Vasile FILIP: JURNALUL – probă a sincerităţii

În viziunea particulară a oamenilor de litere, Jurnalul este o specie literară prin intermediul căreia autorul se destăinuie fără nici o reținere, auto-portretizându-se în tușele cele mai intime, dezvăluindu-se pe sine prin consemnări şi comentarii neobturate de tentaţia firească a autoprotecţiei. Toate acestea au în vederea evaluarea de ansamblu a chestiunii, care, considerată individual, oferă judecăţilor de valoare şi posibilitatea disocierii, în funcţie de fiecare subiect în parte.

Într-o accepţie mai amplă, dicţionarele reţin o sumedenie de variante ale înţelesului cuvântului jurnal. „Scriere memorialistică în care un autor notează, sub forma unor impresii zilnice, evenimente semnificative legate de biografia sa; jurnal de călătorie; jurnal de bord; jurnal de front; jurnal de actualităţi, transmis prin radio-televiziune sau cinematograf; jurnal – gazetă; jurnal – registru, folosit în mod special în finanţe şi contabilitate” Nu toate dicţionarele, însă, fac trimitere şi către jurnalul ca literatură, şi nu doar de factură istorică. Acestea fiind, în fond, cele mai importante.

Evit să transcriu vreun nume de autor sau vreun titlu de carte, pentru simplul motiv că nu vreau să nedreptăţesc pe cineva, dar şi fiindcă oricum nu le cunosc pe toate. Ca atare, iau la… ţintă doar „Note de jurnal american – vol. 3”, semnat de scriitoarea Vavila Popovici şi apărut, în America, în anul 2019. Declar, însă, pe proprie răspundere, că nu numai această carte a scriitoarei născută în Noua Suliţă – Hotin, şcolită şi trăitoare ani mulţi în România, devenită… americană adoptivă, rămasă mereu „… suflet în sufletul neamului meu”, m-a determinat să o pun sub semnul sincerităţii. Toate cele 48 de volume anterioare pot fi considerate, între altele, şi ele modele de sinceritate.

Volumul este structurat pe evenimentele desfăşurate pe parcursul a trei ani – 2011, 2012, 2013 – şi pe luni. Anticipând parcă ceea ce aş putea eu să scriu despre el, autoarea îşi invită eventualii cititori, încă din primele alineate, în universul mirific al sincerității: „A mai trecut un an, da! Au trecut atâţia ani şi mă întreb unde s-au dus? I-am trăit, nu pot să spun că nu i-am trăit, fiindcă timpul i-a măsurat. Nu i-am folosit pe toţi cum trebuie? Poate! (…) E adevărat că visam ca şi cum viaţa îmi era veşnică şi visele nu ar fi putut avea sfârşit (…) Există lucruri pe care nu aş fi vrut să le fac, lucruri pe care nu ar fi trebuit să le fac, dar, într-adevăr, sunt şi multe lucruri de care mă bucur acum că le-am făcut…”

Viaţa. Viaţa ca un dar Divin, despre care Nicolae Iorga scria că „… trebuie s-o lărgim şi s-o ridicăm cât mai sus”. Şi despre care Vavila Popovici scrie, la rândul ei: „Asta înseamnă să nu lenevim, să nu renunţăm la a lucra pentru idealul nostru”.

Iarna îi produce nu numai fiori reci, o duce cu gândul şi către „Bisericuţa mea din România” şi şopteşte, împreună cu George Bacovia: „Te uită cum ninge decembre…” Şi speră în „zile minunate”, fiindcă „… trăiesc, mă mişc şi pot face frumos şi bun fiecare moment din viaţa mea, aici, pe noul pământ pe care mă aflu acum”. Iar bucuria, în bună măsură, vine dinspre copii. „7 ianuarie. Ziua Ioanei mele dragi”. Alte date care au marcat istoria unei familii neocolite de bucurii, dar, mai ales, apăsată de destule necazuri. „4 octombrie era ziua bunului meu tată! Este şi ziua în care Anca a sosit în America! Şi ziua de naştere a uneia dintre verişoarele mele din Germania”. Tot în această zi, Vavila Popovici consemnează în jurnalul său: „Este ziua, iată, în care am primit noua mea carte Poemele iubirii. M-am bucurat singură…” 12 august 2012 – „Ziua lui Dragoş”.

Despre propriile aniversări, Vavila Popovici se exprimă succint: „A trecut şi ziua mea. A mai trecut un an al vieţii mele!” – 24 ianuarie 2011. „24 ianuarie este ziua mea de naştere. Prietenii ştiu. Nu m-au uitat (…) Copiii m-au făcut să mă simt bine. Mi-au dăruit două buchete de flori. Seara am fost la restaurant”. A primit în dar „un delicios desert” din partea localului „Second Empire”. Acasă am gustat… pe săturate „tortul pregătit de Ancuţa, cu un pahar de vin marca „Cabernet”, preferat de mine…” – 24 ianuarie 2012. „Cea mai frumoasă felicitare pe care am primit-o de ziua mea, şi cea mai dragă: La Mulţi Ani, Mama! Să trăieşti mult, să fii sănătoasă şi să scrii mult! Te iubesc! Teodora.” – 24 ianuarie 2013.

Un atentat produs în Arizona de un tânăr cu probleme psihice, soldat cu şase morţi şi vreo şapte răniţi, deşi nu unul izolat în Statele Unite, dar şi prin alte părţi ale lumii, a determinat reacţii publice diferite. Comercianţii de arme susţin, prin reclamele lor, că nu „Armele ucid oameni. Oamenii ucid alţi oameni”. Mulţi americani se situează pe partea cealaltă a baricadei. Părerii celor care susţin că violenţa, răutatea, duşmănia, ura au rădăcini genetice pot fi corectate prin educaţie, Vavila Popovici le pune o întrebare fundamentală: „Dar când unora le lipseşte şi voinţa şi educaţia?”

Descreieraţi se găsesc, însă, pe toate meridianele şi paralele Terrei, care din cer se vede în albastru, de jos – mai mult în negru. Atac sângeros la Oslo. Bilanţul provizoriu este de 91 de morţi. 14 decembrie 2012: un tânăr de 20 de ani, după ce şi-a omorât mama, „a mers la o şcoală elementară din Newton şi a împuşcat mortal 26 de persoane, apoi s-a sinucis”. Evenimentul tragic a impresionat-o şi a scris articolul „Atac criminal”. „Veste cutremurătoare din Cernăuţi! (…) Românii din orăşelul Hliboca (Adâncata), regiunea Cernăuţi, au aflat că bustul lui Mihai Eminescu, poetul naţional al românilor, care urma să fie dezvelit, a fost decapitat de persoane necunoscute, în noaptea de 13 spre 14 iunie”. Cruciada statuilor a avut, însă, o desfăşurare diversificată. Două statui, una a lui Mihai Eminescu (Canada, 2004), alta a împăratului Traian (Bucureşti). Monumentul din Canada „îl înfăţişează pe Mihai Eminescu ca pe un bolnav, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte, desculţ, ca şi cum ar fi scăpat dintr-un spital de nebuni”. „Deşi împărat, Traian este reprezentat gol, ţinând o lupoaică în braţe”. Concluzia autoarei: „Mi s-a părut că batjocorim ceea ce este mai sfânt şi mai de preţ pentru poporul român…”

Continue reading „Vasile FILIP: JURNALUL – probă a sincerităţii” →

Vavila POPOVICI: Vizita Papei Francisc în România

„Să construiți o patrie mai dreaptă și mai fraternă“ – Papa Francisc

La două decenii distanță de vizita istorică a Papei Ioan Paul II, iată alte trei zile din viața noastră – vineri, sâmbătă și duminică, respectiv 31 mai, 1 și 2 iunie 2019 – în care poporul român a primit vizita unui alt lider mondial care conduce peste un miliard de catolici din lume, răspândiți pe toate continentele – Papa Francisc – un personaj carismatic datorită expresiei sale umane, modest, sincer până a fi considerat rebel de către unii, activ, avid de cunoștințe și stăpânit veșnic de grija acestei lumi, de problemele noi și grele cu care se confruntă planeta. Devotat Bisericii și lui Hristos, prin modul de manifestare dovedește a fi, cu prisosință, un misionar al păcii și al iubirii.

