paginile volumului: vocabularul epocilor, particularitățile fonetice dar și stilistice ale operelor descrise. Datele sunt susținute de autor prin detalii sociale, culturale și religioase specifice timpului, dar și prin importante documente ale vremii.

Apar portretele reprezentative ale tuturor scriitorilor, în fotografii ce poartă în ele aerul vechi, dar fascinant al epocilor trecute. Documentele, redate în stare autentică, transmit fiorul timpului: „Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung” (1521), fotografii din primele ziare românești („Albina Românească” -1839; „Curier de ambe sexe” -1838; „Bucovina” – 1848-; „Steaua”- 1855).

Sunt consemnate minuțios primele gramatici ale limbii noastre, precum și importanța lor pentru formarea Limbii Române: „Gramatica românească” (1828 – Ion Heliade Rădulescu); „Temeiurile gramaticii românești” (1812 – Ion Budai Deleanu); „Lexicon pentru cărturari”; „Lexicon românesc -nemțesc” –(Ion Budai Deleanu)

Dincolo de propriile comentarii, sunt aduse argumente analitice din marii critici și exegeți ai istoriei noastre literare: Nicolae Iorga, Al Piru, Mihail Kogălniceanu, Paul Cornea, George Călinescu, Dimitrie Popovici, Titu Maiorescu, Gheorghe Tohăneanu, prin care autorul reușește o descriere exhaustivă a începuturilor Limbii și Literaturii Române.

Întreb, deci, aici și acum: nu este important ca noi, cititorii de astăzi, să cunoaștem aspectele vieții de început ale limbii în care ne exprimăm, ale literaturii care ne-a format ca nație și cultură în spațiul european?

Eu zic că da!

Cele două epoci istorico-literare analizate nu sunt delimitate strict de către autor. Aceasta deoarece domnul Virgiliu Bradin își propune să evidențieze legătura istorică dintre ele, valorile importante care au dezvoltat și au ținut trează ideea românismului în acele perioade grele din istoria noastră.

Iluminismul românesc (preromantismul) este redat prin importante opere de literatură română care au creat și au transmis mai departe aspecte esențiale din gândirea și trăirea poporului român, precum sacralitatea spațiului și a folclorului, întâlnită în opera lui Gheorghe Asachi: Balade, Legende, Fabule. Este momentul istoric, susține autorul, când rostirea poetică românească se va îndrepta „pe făgașul firesc al expresivității graiului neaoș românesc”.

Cu același drag și respect sunt prezentați și marii poeți ai perioadei, creatori de limbă și literatură românească: Costache Conachi, poeții Văcărești (Ienăchiță, Alecu, Nicolae și Iancu), scriitori aparținând marii boierimi, clasă socială importantă în acele timpuri, patrioți adevărați, iubitori de țară și de neam. „Conștient de importanța pentru unitatea și aleasa exprimare a limbii românești, de existența unei gramatici, Ienăchiță va tipări la Râmnic și la Viena în același an -1787 – OBSERVAȚII SAU BĂGĂRI DE SEAMĂ ASUPRA REGULELOR ȘI ORÂNDUIELILOR GRAMATICII ROMÂNEȘTI”… ( pag. 75)

Nu putem trece cu vederea caracterul profund patriotic al literaturii acestor scriitori, fără a aminti tinerelor generații de astăzi „TESTAMENTUL LITERAR” al lui Ienăchiță Văcărescu, apărut și în volumul domnului Bradin: „Urmașilor mei Văcărești! /Las vouă moștenire:/ Creșterea limbei românești / Ș-a patriei cinstire”.

Un număr impresionant de pagini este acordat personalității centrale a iluminismului românesc, celui care a ridicat literatura română la nivel european, scriitorul, lingvistul și istoricul Ion Budai Deleanu (1760- 1820), reprezentant de seamă al „Școlii Ardelene”, alături de Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior. (Școala Ardeleană a fost o mișcare socială, istorică, politică și culturală care a definit această perioadă literară.)

Personalitatea lui Ion Budai Deleanu, este realizată special prin referințele la opera fundamentală, „Țiganiada” (1812), prima epopee din literatura română, scrisă după modelul marilor epopei ale literaturii universale, Iliada, Odiseea, Eneida.

Foarte importante pentru cititorul modern al acestui timp pot deveni, în cazul în care se dorește, problemele sociale, politice și istorice prezentate în această creație, atât de veche pentru noi.

Ca de fiecare dată, Virgiliu Bradin se axează pe limbajul artistic al operei, evidențiind particularitățile stilistice și lingvistice ale creației literare. Interesante pentru cititorii moderni pot fi de asemenea, ilustrațiile excelent redate, care surprind momente ale subiectului epopeii și care aparțin ediției renumitului filolog român, de origine evreu, Jacques Byck.

Generația scriitorilor pașoptiști este descrisă de autorul cărții sub egida marilor idei care au creat literatura modernă română (sau bazele adevăratei dezvoltări ale literaturii noastre): istoria, folclorul, natura patriei, realitățile social-politice ale timpului. Se remarcă grija pentru detalii, perseverența prin care domnul Virgiliu Bradin aduce în fața cititorului toate filele istorice, lingvistice, stilistice care au clădit o literatură și, până la urmă o țară aflată în lupta pentru unitatea neamului și a limbii.

Descrierea cadrului în care s-a format generația pașoptistă și care redă scopul întregii literaturi este redată de poezia 1840, aparținând scriitorului Grigore Alexandrescu: „Eu nu îți cer în parte nimica pentru mine:/ Soarta-mi cu a mulțimii aş vrea să o unesc:/ Dacă numai asupra-mi nu poți s-aduci vreun bine,/ Eu râz de-a mea durere şi o disprețuiesc”.

Cu sentimente de adânc respect, admirație și prețuire care adeveresc patriotismului autorului acestei cărți, sunt analizați cei mai mari scriitori pașoptiști, ctitori de literatură, de neam și de țară. Toate creațiile sunt trecute precum într-un fișier al Marii Biblioteci Române, cu tot ce au mai profund în concepția lor, atât literar, cât și politic sau social. Domnul Bradin respectă tradiția analiștilor dinaintea sa, considerând scriitorii pașoptiști ca fiind „scriitori ai cetății / ai neamului”. În egală măsură, sunt analizate cele două mari curente literare ale Europei, clasicismul și romantismul, precum și felul în care au influențat epoca, dominată esențialmente de romantism.

