Mai ninge iubito

a plouat în lume
a plouat destul
nu mai am cuvinte
totul este ars, totul este scrum
rătăcit pe un drum
ce să caut, ieri, acum
ce să cer, ce să sper
totul e ruină, cine e de vină
ce a mai rămas, doar nimic de spus
mâine mor
lăsați-mi odată, o fată
nu mai cer nimic
este frig în lume, rană sunt mereu
plouă în mormânt
oare cine sunt
tu, dulce femeie, fii tainic veșmânt
mai cânt iubito pe țărmuri de dor
dar dorul mai este un dor
plâng astăzi norii peste flori în crâng
scena este udă, spectatori plecați
poate mâine vor fi alți actori, pe o altă scenă
am rămas pe țărm
voi croi din stele fire de poet
mă ninge iubito
este ziua aceea, ca la început…

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

5 ianuarie, 2019

Poetul

 

am plecat într-o noapte
am plecat către tine
tu dormeai femeie
mă așteptai într-un gând

Ninge în cer

 

m-am întors pe țărm într-o iarnă
dintr-o lume uitată, bolnavă
ningea în cer cu fulgi târzii
cerurile atârnau uscate și reci, pe pereți

 

Pași în noapte

 

în țara în care-s apele pustii
era un loc
pierdut în noapte printre stânci
acolo, în văile adânci
ape se scurgeau zgomotos
un fulger a trecut
și-a ars cuvântul într-o frază
mai tremura o undă supărată
se mai repede furios în mal, un val
în zori, adie roua zărilor uitate
șoptea în taină o melodie, poate
era fior
era un vânt amăgitor
venea un val
iar la final moment fatal
era doar un sfârșit banal
un destin a închipuirilor amare
priveam,
îmi era chipul ascuns între gânduri
ochii mei au văzut și au plâns
curgeau raze târzii peste pleoape
lumina trecea mai departe
eu căutam disperat o stea între ape
astăzi știu, a trecut și atât
pe aripi pluteau alte gânduri
din locul acela rătăcit în pustiu
pierdut departe, în noapte
erau negre stânci
eu mă scurgeam în alte zări
un fluture în noapte
peste valuri, peste stânci
un visător, atât… Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme” →

O rază în noapte

 

razele s-au ascuns în amurg
mi-e teamă și fug
ce negru și frig e afară
se închid pleoape dintr-o viață
se deschid amintirile în ceață
clepsidra se scurge, nisipul e astăzi impur
umbre trec și se pierd
pe vârfuri, doar corbii mai cântă
mă acopăr cu somnul
să sting în suflet ecoul din cer
sfărâmând în palme secunde
o lacrimă curge
semne, tăceri, peste noapte
mi-e chipul năruit în pământul sihastru
căutând zborul către tâmpla vieții
sădind în noapte flori printre nori
mi-e dor să dansez printre stele
cu patimă, cu sălbăticie
peste lacrimi ce curg
să ard în atingerea Ta
să fiu o rază ce zboară în noapte
în joaca nebună de vorbe
scrise pe o piatră

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

1 ianuarie, 2019

În arșița lumii

 

foșnește pădurea în ceață
cad frunze uscate pe aleile vieții
te caut în turnul de veghe
străbat încăperile goale, spălate de ploi
nu în temple, nu în altare
te caut în lacrima crudă
în vuietul mării ce urlă în suflet
rătăcit în fântâni de lumină
căutând să prind rădăcini în lutul primar
foșnește tăcerea în ceață
curg ape din negre dureri
cuvântul e tăcut, tăcerea e udă
picurând peste mine în arderi fierbinți
am așezat suspinul pe aripi zburând
ridicând bolți peste cruci
îmi sunt rădăcinile înfipte în țărână
mi-e dor de frunze căzute,
de clipocitul stropilor de ploaie în ape de suflet
de anii ce curg în adâncuri
mă caut și mă pierd între gânduri
sunt veșmânt de așteptare în arșița lumii
căutând mâinile Tale pe buze

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

Cânta o vioară

cântă o vioară pe țărm
mă ascund obosit în tăceri
ploaia asta nu vine
aștept în neștire un gând pe pământ
e frig afară și ninge în cer
tăcerea mă doare și lacrimile plâng
cad fulgi rătăciți pe asfaltul murdar
e frig iar în mine și mă ninge acum
cad troiene de gânduri pe câmpuri rănite
zăpada se adună în palme
mi-e frig și e iarnă
și ruga mi-e înghețată de dor
mă despart iarăși de lume
mergând la întâmplare pe cărări ce astăzi mă dor
uneori veneam prin ploaia de stele
în noaptea polară din noi
pășea un înger pe cioburi de suflet
rătăceam într-un gând, ningea în cuvânt
se întuneca în lume, eu scriam la o masă
priveam efemer, rătăcit sub un cer
era frig aici în cetate
ninge și ninge
cu lacrimi și sânge
pe ziduri se scurg alte dureri
mă opresc într-o plecare, nu’i nimeni în cale
vântul bate și bate
picură pe rană fulgii rămași
mă ardeau cuvintele sub pana arsă de gânduri
azi muream în țara ultimului veac
căutam o lume între degete frânte
este frig afară, gerul mă ucide
mai cade o frunză, mă înțeapă spinii rămași
urma frunzei a rămas în palmă
eu scriu la o masă cu trupul ultimului meu gând
afară, o vioară mai cântă