Este primul papă de origine latino-americană, și datorită caracterului său, a adus la Vatican un suflu proaspăt, mai puțin rigid și formal, mai cald și mai apropiat de oamenii de rând.

Am citit în prealabil despre activitatea bogată ce urma să desfășoare Papa Francisc în cele trei zile ale prezenței sale în România: trei Sfinte Liturghii, opt discursuri în fața autorităților politice și religioase, beatificarea a șapte episcopi greco-catolici martiri, și vizitarea a cel puțin 3 comunități etnice din România, în mijlocul credincioșilor catolici și a familiilor, în fața Palatului Culturii din Iași, o slujbă la sanctuarul Fecioarei Maria de la Şumuleu Ciuc și o prezență în mijlocul comunității rome din Blaj, toate sub genericul „Să mergem împreună!”. Papa Francisc va vedea o mare parte din România cu această ocazie. La slujbele sale se vor deplasa și politicieni din statele vecine, Ungaria, Polonia, Ucraina. Deci, București, Șumuleu Ciuc, Iași, Blaj, Sibiu.

Așa a și fost, cu mici modificări ale traseelor, mijloacelor de transport, intervenite din cauza vremii capricioase. Sute de creștini, înalți prelați, președintele României și soția sa l-au întâmpinat pe Suveranul Pontif pe Aeroportul Otopeni, în data de 31 mai, când Papa Francisc și-a început vizita istorică în România. În primele momente, Suveranul Pontif a făcut un gest încărcat de semnificație și smerenie: cu sufletul plin de bunătate, modestie, căldură și recunoștință, Papa a sărutat crucea ortodoxă cu iconița Maicii Domnului de la gâtul arhiepiscopului ortodox de Târgoviște. Suveranul Pontif a repetat gestul impresionant și la Palatul Patriarhiei, unde a sărutat medalionul purtat de Preafericitul Părinte Daniel.

Experții spun că este un gest prin care Suveranul Pontif a vrut să-și arate recunoștința și prețuirea față de invitația care i-a fost adresată, așa cum în urmă cu 20 de ani, Papa Ioan Paul al II-lea sărutat pământul României. Odată sosit în București, capitala României, s-a orientat spre locuri importante ale istoriei și spiritualității românești.

În prima zi, vineri, de la sosire, Papa a mers la Palatul Patriarhiei Bisericii ortodoxe române pentru o întâlnire privată cu Prea Fericitul Părinte Daniel, după care a urmat întâlnirea cu Sinodul permanent al Bisericii ortodoxe. Întâlnirea s-a încheiat cu vizita Papei și a Patriarhului Daniel la Catedrala Națională, pentru rugăciunea „Tatăl Nostru” și un cuvânt de salut pentru toți credincioșii. În Catedrala Mântuirii Neamului și-a exprimat mulțumirea și emoția pentru că se afla în acel templu sfânt care adună în unitate: „Isus i-a chemat pe frații Andrei și Petru să-și părăsească mrejele ca să devină împreună pescari de oameni (cf. Mc 1,16-17). Chemarea proprie nu este completă dacă lipsește chemarea fratelui. Astăzi, stând alături, dorim să înălțăm împreună, din inima țării, rugăciunea Tatăl Nostru. Ea sintetizează identitatea noastră de fii și, în special, de frați care se roagă unul lângă celălalt. Tatăl Nostru afirmă certitudinea promisiunii făcute de Isus ucenicilor săi: „Nu vă voi lăsa orfani” (In 14,18) și ne oferă încredere să primim și să acceptăm fratele ca pe un dar. De aceea aș dori să vă împărtășesc câteva cuvinte ca pregătire, înainte de rugăciunea pe care o voi rosti pentru drumul nostru de fraternitate și pentru ca România să poată fi mereu o casă a tuturor, un loc al întâlnirii, o grădină în care înflorește împăcarea și comuniunea. (…) Tatăl nostru nu este o rugăciune liniștitoare, ci este strigătul care țâșnește când vezi lipsa de iubire din timpurile noastre, individualismul și indiferența care profanează numele Tău, Tată! (…) Să ne lăsăm trecutul în urmă și să îmbrățișam împreună prezentul”.

După relatarea înțelesului ascuns al Rugăciunii „Tatăl nostru”, a urmat impresionanta ei rostire. Apoi, Papa Francisc a oficiat Sfânta Liturghie în catedrala „Sf. Iosif” a arhidiecezei romano-catolice de București.

A doua zi, sâmbătă, Papa Francisc a celebrat Sfânta Liturghie la sanctuarul Fecioarei Maria de la Șumuleu-Ciuc, unul dintre principalele locuri de pelerinaj dedicate Maicii Domnului, din Estul Europei. Tot sâmbătă, Suveranul Pontif a vizitat Catedrala „Sfânta Maria Regină” din Iași, întâlnindu-se cu tineri și familii, în fața Palatului Culturii din Iași, frumosul oraș fiind pregătit „trupește” și sufletește pentru această primire.

În cea de a treia zi, Duminică, Sfântul Părinte a ajuns la Blaj, unde a prezidat Sfânta Liturghie Publică Solemnă de Beatificare a celor șapte episcopi martiri greco-catolici, Beatificarea fiind o etapă în procesul de canonizare, care presupune recunoașterea sfințeniei. După Beatificare, Suveranul Pontif a avut o întâlnire la Blaj, cu comunitatea romă din oraș. După întrevederea cu romii, a ajuns la aeroportul din Sibiu, pentru ceremonia de bun rămas.

În cele trei zile cât a poposit în țara noastră, Papa Francisc a răspândit din plin întreaga sa bogăție spirituală asupra românilor. Peste tot Suveranul Pontif le-a vorbit neobosit despre unitate, pace, libertate, milostivire și fraternitate între confesiuni.

La Șumuleu Ciuc – loc de pelerinaj pentru catolici –, Papa Francisc a rostit: „Cu bucurie și recunoscător lui Dumnezeu mă aflu astăzi aici, împreună cu voi, dragi frați și surori, în acest îndrăgit sanctuar închinat Maicii Domnului, bogat în istorie și credință, unde, ca fii, venim s-o întâlnim pe Mama noastră și să ne recunoaștem ca frați. Sanctuarele, locuri aproape „sacramentale” ale unei Biserici, păstrează memoria poporului credincios care, în mijlocul necazurilor sale, nu obosește în a căuta izvorul de apă vie de unde să-și împrospăteze speranța. Sunt locuri de sărbătoare și de celebrare, de lacrimi și de implorare. Venim la picioarele Mamei, fără prea multe cuvinte, să ne lăsăm priviți de ea și pentru ca ea, cu privirea ei, să ne conducă la Acela care este « Calea, Adevărul și Viața ». Nu am venit aici la întâmplare: suntem pelerini. Aici, în fiecare an, în sâmbăta Rusaliilor, voi veniți în pelerinaj pentru a îndeplini legământul înaintașilor voștri și pentru a întări credința în Dumnezeu și devoțiunea față de Preacurata Fecioară Maria, reprezentată de monumentala statuie în lemn. Acest pelerinaj anual aparține moștenirii Transilvaniei, dar aduce cinstire tradițiilor românești și ungurești deopotrivă; participă la el și credincioși de alte confesiuni și este simbolul dialogului, al unității și al fraternității; un apel la a recupera mărturiile de credință devenită viață și de viață devenită speranță”. În continuare, Papa Francisc a explicat pe larg semnificația cuvântului « a peregrina », încheind cu cuvintele: „A peregrina semnifică provocarea de a descoperi și de a transmite spiritul de a trăi împreună, de a nu ne fi teamă să ne amestecăm, de a ne întâlni și de a ne ajuta. A peregrina înseamnă a participa la acea maree puțin haotică ce se poate transforma într-o adevărată experiență de fraternitate, o caravană mereu solidară pentru a construi istoria. A peregrina este a privi nu atât la ceea ce ar fi putut fi, și nu a fost, dar mai degrabă la tot ceea ce ne așteaptă și nu mai putem amâna. Înseamnă a crede în Domnul care vine și care este în mijlocul nostru, promovând și încurajând solidaritatea, fraternitatea, dorința de bine, de adevăr și de dreptate. Este angajarea de a lupta pentru ca cei care ieri au rămas în urmă să devină protagoniștii de mâine, și protagoniștii de astăzi să nu fie lăsați în urmă mâine. Pentru a face aceasta este nevoie de o muncă artizanală de a țese împreună viitorul. Iată de ce suntem aici pentru a spune împreună: Mamă, învață-ne să trasăm împreună viitorul (…) Domnul nu-l dezamăgește pe cel care riscă. Să mergem, și să mergem împreună, lăsând ca Evanghelia să fie fermentul capabil să impregneze totul și să dea popoarelor noastre bucuria mântuirii”. Continue reading „Vavila POPOVICI: Vizita Papei Francisc în România” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și…politica (2)