Ion Heliade Rădulescu – personalitate enciclopedică, publicist, folclorist, lingvist, dramaturg, poet, prozator, fondator al Academiei Române;

Grigore Alexandrescu- poet al nostalgiei frumosului, al naturii patriei dar și al istoriei trecute și de la 1848, întemeietor al poeziei patriotice, al satirei și al fabulei.

În centrul epocii pașoptiste, este așezat, cum e și drept, marele Vasile Alecsandri, „acel rege al poeziei românești” cum îl numește Mihai Eminescu în „Epigonii”, personalitate de seamă a istoriei noastre literare: poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc. Zeci de pagini îi revin marelui scriitor, recunoscându -i-se, astfel, meritul peste timpuri. Căci Alecsandri a ridicat literatura și cultura noastră la cote valorice apreciate în plan european.

Minuțios dar și grandios, într-o luptă ce apelează parcă la polemica Maiorescu -Gherea privind adevărata valoare literară, profesorul Virgiliu Bradin scoate în evidență, atât latura revoluționară, de luptător patriot a lui Alecsandri, cât și latura literară, valoarea stilistică a creației sale. Rămâne peste generații adevărul conform căruia, Alecsandri a fost modelul generației de scriitori care a urmat, aceea a marilor clasici. De aceea și numai de aceea, a rezistat timpului Medalionul Literar al societății Junimea, în centrul căruia se află Vasile Alecsandri.

Autorul prezentei cărți face o amplă analiză a celor mai importante creații literare ale poetului, utilizând expresii, sintagme critice din exegeți cunoscuți ai istoriei noastre literare, dar și opinii proprii. Este creionat, astfel, portretul adevărat, viu, al marelui scriitor, în fața căruia, desigur, toate generațiile ce i-au urmat și care înțeleg, iubesc și apreciază literatura română, i se vor închina.

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: PENTRU CĂ LITERATURA ROMÂNĂ NU MOARE…” →

Voichița Tulcan Macovei: ,,CE GREU A FOST ÎN NOAPTEA ASTA” de Al Florin Țene – Viața poetului Traian Dorz între realitate și poveste

Scriitorul Al Florin Țene este fidel șieși și Literaturii Române.

Recidivează acum cu un nou roman „între realitate și poveste”, de data aceasta, despre un mare poet creștin-ortodox care și-a dăruit întreaga viață învățăturilor Sfintei Scripturi.

„Reconsiderarea liricii lui Traian Dorz nu trebuie să cadă doar pe umerii unei comunități creștine ce a revenit în sânul bisericii mamă după 1990, ci pe talerul criticii literare și pe paginile manualelor școlare, care sunt prea schematice și neiertătoare ignoranțe cu ierarhiile valorice. În centru creației lui Traian Dorz nu este Golgota, cum interpretează facil unii critici literari, ci anunțarea miresmei de tămâie a Învierii”, afirmă scriitorul Ionuț Țene în prefață, introducând cititorul în conflictul stufos și dureros al cărții.

Am citit cu interes această carte.

Cunoșteam poeziile (multe devenite cântări) ale poetului Traian Dorz, dar mărturisesc faptul că am știut mai puține date despre viața și personalitatea sa. De aceea, cartea scriitorului Al Florin Țene este binevenită pentru toți aceia care doresc să cunoască un poet creștin-ortodox ce nu s-a lăsat atins de-a lungul vieții de nicio adiere a curentelor politice din timpurile prin care a trecut (legionare, comuniste, sau de altă culoare). Traian Dorz a fost animat doar de credința și dragostea pentru Iisus Hristos, Mântuitorul omenirii.

Cartea este bine structurată refăcând cu o exactitate până la detaliu, existența poetului Traian Dorz. Principalele planuri narative urmăresc: a) familia parentală (casa, părinții, soția și copiii); b) formarea caracterului de creștin devotat Tatălui Ceresc; c) marea familie creștină (Oastea Domnului). d) politica statului român surprinsă în diferite perioade istorice;

În construirea epicului, găsim un narator omniscient, asemenea marelui Marin Preda. Ne-a rămas monumentalul romanul „Moromeții”, în care este descrisă familia Moromeților, dar și marea familie a țărănimii române în lupta pentru libertatea sfântă oferită de proprietatea asupra pământului. La fel procedează și scriitorul Al Florin Țene în creionarea universului vieții poetului Traian Dorz: accentuează minunat legătura dintre familia (casa părintească) a poetului și aceea frățeacă, a creștinilor uniți în gruparea ortodoxă Oastea Domnului. Liantul dintre cele două familii este Traian Dorz, după cum în „Moromeții” este Ilie Moromete.

Ilie avea suficiente probleme acasă, cu propria familie. Dar aceasta nu l-a oprit să lupte pentru credința lui în libertatea țăranilor, pusă în pericol prin colectivizarea comunistă, vorbind prietenilor în poiana lui Iocan. Spre deosebire de Ilie, care este abandonat de toți, Traian Dorz este susținut până la capăt de soția Maria, de propriii copii. Chiar tatăl Constantin, va deveni din dușman, un ajutor de seamă al fiului și al Oastei creștine.

Epocile istorice parcurse de poet sunt descrise cu obiectivitate critică. Tehnica detaliului, scenele reprezentative acelor lumi sunt impresionante.

Ca și în celelalte romane închinate vieții unor mari poeți din literatura noastră (Al. Macedonski, Ion Minulescu, Radu Gyr), aerul de poveste este țesut în jurul realităților trăite de scriitori. Dar, în cazul lui Traian Dorz, trebuie să recunoaștem că realitățile dure, trăite de către acesta, domină țesătura de poveste.

Și mai trebuie subliniat ceva!

Cartea este atât de bine scrisă, încât naratorul-autorul Al Florin Țene ajunge să se identifice cu un creștin ortodox puternic în convingerile sale, de pe pozițiile cărora analizează, face considerații sau îndeamnă la reflecții!

Familia (casa părintească).