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

30 decembrie, 2018

Ultimul pribeag

 

cântă azi cucii în crâng
într-un bocet neîncetat
plouă iar și iar
pe tărâm ireal
stropi de gânduri cad aiurea
pe ulița timpului pribeag
anotimp boreal

 

Poetul

la marginea timpului
mi-am făurit o casă
din lespezi de humă
îmbrăcată de ape repezi de suflet
mai picură tăceri pe necuprinse zări
sunt țărm pierdut între ape
pipăi scoici în nisipul din umbră
respirând cerul între ramuri de gânduri
mi-e dor să fug printre pietre și lună
să-mi fie șoapta vers și cuvântul iubire
pe umeri se scurg tăceri
de ieri, de nicăieri
cu pana am învățat a scrie pe bolta înserării
silabe de taină în noapte
ziua, zidesc trepte spre cer
înnodând cuvânt către zări pe pânze de suflet
mă ridic iar din humă
umil și stingher
să măsor veșnicia chemării
să pipăi iarba din curte
să respir ramuri înflorite în suflet
sunt doar un fir de orizont sfredelind necuprinsul

 

Pași în palma sufletului

noaptea sparg cuvinte pe bolta cerului
dincolo de gândul dintâi
înfășurasem lumea în albă pânză
să nu o murdărească negura lumii
pe țărm rugina își întindea pașii peste treptele universului
uneori îmi era dor de fugă și fugeam
fugă nebună, fugă străbună, printre anii damnați
am deschis pieziș ușa și am pășit
afară ploua mărunt
m-am adăpostit în mine de teamă
ploua, nu…
seara adunam pietre filozofale
pietre murdare de gânduri, sub pașii rămași
picioarele erau răni adânci
sângele șiroia pe nisip astupând lumina cerului
eram un nebun fericit într-o lume nefericită
alergam haotic pe străzi
uneori mai cădeam în gropi
trist, m-am apucat să scrijelesc cuvinte pe scoarța sufletului
în palme gânduri, în ochii, lacrimi
pășeam printre ele cătând gândul primar
în urmă, un om
tremura prin noroaie, în zdrențe de gânduri
pe geam, tămâia ardea… Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Lumină din lumină (poeme)” →

Zbor

sus,
acolo m-am cuibărit eu
în taina credinței
în zbuciumul gândurilor și țipătul cuvintelor nerostite
jos, curgeau norii
eram o pasăre pe tărâm sideral
pe umeri îngeri
vorbeam cu ei în lacrima anilor
aripile s-au întins arzând orizontul
atunci a nins prima oară
în gheare adunam alte gânduri
nu mi-e teamă
scriu cu patima sufletului în țărâna gândului
cules de țărm din timpuri rănite
zbor, sunt arc peste timp
mă înalț către cer
căutând necuprinsul

 

Ultima țigară

 

mi-e trupul izbit de gânduri
de azi, de ieri,
fumez și beau, trupul, timpul
la o masă, pe o pagină ruptă
zidesc un poem, în lacrima sufletului
cu fatidică îndârjire
zidesc în poem, sufletul meu
în nopți de neliniști târzii
nu plâng iubito, aștept un semn
un singur semn, atât
azi ai făcut un semn, pentru un om
acela nu sunt eu
ce lung e drumul către nicăieri
mai este drum iubito, între noi, în doi
fumez, mai beau și scriu
scriu povestea noastră de iubire
ce va fi, nu știu și nici nu-mi pasă
că viața astă mă lasă
las vouă moștenire
un gând și o țigară arsă, pe o masă

 

Prin ochii sufletului

 

migrează tăceri
mi-e teamă de lume și fug
uitată e luna pe cer
pe drum colind, călător între ani
căutând mireasma pură a unui gând
dansează în mlaștină ceața
un nor se scurge
și plânge ploaia pe pământ
răspunde chemarea unui timp
eu, tu
ecou prelung
macină timpul anii rămași
rănile plâng
în sicrie, în gând
mai freamătă între veștede frunze o boare
sunt trist și viața mă doare
pasul răsună agonic pe drum
bolnav mi-e trupul acum
nu e nimic, timpul nu iartă
adio spun și plec mai departe
în țara care nu mai este
sunt plop stingher printre copaci retezați
înconvoiat de gânduri sub cer
cântă un cocor în vale
clipele se sting tragic, agale
iar în ape se reflectă chipul lunii îmbufnată
plâng îngeri pe umeri
cruci de gânduri în țintirim
ochii plâng, cer să vadă, necuprinsul
pe masă
o prescură pentru suflet și mătănii strâng în mâini bolnave
trupul se apleacă a rugă
fumul se înalță lin
dintr-un suflet chinuit
frigul mă arde și țip
sunt un om ce încă privește în sus

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

23 decembrie, 2018

Ora confuză

 

am venit tăcut pe drumul cu flori
frunze cădeau agonic în vale
pășeam în toiag pe o cărare
sprijinind un gând obosit și beteag