„Cunoaște-te pe tine însuți și Fii înțelept, e totuna.” – Platon

Dacă Pitagora – despre care am vorbit în eseul trecut – își îndemna învățăceii să-i asculte vorbele într-o tăcere pioasă, Socrate (470 î. H.-399 î. H.) era un vorbitor pătimaș, glasul lui răsuna în conversațiile pe care le utiliza, ajutându-l la exprimarea clară a adevărurilor. Astfel, dialogul se potrivea de minune cu firea lui exuberantă. N-a lăsat nimic scris, dar ideile lui filozofice au fost astfel reconstituite în scrierile elevului său Platon și în cele ale continuatorului – Aristotel.

Se spune că Socrate a văzut în vis, pe genunchii săi, un pui de lebădă căruia îi crescuseră deodată aripile, și care zburase după ce scosese un sunet puternic și dulce. Ziua următoare, Platon i se prezenta ca discipol, iar Socrate a recunoscut în el lebăda din vis. Aceasta „lebădă” spunea mai târziu despre Socrate că „a fost un om loial, sincer și amabil, stăpânit de puternice sentimente morale și religioase, plin de spirit și umor, totdeauna cu răspunsul gata atunci când era nevoie, plin de curaj civic și gata să înfrunte pentru dreptate, furia poporului”. Deși avea un caracter nobil, însuflețit mereu de luminarea tineretului și de binele poporului, a fost acuzat că săvârșește nedreptăți, că strică pe tineri, că nesocotește pe zeii în care crede statul și că, se închină la alte zeități. Condamnat fiind, a preferat să bea paharul cu cucută, dând astfel omenirii o pildă minunată de cetățean care respectă legile țării sale și poate muri senin și demn. Socrate ar fi putut să fugă din Atena după ce a fost judecat și declarat vinovat, dar a ales să rămână, să respecte legea înmânată de un juriu format din atenieni. Înainte de moarte a fost înconjurat de ucenici fideli și atenți, care-i sorbeau cuvintele, în vreme ce el – imperturbabil și luminos — sorbea otrava nedureroasă oferită de temnicer.

A fost un om profund religios, ceea ce îl deosebea de sofiști care erau impregnați de scepticism. Pentru Socrate Zeii statului atenian erau niște puteri vii, a căror importanță pentru viața poporului n-a pus-o la îndoială. El a crezut chiar și în preziceri și oracole, pe care le considera, ca de altfel și contemporanii săi, a fi indicații divine cărora le da ascultare cu inima plină de pioșenie. Cu toate acestea, Socrate era filozoful care căuta neîncetat temeiurile raționale și în problemele religioase. Avea credința că Divinul, Logosul se revelează în sufletul și conștiința morală a omului, vocea care-l oprește pe om să facă fapte care-i primejduiesc sufletul. Socrate vorbea și despre o singură Divinitate, ceea ce însemna că el depășise totuși politeismul antropomorf al concetățenilor săi, pe care nu-l mai accepta din motive morale. Totuși, filozoful nu s-a atins de formele înalte ale religiozității poporului. Se poate spune însă cu siguranță că la Socrate era vorba de convingerea că în lume domnește o Rațiune mai înaltă și că rațiunea omenească este o parte din această Rațiune universală, care este temelia ordinii morale a lumii și a existenței adevărate a omului. Concepția lui era că procesul lumii și al vieții omenești are în ultimă analiză un adânc sens moral. Ideile lui descoperă convingerea că tot ceea ce se întâmplă în lume este dirijat de o putere divină și această putere o identifica cu Binele, Adevărul și Frumosul. Este motivul pentru care unii dintre Părinții Bisericii îl numesc pe Socrate – creștin, iar zugravii bisericilor noastre îl zugrăvesc pe zidurile externe ale lăcașurilor sfinte, ca unul care „s-a ridicat cu gândirea lui până la marginile creștinismului”. Divinitatea este identică la Socrate cu „Providența” , o Providență care nu este independentă de voința omului, dar nici nu înlătură libertatea de voință a acestuia. Astfel lasă să se înțeleagă că omul trebuie să se hotărască în toate împrejurările vieții, ca un spirit liber, și cu credința că numai ceea ce este moral are valoare veșnică.

Socrate avea și umor, în sensul în care unele erori ale vieții trebuie acceptate cu ușurință, mai ales dacă ele sunt lipsite de valențe negative. Drept exemplu, cu privire la căsătorie, sfătuia: „Orice ar fi, însoară-te! Dacă-ți iei o soție bună, vei fi fericit. Dacă-ți iei o soție rea, deveni filozof.” Socrate voia să se cunoască pe sine și să deprindă și pe alții să facă acest lucru, adică să filozofeze, căci pentru el, nu exista decât o singură viață trăită cu sens – viața în filozofie. Numai așa omul poate deveni bun și fericit. Sufletul își are ființa sa în virtutea ce se fundamentează pe cunoașterea de sine.

Platon(427-347 î.Hr.) a vrut pentru suflet le cele adevărate podoabe: cumpătarea și dreptatea, curajul, libertatea și adevărul. Alături de profesorul său – Socrate și de cel mai cunoscut student al său – Aristotel, a reprezentat culmea gândirii filosofice antice. Platon a pus bazele filozofiei Occidentale și ale științei. Dincolo de importantele sale contribuții care au ajutat la închegarea filozofiei, științei și matematicii pe continentul european, Platon este adesea considerat ca fiind unul dintre importantele personaje fondatoare ale religiei și spiritualității occidentale. Influența lui asupra gândirii creștine a constituit un act de adâncă meditație pentru Fericitul Augustin de Hipona, unul dintre cei mai importanți teologi și filozofi din istoria Creștinătății.

Platon a fost considerat cel mai mare gânditor idealist al acelei perioade. A trăit într-o perioadă de timp a istoriei Greciei foarte frământată când, după un regim democrat al lui Pericle (443-429 î. H.) toate valorile recunoscute anterior se modificaseră. Gândirea sa părea ca ruptă de realitate în acel moment, sistemul lui filozofic având la bază Ideea. Apărea pentru prima dată desprinderea de materie. Gândirea sa mitică i-a permis realizarea unei opere cu valențe literare. Cele mai cunoscute mituri se referă la dreptate și nedreptate, la adevăr, la dragoste. Aproape toate scrierile platoniciene poartă forma dialogului – capodopere ale prozei clasice grecești – , Socrate fiind pretutindeni prezent, conducând discuția cu măiestrie. Și totuși iese în evidență ideea de bază a filozofiei lui Platon, aceea că adevărata realitate o constituie Ideile, cea de frumos, de bine, de adevăr.