Povestea familiei Dorz este țesută de narator pe pilonii realităților crude trăite de membri ei. Atmosfera este recreată prin limbajul bihorean, impregnat cu expresii ungurești, termeni explicați la subsolul paginilor, transportând cititorul în zona pitorească a Bihorului „ – Cine ne strigă? / -Eu! Mărie…vecina lui mă-ta. / Aaaaa, Floareo! Tu ești? Ce vânt te aduce? / Mi-o venit feciorul în permisie și mi-a adus depeșa asta de la bărbatu-to!” (pag. 14)

Era vorba despre o scrisoare a lui Constantin, tatăl lui Traian, aflat pe frontul Primului Război Mondial, care, până la urmă, s-a întors acasă din prizonieratul siberian…

Traian era deja de patru ani!

Interesant este fotografiată de către narator psihologia oamenilor de la sat din acea vreme!

Deși era normal ca tatăl să-și iubească fiul născut în absența sa, nu s-a întâmplat așa. Micul Traian a avut mult de suferit din cauza bătăilor primite (de cele mai multe ori fără motiv) de la tată.

Deși o familie bogată, cu pământ și recolte îndestulătoare, micul Traian nu și-a găsit fericirea, și nici împlinirea, în sânul acesteia: „Mama ta a dracului, m-ai călcat pe cizmă. Nu te uiți pe unde fugi? O palmă grea a simțit băiatul după ceafă”. (pag. 26)

Nici la școală nu a fost lăsat, fiind obligat să lucreze în gospodăria familiei.

Subtil, naratorul ne sugerează motivația căutării de către copil a unei alte familii în care să se poată împlini sufletește: „Erau trei persoane în familie, dar Traian se simțea singur…Fiecare cu singurătatea lui.” (pag 26)

Din acest moment, romanul urmărește formarea personalității acestui copil, a căutărilor sale pentru împlinirea sufletească. Putem afirma că, privită din această perspectivă, viața lui Traian Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: ,,CE GREU A FOST ÎN NOAPTEA ASTA” de Al Florin Țene – Viața poetului Traian Dorz între realitate și poveste” →

Voichița Tulcan Macovei: Mihai PĂCURARU – VERDE TRAVERSÂND AMIAZA, editura ePublishers, București, 2019

Poezia domnului Mihai Păcuraru nu este mimesis, nu este deloc mimare și nici simplă versificare în stil clasic sau modern.

Mărturisesc faptul că m-a atras titlul acestui volum, care însă a zăcut câteva luni pe birou, fără să înțeleg de ce. Dar, deschizându-l și citind, am înțeles. Versurile nu ne transmit de la început mesajul. Trebuie să te lași cuprins de text ca să poți trece dincolo de acesta, în căutarea sensurilor.

Titlul conține imagini abstracte, greu de surprins cu privirea sau chiar cu imaginația. Putem totuși decodifica o stare de bine, de încredere a poetului în sine însuși. Volumul are trei capitole, fiecare cu titluri la fel greu de decriptat: a) Zbor într-un ochi de vultur; b) Puzzle aleatoriu; c) Ușa din întunericul verde.

Întregul volum are un stil singular, care m-a dus cu gândul la nedescriptibilul Ion Barbu. Aceasta deoarece, poezia domnului Păcuraru este una ermetică, de tip analitic, ale cărei sensuri se cer descifrate, lucru vizibil chiar din titluri: Ca un porumbel în gura unui șarpe; De la tălpile pământului; Rachete de îngropat dansul; Roșu de leagăn, roșu de plecare, Clovni de cuvinte, Copil alăptat de anotimpuri, Un pescăruș țipă numele tău; Rachete de îngropat dansul, etc.

Desigur, am încercat să înțeleg mesajul.

În centrul volumului se află trei strofe dedicate lui Alain Bosquet, poet și prozator francez al sec XX, care i-a fost autorului „un reper în poezie”, după cum ne-a mărturisit. Din cele „Trei poeme de inimă și creier” putem desluși care este scopul poeziei domnului Mihai Păcuraru: să cerceteze, să caute „jarul rece” „ce îl ridică în căușul din inimă/ aproape de creier, într-un mic/ joc nebunesc de-a poemul și poetul”.

Tot din aceste versuri putem reconstitui câteva tușe de portret care vor fi întregite pe parcursul volumului. Poetul se definește a fi un luptător prometeic, încrezător în zborul și misiunea sa. De aceea, mărturisește „Voi mai scrie în secunda ca un balon/ ridicat de la pământ în mine/ eu fiind infinitul și piatra/ pe care am însemnat/ anul lui Prometeu devorat de vultur”.

Căutând noi indicii ale eului poetic, vom găsi destul de multe versuri în care Mihai Păcuraru se dezvăluie. Nu o face în mod direct. Imaginile sunt insolite, iar uneori, „versul liber rupt”, după voința autorului, care caută sensuri, supunând cuvintele .

În „Regizor de lacrimi”, ca și în toate textele, de altfel, găsim elemente stilistice, pe măsura sensurilor ce se cer descoperite: metafore încifrate: simfonie ce-mi strânge trupul/ număr inventând cifre pentru fiecare arcuire); epitete în repetiție: lacrimi albe de copil, lacrimi albastre de tânăr, lacrimi verzi, galbele și mov…;. comparații: căldare imensă cât o poftă; saci grei în spinare ca animale.

De menționat că scopul propus de poet în versurile sale este „facerea nefăcutului”, iar acest lucru ne duce cu gândul la necuvintele lui Nichita Stănescu. Căci poetul se transformă într-un căutător de porți închise, într-un cercetător care analizează toate lucrurile pentru a le descoperi adâncul. Tocmai de aceea, în versurile sale predomină substantivele și verbele.

Timid dar categoric, domnul Mihai Păcuraru se vede nu doar un regizor, ci și un Pygmalion care are în el dorința de re-creare a frumosului. De fapt, este dorința autorului de a reconstrui lumea, de „a atinge neatinsul”.