S-a născut în Atena, într-o familie aristocratică cu strămoși iluștri. Numele său de naștere a fost Aristocles, dar a primit porecla de Platon, datorită pieptului său lat. În jurul vârstei de 20 de ani a devenit un ucenic fidel al lui Socrate, pe care nu l-a părăsit niciodată, până la condamnarea la moarte a acestuia. Fiind bolnav însă, Platon nu a putut participa la ultimele momente din viața maestrului său.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și…politica (2)” →

Vavila POPOVICI: Despre Isterie, fie ea și politică

„Dacă numai acum ai aflat tu, nu înseamnă că știrile sunt recente.” – Dorel Schor

Medicii spun că isteria este o boală ciudată, cu simptome bizare, care apare uneori din senin; o boală nervoasă caracterizată prin apariția unor simptome neurologice foarte variate, nejustificate de existența unor leziuni și declanșate prin șocuri emotive; excitare nervoasă extremă manifestată printr-un comportament violent și prin pierderea controlului asupra propriei persoane.

Termenul de „isterie” provine dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă „uter”, întrucât la început s-a crezut că de această boală sufereau doar femeile, ca apoi să fie dovedită și la bărbați, desigur, de cele mai mule ori, la aceștia manifestându-se în alt mod. Primele relatări privitoare la isterie își au originea în antichitate. Despre ea au scris părintele medicinei Hipocrat (460-377 î.e.n.) și scriitorul, filozoful, medicul si cercetătorul naturii Avicenna (980-1037). În epoca modernă, isteria a fost studiată de savanți psihiatri cunoscuți, cum ar fi: neurologul francez Jacques Charcot (1825-1893) și psihologul, filozoful francez Pierre Janet (1859-1947). O deosebită atenție a fost acordată isteriei de către psihanaliști.

În concluzie, isteria a fost considerată ca o starea psihopatologică – „dare în spectacol” a persoanelor cu instabilitatea emoțională manifestată prin modificări bruște și puternice de dispoziție sau indispoziție. Felul de a vorbi al acestor oameni este foarte caracteristic, precum și frecventele exagerări ale unor fapte reale. Mimica lor este expresivă, uneori teatrală – posibil un zâmbet ironic pe sub mustață. În comportamentul lor, al istericilor, se face simțită înclinația spre a poza, autoadmirarea. Istericul, fie el și politic, este însetat de atenție față de persoana sa, și pentru a înlătura o eventuală lovitură/suferință, se manifestă și mai teatral, prin gesturi, sau dacă pe acestea și le înfrânează pentru a poza într-un tip carismatic – prin luări de măsuri ciudate: vorbe în doi peri, ironii, amenințări. Istericului îi place să mănânce bine, să îndrăgească și să amăgească femeile frumoase, să fure și să profite de cei slabi. Ce va fi cu țara sa, nu îl interesează: Totul trebuie consumat astăzi ! Ce va fi mâine „vom trăi și vom vedea! ”, o spune istericul în sinea sa.

Trufia și slava deșartă, minciuna și fățărnicia sunt metehne duhovnicești ale isteriei. În cartea „Nervozitatea, cauze, manifestări, remedii duhovnicești” a medicului psihiatru, psihoterapeut, specialist în psihologie medicală Avdeev D. A., născut în Rusia în 1964, se menționează că în comportamentul istericilor predomină întotdeauna falsitatea. „Fiecare faptă, fiecare gest, fiecare mișcare sunt calculate pentru a produce efect asupra privitorului. Istericii doresc întotdeauna să fie originali și nu se dau în lături de la nici un mijloc pentru a atrage atenția asupra lor”. „Istericul ce receptează fin și acut unele lucruri, rămâne insensibil la altele”.

Uneori istericul poate fi bun sau mimează bunătatea, alteori își ascunde răutatea, manifestă machiavelism și un profund egoism. Istericul are și mare irascibilitate, este înclinat spre minciună cu dorința de a „ieși în față”, de a părea mai deștept și mai bun decât alții. Îi place să atragă atenția asupra celor spuse de el, în acțiunile lui se vede un teatralism accentuat, o lipsă de naturalețe, o nesinceritate marcată, viclenie. Aceste stări demascate, pot produce conflicte. Istericul nu abandonează, găsește arma pe care o îndreaptă spre cei cu care a intrat în conflict. Pentru a capta atenția generală, el nu disprețuiește nici un fel de mijloace, recurge la orice viclenii, uneori chiar la minciuni evidente, dar cu care îi poate păcăli pe creduli, sau pe cei lipsiți de demnitate care se mulțumesc cu „fărâmituri” trimise de politicianul isteric. Este dispus, ca atare, a recurge la escrocherii sentimentale sau materiale. Refuză cu ușurință la prieteni, colaboratori, amenință, recurge la schimbări în favoarea lui, în ciuda faptului că la început colaborarea cu persoanele respective i se părea a fi de lungă durată. De cele mai multe ori îi cumpără ca pe niște sclavi, cu promisiuni ale funcțiilor sau banilor. De la dragoste la ură, pentru isteric nu este decât un pas. El are încredere în propria însemnătate, în propria glorie, propriul plan și propriul talent de a fi abil în afaceri murdare. Folosindu-și viclenia în vederea propriei îmbogățiri, fără scrupule dă la o parte orice, pe oricine, pofta de îmbogățire fiindu-i fără limită.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre Isterie, fie ea și politică” →

Vavila POPOVICI: CIVILIZAȚIE vs. BARBARIE

„Omenirea nu va scăpa niciodată de necazuri până când iubitorii înțelepciunii nu vor ajunge la frâiele puterii politice , sau până când deținătorii puterii nu vor deveni iubitori ai înțelepciunii.”

– Platon

Politica este știința și practica de guvernare a unui stat. Conține ca parte componentă conștiința politică, pe lângă instituțiile prin intermediul cărora se exercită puterea, și organizațiile politice. Noțiunea de conștiință ne vorbește despre sentimentul de responsabilitate morală a omului față de propria sa conduită. Ea îl face pe om să mediteze asupra propriului comportament și a propriilor acțiuni pe care le realizează în viața publică și cea personală. Puterea politică este dependentă de conștiința politicianului care, în diverse cazuri, se modifică de la un moment la altul în raport de poziția sa socială, starea morală, culturală, educativă, lucruri ce sunt și nu sunt potrivite unui om de conducere sau unui om din arta politicii. Omul puterii/ politicii trebuie să fie o personalitate cu o cultură autentică și cu un bun simț al moralei, având la bază echilibrul spiritual adecvat. Făcând politică, omul puterii are nevoie, mai întâi de toate, de o rațiune logică pentru a nu deregla funcționalitatea normală a societății, de un comportament civilizat, și mai are nevoie de a se impune și de a soluționa problemele prioritare ale statului pentru a crea o bunăstare socială cât mai sigură, astfel ignorând interesele personale față de cele publice.

Politicienii deci sunt persoane cu un rol important în activitatea politică. Exemplu de comportament civilizat au demonstrat cei veniți la Sibiu în data de 9 mai a.c., de ziua Europei, liderii cei mai puternici ai Europei. La Sibiu, Europa și-a regăsit, așa cum au apreciat cei mai mulți, numitorul comun, pe baza căruia va fi definită la Consiliul European din 20-21 iunie Agenda Strategică a UE pentru 2019-2024. A fost o organizare excelentă, o demonstrație de unitate, dublată de o dezbatere de substanță a unui spectru larg de provocări cu care se confruntă proiectul european – Viitorului Europei. Au fost abordate de către liderii politici și experții prezenți teme fundamentale, precum proiectele alternative pentru viitorul UE, relația transatlantică, apărarea europeană, combaterea dezinformării și vecinătatea Europei. Astfel, în vederea asigurării respectării statului de drept a fost evocată crearea postului de comisar european dedicat garantării valorilor democratice și statului de drept în UE, iar în materie de politică externă nouă state membre, între care și România, vor propune, la Consiliul Afaceri Externe din 17 iunie, măsuri pentru eficientizarea Politicii Externe și de Securitate Comune; opt state din UE s-au pronunțat pentru accelerarea combaterii schimbărilor climatice, propunând alocarea a 25% din bugetul UE pentru aceste acțiuni de protejare a climei; 21 de șefi de state din UE, inclusiv România, au semnat un apel către cetățenii Uniunii de a vota la alegerile europarlamentare. Donald Tusk a convocat, în acest sens, un summit informal în 28 mai, când va fi cunoscută opțiunea cetățenilor europeni. Operațiunea de desemnare a președinților Comisiei, Parlamentului, Consiliului, Serviciului de Acțiune Externă și Băncii Centrale Europene va reprezenta primul test efectiv al spiritului de unitate afirmat la Sibiu.

Unii au aplaudat motivațional întrunirea care a entuziasmat binefăcător unirea, democrația și drepturile civice. Existența cleptocrației în România, a statelor europene care cochetează cu extremisme, a unora din Europa care își manifestă antidemocrația și antiamericanismul se datorează, în bună măsură, îndepărtării națiunilor europene de valorile fondatoare, de bunul simț etic, politic și religios.

„Nu poate exista Europa fără stat de drept, nu pentru că ar fi vreo doctrină ideologică. Aceasta este chintesența Europei ca entitate politică“, a subliniat Donald Tusk, președintele Consiliului European, de Ziua Europei, în limba română. Fiind un om sensibil și cunoscând faptul că românii sunt un popor afectiv, a mai spus: „Ați organizat un summit excepțional. Puteți fi mândri de munca depusă, la fel cum Europa e mândră de dumneavoastră. Pur și simplu m-am îndrăgostit de Sibiu. Toată Europa s-a îndrăgostit de dumneavoastră“.

După 15 ani de la aderarea primelor state estice la UE, liderii europeni au demonstrat, la Sibiu, că sunt capabili să pună între paranteze ceea ce-i desparte și să-și afirme voința de a merge împreună mai departe. A fost o reușită demonstrație de unitate. Ar fi trebuit să-i bucure pe toți că suntem apreciați, tratați ca egalii celorlalți europeni, că s-au rostit discursuri cu atâta simplitate elegantă, deși avem multe lacune în problemele noastre interne, cea mai mare fiind problema cu statul de drept. Ar fi trebui să ne bucurăm că suntem într-o alianță cu celelalte țări ale Europei, o alianță de cea mai bună calitate pe care am avut-o vreodată, cum a afirmat și ambasadorul Emil Hurezeanu. În fond am intrat în Uniunea europeană fiindcă am vrut și fiindcă ni s-a oferit această șansă. Mai mult ca oricând ar fi trebuit să dovedim coeziune.

Ar fi trebuit să apreciem simplitatea și căldura pe care ne-au oferit-o musafirii, simplitatea fiind starea morală a omului care se mișcă esențial și sincer. Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul ființei. De aceea Evanghelia, cartea simplității și a permanenței vorbește de simplitate. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează în sine legătura cu Dumnezeu. Simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie, o mare stăpânire de sine, o curățenie a sufletului. Simplitatea/claritatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul și armonia ei o fac să rodească și pe o altă dimensiune a vieții, cea a orizontului deschis. Sensul vieții este prins mai ușor și mai adevărat de omul care îți vorbește simplu și clar. Și acesta înseamnă a cunoaște sensul vieții. Sensul vieții nu poate fi cunoscut stând în afara ei, călcând pe un drum greșit, înseamnă a vedea la distanțe mari, a prevedea viitorul. A lupta pentru a se păși pe un drum drept și nu unul greșit. Ni s-a spus… A vorbi simplu și clar înseamnă a-i lumina pe cei din jur. Și așa a și fost.

Am ajuns la întrebarea: Atunci de ce urăsc unii oameni? De ce se chinuiesc unii pe alții? De ce nu au o fărâmă de bunătate și de putere pentru a înlătura urâtul ce îi desparte? Înclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste și jertfă a Dumnezeului întrupat…

Continue reading „Vavila POPOVICI: CIVILIZAȚIE vs. BARBARIE” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia și știința (1)

„Să nu vezi în dușmanul tău decât un prieten rătăcit.”

Pitagora

După Noaptea Învierii când s-a auzit chemarea „Veniți să luați lumină” și s-a trăit momentul aprinderii tuturor lumânărilor celor prezenți în biserici. După întunericul de câteva clipe, oamenii au simțit că s-au umplut de lumină cerul, pământul și cele de sub pământ. Iar săptămâna care a urmat a fost Săptămâna Luminată, în care, sau începând cu care, ar trebui să ne luminăm mințile, să medităm la viața pe care ne-o dorim, să ne imaginăm cum ar fi lumea dacă oamenii s-ar iubi între ei, dacă ar fi cei mai mulți care să gândească la binele nostru, al tuturor și la binele acestei țări. Binele să se înfrățească, răul să se pedepsească, sau cum spune proverbul românesc „Cele bune să s-adune, cele rele să se spele”, cam așa ar trebui să procedăm, fiindcă nimeni nu poate trăi cu răul în „ograda” sa. Am ajuns în punctul când răul nu mai poate fi tolerat, nu poate fi iertat, fiindcă „plaga” a devenit purulentă și a infectat o mare parte a societății. Tolerarea acestei situații ar însemna distrugerea societății în care trăim. „Prietenii rătăciți” de care vorbea Pitagora, vinovații, ar trebui să conștientizeze calea greșită pe care au pornit. Cu toții trebuie să știm ce vrem, cu cine ne adunăm, iar răul să nu-l mai tolerăm. Numai așa putem păstra lumina în noi și putem s-o redăm lumii, să scăpăm de întunericului care ne înconjoară.

M-am gândit zilele acestea la rolul Bisericii în viața noastră, la oamenii credincioși, dar și la cei lipsiți de credință. La faptul că toți ne dorim o viață mai bună și parcă nu știm exact pe cine trebuie să urmăm, deși Binele este unul și atât de diferit de răul care i se opune.

M-am gândit și la cei care au meditat și meditează profund asupra vieții și ne împărtășesc gândurile lor, îmbogățindu-ne cunoștințele, și pe care îi numim filozofi, dar cum am spus cândva, filozofi sunt mulți printre noi, oameni care fructifică experiența vieții și o transmit celor care nu au timp sau nu vor să gândească. Pe aceștia îi numim oameni înțelepți. Mai sunt și oameni care au crescut în spiritul credinței, sau care au dobândit-o ulterior.