„Am vrut să creez o imagine cât un zgârâie-nori/ și dimensiunile ei să cuprindă treptat iarba, / albinele, copiii, lunecând pe propriile vârste/ femei și bărbați, uitând de sentimente, cu/ dorința unui eden cât o curte de țară, cu pomi/ de dorințe prin care se joacă îngerii de-a v-ați ascuselea (…) Și-ncet, prin balada cu ninsori, am trasat/ un contur pe un bloc desprins din munte,/ unde marmura cântă în mâinile mele-/ vers răscolit pe o coală ninsă de hârtie.” (Pygmalion)

În această re-creare, volumul „Verde Traversând Amiaza” aduce în fața cititorilor universul, lumea și viața însăși, așa cum sunt surprinse în viziunea pătrunzătoare a domnului Mihai Păcuraru.

Fiind o poezie de cunoaștere, cititorul are nevoie mereu de decodificarea textelor. Deși versurile par greoaie, până la urmă, înțelegem că greutatea lor este dată de adâncimea semnificațiilor. Acest lucru te atrage, te obligă la analiza lor și la descoperirea semnificațiilor vizate de eul liric.

Lumea este, astfel, un cerc, „un dans de spirală și zvâcnirea pământului”, „o croială de timp/ dăruit, mișcare de dans larg cu brațele deschise/ spre micul infinit de la tine până la Adam”. (Cerc) Excelent este descrisă și în poezia „Bâlci”. Lumea este înfățișată aici prin elemente, simboluri care sunt luate din toate domeniile existenței: miticul, atmosfera, domeniul militar, jocul, natura, universul ființelor: „Călușei, tiribombe, păpuși trase de sforile/ vieții, femei cu barbă și fără, tăvălite prin grâul înflorit,/ înghițitor de săbii pierdute în lupte cândva,/ oglinzi, în care te vezi, te tot vezi, până ce/ nu se mai zărește prin pâclă/ decât muntele urcat odinioară de Sisif”.

Foarte multe texte prezintă natura și viața omului, surprinse în imagini și figuri de stil la fel de profunde. „Viața e focul și fumul de/ pe dealuri, aprins continuu, /veritabil incendiu planetar./ focul este viața, viața este focul,/ aprins șarpe ce mistuie lacom copaci,/ (…) Banală înșiruire primită de moartea jucăușă,/ ascunsă de altă apă adusă spre a/ încinge jocul pătimaș”. (Ca un porumbel în gura unui șarpe)

Comparația din titlul de mai sus acceptă coexistența binelui cu răul, așa cum, de altfel, este însăși viața. Pe de altă parte, titlul împinge inspirația poetului departe de lumea obișnuită. Prin ea, putem spune că eul liric tinde să reconstruiască, în viziune proprie, eternitatea universului. Scriptura conține, în cest sens, cunoscutul verset: „Fiți înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii.” Sunt două ființe din zona necuvântătoarelor, a căror asociere poate primi multe semnificații. În creștinism, porumbelul semnifică pacea și bunătatea omului, pe când șarpele viclenia și instinctul de apărare. Asocierea lor de către poet simbolizează focul, arderea, scurgerea însăși a vieții, cu bune și cu rele.

Viața are și alte semnificații în poezia domnului Mihai Păcuraru. Este „un joc de la naștere/ până la săgețile în care ne înfingem trupul” (Vezi cum ne jucăm), dar…este și un etern „exercițiu cu zero”: „Lumina plus întunericul au semnul/ egal cu obscuritate./ Obscuritatea înmulțită cu întunericul/ multiplică felinarele sparte/ pe cărarea presărată cu cioburi / de gânduri (…)/ Dar, dacă voi scădea prăbușirea / din zborul scurt, topit, / totul este egal cu zero.”( Exerciții cu zero).

Extrem de interesantă și cu o semnificație amplă, cuprinzând în ea moartea, este definiția vieții în poezia „Treaptă”. „A ajunge la mal nu înseamnă a câștiga. (…) Ți-ai înfipt unghiile în malul Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Mihai PĂCURARU – VERDE TRAVERSÂND AMIAZA, editura ePublishers, București, 2019” →

Voichița Tulcan Macovei: În căutarea tipului de literatură a scriitorului Dan Brown, cu referință la romanul său „Origini”

Fragment din cartea „Origini”- Romanul unei lumi moarte”, Editura Multimedia Internațional, Arad, 2018

Cap I

LITERATURĂ FICȚIONALĂ ȘI LITERATURĂ ȘTIINȚIFICĂ

Omul este ființa înzestrată de Creator cu cele mai profunde și subtile calități: dorința de cunoaștere, capacitatea rațională de a analiza lumea și starea sa, dar și cu tendința ascensională, dorința de a ajunge mereu mai sus. Aici se încadrează și puterea sa creativă.

De unde aceste calități speciale?

De la Creatorul său, Acela care a spus: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră: el să stăpânească (…) peste tot pământul.(…). (Geneza 1, 26)

Doar omul are aceste calități care îl face invincibil între toate ființele Universului. El le exploatează la maximum, spre folosul său și al comunității. Omul nu este, însă, întotdeauna conștient de faptul că, oricât de mari sunt șansele sale de înălțare și explorare a Cosmosului, nu i s-a dat șansa (puterea) de a ajunge în cel mai înalt punct al cunoașterii. Numai Dumnezeu, Ființa Supremă și Sursa întregii cunoașteri, are puterea de a cunoaște totul.

Au rămas pentru noi, în istoria culturii (literatură și religie), foarte multe cazuri în care creaturile lui Dumnezeu s-au măsurat cu El, încercând chiar să-L egaleze. Minima rațiune că Supremul, Absolutul, este unic și nu poate fi egalat, nu funcționează întotdeauna în cazul omului. Din ce cauză? Din cauza mândriei, a orgoliului, despre care Dumnezeu spune în cuvântul lăsat nouă, că este sentimentul care duce la cădere. Putem explica acest lucru pe toate scările existenței.

Lucifer, îngerul lui Dumnezeu, aflat în cel mai înalt rang printre îngerii Cerului, a fost cel mai aproape de Creator, bucurându-se de locul său privilegiat. Mândria l-a făcut să creadă că ar fi putea fi și el Dumnezeu. Pentru acest lucru a fost pedepsit, fiind alungat din Cer.