Și m-am mai gândit ce minunat este ca un părinte să-și învețe copilul poezii, înainte ca acesta să poată cânta, să-l învețe acea modestă dar plină de emoție rugăciune: „Tu înger, îngerașul meu!/ Ce mi te-a dat Dumnezeu,/ Totdeauna fii cu mine/ Și mă învață să fac bine./ Eu sunt mic, tu fă-mă mare,/ Eu sunt slab, tu fă-mă tare/ În tot locul mă-nsoțește/ Și de rele mă păzește.” Și copilul cu timpul va simți că nu este singur atunci când lipsesc părinții, că el este protejat și trebuie să facă numai lucruri bune care să mulțumească îngerașul care-l însoțește…

Necesitatea credinței și a filozofării sunt simțite de fiecare om și ele se găsesc mai ales la cei tineri când ei se simt atrași să mediteze asupra rostului lor în lume. Filozofia înseamnă iubire de înțelepciune, iar înțelepciunea este loc de întâlnire și cumpănire a tuturor virtuților. Ea nu înseamnă înstrăinare de viață, ci orientarea în viață, în acțiuni, ca de niște faruri călăuzitoare. Hegel spunea că filozofia este floarea cea mai înaltă a unei culturi. Filozofia și Religia se înrudesc, cea de a doua tinzând să descopere marile mistere ale lumii invizibile, iar filozofia lărgind domeniul intelectual al cunoștințelor despre lume și despre fenomenele ei. Marii gânditori ai umanității începând cu Tales din Milet, Pitagora, Platon, Aristotel, Fericitul Augustin, Toma de Aquino, Bacon, Descartes, Leibnitz, Kant, până la Bergson și Boutroux, au căutat să armonizeze pe cât este posibil filosofia cu religia. Și nimic în lume nu-i mai frumos decât căutarea adevărului cu ajutorul religiei — cunoștința dobândită cu puterea spiritului. Există o îmbinare a rațiunii și a spiritului, a materiei și a sufletului, a filosofului și omului religios.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia și știința (1)” →

Vavila POPOVICI: Hristoase!

Hristoase!

Infinitul divin s-a revărsat în trupul Tău,

din pântecul Mariei arătându-Te lumii.

Învăţător, Vindecător, Stăpân ai fost

și-ai cucerit lumea cu iubire, fără de fală,

cu modestie, cu incantație morală.

De Marele Preot ai fost întrebat

de ești Tu fiul celui binecuvântat.

„Da, sunt!”, ai răspuns îndreptățit.

Nu Te-au crezut și la moarte Te-au osândit.

Te-ai lăsat crucificat

după ce drumul vieții ni l-ai arătat,

căci Dumnezeu atât de mult ne-a iubit
încât pe Tine, singurul Fiu,

morții pământene L-a dăruit.
Și-ai fost vândut pentru treizeci de arginți,

crucificat ca om de gloată, de cei nesăbuiți.

Știm, pe cruce nu piroanele Te-au ținut,

ci marea dragoste ce pentru noi ai avut.

Precum visele cu lungi și minunate zboruri

țin păsările noaptea pe crengi,

visul salvării lumii Te-a hrănit

și de păcate lumea ai izbăvit.

Primit-ai moartea ca om al pământului

străpuns de durere și strigând:

„De ce m-ai părăsit, Dumnezeul meu?”,

chinul, deznădejdea, jertfă probând.

Și-ai înviat a treia zi ca Domn al cerului

și Te-ai dus să șezi de-a dreapta Tatălui…

Hristoase, ne-ai lăsat giulgiul

cu urma monedelor pe pleoape,

amintind anul morții Tale,

precum și cuiul imobilizându-Ți ambele picioare.

Și iarăși vei veni cu nepărtinire să ne judeci,

când vasul fărădelegilor se va fi umplut.

Ne vei judeca faptele, vorbele și gândurile

înscrise-n cartea veșniciei din al vieții început.

„Glasul lui Dumnezeu”din noi va vorbi,

și noi pe noi ne vom auzi.

Multele noastre păcate

cu fapte de iubire vor fi compensate.

Și aflându-ne la marginea eternității,

răsfoi-vom cartea cu statutul nou al vieții,

îmbrăcați în haina păcatului

sau în cea a dreptății.

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

28 aprilie 2019

(Din volumul “O mie și una de…poeme)

Vavila POPOVICI: Vinerea Mare

„Din Eul răstignit de iubirea

pentru celălalt, curge viaţa veşnică.”

M.-A. Costa de Beauregard

Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos.

Se-aude toaca.

Credincioşii se-ndreaptă spre biserici.

Începe slujba religioasă.

Îngerii coboară blând din cer,

întind aripile deasupra capetelor noastre,

își pregătesc glasurile măiestre.

Preoţii-nalţă rugăciuni…

Se-aud cântări de cinstire,

se-nfiorează întreaga fire.

Se-aprind lumânări,

se luminează inimile şi gândurile.

Se cântă Prohodul.

Îngerii trişti cântă cu noi!

Clopotul bate.

Pe cer trec nori alungaţi de vânt.

Păsări tresar din somn speriate.

Printre unde sonore şi foşnet de aripi,

lumânările noastre,

unite-ntr-o singură lumină mare.

Învăluiţi în propria lor lumină,

Îngerii se află printre noi!

Înconjurăm biserica împreună cu preoţii,

purtători ai sfântului Epitaf.

Ne oprim de patru ori

şi ne hrănim sufletele cu rugile lor.

Trecem pe sub Epitaf…

Îngerii sunt cu noi!

Biserica-i prea plină. În jur roiesc enoriaşii.

Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos!

Îngerii se află printre noi!

De secole rememorăm tristeţea acelor zile,

Patimile lui Hristos – Cel venit să ne lumineze,

să ne dezvăluie sensul vieţii,

de sub stăpânirea păcatului să ne elibereze.

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

26 aprilie 2019

(Din volumul “O mie si una de…poeme

Vavila POPOVICI: Vicleniei îi plac întunecimile vieții

„Lumea pe care am creat-o e un proces al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără a ne schimba gândirea.” – Albert Einstein

Șmecheria este definită ca abilitatea omului șmecher, considerată de către unii a fi sinonimă cu escrocheria, șiretlicul, dibăcia, vicleșugul, înșelătoria, viclenia, frauda, șarlatania, hoția. Este un mod de a ieși din încurcătură, de a face trucuri și viclenii, spre deosebire de inteligență care este străduință, calcul și adevăr – calități ale comportamentului. Șmecherului îi sunt străine bunul simț și modestia. El sfidează și încalcă legi, găsind totodată modalități de încălcare a lor, sau chiar de schimbare.

Specula, corupția, învârteala, ciupeala sunt păcatele tipice, recunoscute ale șmecheriei dâmbovițene, dar nu numai, și țin de esența vieții din zilele noastre. Șmecherul se orientează cu pricepere în orice situație, trăgând foloase. Învățând șmecheria din familie sau de la prieteni mai în vârstă și mai experimentați, el se maturizează, profită de neatenția și îngăduința celor din jur și dobândește rangul vicleniei. Prefăcătoria îl însoțește pretutindeni. Omul de-acum înrăit, știe să se prefacă, se arată ca om bun, pentru a-i înșela pe ceilalți, a le obține încrederea.

Scriitorul Nicolae Filimon scria la vremea sa că „aceste vulpi cu două picioare, care întrec în ipocrizie și vicleșug pe cele cu patru picioare din fabulele lui Esop și La Fontaine, petrec împreună cu servitorii cei îmbătrâniți în păcate de tot felul, îi studiază cu cea mai mare atenție, încât ei știu foarte bine cum se fură cloșca de pe ouă fără ca acesta să cârâie”.

Astăzi avem vulpile noastre, ciocoii noi, parveniții care au preluat frânele guvernării și pe care le țin bine în mâini, indivizi ipocriți, orgolioși, brutali până la barbarie, dând dovadă de lăcomie și ambiție fără limite. Tot Nicolae Filimon ne spunea că „nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voiește a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniților”.