La fel a pătimit și primul om, Adam, care, pentru că a nesocotit Cuvântul lui Dumnezeu a fost aruncat din „lumea edenică” pe Pământ.

Foarte mulți creatori ai lumii au dezbătut în operele lor acest motiv al „neascultării”, al „barierei” dintre Dumnezeu și om. Marele poet al românilor, Mihai Eminescu, are în nuvela „Sărmanul Dionis” (1872) excelentul exemplu al unui tânăr explorator al timpului și al spațiului, care ajunge, prin visul său, pe Lună. Vrând să treacă barierele acestui spațiu paradisiac, zise unui înger: „<- Aș voi să văd fața lui Dumnezeu>, dar acesta îi răspunse:< -Dacă nu-l ai în tine, nu există pentru tine și în zadar îl cauți>. Tânărul nu se oprește însă, căci gândul său vorbește singur: „< Oare fără să știu nu sunt eu însumi Dumne…>. Nu sfârșește însă cuvântul, căci < Sunetul unui clopot uriaș – moartea mării, căderea cerului- bolțile se rupeau, glazura lor albastră se despică și Dan se simți trăsnit și afundat în nemărginire. Râuri de fulgere îl urmăreau…,<O, gând nefericit! Aiuri el>”.

Există, așadar, literatură ficțională care pune probleme de subiectivitate a cunoașterii, care evidențiază în chip romanțios căutările minții și ale psihicului uman. Din astfel de căutări s-au născut și operele de „science fiction”- o modă a sfârșitului de secol XIX și începutul secolului XX. Au fost scrieri cu un mare impact asupra adolescenților aflați în expansiunea oricărui tip de cunoaștere. Astfel de opere ficționale atrag prin construcția subiectului, prin problematica dezbătută, dar mai ales, prin suspansul și puterea influenței asupra sufletului. În egală măsură și prin nenumăratele întrebări pe care le nasc în mintea și sufletul cititorilor.

Acest gen de scrieri literare au început să dispară odată cu înaintarea omenirii mereu mai mult în secolul XX, secol al modernizării, al tehnologizării și al cibernetizării, elemente care au dat împliniri cunoașterii umane.

Există și o literatură ficțională speculativă (Speculative fiction), sau „hard science fiction” care depășește subiectivitatea și romantismul ca elemente de tehnică în construcția operei literare. Astfel de scrieri folosesc informații din diferite domenii ale științei, încercând să imagineze o istorie viitoare a omenirii pe baza notelor trecutului, dar și ale noilor informații ale științei. Amintim numele scriitorilor Robert A. Heinlein, John W. Campbell, sau George R. R. Martin, cunoscut pentru fanteziile din epica în cinci volume „Cântec de gheață și foc” (1996-2012), ecranizat de HBO în „Urzeala tronurilor”.

Universul creativ al omenirii a așezat, însă, întotdeauna la loc privilegiat literatura științifică. Spre deosebire de literatura ficțională, aceasta cuprinde lucrările, descoperirile savanților, apărute în special, odată cu perioada Renașterii. Este vorba despre lucrări originale care au adus dovezi puternice, contribuind la schimbarea gândirii, provocând și susținând progresul și civilizația omenirii: Nicolas Copernic, Galileo Galilei, Johannes Kepler. Numele lui Albert Einstein, frații Lumière, Henry Coandă, John Logie Baird, au rămas în istoria umanității pentru că au sprijinit, prin eforturile lor, prosperitatea existenței omului.

Secolul XX a însemnat o explozie a științelor, ducând, începând cu sfârșitul secolului și continuând cu primele decenii ale secolului al XXI, la apariția unor noi științe precum fizica atomică, astrofizica, chimia nucleară, biochimia, astrobiologia. Dezvoltarea științelor a asigurat și progresul tehnicii și microtehnicii. Era computerelor a luat amploare prin apariția și dezvoltarea microcomputerelor, a supercomputerelor, care au răspuns mereu mai mult nevoilor primordiale ale omului. Tendința de dezvoltare a informaticii, coroborată cu dezvoltarea sistemelor complexe ale tehnicii și microtehnicii a dus la apariția inteligenței artificiale.

TIPUL ROMANULUI ȘI SCOPUL CĂRȚII „ORIGINI” , DE DAN BROWN

„Origini” este considerat un roman ficțional, cu ample infuzii din domeniul ultimelor descoperiri ale științelor și ale microtehnicii, care au sprijinit dezvoltarea inteligenței artificiale. Criticii literari, cronicarii, au stabilit deja, la câteva luni de la apariție, că este un best seller precum „Codul lui Da vinci” (2003), dar și „cea mai bună carte scrisă de Dan Brown până acum (2017)”. Prin cărțile sale (best sell-uri), Dan Brown a devenit unul dintre cei mai cunoscuți oameni de pe Planetă, revista TIME desemnându-l deja în 2005 „printre cei mai influenți 100 de oameni din lume”. Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: În căutarea tipului de literatură a scriitorului Dan Brown, cu referință la romanul său „Origini”” →

Voichița Tulcan Macovei: Lazăr Magu -„Pași pe cupolă”, Editura Mirador, 2019, Arad

„Eu vin din veacul cel trecut/ sunt vocea unui înger mut…”

(Identitate – Lazăr Magu)

Un scriitor, indiferent de domeniul abordat, se încadrează undeva în literatura căreia îi aparține. Nu poate fi pe dinafară.

Am citit versurile a două volume scrise de poetul arădean Lazăr Magu, oprindu-mă special asupra ultimului „Pași pe cupolă”, apărut în 2019.

Te surprinde categoric tonalitatea poeziilor, structura versurilor, insolitul imaginilor artistice. Căci Lazar Magu nu scrie o poezie de tip eminescian. Prin forma textelor, construcția versurilor se încadrează în generația de poeți postmoderniști, definită destul de clar de ideologul generației, Mircea Cărtărescu: „postmodernismul nu creează, mimează, ia în derâdere, fantazează”. (Postmodernismul Românesc, Humanitas, Bucuresti, 1999, p. 101.)

Dintre trăsăturile menționate de domnul Cărtărescu este important să nu uităm: ironia, decanonizarea, indeterminarea, „ Arta nu mai e axată pe operă, ci pe experiență, care nu mai este un obiect, ci un proces confuz, incontrolabil, de căutare”. (op. cit., p. 95)

Vom încerca să demonstrăm aceste trăsături asupra poeziei domnului Magu, care se regăsesc, de altfel, în opera unor foarte cunoscute nume ale postmodernismului românesc: Virgil Iaru, Traian Coșovei sau chiar Mircea Cărtărescu.

Totuși, pentru a creiona cât mai cuprinzător portretul creatorului Lazăr Magu, suntem obligați să ne întoarcem un pas înapoi în Istoria Literaturii noastre, la perioada modernistă și neomodernistă. Aceasta deoarece, vom găsi la domnia sa, elemente, idei, structuri poetice pe care le întâlnim în textele unor mari poeți, precum Tudor Arghezi (modernist) sau, mai ales, Marin Sorescu (neomodernist).

Titlul volumului ”Pași pe cupolă” este o metaforă amplă, dincolo de care îl putem găsi pe autoul-poetul Lazăr Magu în foarte multe ipostaze, „pășind (calm) pe cupola globului nostru”, căutând sensuri, explicații, metamorfozărilor prin care a trecut omenirea (planeta întreagă, inclusiv eul poetic): marinarul, căpitanul de vas, îndrăgostitul, medicul, cercetătorul, geograful, etc.

Deși în substraturile sale, este o poezie cu caracter reflexiv, totuși, nu aceasta este trăsătura fundamentală.

Până să ajungem la sensuri, care, oricum, se cer decriptate, versurile șochează, prin asocierea de cuvinte și expresii potrivite, precum la Arghezi: „oseminte vărsate, nume adunat pe o carte, ciorchini de negi”, ca să cităm doar din „Testament”.

Iată:

„Un zeu de brumă, veșnic nesătul/ a început să strângă timpul sul: lovește ploaia ca un foc de armă…” (Autumnală)

„Mestecenii ne scriu pe geam rețete” (Boală incurabilă)

„Te-am iubit …precum electricianul iubește un patent…”(Catarg rupt)

Chiar dacă versurile șochează, prin jocul de idei și de cuvinte, există totuși, substraturi grave care sunt sugerate cititorului. Pare că autorul ascunde totul într-o subtilă ironie, precum odinioară Marin Sorescu. Dincolo de cuvinte, se simte hohotul trist al poetului, poate nerecunoscut de sine, chiar și grave păreri de rău.

„Sunt locuri blestemate pe tragica planetă, / în care orice navă, silită se oprește…/Zvâcnește din adâncuri un negru cap de pește, / purtând la gât o barcă- trofeu și amuletă” (Căpitanul Grant)

Astfel de tristeți se resimt dedesubtul tuturor versurilor, care parcă nu te-ar lăsa să intri în adâncuri: Conversie, Cules de caise, Deshidratare…

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Lazăr Magu -„Pași pe cupolă”, Editura Mirador, 2019, Arad” →

Voichița Tulcan Macovei: Iuliu Stanciu – „Clanului interlopilor”, Editura ePublishers, București, 2020

Iuliu Stanciu este un scriitor extrem de prolific al literaturii române actuale, despre care s-a spus că este un Jules Verne al sec XXI. Are scrise peste 30 de romane, în care se dovedește un continuator serios al muncii de cercetare asupra lumii și Universului. Spunem aceasta deoarece, cu siguranță, cei peste 30 de ani în care lucrează ca cercetător fizician, descoperind și acționând pentru îmbunătățirea și funcționarea laserului la Institutul de Fizică Atomică din Turnu Măgurele, l-au determinat să continue, după ieșirea la pensie, activitatea de explorare a Universului, acum prin viziunea literaturii.

Dintre multele romane, „Clanului interlopilor”, apărut recent la cunoscuta editură ePublishers, mi-a stârnit curiozitatea. Acesta abordează o tematică vastă a României, surprinsă în ultimii ani de dictatură comunistă, cu descrierea revoluției din 1989, apoi a perioadei de tranziție, atât de bogată în schimbări, care au adus și la noi, practici, preocupări, activități necunoscute pe teritoriul țării, înainte de1989.

Naratorul este omniscient, cunoaște, prin urmare, fiecare aspect al întâmplărilor descrise. Fundalul acțiunii este construit ca un drapel tricolor fluturând în bătaia vântului, iar întâmplările sunt fixate lângă Câmpulung Muscel, unde s-au născut personajele și București, capitala țării. Sunt marcați câțiva ani din istoria poporului nostru, plecând de la sfârșitul epocii comuniste, de la 1983, 1984, 1985, 1989 și anii de tranziție, așadar, ai eliberării de sub „jugul comunist”, și descătușarea tuturor energiilor românilor către libertate. În sensul acesta, întâlnim descrieri de evenimente, de obiceiuri și tradiții ale României de dinainte și de după 1989.

Amintim doar câteva, excelente prin autenticitatea coloristică ce redă farmecul și pitorescul unor timpuri și locuri. Târgul din Sticleni, loc de întâlnire săptămânală a sătenilor, care se adunau cu mic cu mare să vândă, să cumpere sau, pur și simplu…să caște gura la alții. „Peste târg plutea o pâclâ acră și vineție, de la fumul grătarelor cu mici. Asistai la o hărmălaie generală , zgomot, freamătul mulțimii, care se adăugau dangătului tânguietor al clopotelor de la biserica satului, aflată în apropiere și la concurență cu târgul.” (pag. 36).

Cu aceeași măiestrie artistică, naratorul face ample descrieri ale Bucureștiului dinainte de 1989. Pagini întregi sunt destinate Revoluției, care este descrisă cu exactitatea unui adevărat cercetător ce cunoscuse foarte bine datele și desfășurarea evenimentelor. Ca pe o peliculă de film, cititorul poate să vadă haosul ce a stăpânit țara în vremea aceea, debusolarea românilor. Teama celor bogați pentru propriile agoniseli, fuga peste hotare, dar și libertățile fără noimă ce au pus stăpânire pe pământul patriei și care au făcut posibilă dezlănțuirea de nestăpânit a hoțiilor, a tâlhăriilor și a crimelor. Apariția și pe teritoriul țării noastre, a interlopilor, a mafiei, denumiri despre care românii au auzit, până acum, mai mult de la emisiunile TV (a „legii tăcerii” impuse de clanuri)

Dar…

Nu aceasta este esența romanului „Clanul interlopilor”!