Viața politică și morală românească este vădit inspirată și din opera continuatorului, dramaturgului Ion Luca Caragiale. Putem spune că trăim o viață în spirit filimonian-caragialian. Atitudinile politicienilor și limbajul lor seamănă izbitor cu cele din „Momente” și din piesele de teatru, care reflectau de fapt, tot o perioadă de tranziție, cele din zilele noastre fiind însă cu mult mai vulgare. Prin obiectivitatea sa, prin radiografierea exactă a moravurilor, Caragiale ne-a lăsat o frescă perfectă a epocii sale. Personaje masculine precum Cațavencu, jupân Dumitrache, Trahanache, Tipătescu, cetățeanul turmentat etc, cele feminine precum Zița, Veta, Efimița, Zoe, Mița și Didina, schițe precum „Lanțul slăbiciunilor” maiestuos redate, le regăsim în zilele noastre, doar cu nume schimbate. Putem să-l considerăm pe Caragiale contemporanul nostru. Doar că, la citirea pieselor lui râdeam cu mare poftă, pe când acum, la scenetele pe care ni le oferă politicienii, ne vine a plânge, nu de prostia lor care este moștenită, ci de răutatea și viclenia dobândită. Caragiale a transpus în plan literar un adevăr simplu, acela că lumea, în datele ei fundamentale nu evoluează esențial: gesturile, atitudinile pot fi mereu aceleași, sau „îmbunătățite”. Câștigul de bani de exemplu, este prima dorință acerbă a indivizilor meschini, furtul și metodele viclene prin care reușesc să acționeze se repetă. Societatea se purifică greu, viciile au continuitatea lor, fără ca cineva să fi putut, sau să poată schimba gândurile oamenilor.

Dacă ești într-o relație, într-un cerc sau într-un partid, în mijlocul poporului tău, de ce nu poate exista respectul unuia față de celălalt, fidelitatea, progresul în comportament față de epoca lui Caragiale? De ce se glorifică unii înșelăciunea celui din tabăra sa, ca și cum ar fi succesul lui, de ce profită și el de înșelăciune și nu critică, nu își manifestă dezacordul față de înșelăciune? Din lipsa judecății sau a spiritului de curaj, de dreptate și chiar de cinste. Din cauza acestor șmecheri, mulți oameni sunt păcăliți, înșelați, furați. Mai sunt și oameni care nu admit comportamentul vicios, abuziv, fraudulos pe care-l practică șmecherii care au studiat șmecheria pentru a o putea pune excelent în practică pentru a se alege cu un câștig mult mai ușor decât unul obținut prin muncă, dar ei sunt prea puțin vocali.

Șmecheria depistată tardiv de către cel înșelat nu poate provoca decât dezgust, întrucât nu se poate să i se acorde iertare unui nemernic. El trebuie pedepsit, fiindcă a comis un act ilegal făcut printr-un lanț de acceptabilități ilegale. Șmecherul știe să iasă din încurcături, experimentele pe care le-a făcut l-au transformat într-un om versat și nu-l mai poate nimeni păcăli, el s-a „rafinat”, a căpătat grade înalte, a devenit „regele” șarlatanilor.

Cunoscând viclenia diavolului, care l-a înșelat pe om chiar și în rai, Sfântul Apostol Pavel își arăta îngrijorarea pentru toți cei lipsiți de trezvie, care pot fi înșelați foarte ușor de diavol, zicând: „Mă tem ca nu cumva, precum șarpele a amăgit pe Eva, în viclenia lui, tot așa, să se abată și gândurile voastre de la curăția și nevinovăția cea în Hristos”.

Strategia diavolului se repetă în cazul fiecărui om. Când omul nu mai este atent la dreptate, răul îl acaparează, el are gânduri ciudate care-l vor duce la pierzanie. Dacă omul nu își dă seama ce se ascunde în spatele acelor gânduri, precum Eva odinioară, el va mușca din momeala aruncată de diavol.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Vicleniei îi plac întunecimile vieții” →

Vavila POPOVICI: Blândețea vs. Agresivitatea

„Puterea e îngemănată cu blândețea, sălbăticia e un semn de slăbiciune.” – Seneca

Blândețea, această calitate a omului, se referă la comportamentul nostru față de semenii noștri. Unii oameni sunt mai liniștiți și mai răbdători din fire, alții se înfurie mai ușor. Blândețea este primul rod al înțelepciunii și iubirii aproapelui, semn al civilizației. Ea creează o stare de liniște sufletească, în care nu dorim să supărăm pe nimeni, să fim împăcați cu toți și cu toate din jurul nostru. Mulți ar vrea să fie mai blânzi și mai îngăduitori, dar le este greu să se comporte în acest mod, alții chiar nu vor și preferă să se manifeste agresiv, sălbatic.

Agresivitatea este definită ca fiind o interacțiune socială, cu intenția de a provoca daune sau neplăceri altui individ. Se manifestă ca răspuns sau ca provocare, în mod verbal sau fizic. Se consideră că agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrării.

În mod normal, omul blând când e agresat nu trece la apărare cu armele agresorului, chiar și atunci când este atacat pe nedrept. El nu reacționează agresiv când este tratat josnic, cel mult se justifică în mod calm, rațional, fără a uza de agresivitate în apărare. Blândețea este cea care îi determină comportamentul.

Acest așa numit cândva „duh al blândeții” nu exclude cuvintele clare și comportamentul cald, drăgăstos.

Uneori, când suntem atacați, blândețea se manifestă prin tăcerea noastră. Ar fi o notă de noblețe. Dar, astăzi când atacurile au devenit atât de răutăcioase, agresive, lipsite de bun simț și de cele mai multe ori false, mincinoase, sigur că nu mai putem tăcea, cu atât mai mult cu cât mahalagiii invocă fraza: „A, tace, înseamnă că e vinovat!”, provocând astfel adversarul.

În predica remarcabilă de pe muntele Măslinilor, Domnul a spus: „Ferice de cei blânzi, pentru că ei vor moșteni pământul”. Trebuie să știm că blândețea este mai puternică decât agresivitatea. Blândețea este o trăsătură distinctivă a caracterului nostru și ea își are izvorul și rădăcina în smerenie. Blândeții, am putea spune, îi este foame de lumină, pe când agresivității îi este foame de întuneric. De ce de fiecare dată când ne aflăm în fața unei icoane, ne simțim impresionați de blândețea și iubirea ce o transmite chipul sfântului? Deoarece un sfânt nu putea fi decât un om blând și când a luptat, a luptat pentru credință și dreptate. Exemplu poate fi dat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe care s-a luptat toată viața pentru a păstra dreapta credință, fiind întemnițat și îndurând torturile cele mai cumplite.

Lipsa blândeții duce la agresivitate și agresivitatea la o stare de tulburare a liniștii necesare oamenilor. Se spune că „nu ajunge să mărim hambarele, trebuie să ne rodească inimile”. Și cum să fim liniștiți când suntem lacomi în a ne mări „hambarele”, iar de sufletele noastre nu ne pasă?

Avem parte de atâta agresivitate în zilele noastre! Copiii se încaieră, sunt obraznici cu profesorii, le adresează cuvinte urâte, îi agresează uneori, familiile au bătăușii lor, politicienii adresează cuvinte vulgare care rănesc mai tare ca o palmă etc. O societate descumpănită, pentru care anormalul a devenit normalul și invers, totul este desfigurat și supus pericolului. Pare că toți suntem în gardă, gata pentru atac. Unii spun că este un adevărat război civil pe care-l trăim, toți împotriva tuturor.

De ce se întâmplă toate acestea? Nu mai există respectul și politețea oferită celor din jur, nu se respectă ierarhia valorilor adevărate, nu mai există frica de Creator, nu se mai respectă legile divine, nici cele pământești. Nu se mai crede în legea compensației, că odată și-odată pentru răutatea, agresivitatea și păcatele făcute, oamenii vor fi trași la răspundere, pentru a se reveni la echilibrul pierdut.

A fi blând cu cei din jur, a ajuns să fie considerată drept o slăbiciune, sau chiar lașitate, ne mai ținându-se cont de faptul că sănătatea noastră este legată de atitudinea, reacția față de tot ce este în jurul nostru. Este bine de știut că o paletă largă de afecțiuni fizice sunt urmarea directă a stării noastre spirituale.