Scopul cărții este mult mai profund și are un caracter psihologic, moralizator, sugerat chiar de motto-ul romanului: „A fi simplu, dar cinstit, e mai prețios decât a fi genial dar necinstit”. (Honore de Balzac)

Profunzimea sensurilor morale, psihologice, existențiale, surprinse pentru starea de cumpănă a României socialiste aflată în trecerea spre un capitalism sălbatic, este excepțional surprinsă de domnul Iulian Stanciu prin crearea tipologiilor a două personaje principale, Pompiliu și Babanu.

Trebuie să surprindem puterea psihologică a autorului, care se dovedește nu doar un cunoscător al realităților sociale, economice ale României și ale lumii, ci și un extraordinar analist al stărilor sufletești, psihologice ale personajelor, elemente mânuite extrem de bine prin tehnicile artei realiste și naturaliste.

Toată lupta socială, economică este ilustrată literar-artistic prin existența acestor personaje, care reprezintă embleme, simboluri ale acelor timpuri, dar și pilonii întregii acțiuni.

Apare astfel radiografiată structura socială a României din epoca comunistă, dar și imposibilitatea de a-ți depăși starea socială. În prim plan se află două familii bine cunoscute în satul Sticleni. Familia Herescu, formată din tatăl, Stelian Herescu- apreciat medic militar, soția Ioana, profesoară și fiul Pompiliu, deosebit de inteligent. Aceasta locuia într-o casă mare, tip conac, singura rămasă din averea părinților, confiscată de comuniști. Cealaltă familie, reprezentativă pentru epocă, se numea Baban. Tata era lăcătuș mecanic la Fabrica de Cherestea din comuna Sticleni, mama, croitoreasă. Familia avea doi copii, o fetiță și un fiu, Nelu Baban(u), tânăr extrem de agitat.

Copiii celor două familii vor fi protagoniștii întregii acțiuni, ei reușind să demonstreze pas cu pas, filă cu filă, scopul cărții.

Scriitorul este, nu doar un mare narator, stăpânind toate tehnicile narative pe care le folosește excelent, ci și un profund cunoscător al ființei umane. Tocmai de aceea, putem să susținem, cu drept cuvânt, că în centru romanului se află viața omului, familia, educația primită de copii, rolul mediului social în formarea personalității tinerilor.

Cei doi, Pompiliu și Nelu erau prieteni dintotdeauna. S-au născut în același an (1965), în același loc și, o vreme, au urmat aceeași școală. Deși din familii atât de diferite, copii și adolescenți, cei doi erau prieteni nedespărțiți, fiind legați de trăsături psihologice de care nici măcar nu își dădeau seama: ambiție, tendința de a se simți superior celorlalți, curajoși, dar și o abilitate de a obține tot ceea ce își doresc. Au ajuns până la a se face „frați de cruce” sub jurământul de a-și rămâne fideli și de a se ajuta toată viața! Sigur, aceste trăsături, deloc pozitive, au dat multă bătaie de cap familiilor. Hereștii l-au „tratat” pe Pompiliu cu dragoste, înțelegere și speranță. Nu o dată, mama spunea vecinilor: „E un băiat bun, dacă nu se află sub influența celor răi”. (pag. 21)

Alta era atmosfera de creștere și educare în familia Baban. Mereu nervos, tatăl nu doar îl certa pe Nelu ci, de fiecare dată când greșea, îl bătea rău, până la a -l maltrata fizic și psihic.

Cum este și normal, dezvoltarea celor doi copii, formarea caracterelor a depins mult de educația primită în familie. Nelu Baban nu termină liceul și fuge de acasă, nemaiputând îndura pedepsele tatălui. Gestul are, desigur, cauze ușor de înțeles. Traiectoria socială îl va ajuta să-și dezvolte spiritul liber, superioritatea față de cei din jur. Dar, evoluția lui, desfășurată într-o totală inconștiență, va fi una devastatoare atât pentru el, cât și pentru societate.

Cu totul altfel evoluează Pompiliu (și numele ajută la caracterizarea personajelor). Îndrumat îndeaproape de tată, ajuns medic în București, Pompiliu intră la Facultatea de Drept. Harnic, muncitor, termină Dreptul, urmând a alege între profesia de avocat, judecător sau procuror. A ales, până la urmă, profesia de procuror.

Extrem de abil, naratorul îndreaptă mereu acțiunea spre scopul vizat. Astfel, Pompiliu nu s-a schimbat întru totul, din punct de vedere moral. Din păcate, a rămas același tânăr viclean, cameleonic în relație cu ceilalți, pentru a-și atinge întotdeauna scopurile. Practic, plonjează în valurile vieții Bucureștiului dinainte și după Revoluție, absolut conștient, știind când să se avânte și când să nu intre în bătăliile vieții.

Prin aceste tactici ascunse, semenii nebănuindu-i cu adevărat gândurile, alege între femei, se folosește de bărbați, doar pentru a-și atinge scopul.

Și totuși…

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Iuliu Stanciu – „Clanului interlopilor”, Editura ePublishers, București, 2020” →

Voichița Tulcan Macovei: Un roman original despre Ion Minulescu de Al.Florin Țene

Cartea cunoscutului scriitor Al. Florin Ţene, Romanţa celui care s-a întors (Viaţa scriitorului Ion Minulescu între realitate şi poveste) este structurată pe aceeaşi axă respectată şi de celelalte care fac parte din aceeaşi colecţie a autorului: descrierea locului natal al copilăriei, reconstituirea atmos ferei oraşelor şi a metropolelor pe unde a colindat scriitorul, familia, relaţia cu literatura română şi cea europeană, descrierea lumii politice, sociale, culturale a timpului, apogeul vieţii artistului, deznodământul şi ecouri ale scrisului său.

Informaţiile bogate sunt detaliate, nuanţate, în funcţie de rolul pe care îl au în text. Personajele şi dialogurile vii, extrem de autentice, poartă cititorul în lumea îndepărtată a României secolului trecut. Prin ochiul documentat al autorului cunoaştem familia atât de frumoasă a lui Ion Minulescu, locurile copilăriei de care a fost legat până la sfârşitul vieţii: Slatina şi Piteşti. Sensibilitatea copilului, (alintat cu supranumele de Bucu, sugerând bucuria), curiozitatea sa, îl leagă excesiv de natură, de locurile istorice ale zonei. Aceleaşi trăsături le dovedeşte şi atunci când împreună cu familia, colindă mai multe oraşe, tatăl (vitreg) fiind ofiţer.

Evident că facultatea nu era pentru firea extrem de sensibilă a poetului. Perioada i-a folosit spre a lua contact cu noua mişcare literară a Parisului, spre a frecventa Cartierul Latin, cafenelele, unde i-a cunoscut pe cei mai mari poeţi ai timpului: Paul Valery sau Charles Baudelaire. În egală măsură, prin ochii maestrului Alexandru Florin Ţene (sau poate ai lui Minulescu?) este descrisă nemuritoarea arhitectură a Parisului. Este perioada în care scriitorul Ion Minulescu îşi dă seama că modernismul, simbolismul în special, este pe măsura spiritului său liber. Îl va adopta cu toată fiinţa şi i se va dedica în întregime, după cum mărturiseşte soţiei şi fiicei sale: „Iubită! Sunt liber, liber, ca…POEZIA!”. Va fi prieten şi va colabora, atât cu poeţii moderni şi simbolişti ai României (Macedonski, Dimitrie Anghel, Bacovia, Lucian Blaga), cât şi cu cei tradiţionalişti (Ştefan O. Iosif, Adrian Maniu, Octavian Goga, Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu)

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Un roman original despre Ion Minulescu de Al.Florin Țene” →

Al. Florin ȚENE: Lumina sincerității în “Mărturisiri – De la politică la credință “ de Voichița Tulcan Macovei

Am primit cu ceva timp în urmă, încă, trei cărți de la scriitoarea Voichița Tulcan Macovei, profesoară din Arad, un critic literar și analist cu valențe deosebite și de luat în seamă, printre care volumul “De la politică la credință-Mărturisiri “, apărut la Editura Tiparnița, Arad, 2017. dăruit soției mele cu dedicație, poeta Titina Nica Țene.

Despre cărțile acestei autoare am mai scris, fiindcă am descoperit în ele talentul prin care autoarea încearcă să descopere taina de ne pătrunsă a Divinității.

Citind această carte de care facem vorbire, cu multă empatie, m-a impresionat “aurul “ sincerității turnat în cuvinte.Din miile de cronici pe care le-am scris de-alungul vieții mele, în aceste pagini încerc să deslușesc sufletul unei scriitoare hărăzită de Dumnezeu cu talent. Cartea structurată în opt capitole, cu o scurtă mărturisire la început, prin care își justifică inițiativa scrierii acestui volum prin întâlnirea cu un profesor universitar care o “acuza “ că a făcut politică în regimul de tristă amintire. fiind activistă UTC cu o jumătate de noră, complectată cu ore la catedra de limba română la o școală. În acest context, scriitoarea nu trebuie să-și facă procese de conștiință pe motiv că, fiind, instructor UTC trasmitea tineretului sentimentul patriotic, în care se îngloba iubirea de țară, popor, limbă și neam, într-o perioadă cănd “caracatița” URSS-ului pândea după colț în intenție să ne cuprindă în imperiul ei.Cartea continuă cu un “Argument “, pentru scrierea cărții, acesta fiind o mărturisire către Iisus Hristos, prin care, spune autoarea, a ajuns să-l cunoască pe Dumnezeu.Practic, Voichița Tulcan Macovei reușește să-și mărturisească propriei conștiințe faptele, gândurile prin care a trecut o viață de om, dedicată educației, iubirii de om și cultura noastră.A treia secvență a volumului este un text semnat de Teodor Mara, intitulat “Promisiunea sufletului “ în care reușește să despice “firul în patru” schimbării sufletului autoarei și apropierea de Dumnezeu, dar mai ales încercarea acesteia să-L înțeleagă prin studierea Teologiei.

Cunoscând-o personal pe Voichița Tulcan Macovei și discutând atât teologie și mai ales literatură, aduc o complectare celor scrise de domnul Teodor Mara. Sufletul autoarea a fost întotdeauna alături de sufletul omului și atunci când trasmitea sentimental patriotic tinerilor uteciști, sufletul fiind un duh dat de Dumnezeu și exponentul veșniciei de care vorbește religia. În acest context, pot spune, că autoarea și-a păstrat aceași conștiință din totdeauna, doar că acum conștientizează acest fapt, încercând să-și înțeleagă parcursul vieții prin înțelepciunea vârstei.Dacă a greșit, spune autoarea este o deviație de la normele artificiale ale societății trecute, motivul fiind că sufletul ei bun a încercat să-l înțeleagă pe ce-l viclean de alături.

Autoarea toarnă în cuvinte culoarea icoanelor exprimate prin psalmi, concluzionând : “Ca slava mea să-ți cânte ție și să nu mă mâhnesc; Doamne, Dumnezeul meu, în veac Te voi lăuda! “(Psalmul 29, Biblia sau Sfânta Scriptură ). Acest Psalm este luat de autoare ca profesiune de credință.

Mărturisirile din capitolele “Copilăria “, petrecută în satul Comlăuș, din câmpia Aradului ,“Prima căsnicie “cu amintiri din facultate, “A doua căsătorie “, cu iubirea de oameni și credința în ei “, “Unde este Dumnezeu? “cu înțelegerea unor simboluri creștin-ortodoxă “, “Credinciosul creștin în mijlocul acestei lumi”, despre prietenia cu scriitoarea Floarea Cândea “ și “Epilog“, sunt capitole dintr-o filocalie, în înțelesul “iubirea de frumusețea divină“ (traducere din limba greacă). în “Epilog” mărturisește bucuria apropierii de salonul Gutrmberg și importanța vieții veșnice cu Continue reading „Al. Florin ȚENE: Lumina sincerității în “Mărturisiri – De la politică la credință “ de Voichița Tulcan Macovei” →