Blândețea este una dintre manifestările iubirii, în sensul de agapé sau catharsis. Blândețea se poate și cultiva, ea nu are nimic de-a face cu slăbiciunea, cu lipsa de fermitate, cu toleranța vinovată sau cu nepăsarea. Ea are nevoie de un zâmbet, de o undă de căldură sufletească care să meargă spre ceilalți. Omul blând este deci tolerant cu ceea ce de multe ori, este intolerabil pentru oamenii închiși în sinele lor, exclusiviști și autoritari.

Apostolul Pavel când era întemnițat la Roma, scria celor din Efes (4, 1-2), sau, mai degrabă tuturor bisericilor din Asia Mică: „Vă sfătuiesc să vă purtați cu toată smerenia și blândețea, cu îndelunga răbdare; îngăduiți-vă unii pe alții cu dragoste […] să nu apună soarele peste mânia voastră”.

Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) – unul dintre autoritățile proeminente ale teologiei europene din secolul XX și cel mai mare teolog român – considera blândețea a fi sprijinul răbdării și ușa iubirii. O bună analiză rațională a situației, un sever examen de conștiință pentru înțelegerea vinovăției, o încercare de a înțelege pe celălalt / ceilalți, înțelegerea că nici unul dintre noi nu este desăvârșit, îngăduință și iertare, delicatețe în rezolvarea problemelor, precum si, în unele cazuri – compromisul inteligent și generos, toate acestea pot face minuni în relațiile noastre.

Dar pentru asta trebuie pornit de la ideea că este nevoie de blândețe și a nu recurge la agresivitate. Este deci nevoie de o anumită calitate a sufletului, mai degrabă înnăscută, cum spuneam, dar putând fi și cultivată, dobândită ca disciplină interioară, luând exemplele bune din viață.

Sigur că există în jurul nostru, în zilele noastre, din ce în ce mai mulți oameni nerușinați. Nerușinarea lor a întrecut cu mult limitele bunei cuviințe și este greu de a-i aduce la blândețe când răutatea este atât de adâncă în sufletele lor. Limita coabitării este ajunsă într-un punct pe care este greu a-l administra. Calitatea vieții s-a degradat, corupția este cea care a împiedicat să ne clădim o viață mai bună, deși calea ne-a fost deschisă. Ca un flagel, o boală a secolului, corupția și-a îndreptat antenele în diversele părți ale lumii, degradând calitatea vieții oamenilor. Uneori suntem în situația de a răspunde cu aceeași monedă, adică a-i judeca, a le arăta greșelile și a nu le mai tolera. Cred că s-a ajuns într-un moment în care peste tot, la orice nivel trebuie luată o atitudine fermă împotriva acestei boli – corupția. Este o bătălie grea, dar problema trebuie rezolvată, dreptatea instaurată, adevărul trebuie să fie cunoscut și recunoscut, date la o parte toate minciunile și denigrările asupra oamenilor nevinovați – practică de deturnare a adevărului, de ascundere a vinovaților – , demascați toți oamenii prinși în caracatița mafiei și pedepsiți conform legilor de către cei care au îmbrăcat haina onorabilă de justițiar. Și toate acestea deoarece s-a pornit o adevărată ofensivă asupra dreptății, asupra oamenilor nevinovați, mascând și apărând din răsputeri hoția, denigrând ideea de stat bazat pe justiție și integritate.

Acum pare că ridicarea păcătosului din greșeală nu se mai poate face cu duhul blândeții, fiindcă cei slabi și vinovați și-au asumat masca puterii, au devenit de o cruzime exacerbată, în contra blândeții celor puternici.

Sunt certuri și neînțelegeri între partide. Politicienii nu-și dispută ideile, doctrinele politice ori proiectele privind redresarea economiei, stârpirea hoției, ci se luptă unii împotriva celorlalți pentru interesele lor personale. În loc de colaborare vedem hărțuire. Lovesc unii în alții cu cinism, minciună, agresare verbală, căreia îi poate urma cea fizică. Și nu asta se dorește! Se pare că au început să se trezească! În fiecare partid există oameni competenți și necompromiși, la aceștia trebuie să se apeleze, glasul lor trebuie auzit: ideile lor, proiectele de viitor în care oamenii să-și pună speranțele ieșirii din decăderea morală și sărăcia degradantă la care s-a ajuns.

Aristotel (384 î.Hr.- 322 î.Hr.) – unul dintre cei mai importanți filozofi și gânditori ai Greciei Antice care a studiat la Academia lui Platon din Atena – vorbea de Cumpătare în lucrarea sa „Morala mare”, ca fiind mijlocia între desfrâu și insensibilitate în materie de plăceri lacome, ea fiind și o excelentă dispoziție morală; animalele nu au acest sentiment de cumpătare, fiindcă ele nu posedă rațiunea care le-ar servi pentru a distinge și a alege ceea ce este bun, dar omul posedă prețuita rațiune. În „Etica către Nicomac” Aristotel spune: „Trei lucruri trebuie evitate: răutatea, lipsa de reținere și primitivitatea animală. […] Un om sălbăticit, animalic, este o apariție rară. Mai des apar asemenea naturi printre barbari. Dar noi numim cu această expresie batjocoritoare și pe oamenii încărcați în mod deosebit de vicii”. Printre care, desigur și agresivitatea. Despre rațiune, Aristotel afirmă că ea este în comparație cu oamenii ceva dumnezeiesc, și în acest caz trebuie ca și viața condusă de rațiune să fie în comparație cu viața umană – dumnezeiască. O viață fericită este condusă de rațiune, este părerea lui, dacă admitem că rațiunea aparține mai mult omului.

Poetul și filozoful francez Jean-Marie Guyau (1854-1888) sfătuia: „Trăiește viața cea mai intensă și cea mai expansivă”, dar o viață morală, ceea ce înseamnă blândețea comportamentului, iar morala sociologică ne spune: „Trăiește ca și cum ai fi solidar cu toți”, adică să voiești a trăi în societate cu ființe bune și într-o atmosferă a blândeții. Sufletul omului este drept și el ar trebui să iubească dreptatea; dacă lumea este nedreaptă este pentru că omul și-a alterat simțurile sufletului.

Scriitorul (poet și dramaturg) irlandez Oscar Wilde (1854-1900), cel ce „picta prin cuvinte”. spunea că unul dintre marile secrete ale vieții este „să-ți vindeci sufletul prin intermediul simțurilor și simțurile prin intermediul sufletului”. Ar fi un sfat bun pentru cei care și-au vândut sufletele și în lăcomia lor s-au dedat hoției (corupției la nivel înalt!), sărăcind populația țării.

După șederea în închisoare, Oscar Wilde nu mai făcea risipă de paradoxuri strălucitoare, ci povestea cu mare durere în suflet despre zbuciumul său, greșelile sale. Concluzia sa asupra vieții? Un vârtej de suferințe pe care oamenii și le pricinuiesc unii altora, idee care stă vădit la baza ultimului său poem: „Balada închisorii din Reading”, scrisă sub impresia lăsată de executarea unuia dintre deținuții care se aflau cu el în închisoare și care fusese condamnat pentru uciderea iubitei: „Căci toți ucidem ce ni-i drag/ Și-ntindem morții prada,/ Unii ucid cu dezmierdări,/ Mulți cu priviri de-otravă,/ Cei lași ucid cu sărutări/ Iar cei viteji cu spada…”.

Astăzi cu vorbe de otravă! Mâine, Dumnezeu știe de ce sunt în stare, drept răzbunare!

Sufletul! Sufletul care se referă la tot ce nu este fizic în noi. Și este atât de mult ceea ce este în afara fizicului nostru! Și gândul – mai presus de celelalte alcătuiri ale sufletului! Gânduri pătimașe au rodit în sufletele celor corupți. Au greșit, și greșelile trebuie pedepsite, și onorabil ar fi din partea lor – să fie și recunoscute.

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

10 aprilie 2019